Posts Tagged ‘comentariu’

„Se spune că fotbaliştii români sunt slabi pentru că n-au ritm”

Noiembrie 9, 2010

E un citat, preluat dintr-un interviu cel puţin interesant, dacă nu chiar remarcabil. Iar cum în presa română cu greu se mai distinge bobul de neghină, devenind o depersonalizată copy/paste a tendinţelor coloniale anglo-nordamericane, orice rază de soare merită pusă în evidenţă. Şi comentariile cititorilor au fervoarea lor…

Într-adevăr, psihiatrul doctor în medicină a pomenit şi de sport şi sportivi, aşa încât vă propun, din Cotidianul, Victoria Anghelescu intervievându-l pe prof. dr. Aurel Romilă. Despre psihiatrie, despre modele de echilibru, despre inadaptabilitate, despre false elixiruri, ce mai, despre existenţa umană în societatea românească şi nu numai. 

http://www.cotidianul.ro/127231-Prof-dr-Aurel-Romila-_Nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili_

Condiţia presarului sportiv: nobilă sau servilă?

Iulie 5, 2010

Reproduc editorialul SUTURI IN ZID, pe care l-am semnat in editia de marti a <Fotbal Vest>…

Mi-a picat în mână săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură” şi în primele patru din totalul de 16 pagini am dat de „O ţară de fotbal” şi „Sentimentul naţional al beşicii”, editoriale reliefând obsesia României pentru fotbal, cu atât mai evidentă cu cât acest unic sport şi nicicare altul îşi face aşadar loc şi într-o revistă cu profil cultural. Din păcate, deşi puternic înfipt în psihicul naţiunii şi viaţa socială, fotbalul nu se ridică însă calitativ la nivelul atenţiei cu care e înconjurat, fiind fără valoare, corupt, în linii mari o oglindă a minorităţii ce face de douăzeci de ani jocurile în ţară.

Fiind depistat drept o „vacă de muls” de către „băieţii deştepţi”, fotbalul autohton, deşi decăzut tocmai când speranţele generale ale românilor crescuseră după ´90, poartă în favoarea clicii sforarilor şi rolul de zăhărel, într-un uriaş fenomen de „fotbalizare socială” inoculat publicului şi prin acest controlabil instrument de propagandă al atotputernicilor, mass-media, în special cea vizuală. Cu pâine râncedă şi circ ieftin poate fi implementată orice decizie, cât de nepopulară…  

În acest context, care e condiţia şi pulsul mass-media în peisajul fotbalistic mioritic? Iar întrebarea e dacă presa nu mai poate într-adevăr combate, fie din cauze valorice, fie ţinând de subţierea resurselor logistice şi economice, ori nu mai vrea s-o facă, fie din motive lipsite de etică, fie drept urmare a variilor constrângeri, fie conştientizând că orice-ar dezvălui, paralizantul status quo tot ar rămâne inexpugnabil!?!

Era o vorbă emanată în ceauşism, „la fotbal şi agricultură se pricepe toată lumea”. O ironie cât se poate de mincinoasă. Aşa cum doar adevăraţii ţărani, a căror sudoare udă glia zi lumină, înţeleg tainele pământului, tot aşa şi aşezările în teren, fazele jocului ori refacerea după efort într-un tot mai complex fotbal al mileniului III, cu toate faţetele sale, nu sunt floare la ureche.

Chiar aşa! Întrebaţi-i de exemplu despre tot ceea ce înseamnă refacerea după efort, cu procedura şi rolul ei, pe autointitulaţi „campioni ai presei sportive” şi pe cei care, prin „jucăriile”-dotări şi fondurile avute la dispoziţie, se regăsesc sub acelaşi spectru generic, şi îi veţi încuia pe destui dintre ei.

Plec de la această idee întru a reaminti că presa de sport a înflorit, luând-o aproape de la zero, după aşa zisa revoluţie. Pasionaţii de sport, şi în special de fotbal, cu sâmbure de talent jurnalistic, şi care au avut curaj să intre în presă, au devenit datorită „sufletului” lor pentru joc, ce-l picurau în cuvinte, din simpli ziarişti de ocazie adevăraţi formatori de opinie. La începuturi s-a scris mai curat pentru că presa sportivă se făcea mai ales din plăcere, dezinteresat, pionierii branşei neavând nimic de pierdut şi în general informând exact ce-auzeau şi vedeau.

Subiectele reale pierd teren în faţa politicii „căpuşe”, cu ştiri de can-can

Anii însă au trecut şi într-un sesizabil plan de devalorizare prin „balonare”, de sterilizare şi mogulizare a mass-media, pus pe roate de păpuşari printr-un bombardament ştiristic şi un haos informaţional din tot mai numeroase surse-„ciuperci” apărute după ploaie tocmai pentru ca publicul să nu mai distingă bobul de neghină, a fost desăvârşită fărămiţarea firavelor temelii ale presei post 1989, făcută din pasiune şi mai degrabă onest, deci implicit incomodă. Iar coborârea ştachetei printr-o nivelare în jos a condiţiei de presar a fost ticluită şi prin politici de diluare a subiectelor substanţiale, profunde, legate de sportul în sine, în favoarea can-canului senzaţionalist, a superficialului şi a vulgarului.

Degradarea voită a imaginii mass-media în ochii publicului, la stadiul de simplu cerşetor şi neguţător de banalităţi, a dat implicit apă la moară subiecţilor săi, de exemplu recentul silenzio stampa instituit de Gabi Tamaş, deşi ridicol din partea unui tânăr lovind o sferă umflată de piele, având oarece circumstanţe atenuante. De ce?

Nu pot să uit unica solicitare venită după câţiva ani din partea unui trust central major, cu care colaborasem sezoane bune, de a-l interpela pe Adi Mutu în privinţa, răsuflase, noii sale partenere. Asta îl durea într-o vineri spre seară pe un conducător cu rol managerial la respectivul ziar, deci nu jurnalist propriu-zis, cu „temă” pentru ediţia de luni. Ei bine, „Briliantul” trebuia să-şi vadă de contract şi profesie jucând sâmbătă departe de Londra, în nord, la Blackburn, şi mi-am zis pe de-o parte că mă interesa doar forma sportivă a fotbalistului român la Chelsea, şi nu viaţa omului Mutu, iar pe de altă parte că era evidentă goana după senzaţional a redacţiilor, care, obsedate de creşterea tirajului, manipulau, „dresau” şi îndoctrinau cititorii cu un anumit gen de ştiri.

E falsă autoapărarea cum că publicul ar savura asemenea „noutăţi” şi că mass-media doar ar reacţiona în baza raportului cerere-ofertă. Din contră! Presa condiţionează forţat auditoriul cu praf în ochi ce maschează vidul unei documentări şi expuneri riguroase al unor subiecte serioase, deviind astfel atenţia plătitorului. Mai mult, a greşit obişnuindu-i prost pe cei cărora le-au sorbit vorbele şi ridicat soclurile, deveniţi falşi eroi peste noapte şi implicit demagogi scăpaţi din mână. Pe scurt, mass-media îşi educă prost subiecţii şi publicul şi implicit estompează tentativele de jurnalism echidistant, etic.          

Se zice că presa e a patra putere în stat. Atunci cum se face, dacă într-adevăr ar fi atât de influentă pe coridoarele statului de drept, că „lucrurile merg rău”!? Dacă ar fi într-adevăr tare pe poziţii, cum se pretinde, ca o veritabilă a patra putere în stat, atunci „lucrurile” ar trebui să curgă logic şi implicit spre „mai bine”, în urma dezvăluirilor făcute. Însă cum n-avem de-a face nici cu o presă independentă, ci parţial aservită, interesată să-şi conserve la vârf „traiul alb” şi dublul statut de formator de opinie şi de vezi Doamne o a patra putere în stat, şi nici cu un stat de drept, ci cu legea bunului plac a aleşilor ori infiltraţilor în poziţii cheie, influente, din păcate teatrul absurd şi parodia sunt întreţinute întru menţinerea status-quo dar în defavoarea celui prostit din vorbe.   

Apropo de mesajul emis de presă, că tot e Mondialul, admirabilă a fost remarca lui Adrian Schindarli, de la Radio Timişoara, vizavi de incompetenţa trimişilor TVR, nişte dezinformatori inocenţi dar pe banii contribuabililor, de la o competiţie doar vis televizat pentru omul de rând însă nu neapărat neştiutor. Cam în aceeaşi notă, într-un detestabil exerciţiu de cult al personalităţii, de parcă am fi încă în anii ´80, un ultracunoscut „guru” total depăşit, prost informat şi părtinitor, apărea pe prima pagină a publicaţiei sale, într-un ditamai clişeul cu o tentativă de „duble” plus o girafă, taman în ziua inaugurală a unui Mondial ce aduna toată crema fotbalului. Aşa zisa competenţă l-ar fi obligat să apară cu un intervievat dintre eroii, protagoniştii întrecerii… Sau greşesc!?

Într-un război inegal şi cu bătălii mereu pierdute cu „caracatiţa”, jurnalismul e şi constrâns prin varii metode

Şi-atunci cât de credibilă mai e presa, să „scuture” înscăunaţii, să combată susţinut şi cu dovezi evidente marile probleme ce sufocă fotbalul!? Numai faptul că Mircea Sandu, devenit preşedinte al F.R.F. dintr-un jucător retras în ´86, aniversează în august 20 de ani în frunte dintre care ultimii 12 fără vreo calificare la Mondial, şi dă de gândit că presa n-are dinţi, că pierde constant şi fără dubii războiul cu întreţinătorii structurii, cu sufocanta caracatiţă. Nobila cauză a fost abandonată pentru un pumn de galbeni, întru o pieptănare sterilă, de ochii lumii. Mass-media: aservită publicului sau puternicilor?

Sărind ca arsă la eşecuri punctuale, care însă sunt iute uitate, şi revenind apoi rapid în albia sa letargică şi pierzându-se în amănunte nesemnificative, fără a lua taurul de coarne, presa şi-a rătăcit menirea şi credibilitatea, smochinindu-se la un rol decorativ, de breloc… Şi de aici dezamăgirea ce am detectat-o repetându-mi-se cu pesimism şi autodefetism că mă voi convinge singur, cu timpul, de dezastrul din ţară.

Mi s-a mai spus şi că la nivel local presa s-a diluat cantitativ dar mai ales calitativ, că tirajele au scăzut, la fel şi încasările, din vânzări şi publicitate. Gardianul informativ şi cu rol combativ în slujba cititorului pare aşadar fără forţă, „fibră” şi idei, repetitiv în banalitate, constrâns logistic şi economic, minusuri exacerbate de sămânţa negativistă răspândită strategic de birocraţii politruci ai instituţiilor statului cum că ar fi „criză”. E tactica de frustrare a gentilului.

Consecinţa? Acei nobili ziarişti de ocazie au aruncat prosopul, mai ales în vitregita şi desconsiderata presă locală, care e de fapt „sămânţa” ştirii, fie scârbiţi de erodarea onestităţii, fie de „temele” la comandă ale „politicienilor” presei, fie mânaţi de nevoi economice spre cu totul alte domenii, fie trecând de cealaltă parte a baricadei, în birourile cluburilor. Dar însăşi racolarea lor dă o notă bună presarilor sportivi, căutaţi pentru cunoştinţele lor, pe când reciproca, exemplificată tot din loja Mondialului de scrâşnitoarele dezacorduri ale agramatului Mircea Rădulescu, un exponent al şcolii româneşti de antrenor, ar trebui să insufle curajul redobândirii artei nobile de-a taxa şi da de pământ când e cazul cu o privilegiată castă de Mirciulici ce-au devenit din şoarece, anormal, motan…

X-ul si Celebrity lipesc de ecrane 26 milioane insulari intr-o seara

Noiembrie 28, 2009

Vreti sa stiti cam ce fac britanicii intr-o duminica seara de noiembrie? E suficienta consultarea ratingurilor emisiunilor de televiziune, populare showuri TV fiind in derulare la acele ore. Din pacate, popularitatea lor nu deriva din calitatea si rafinamentul respectivelor productii in direct ori inregistrate.

Mai jos, citez din excelentul articol al lui Tim Teeman, publicat in suplimentul cotidianului The Times, care explica psihologia maselor inca magnetizate pe canalul terestru ITV1 de emisiunile X-Factor, vizionat de 15,9 milioane telespectatori, I’m a Celebrity, Get Me Out of Here!, cu 10 milioane telespectatori, si Strictly Come Dancing. Vestea buna ar fi ca aproape sase milioane si-au vazut totusi de vietile lor dupa X-Factor, neramanand pironiti in fotolii pentru I’m a Celebrity…

E despre puterea audiovizualului si despre evadarea din realitate a telespectatorului. Inainte sa pomenesc articolul in sine, cam asa as schita experienta mea in domeniu…

„Cum, n-ai vazut vreun episod din <Friends>? Sa nu cumva sa-mi spui ca nici n-ai fi auzit de serial!?” M-a intrebat, asa incat i-am zis colegei de vreo douazeci si ceva de ani si nu doar ca am dezamagit-o dar chiar am revoltat-o. <Friends> e peste saptamana, weekendul fiind rezervat pentru aceste X-Factor, cu cantareti aspiranti interpretand din repertoriul consacrat, I’m a Celebrity…, un fel de Big Brother dar nu intr-un studio umplut cu anonimi ci intr-un cadru natural amenajat pentru persoane facute cunoscute opiniei publice prin mass-media de divertisment, asa zise celebritati, plus Strictly Come Dancing, un concurs de dans imperechind personalitati din lumea sportului cu dansatori profesionisti.

In X-Factor, nu neaparat debordand de talent, poate aparea si vecinul din coltul strazii. Si totusi, am cunoscuti care-l vizioneaza, fie ei chiar lectori universitari sau absolventi de studii superioare cu multi ani vechime in varii profesii, carora li s-ar strica seara daca ar pierde emisiunea. Dependenta. Din autocenzura de a nu le rani sentimentele ori a nu le parea patronant, nu-i trag de maneca sa aspire la mai bine, sa aleaga o forma mai atractiva, mai stimulanta de divertisment. N-am spus nici inaltatoare, nici spirituala. Ci doar una mai aproape de nivelul lor intelectual.

Oferta e atat de mare, gusturile sunt atat de variate. Dar ce se ascunde in spatele foamei atator oameni pentru asemenea emisiuni televizate e mai bine punctat in comentariul ziaristului englez:   „Fanii acestor emisiuni vor continua sa o vizioneze, cu mare bucurie, deoarece samburele lor consta in evadari moralizatoare, ce ne aseaza o oglinda in fata ochilor. […] In ultima decada, britanicii au devenit fericiti sclavi ai hiper-realitatii. […] Realitatea de televiziune si showurile de divertisment din aceasta gama au cucerit inclusiv viata publica si chiar discursul politic. Naratiuni cu titluri incendiare la stiri… […] Confesionalul si monologul au infectat discursul. Psihologia pop si dinamica operei de sapun are intietate in fata dezbaterii intelectuale; Drace, pana si intelectualii simt nevoia sa schimbe o vorba si sa opineze cu copiii pe tema X-Factor. […] Care in primele 6 saptamani, inaintea reprezentatiilor, ii umileste pe concurenti, servind placerilor noastre umilirea si respingerea lor. […] Aceste showuri sunt valve de scurgere, autostrazile evadarii noastre din realitate in fantezie. Putem chiar actiona impulsiv, in baza neplacerii noastre viscerale, apasand butonul rosu sau prin mesaje text. Avem oarecare control (sau mai bine zis iluzia controlului) si putem opri concurentii din reprezentatia lor de dans ori cantec sau sa-i punem in situatia de a manca rahat de crocodil. […] E un ridicol concurs al vanitatii umane.”

Lanturi de librarii dau faliment. Pe nume Borders. Granitele. Limitele normalului si firescului au fost demult depasite. Activitatea paranormala este subiect de publicitate pe autobuzele rosii etajate si aproape orice semn din existenta actuala a individului pe pamant vestic occidental, asta pentru cine are ochii mintii sa vada, are o conotatie intunecata, de la bizar la luciferic.

Iar emisiunile de divertisment TV nu fac exceptie. In fotoliu, telespectatorul comuta pe pilot automat, de la constiinta vie la nerozia digerabila. E tot ceea ce mai poate cu adevarat digera. E un semn al degradarii noastre, al dezumanizarii si imbecilizarii spiritului uman. Aproape o jumatate de natie e cu ochii pe doi irlandezi de 17 ani, John si Edward, cod de piata Jedward, cu frezele lor ridicole, vopsite si electrocutate, in reprezentatia lor tipator de ridicola, lipsita de talent dar aplaudata frenetic, eventual chiar cu lacrimi in ochi.

Jedward au fost „eliminati” dar sunt reincadrati cat ai clipi in I’m a Celebrity…, luand parte la gogomania din jungla. Caci sunt deja celebritati. Aceasta e sub-cultura zilelor noastre si – din punct de vedere al telespectatorului roman – samburele ce a servit drept produs de import peste ani in virtualul din preajma Carpatilor.

Iar pentru cei ce-si spun ca tot ar fi mai atractiv decat „natangul” fotbal, sa stea linistiti. Cu cat a crescut oferta, cu atat admiratorii jocului de-altadata au pasit inapoi, vizionand cu pipeta.

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

Noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…

Dupa Poli – Stuttgart la televizor

August 19, 2009

Unii ar putea spune ca mai bine sa stau in banca mea, de vreme ce n-am fost la meci si scriu de pe insula, deci opinez dinafara valtorii fotbalului romanesc. In plus, am vizionat jocul Poli – VfB Stuttgart in transmisie directa prin satelit, pe Sky Sports 2. Uneori, a privi lucrurile de la distanta, in ansamblul lor, poate insa oferi implicit echidistanta, detasarea necesara pentru a analiza evenimentele la rece.

In primul rand, oricat de dureros e un esec pe teren propriu, insasi prezenta in faza play-off a grupelor Champions League e o performanta in sine pentru clubul timisorean, mai ales in circumstantele recente, cand, in acest deceniu, alb-violetul a fost greu pus la incercare. Si – vorba aceea – orice spit in fund e un pas inainte.

Marian Iancu a spus dumnealui ceva cand s-a referit la faptul ca Poli nu e inca pregatita sa abordeze grupele Champions League iar infrangerea i-a confirmat parerea. As zice ca a dat dovada mai degraba de realism decat de un defetism gaunos. In acest context, capete limpezi pot trage concluziile necesare si invata dintr-un esec previzibil, lectiile din ingenuncheri fiind mult mai folositoare decat cele eventual luate in seama in urma oricarui succes indoielnic.

A fi sperat la un rezultat favorabil echivala cu un optimism nebunatic, cu o nonsalanta nesanatoasa. In fond, Alexander Hleb, marcatorul golului doi, este jucator de imprumut de la Barcelona, campioana la zi a continentului. Asta pentru a sublinia cu cine a trebuit cu adevarat sa se puna Poli. Daca ne amintim ca finalul editiei precedente, cand isi cucerea pe merit locul in preliminariile Champions League, o gasea fara antrenor si cu un mare semn de intrebare in privinta urmasului lui Uhrin Jr., nici nu e tare de mirare ca dupa calificarea fara victorie in dauna Shakhtarului lui Lucescu a urmat aterizarea cu picioaele pe pamant.

La fel de adevarat e ca VfB a deschis scorul dintr-un penalty acordat in urma unei faze in care Pantilimon a plonjat intr-un semn cu bratele de „n-am facut nimic”, faza continuare a unei actiuni a „svabilor” pornite in urma unui hent comis de Lehmann, care a pasit cu balonul inafara suprafetei de pedeapsa. Dar poate tocmai aceasta derulare a evenimentelor confirma faptul ca doar s-a intamplat ceea ce era scris in piatra sa se intample, cu favorita luandu-si partea leului. Masa bogatilor e prea incarcata si miza prea mare pentru a se produce erori de sistem ingaduind un club inca nepregatit, conform catalogarii insasi conducatorului sau, sa ajunga la marele festin. Mai e un retur dar pe malul Neckarului confruntarea pare a fi si mai dezechilibrata.

Ca o concluzie, repet parerea exprimata acum cateva saptamani, in urma remizei calificatoare cu Shakhtar. Pentru Poli e esentiala, mult mai importanta decat orice, consolidarea pozitiei secunde, cu truda obtinuta, in competitia interna, si care i-ar cimenta traiul in Champions League. Altfel, uitati-va la CFR Cluj… Uimitoare in jocurile de deschidere, la Roma si cu Chelsea, dar capotand apoi si neintorcandu-se in Champions League, datorita unui traseu intern regretabil.

Daca Poli se vrea a fi serioasa in privinta abordarii de pe baze mai consistente a Champions League, atunci trebuie sa-si apere pozitia fruntasa in fotbalul romanesc. Conteaza mai mult pe moment disputele din campionat cu rivale din Bucuresti ori CFR Cluj sau alte pretendente, ca sa nu mai amintim numele Unirea Urziceni, care ar trebui provocata la o revansa, decat orice joc aparent cu miza mai mare, dar care e doar o iluzie. Sa fim seriosi… Poli nu poate cuceri Champions League, nici macar trece de faza grupelor, asa incat unica sansa de calificare la startul competitiei, pentru 2010, tot via – campionat ramane.

Si-atunci baieti, suflecati-va manecile in campionat, jumuliti-o pe Dinamo cand e momentul, si nu sfarsiti lamntabil pe scut in fata acelor „caini rosii”, si reveniti in UEFA Champions League. Altfel, tot acest august 2009 va ramane doar un biet meteorit.

Europa Cup, cu grupa in care va evolua Poli, e poate cel mai bun prilej de rodaj propice in Europa. Calificarea se poate juca fie si dupa un prim joc sa zicem pierdut, adversarele sunt mai abordabile, gen Shakhtar ori Partizan, mai pe calapodul timisorenei, iar sistemul „grupa” ofera mai multe incercari. Ii vine ca o manusa gruparii timisorene, la momentul actual. Orice altceva ar fi fost o palarie prea mare, o scena imbietoare dar cu doua fatete… Iar taisul lamei i-a jucat festa clujenei.

Ai pierdut? Continua! Nu-i nici un bai. In primul rand, Poli a tinut steagul sus, nu s-a facut de ras, si ar putea, cu chibzuinta, folosi esecul cu VfB in favoarea ei, sa invete lectiile care s-o faca suficient de tare pentru viitoare confruntari europene, abordate de pe pozitii mai egalitariste.

Incasari mai mari in urma acestui periplu, o mai buna balanta financiara, niste transferuri mai utile, o eficientizare a activitatii clubului, acestea ar trebui sa fie tintele pe termen scurt si mediu pentru recoltarea ulterioara a roadelor. Champions League e o ecuatie pe termen mediu-lung, a carei rezolvare nu poate fi abordata in urma unui an cu frecusuri gen depunctari, demiteri de antrenori, alte dubii in jocuri cu Dinamo ori legate de insasi culorile si palmaresul clubului. Toata lumea vrea sa vada alb-violetul invingator in Champions League dar Roma n-a fost ridicata intr-o zi si nici un succes nu vine fara chinuri, uneori umilinta, multa transpiratie si mai ales rabdare.

Asa incat esecul nu e un capat de tara ci doar un inceput. Pumnii stransi la Stuttgart dar chiar si fara un improbabil 3-1, viitorul lui Poli e mai luminos ca niciodata. Rabdare si tutun, la televizor, invatand de la „grei”. Vine randul tuturora, vin vremuri mai bune. Pana atunci, hais si cea pe rivalele din campionat. Acolo e o paine alba de mancat, pentru caviarul european din vara viitoare.

Adevaratul vinovat e Ilie, zice unu’

August 9, 2009

Chiar m-as fi mirat sa nu fie vreunul aparandu-i pe bezmetici ori cautand vinovatii prin alta parte. Sta in talentul lor slefuit prin secole de diplomatie sa mute din vorbe sau condei barele portii, asa cum le convine mai bine, sa iasa basma curata, mai albi decat albul, ori sa arunce pisica in ograda nevinovatilor.

S-au mai irosit duminica tone de material lemnos cu un editorial estival, publicat de unul dintre cotidianele de mare audienta si prestanta din Regatul Unit. Sub titlul „Adevaratul motiv pentru toti acei derbedei in vacanta”, autoarea e de parere ca nimic nu poate opri comportamentul strigator la cer al unei anumite sectiuni a societatii britanice iesite la distractie, de la Riga si pana in West End din Londra. E poveste veche si firul istoriei, argumentele si numeroasele intrebari sunt intoarse pe toate fetele.

Subiectul a iesit din nou in prim-plan cand cu recentul exhibitionism pe fond de ebrietate, al unui britanic, undeva in Creta, pentru care s-a fript, o grecoaica facandu-si singura dreptate. Mai „adevarata” si mai transanta decat zeci echipati din banul contribuabilului, cu toate planurile lor de mentinere a ordinii publice, degeaba si ineficiente, poate chiar tacit trecand cu vederea debandada. Dar asta e treaba lor… 

Cert e ca un suvoi de comentarii ale cititorilor au inundat editia online a publicatiei, pe marginea editorialului. Majoritatea au infierat starea de fapt si si-au spus oful, sugerand propriile opinii in privinta cauzelor degradarii comportamentale a numerosilor subiecti ai Maiestatii Sale, mai ales cand e vorba sa-si suprime inhibitiile la o iesire in oras, ori pur si simplu varsandu-si frustrarea cu exemple experimentate pe proprie piele. Dar s-a mai gasit cate unu’, care sa te lase masca…

E drept, mai mereu cate un comentariu e tipic Gica Contra, doar sa toarne gaz pe foc si sa atate, ori e doar pura inventie redactoriceasca. In orice caz, comentatorul s-a semnat si a spus cam asa… „Alistair Cooke obisnuia sa remarce ca declinul comportamental al publicului a inceput odata cu Ilie Nastase la Wimbledon, a fost dospit de Jimmy Connors si a atins zenitul cu John McEnroe. Tinerii au vazut, au admirat, au realizat ca autoritatea n-are sanctiuni, si au copiat…”

Asadar radacinile s-ar regasi dupa Dumnealui pe dreptunghiul verde sud-vest londonez, in circul sportului alb, iar exemple negative ar fi niste talentate genii ale tenisului, cetateni non-britanici. Desigur. Intotdeauna vinovatii sunt altii, si nu ai nostri ca bradul, care sunt mai albi ca albul, de o moralitate si civilie impecabile, cinstiti, virtuosi, buni si talentati, cei mai cei de pe toate meridianele globului.

Ilie Nastase a fost de fapt un exceptional tenisman, oferind pe langa jocuri atractive si sarea si piperul atat de adorate de public. De aici insa si pana la a-l gasi, fie si la misto sau aruncata la biza intr-un comentariu fara noima, „buric” al degradarii comportamentale a supusilor Reginei, e ca de la pamant la planete nestiute.

Helloooo-oooo! Rusinica, rusinica! Pai restrangeti-va scandalagii umflati de alcool si alte dependente urinand in dispret si inconstienta pe monumentele batranului continent tot asa cum v-ati domesticit animalele huliganice pornite la dat cu maciuca in cap europenilor, pe stadioanele din lung si lat. Se poate?

Cat despre vorbele pline de venin si atitudinea cu un infinit complex de superioritate al destulor subiecti insulari, blestemati cu cele mai lase si degradante dintre prejudecati la adresa altor semeni de alt nat, nu e nevoie sa-i vezi „la lucru” in deplasare. Si pe teren propriu sunt la fel de breji si nesuferiti. Dumnezeu a stiut de ce i-a pus pe toti pe o insula dar ei si-au gasit calea, mai intai plutind. Acum zboara spre destinatii europene unde uda nu doar rondouri ci si statui, unde nu doar insulta localnici dar le si arata cealalta maciuca. Asta-i natia, asta-i situatia.