Posts Tagged ‘Manchester City’

Liverpool, care 31 octombrie îl alegi?

Octombrie 31, 2010

E la mintea cocoşului. Acesta. 1-0 la Bolton. Maxi. Anul trecut, în 31 octombrie, Liverpool pierdea clar la Londra, 3-1 cu Fulham, antrenată pe-atunci de Roy Hodgson. Ce-a urmat, ştim cu toţii. Gerrard şi Torres au sfârşit în mai pe 7. Sub aşteptări. Sub Champions League.

Mai interesant, şi-anul trecut după 10 etape, şi-acum, Liverpool contorizează tot 4 înfrângeri. Patru. Diferenţa n-ar fi că „Roşiii” strânseseră atunci 18 puncte, din mai multe victorii, cu care acum s-ar afla imediat sub podium, ci plusul major e în contul actualei campanii, când Hodgson şi trupa joacă pentru noi proprietari, avantaj de moral în lumina faptului că ariviştii la Anfield au acoperit datoriile şi anunţă o îmbunătăţire a situaţiei financiare.

Stevie Gerrard pomenea cândva de povara gândului dând târcoale prin vestiar de a juca pentru un club cu probleme înafara terenului. Probleme care n-au cum să nu afecteze ambianţa generală, răsfrângându-se inclusiv pe gazon. Alta e însă situaţia iar fotbaliştii, oricât de profesionişti ar fi, şi deci imuni discuţiilor despre balanţe financiare din birourile capitonate, tot reacţionează diferit, în funcţie de starea de fapt. Or fi ei staruri dar mai întâi sunt oameni, şi ei cu grijile şi temerile lor. Iar stabilitatea financiară induce o mai mare linişte şi „în iarbă”. Liverpool revine încet de la încrâncenare şi deznădejde la normalitate şi speranţe…

3-1 pentru Fulham la fine de octombrie a fost un bun indiciu al deznodământului de locul 7. 1-0 la Bolton indică un urcuş iar cum carul are osii noi, mai fiabile, Liverpool nu poate spera decât la mai bine. În fond Roy intră abia într-a patra sa lună la Anfield. Sezonul e lung iar Manchester City e cu doar 5 puncte în faţă. Şi Spurs cu trei. Comparativ cu vaietele despre startul catastrofal al „Cormoranilor”, amplificate cu tot soiul de scenarii incendiare, handicapul de opt puncte faţă de podium pare acum o bagatelă. Ba chiar recuperabil.

City a bătut Timişoara şi cu Academia

Septembrie 5, 2010

Într-un alt reportaj exclusiv din Manchester, am scris în Fotbal Vest despre Academia lui City…

S-a tot scris de milioane, staruri, şeic. Şi totuşi, Richards, Wright-Phillips şi Boyata, jucători de culoare crescuţi în Academia „azuriilor”, au fost titulari în retur, ultimii doi chiar marcând golurile, iar Cunningham, un alt produs „100% City”, a intrat după pauză. Şi-atunci!?

În joia manşei secunde am văzut jocul-şcoală al echipei sub 18 ani a lui Manchester City, la Academia clubului din Platt Lane, cea mai stimată din fotbalul englez, ce a lansat de la înfiinţarea sa în 1998 mai mulţi profesionişti decât oricare alt club de elită: vreo 60 răspândiţi prin ţară, printre care de exemplu şi Kasper Schmeichel, 31 de norocoşi ce-au debutat la City şi zece chiar la naţională! Anglia şi alte 7 ţări au „seniori” din „City Academy”…

La un an după ce, în ´97, federaţia engleză decisese reorganizarea centrelor de juniori sub forma Academiilor, City s-a mişcat repede, aducându-l de la Oldham Athletic pe Jim Cassell şi pornind „laboratorul”. Iar roadele s-au văzut şi în aprilie 2008, când a cucerit Cupa Angliei pentru tineret, 3-1 în faţa a 19.780 spectatori în returul cu Chelsea de pe Eastlands, pe-atunci trimisul The Daily Telegraph poreclindu-l drept Boyota pe anonimul internaţional belgian sub 21 ani marcator cu Timişoara…

Juniorii în joc-şcoală la complexul de pe Platt Lane

La Platt Lane se lucrează cu băieţi de la 9 la 18 ani, pe două terenuri mari de iarbă, pe unul sintetic şi pe alte două acoperite, în sălile „The Dome”. Acestor facilităţi, îmbunătăţite după mutarea în anul 2000 a complexului de pregătire al seniorilor înafara oraşului, la Carrington, li s-au adăugat în acestă vară vestiare, oficii, săli de forţă şi de instruire extrafotbalistică. Un aer nou, modern, de bună organizare, te întâmpină încă de la porţile Academiei, a cărei şefie a fost cedată anul trecut de Cassell lui Scott Sellars, fost profesionist inclusiv la Newcastle United. Mi s-a refuzat categoric posibilitatea de a fotografia, parte a regulamentului de ordine interioară ţinând de protecţia copilului, dar retina a înregistrat ceea ce pare a fi o bandă rulantă de… producţie fotbalistică.

O altă noutate ar fi că fosta echipă de rezerve a clubului, fiinţând încă din 1892, a fost redenumită în acest sezon „Elite Squad”, un nume pretenţios, cu riscurile de rigoare, atrăgându-şi comentarii ironice la recentul eşec în faţa rezervelor lui United, în Barclays Premier Reserve League North. „Elita” e pe ideea primei echipe de juniori a clubului, „A”, lansată prin anii ´20 de Albert Alexander. Iar jumătate dintre cei 14 de „elită” sunt non-englezi, şi anume Veseli (Elveţia), Elabdellaoui (Norvegia), Guidetti (Suedia), Helan (Franţa), Abu (Ghana) şi irlandezii Tse şi McDermott, prezenţa străinilor având de-a face şi cu… copiii imigranţilor dar şi cu mirajul Manchesterului.

Dintre ei s-ar putea alege viitori titulari, tot aşa cum din generaţiile finaliste ale Cupei Angliei pentru tineret, în 2006, pierzătoare cu Liverpool, respectiv 2008, s-au ridicat fundaşi ca Boyata ori Cunningham. Foşti colegi de cameră în Academie, belgianul şi irlandezul au debutat în acest an la City şi pentru ţările lor. Marcatorul Dedryck chiar în 2 ianuarie, când pe abia instalatul Mancini îl ustura buza mai tare datorită accidentărilor…

Academia e un întreg complex de terenuri, clădiri, oficii, săli cu gazon sintetic

Dar proiectul Academiei lui City este mult mai larg, vinerea după returul cu Timişoara fiind ultima zi a programului de vară al Şcolii de Fotbal a clubului, care descinde pe terenurile instituţiilor din diverse zone ale conurbaţiei Manchester, înscriind în schimbul a 15 lire, testând şi recrutând potenţiali jucători. Mike Haughton, managerul de dezvoltare sportivă al Academiei, este creierul acestei scheme destinate copiilor între 5 şi 14 ani, acţiunea debutând în urmă cu 2 ani şi cu implicarea ofiţerului de dezvoltare fotbalistică de la Platt Lane, Lewis Grimshaw.

Acum într-al treilea sezon, City Soccer Schools beneficiază şi de vacanţele şcolare din octombrie, de la Crăciun şi Paşti, dar mai ales de revenirea la club a fostului căpitan al „azuriilor”, Paul Lake, care supervizează implicarea lui Manchester City în comunitatea locală, reunindu-i în acest scop pe alţi foşti colegi din teren, unul ca nord-irlandezul Richard Edghill, cu 15 ani şi peste 200 jocuri pentru prim-divizionară, regăsindu-se între antrenorii cu copiii, cu toţii licenţiaţi UEFA B.

Acest rol comunitar al clubului este esenţial, în condiţiile în care Manchester City s-a mutat în 2003 în altă zonă a oraşului, în vecini de biserica fondatoare a clubului, St. Mary´s din West Gorton, şi anume în Eastlands, la noul „City of Manchester Stadium” din complexul Sportcity, ieşind din aria Platt Lane, una roasă de degradare social-urbană, şi unde unicul licăr de speranţă e dat de fotbal. Dar „azuriii” şi-au păstrat rădăcinile, investind şi mai mult în Academia din strada Platt, în contrast cu decizia de demolare, peste drum, a ceea ce a fost stadionul lui City din 1923, renumitul Maine Road, cel care încă deţine recordul de asistenţă pentru fotbalul de club englez, 84.569 spectatori la un meci de Cupa Angliei.

Centrul comunitar Maine Place, de pe locul vechiului stadion, e unicul ce menţine numele Maine Road. E drept, şi străzile adiacente păstrează vechile nume, de exmplu al tribunei Kippax, dar arena e dusă... Locul viran cu bălării stă mărturie

„We are not really here”, bannerul permanent de pe marea arenă actuală, şi anume „Nu suntem cu-adevărat aici”, are de-a face cu simţămintele fanilor vizavi de despărţirea în 11 mai 2003 de Maine Road. Acoio se câştigau două titluri naţionale şi se ajungea în finale! Acolo cântaseră celebrii fani ai clubului, Oasis, memorabilul concert „There& Then”. Iar la vremea când City marca ultimul ei gol în faţa tribunei Kippax, în 26 aprilie 2003, prin Foe, care peste exact două luni pleca dintre noi, arena avea totuşi doar locuri pe scaune, 35.150 de toate. Ca amintire, zidurile noii arene au plăci cu citate ale fanilor nostalgici ai atmosferei de pe Maine Road…

Dar zona în sine nu mai cadra cu viitorul clubului. Căi de acces înguste şi desfundate, case îngrămădind arena, nu tu parcări, echivalau cu un fapt comun în fotbalul englez, şi anume că jucătorii descindeau acolo doar în zi de meci, antrenamentele şi vieţile lor în general fiind departe de vechile stadioane din arii decăzute. Până şi fanii mai înrăiţi sunt de acord că finanţele clubului ar fi avut de suferit de pe urma unei rămâneri. Progresia e evidentă iar în această despărţire s-a păstrat totuşi contactul prin menţinerea Academiei, în folosul atragerii acelor copii „flămânzi” să scape de probleme. Rolul educaţional-instructiv e aşadar evident.

Am ieşit de la Platt Lane cu senzaţia că City va deveni o forţă chiar şi prin resurse locale, nu doar achiziţionând staruri. Şi am plecat de lângă fostul Maine Road, acum pe jumătate case, restul teren viran, cu convingerea că viaţa merge într-adevăr înainte şi nimic nu e veşnic. Numele a rămas, purtat fiind de fani ce joacă fotbal amator pentru Maine Road FC, iar proiectul comunitar al Academiei e pe mâini bune, căpitanul de pe Maine Road, Paul Lake, fiind acelaşi autor ce istorisea în cartea „Manchester Messiah” ultimul sezon realmente fericit la vechea arenă, când cu promovarea reuşită de Kevin Keegan…

Fiecare zonă îşi avea biserica ei, cu porţile larg deschise şi mulţi enoriaşi. La fel şi Platt Lane, la parcurile "Fields" găzduind şi actuala Academie. Bisericile sunt acum închise, fără credincioşi, o dovadă a acelui ceva esenţial şi iremediabil pierdut în materialist-consumerista rătăcită societate britanică. Amin

Reguli şi cote noi la transferurile în elita Angliei

Iulie 30, 2010

Se trezeşte Albionul? Schimbă într-adevăr placa Premier League? Sau e doar o lovitură de imagine? În 1 septembrie, la închiderea ferestrei de transferări din august, cluburile din prima ligă engleză sunt obligate să înfăţişeze diriguitorilor competiţiei liste de loturi de jucători care să corespundă anumitor cerinţe.

Astfel, grupările pot înscrie 25 fotbalişti în loturile pentru jocurile de campionat, între care să se regăsească cel puţin 8 categorisiţi drept „crescuţi în propria ogradă”. Celor 25 li se pot adăuga pe listă oricâţi alţi jucători sub 21 de ani.

Totuşi, accepţiunea „crescuţi în propria ogradă” lasă o portiţă de scăpare, fiind ceva mai largă, în sensul că asemenea jucători sunt consideraţi a fi cei afiliaţi Federaţiei Engleze ori galeze cel puţin trei sezoane sau 36 de luni calendaristice înaintea împlinirii a 21 ani, indiferent de naţionalitatea sau vârsta lor actuală. Cu alte cuvinte, Cesc Fabregas poate fi inclus în această categorie, în condiţiile în care a fost înhăţat de la Barcelona la vârsta de 16 ani. Cei „crescuţi în propria ogradă” nu trebuie aşadar să fie neapărat… englezi.

Drept un alt aspect, modificările pe lista de 25 pot fi efectuate doar în ferestrele de transferări din august şi ianuarie, cei împrumutaţi unor cluburi din Football League neputând fi înlocuiţi în lot.

Deşi mai restricitive, noile reguli şi cote lasă totuşi şansa unora să includă până la 17 străini, ba chiar încă unul-altul în plus, dacă au fost insularizaţi de tineri. Îmi vine în minte un Gael Kakuta, francezul de culoare al „albaştrilor”. Iar între cei 17 s-ar putea regăsi toţi titularii. Întrebarea e dacă fotbalului englez de top îi e suficient ca tineri crescuţi în Albion să facă parte din loturi, cot la cot cu vedete locale ori internaţionale, sau ar trebui să rupă pisica în două prin obligativitatea titularizării sau măcar înscrierii pe foaia de joc a unor băieţi de-ai locului…

Unele cluburi vor face calcule asidue, pe când altora puţin le va păsa, oferindu-li-se un imbold grupărilor preocupate intens de creşterea şi lansarea propriilor talente din pepinieră. Nu miră aşadar că până şi cluburi mari, de exemplu Liverpool, aruncă în focuri tineri localnici, cum a procedat Hodgson în Europa League pe „Prinz Filip” din Skopje, unde Kelly şi Spearing au fost titulari iar Darby şi Eccleston au fost introduşi spre final.

O schimbare generală de atitudine? Spuneţi-le asta arabilor de la Manchester City… „Home grown” what?

Mark Hughes preia Fulham

Iulie 29, 2010

Rămasă fără manager în urma trecerii lui Roy Hodgson la Liverpool, finalista Europa League l-a instalat pe galezul Mark Hughes, care fusese demis în decembrie de la cârma cheltuitoarei Manchester City. „Sparky” revine astfel în sud-vestul Londrei, dar nu la Chelsea, în al cărei atac sosea în 1995 de la Manchester United, ci tocmai la rivalii vecini alb-negri.

Fără îndoială, Fulham şi-a depăşit cu mult condiţia în sezonul trecut, depăşind sub expertul ghidaj al lui Hodgson favorite ca Juventus, Shakhtar ori Wolfsburg, iar prioritatea lui Hughes (46 ani) este să amelioreze anticipabilul recul al clubului egipteanului Al Fayed, al cărui buget e o felie din bogăţiile arabilor de la City, aşa încât fostul atacant trebuie să opereze în anumite limite. Nici lotul nu este pe măsura onorabilului loc 12 ocupat în 2010, purtând mai degrabă amprenta pragmatismului lui Hodgson.

Totuşi, deşi perioada sa la Manchester City a fost percepută drept un eşec, în condiţiile în care n-a avut timp şi fler să omogenizeze o echipă sufocată de noi şi noi transferuri de potenţiali titulari, Hughes şi-a creat însă o carte de vizită tocmai ridicând peste aşteptări mai întâi naţionala Ţării Galilor, cu care ajungea în 2003 până în barajul cu Rusia de calificare la C.E., iar apoi pe Blackburn Rovers, până în Cupa UEFA. În această lumină, noua provocare s-ar putea să-i priască abrazivului antrenor, care nu neapărat a fost însă prima opţiune a fanilor de la Craven Cottage.

Ca o coincidenţă, după ce Fulham va debuta în ediţia 2010-2011 în deplasare la Bolton, primul joc acasă va fi duminică 22 august în compania vicecampioanei Manchester United, cu care Hughes cucerea inclusiv Cupa Cupelor în 1991, ca marcator în finală, mai apoi trecând la Barcelona, şi la care „Diavoli roşii” se întorcea ulterior de la Bayern.

Galezului i-au trebuit nici 20 de minute să debuteze cândva cu gol pentru ţara sa. Cât îi va lua acum să menţină pe linia de plutire o echipă miraculos salvată de la retrogradare de Hodgson în 2008 şi apoi ridicată pe culmi nebănuite?

Prin numirea unui britanic la Fulham, Premier League rămâne cu doar 5 antrenori englezi, adică un sfert din totalul managerilor din elită. Foarte puţin… Ar fi Hodgson la Liverpool, Redknapp la Spurs, pe care a dus-o în play-offul Champions League, Bruce la Sunderland, Allardyce la Blackburn şi Holloway la nou-promovata Blackpool.

Majoritari sunt britanicii, şi anume câte trei scoţieni şi irlandezi, doi galezi şi un nord-irlandez, breasla reunind şi 3 italieni, un francez, un israelian şi un spaniol. Dar vor urma demiteri şi permutări, nu-i aşa? În pericol ar fi Chris Hughton, promovat cu Newcastle United, mereu cocoşată râvnind irealist la prea bine, dar şi Ian Holloway, în ciuda miracolului cu „portocaliii” de la Marea Irlandei, Blackpool. Poate nici ibericul Martinez nu doarme dus la Wigan. What about Wenger then? … Well… what about him?

Joleon priveste peste umar cu teama

Martie 25, 2010

Ce-ar fi fost dac-ar fi ramas? Chiar, ce-ar fi fost? A dat tricoul cu numarul 5 si un post beton pe care adunase cate 38, din nou 38, adica integralist, si apoi 36 de aparitii in precedentele campanii, pentru un trusou cu numarul 19 mai mereu pe umeras, irosindu-si anul cel mult pe banca de rezerve.

Iar miercuri seara chiar in tribuna, la jocul dintre actuala si fosta sa echipa. Manchester City – Everton Liverpool s-a sfarsit 0-2 si lui Joleon Lescott sigur nu i-a cazut bine. Mark Hughes, in vara inca la carma lui City, a tras vartos in doua randuri de fundasul central cu veleitati ofensive, sa-l aduca de la Goodison Park in Manchester. Everton a sarit ca arsa, asteptandu-se ca si cinciarul sa-i ramana loial, insa Joleon a inaintat o cerere de transfer.

A jucat doar un meci in acest sezon pentru Everton, dupa care, tensiunea in jurul situatiei sale dand in clocot, Lescott a fost lasat sa treaca la Eastlands. Pe o suma de circa 23 milioane lire sterline. Mult, mai ales pentru un fundas fara stie ce carte de vizita internationala, si ajuns la 27 ani. Insa City avea bani…

Lui Lescott nu i-a priit insa la City. Demiterea lui Hughes a constituit o prima lovitura, Mancini preferand sa apeleze la alt personal, iar accidentarile nu i-au inlesnit sederea. Lovit si miercuri, Joleon a privit neputincios la zbaterile fara rod ale colegului Tevez, in schimb Cahill si Arteta amintindu-i de zilele bune de la Goodison. Australianul a deschis scorul in minutul 33 cu al cincilea sau gol cu capul din tot atatea reusite in acest sezon iar ibericul a pus capac in minutul 85: 0-2.

In montaj, cam ce-a pierdut Everton in acest sezon prin accidentarea lui Arteta. Mikel, inscriind spectaculos cu stangul… Iar spaniolul a revenit la tanc, spre finele campaniei, pentru a pune umarul la asaltul final. Si a marcat si la Manchester.

Iar cand soarta jocului se inclinase deja in favoarea fostilor sai colegi, s-a intors in scaun pentru a privi peste umar, la monitor, rezultatele serii. Manevra surprinsa de camerele difuzorului Sky Sports. Fara doar si poate, Joleon era interesat de rezultatul de pe Villa Park. Nu de alta, dar invinsa acasa si deci ramanand la 53 puncte, City ar fi putut fi egalata de Aston Villa. Noroc cu Sunderland, care a remizat la unu la Birmingham, indulcind oarecum seara celor de la City.

Ulterior, intr-o analiza a semietapei, cu semnificativul City – Everton 0-2, Sky Sports a prezentat batalia pentru locul patru ca o cursa in patru, Tottenham, Man’City, Liverpool si Aston Villa, cu „Cormoranii” avand un meci mai mult disputat. Analistii au infatisat programul meciurilor acestora pana la final, plecandu-se de pe pozitiile Spurs 55 puncte, City 53, Liverpool si Villa cate 51.

Daca as fi fost insa in locul celor de la Sky Sports, as fi introdus-o de-aseara in calcule chiar si pe Everton. „Caramelele” au urcat la 48 de puncte, deci cu 3 mai putin decat concitadinii lor si Villa, si sunt pe val, ceea ce au dovedit si la Eastlands. Revenirile lui Cahill si mai ales Arteta au reimpulsionat trupa lui Moyes si nimic nu este exclus.

Remember. In 2005, cand Liverpool era cu gandul la finala de la Instanbul, Everton i-a suflat locul 4 si s-a catarat in Champions League. E foarte putin probabil dar nu imposibil ca dupa un sezon in care Spurs, City si Villa au tras din greu sa se mentina in fata, tocmai Everton sa le ia finalmente tuturor fata, urmata de… Liverpool. Ma-ntreb cat ar oferi bookmakerii pentru o asemenea… aberatie.

Ca o ultima consideratie, Everton a pierdut startul in 2009-2010 tocmai datorita bulversarii produse de dorinta lui Lescott de a da albastrul inchis pe cel azuriu. Incertitudinea a destabilizat startul de sezon al lui Moyes, fapt subliniat la vremea respectiva de cei de la Goodison, care, vazandu-se pierzand tot mai mult teren, au optat pentru… pace si zeci de milioane in cont, cu regretul de a-l pierde pe cinciar dar gasindu-i rapid un inlocuitor competent in francezul Distin, candva fost capitan la … Man’City.

Totusi, Everton finalmente si-a revenit. Dar Lescott? Ce-o fi in sufletul sau? Si mai mari indoieli. Accidentari. Doar 14 jocuri pentru City, inclusiv cele din competitiile knock-out. Si o mult mai mare concurenta pe post. Cateodata, tentat de oferte de nerefuzat, sfarsesti insa prin a te intreba daca a meritat. Pentru Joleon, prin prisma acestui sezon, mai deloc.

Sau poate doar daca urmaritoarea pe care o fila, Villa, va mai schiopata ca miercuri, si mai ales daca fostii colegi de la Goodison nu vor prinde o primavara de pomina. Insa lor pare a le prii postura de outsideri, in care s-au regasit si la Manchester. City cu toti banii si locul mai bun in clasament, Everton cu un lot mai restrans si resurse limitate. Si totusi, daca ne uitam la palmaresul „Caramelelor”, ei bine, e vorba atunci de niste outsideri de lux.

Pentru conformitate, Everton a triumfat la Manchester in formula Howard – P Neville, Jagielka, Distin, Baines – Heitinga – Osman, Arteta (90, Yobo), Cahill, Pienaar – Saha (72, Rodwell).

Transferuri „subtiri”: Manchester cheltuitor, veterani si egipteni salvatori

Februarie 2, 2010

Doar 41,5 milioane lire sterline au fost cheltuite de cluburile din Premier League in recent incheiata luna de transferari, un minim aproximativ celui achitat in 2003, la lansarea acestei perioade intermediare de achizitii din ianuarie, remarcabil fiind faptul ca opt grupari n-au scos insa un ban din buzunar.

Unii s-au tinut de cuvant sa nu cheltuie. Altii si-au intarit loturile cu veterani gen Campbell, Vieira ori Basturk. Doua grupari amenintate cu retrogradarea au ales poate cartile salvatoare, luand cu imprumut atacanti egipteni recent incoronati la Cupa Africii si care in plus n-au pe cap prezenta la Campionatul Mondial. In fine,  aproape o treime din totalul platit in prima liga a fost oferit de campioana United pe un tanar fundas ce in 2007 inca juca la Maidstone… 

Fie ca sunt recent sositi la carma, fie ca sunt consacrati in Premier League, fie ca au avut jucatori ce si-au facut bagajele pentru Cupa Africii, fie ca au avut titulari pe patul de tratament, antrenori cu nume au declarat de Anul Nou sus si tare ca nu vor da o raita pe piata transferurilor in „fereastra” din ianuarie.

Carlo Ancelotti, a carei Chelsea beneficia in ianuarie 2008 de aducerea lui Anelka de la Bolton Wanderers pe 15 milioane lire sterline, s-a tinut de cuvant, iar Arsene Wenger, care, in ciuda fondurilor puse la dispozitie de Peter Hill-Wood, a afirmat ca nu va achizitiona vreun jucator care sa nu se ridice peste cota valorica a fotbalistilor din lotul „Tunarilor”, si-a respectat in mare masura vorbele.

Nu toti managerii au fost insa in aceeasi fericita postura iar unele cluburi pur si simplu au prea multe lichiditati incat sa nu fi profitat de ocazie. Pana si Sir Alex Ferguson, antrenorul campioanei en-titre, avand problemele sale in linia defensiva, care era reintarita pe termen lung tocmai in luna ianuarie, in urma cu 4 ani, cand „moscovitul” Vidic sosea pe 7 milioane iar Evra pe 5,5, de la Monaco, a repetat scenariul si a achitat o suma ce ar putea urca la 12 milioane lire, lui Fulham, pentru Chris Smalling, un fundas de 20 ani recent aruncat in focuri de Hodgson, si care pana nu demult a evoluat in fotbalul amator, la Maidstone United.

Ramane de vazut ce l-a determinat pe scotian sa bata recordul lunii ianuarie si sa „sparga banca” unei campioane si-asa indatorate, odata ce Smalling va trece din vara la Old Trafford, insa cert e ca vulpoiul Roy Hodgson s-a ales cu milioane bune si din cedarea lui Bullard, ale carui accidentari ulterioare le-au ridicat parul in cap celor de la Hull.

In general, cu exceptia cluburilor cu terminatia City in nume, operand din Eastlands ori Birmingham, prim-divizionarele s-au limitat la imprumuturi ori aducerea unor jucatori liberi de contract, nefiind in putere sa arunce cu banet in mijlocul sezonului, precautie echivaland cu cheltuieli valorand doar o cincime din suma totala cheltuita in ianuarie 2009, 170 milioane lire, cu douazeci milioane mai mare decat in precedenta editie, si care nici atunci n-a reliefat adevarata putere de cumparare a gruparilor din elita, Manchester City contribuind substantial la tragerea liniei. „Albastrii” au recidivat iar Birmingham City, preluata recent de asiaticii cu Yeung in frunte, i s-a alaturat in goana dupa intariri.

Chiar insa si cu mana lor sparta, n-au fost depasite cele cate 50 milioane lire sterline cheltuite in 2004 si ’05, saptezeci milioane in 2006 si 60 in 2007.

Era de asteptat ca unii sa prefere imprumuturile de jucatori consacrati ori chiar batand spre retragere, cum proceda United acum 3 ani, pentru Henrik Larsson, decat sa arunce cu bani pe fotbalisti netestati cu adevarat, cum au patit retrogradatele Newcastle si Middlesbrough, prima aducandu-l pe fundasul francez Boumsong pe 8 milioane, acum 5 ani, iar alb-rosii platind chiar 12 milioane, pentru varful brazilian Afonso Alves. Ambii n-au dat randamentul scontat, devenind pietre de moara, cum s-a dovedit a fi si Alan Hutton, fundasul de banda adus tot pe opt milioane, acum doua ierni, de Tottenham, si care acum a sfarsit imprumutat lui Sunderland.

Si asa s-a si intamplat… Desi a cheltuit peste 6 milioane in ultima zi de transferari pe Adam Johnson, mijlocasul ofensiv al lui Boro, unul dintre cei doar cinci fotbalisti transferati pe sume peste un milion in ultimele 24 ore ale campaniei, Roberto Mancini si Man’City s-au remarcat mai degraba prin aducerea lui Patrick Vieira din Italia. Un mijlocas de 33 ani… Asta in vreme ce, semnificativ, sub forma de imprumut, brazilienii Jo si Robinho i-au parasit pe bogatani, cu destinatiile Galatasaray si Santos.

Spuneam ca Wenger s-a tinut oarecum de cuvant, fapt pe care s-ar putea sa-l fi regretat imediat dupa finele meciului de duminica, 1-3 cu Manchester United, cand lipsa unui atacant central de forta a fost mai evidenta ca niciodata pentru „Tunari”. Francezul s-a intarit insa cu Sol Campbell, care, la 35 ani, s-a reintors la clubul unde sosea pentru o perioada de cinci sezoane, in 2001, de la rivala Tottenham.

Un alt jucator trecut de 30 ani, turco-germanul Yildiray Basturk, a sosit si el sub forma de imprumut, la Blackburn Rovers, de la VfB Stuttgart. Optiunile pentru Vieira, Campbell si Basturk spun multe despre precautia de pe piata…

Transferul recent al lunii ianuarie pare a fi fost inhatarea lui Wilson Palacios de catre Wigan Athletic, o abila operatoare pe piata, ce a permanentizat sederea hondurianului in Albion achitand un milion lire lui Olimpia, pentru a-l vinde dupa doar un an si 10 zile, iarna trecuta, aceleiasi Tottenham Hotspur, pe o suma de 12 ori mai mare. Iar Wigan n-a stat nici acum cu mainile in san, achitand 2,5 milioane lire falitei Crystal Palace, pentru junele Victor Moses, al carui nume a fost pe buzele multor manageri din elita. De urmarit traiectoria atacantului si eventuala repetare a scenariului cu cedarea mai mult decat inzecita a lui Palacios…

Hull si West Ham, amenintate in subsol, ar putea sa-si fi gasit salvarea in atacantii Amr Zaki respectiv Mido, sositi sub forma de imprumut, primul revenind din Egipt, unde ajunsese de la Wigan, iar celalalt de la Boro, in plus proaspat aureolati cu cucerirea Cupei Africii intr-un an in care „faraonii” vor lipsi din Africa de Sud. Cei doi se pot asadar concentra pe soarta noilor lor cluburi, „Ciocanarii” lui Zola urmand sa beneficieze si de aportul lui Benny McCarthy, inhatat pe 2,25 milioane de la Blackburn, si care fusese dorit in estul Londrei si pe vremea cand inca marca pentru Porto…

„Lanterna rosie” Portsmouth, chiar si cedand pe un total de 8,5 milioane alti doi jucatori, pe portarul Begovic lui Stoke si pe fundasul Kaboul lui Spurs, unde se realatura lui Redknapp, tot pare a fi in imposibilitate de plata catre Finante, o dovada a repercusiunilor suferite peste ani pentru transferuri si sume de instalare ori salarii peste puterile si „plapuma” unor cluburi.

Ca ultime remarci, exceptandu-le pe cele doua din Manchester, Birmingham City si-a confirmat noul statut, cheltuind cel mai mult, 6 milioane, pe Gardner de la concitadina Villa si pe Michel de la Gijon, in vreme ce cluburile din Liverpool, desi n-au pus o lira jos, s-au aranjat cu jucatori decenti, imprumutatii Donovan si Senderos pentru Everton, respectiv Maxi Rodriguez, sosit pe liber la „Rosii”…

Madchester sau Cum au crescut altii

Ianuarie 2, 2010

Miercuri 6 ianuarie va fi sarbatoare in Manchester. Pe City of Manchester Stadium, arena a municipalitatii ridicata intru gazduirea Commonwealth Games, rivalele City si United vor juca in prima mansa pentru un loc in finala Cupei Ligii. In returul din 20, pe Old Trafford, ca de obicei, la megafoane vor rasuna acorduri din The Stone Roses, formatie locala „cap de afis” mondial si al carei solist Ian Brown ne poarta pe strazile Manchesterului cu imnul Stellify, postat spre finele acestui articol… 

Asadar voi incepe anul 2010 asa cum ne-am despartit de 2009, cu muzica Made In Madchester, intr-o paralela football – music a la Manchester. A fost un adevarat curent muzical ce a stat in anii ’80 la baza remodelarii identitatii unei urbe in cautari in perioada post-industriala. Au fost formatii, inca in activitate, si destule slagare ce au definit cultura insulara a acelor ani si a ceea ce avea sa urmeze. Destui dintre spectatorii prezenti in acest ianuarie la disputele de pe City of Manchester Stadium si Old Trafford, din semifinalele Carling Cup, au crescut si pe liniile sonore postate in continuare, asteptand pe-atunci si la o redesteptare fotbalistica a orasului.

Muzica unor grupuri din Manchester a revigorat scena britanica dar a dat parca un impuls si fotbalului local, marea United reusind in 1993 recucerirea titlului, dupa peste doua decenii, un prim pas al dominatiei sale in Albion. In anii ’80, titlurile n-au luat calea Manchesterului, ci doar Cupa Angliei, cucerita de United in 1983, contra lui Brighton & Hove Albion, la cateva luni dupa ce „Diavolii rosii” cedasera lui Liverpool in prelungirile finalei Cupei Ligii, respectiv in ’85, in dauna lui Everton. Atat.

Pentru City, semifinala de miercuri si din 20 ianuarie va reprezenta o prima aparitie in penultimul act al unei competitii knock-out, oricare ar fi ea, din 1981 incoace. Dupa aproape 30 de ani! Atunci, „albastrii” ajungeau in finala Cupei Angliei, FA Cup, pe care o pierdeau in rejucare, 2-3 cu Spurs, dupa 1-1 in jocul initial. Iar Cupa Ligii reprezinta ultimul trofeu castigat de clubul mutat de pe Maine Road, din Moss Side, cu un 2-1 contra lui Newcastle, in februarie ’76. Au trecut 34 de ani…

In 1976 se lansa in Manchester si legendara Joy Division, cu solistul vocal Ian Curtis, niste pionieri prin stilul post-punk al curentului Madchester. Din ’80, in urma disparitiei lui Curtis, ceilalti trei, in frunte cu Bernard Sumner, si el un „mancunian”, nascut in Salford, au continuat sub numele New Order, trecand spre electro, alternative, house si new-wave.

In continuare, fiind inca in inertia Sarbatorilor si abia recuplandu-ne la „fotbalul la el acasa”, cateva clipuri cu grupuri celebre din Manchester…  New Order, James, Morrissey, Ian Brown (continuator solo al The Stone Roses) si Inspiral Carpets. N-am inclus in selectie Oasis, trupa fratilor Gallagher, de altfel mari fani Manchester City, rasarita drept o continuatoare in anii ’90 a pionierilor din anii ’70/’80.

Putina muzica in preambulul fotbalului nu strica. Mai ales ca multi suporteri, inainte de a lua drumul arenelor, in masini ori chiar si ajunsi pe Old Trafford, unde The Stone Roses se revarsa cu consecventa din toate difuzoarele inaintea jocurilor, sunt purtati pe asemenea linii melodice din alte vremuri.

Dupa New Order, cu Crystal, trec la James, cu Getting away with it (all messed up)…

Si de la Morrissey, nascut si el in Trafford, fost in The Smiths, cu Something is squeezing my skull, la Ian Brown, cu Stellify

Si inchei cu Inspiral Carpets, alti pionieri pentru care si-a facut ucenicia in jurul scenei unul dintre Gallaghers, cu Two worlds collide

Antrenoratul, sport extrem de… periculos: 3+8 demisi!

Decembrie 30, 2009

Statisticienii agentiilor de pariuri stiu ei ce stiu. De exemplu au injumatatit de la 33/1 la 16/1 cota unei ninsori peste Big Ben la ora trecerii intre ani. La fel, in vara, preconizau ca Paul Hart va avea sa fie intaiul antrenor pus pe liber in editia 2009-2010 a Premier League. N-a fost greu de prezis, la deranjul de pe Fratton Park.

De fapt a fost de mirare ca Hart a supravietuit in post pana in 24 noiembrie. Unii conducatori de cluburi n-au tinut insa cont de perioada Sarbatorilor, Mark Hughes fiind demis de la carma lui Manchester City iar lui Gary Megson, care a facut Craciunul pe banca lui Bolton Wanderers, fiindu-i fatala alunecarea de la 2-0 la 2-2, pe 29 decembrie, acasa cu Hull City. Asadar trei victime pana la Anul Nou, in fond nu prea multe comparativ cu anii precedenti.

Cine arunca insa o privire in esalonul secund, Championship, nu poate sa nu aibe o farama de simpatie pentru demisi. Un adevarat carusel al antrenorilor. Tot acolo, in nord-vest, in comitatul Lancashire, Alan Irvine a impartasit si el soarta lui Megson, imediat dupa Craciun.

Prin traditie, Preston North End este un club ce „toarce domol”, detasandu-se de practica demiterii managerilor. Era mai degraba o rampa de lansare, cum a fost cazul pentru scotienii Moyes si Davies, in 2002 respectiv 2006, spre alte zari. Insa Irvine, un alt scotian, fost asistent al lui David Moyes la Everton, a aflat ca nu s-a mai putut odihni pe laurii ridicarii „Mioarelor” pana in semifinalele barajului de promovare in Premier League, in mai 2009.

Irvine a devenit astfel al optulea antrenor pus pe liber in liga a doua de la inceputul actualului sezon. Opt din 24! O treime… Dintre care unul, Brendan Rodgers, cel de la Reading, n-a rezistat decat din vara, cand ii era incredintata timona „Roialistilor”. Altii cinci, Hughton la Newcastle, Di Matteo la West Brom, ambele cazute din Premier League, Sousa la Swansea, Mackay la Watford si Holloway la Blackpool, au preluat si ei fraiele la startul campaniei, ceea ce creste cu atat mai mult procentul celor pusi tot mai repede pe fuga de pe banca suspinelor.

Nu mult au rezistat Southgate, demis de Middlesbrough la cateva etape dupa retrogradarea din elita, Davey, care facuse cateva minuni cu Barnsley in Cupa Angliei, si pana si Darren Ferguson, fiul lui Sir Alex, in ciuda promovarii reusite contrar asteptarilor cu Peterborough.

Iar la cat de nevrotici sunt bogatanii din birourile lui Queen’s Park Rangers, n-a fost de mirare ca si decentul Jim Magilton a fost facut pachet de la Loftus Road, in decembrie impartasindu-i soarta Brian Laws, de la Sheffield Wednesday, si scotianul Paul Sturrock, de la Plymouth Argyle. In ultimul caz, macar e vorba de un inlocuitor celebru, Paul Mariner, fost jucator al „Pelerinilor” verzi, si care a preluat timona trupei de pe coasta sudica de pe un alt post managerial in bucataria ei interna. 

Dar sa nu va inchipuiti ca Paul Hart, cel demis de Portsmouth si instalat la QPR, va rezista prea mult pe banca. Si asta nu tine neaparat de nerabdarea conducatorilor Rangersilor. Ci mai degraba de neinspiratia lor de a fi ales un inlocuitor suficient de mediocru pentru a intretine rapida invartire a moristii…

Convocarea: o distinctie ravnita ori o povara?

Noiembrie 24, 2009

In editorialul „Football Made In UK” semnat pentru <Fotbal Vest>, punand cap la cap o serie de stiri provenind in doar cateva zile din diverse tabere, ce mi-au ridicat mingea la fileu sa intreb daca nu cumva convocarile devin pe zi ce trece un deranj tot mai pagubos, am constatat cum conflictul cluburi – selectionate nationale s-a ascutit la varf ca lupta de clasa in fotbalul in varianta globalizata.  

Ambitia si visul sublim al oricarui fotbalist de a imbraca tricoul reprezentativei tarii sale n-au palit nicidecum dar, in functie de circumstante, unii jucatori isi reevalueaza tot mai atent lista prioritatilor.

Iar in lumina ghinionului lui Robin Van Persie de a se accidenta destul de serios in minutul 10 al recentului joc amical Italia – Olanda, intr-o toamna in care “tunarul zburator” fusese mai dezinvolt si prolific ca niciodata in rolul sau majorat in angrenajul lui Wenger, s-ar putea gasi fotbalisti din natiuni mai putin capabile sa sclipeasca pe scena mondiala ori din nationale redutabile in ale caror echipe n-ar fi destul de buni sa incapa, intrebandu-se daca mandria de a fi convocat nu e cumva eclipsata de “deranjul” ce implica o asemenea responsabilitate.

Asemenea dubii nici c-ar fi existat sa zicem acum un deceniu. Dar de cand recompensele au explodat in fotbalul de club, ce ofera nenumarate posibilitati de afirmare, si gandul de a sunta o convocare ce s-ar putea solda cu o accidentare punand in pericol o cariera si asa nu foarte lunga s-a infiripat in planurile unora. La putine zile distanta, doi jucatori din lotul lui Manchester City, club cumparat anul trecut de bogatasi arabi, si-au exprimat indoielile in privinta continuitatii lor pe scena fotbalului la nivelul selectionatelor nationale.

Craig Bellamy, un plimbaret in fotbalul de club, s-a intrebat in public daca mai are rost sa se chinuie la capitania Tarii Galilor intr-o increcare de accedere la un turneu final neconcretizata peste ani de compatriotul sau Ryan Giggs. Desi n-a smuls deloc aplauze, galezul a fost inteles de exemplu de Allan McInally, fost international scotian, ce a opinat ca pentru unii fotbalisti in varianta globalizata a jocului, ajunsi la o anumita varsta si cu sacii de galbeni incarcati in caruta, dorinta de a continua in paralel la echipa nationala a capatat o nuanta mai opaca.

Avantaj Ashley Williams, un fundas oarecare ce nici nu si-ar fi imaginat acum un an si jumatate, la debutul in nationala Tarii Galilor, ca va deveni capitan al “Dragonilor”, si nici atat in urma cu 6 ani, cand nu evolua la divizionara secunda Swansea City, ci la amatoarea Hednesford Town, in paralel cu slujba cu jumatate de norma ca ospatar. Foarte improbabila o asemenea ascensiune intr-o nationala de calibru si s-ar putea crede ca orice Van Persie si-ar dori mai ales un triumf global cu reprezentativa sa pe cai mari, insa o alta voce a venit sa infirme aceasta supozitie.

Poate ca Tevez, celalalt recrut al lui City punand la indoiala dorinta de a mai juca pentru tara sa,  a aruncat castana tocmai pentru a-l sensibiliza pe Maradona sa-l ia in considerare pentru FIFA 2010 World Cup, dar iesirea sa ar putea fi intr-adevar onesta. Spunand ca s-a saturat de fotbal, inclusiv de cel de club, si ca si-ar dori sa-si intoarca fata spre viata de familie, Carlos a subliniat ca argentinienii de lot nu s-au menajat nici pe departe cand a fost vorba sa “dea totul” pentru echipa nationala.  

Cei doi i s-ar putea asadar alatura in exil septarului lui City, Stephen Ireland, ale carui minciuni legate de decesul bunicilor sale, strecurate managerului Steve Staunton in speranta de a-si scurta sederea la lot si a-si vizita prietena dar dezvaluite ca atare de mass-media, au dus la ruptura mijlocasului de lotul national al Irlandei. Ireland, pe urmele altui mijlocas ajuns la cutite cu reprezentativa verde, candva al ei capitan Roy Keane. Ulterior, in campania abia incheiata, Trapattoni si Liam Brady au incercat sa-l scoata pe Ireland din cochilia ce si-o armase in urma excluderii sale din lot dar, cu toate ca pe alocuri septarul cochetase cu ideea revenirii, antrenorul n-a fost convins ca mijlocasul ar dori cu ardoare sa imbrace din nou tricoul verde. De fapt, in cazul lui Ireland, totul s-a rostogolit spre un deznodamant previzibil, odata ce a intrat in conflict cu selectionerul Brian Kerr, la nationala sub 18 ani, si a trebuit sa dea din nou ochii cu acesta la preluarea reprezentativei de seniori. Ireland a trebuit sa astepte instalarea lui Staunton pentru a fi din nou convocat… 

Iar cam pe cand Van Persie gemea in Pescara, un rival in fotbalul de club era déjà inapoi in Londra, cu o potentiala sedere pe tusa de cateva saptamani. Frank Lampard doar a facut deplasarea la Doha, pentru remarcabilul amical Anglia – Brazilia organizat insa in inedita gazduire din lumea araba, dar nici nu s-a mai pregatit pentru alinierea in fata sud-americanilor, lasata pe umerii a doar doi potentiali titulari, Barry si Rooney, ingrosand in schimb infirmeria lui Ancelotti. Sir Alex Ferguson si-o freca pe de-o parte mainile pentru necazul italianului si-al lui Wenger, dar va atrage probabil pe de alta parte atentia la vorbele sale, mereu in disonanta cu “nevoile” selectionerilor de lot. Frecusurile lui Fergie cu Sven sunt binecunoscute si n-au mirat pe nimeni deciziile unor Scholes ori Neville de a spune pas pentru Albion. Miza era prea mare in Premier League si Champions League.

Iar pe cand Van Persie calatorea spre “Cizma”, nebanuind ce-l asteapta, din sanul lui West Ham United razbatea vestea ca Dean Ashton, cumparat de club la inceputul anului 2006 pe o suma record de peste 7 milioane lire sterline, e in prag sa-si agate ghetele in cui. La 25 de ani. Masivul varf chiar marcase pentru “Ciocanari” in memorabilul 3-3 al finalei de Cupa Angliei cu Liverpool, din 2006, dar trei luni mai tarziu, la chiar primul antrenament al convocarii sale in premiera la lotul national, isi rupea glezna. Un an pe tusa si o recidiva, coincidenta stranie, la prima sedinta a visiniu-albastrilor sub bagheta lui Gianfranco Zola. A trecut un an si Ashton, un potential varf pentru Albion, tot nu vede luminita de la capatul tunelului. Totul i se trage insa de la acea convocare in premiera, o onoare cu doua taisuri.

De la alt club, in acelasi timp, un comunicat de presa raspandea vestea retragerii din fotbal a unui jucator lovit de accidentari. La 26 ani, John Kennedy a aruncat prosopul dupa un deceniu petrecut la Celtic Park, drama sa conturandu-se in minutul 18 al meciului sau de debut pentru Scotia, in 31 martie 2004, cand era faultat de Vio Ganea intr-un amical castigat de Romania cu 2-1. Fundasul era monitorizat la vremea respectiva chiar de AC Milan, o postura onoranta tinand cont de numele de calibru ce au consolidat peste ani defensiva rosso-nerilor, insa John n-a mai vazut luminile rampei internationale pana in februarie 2007, la un joc de Champions League tocmai cu… milanezii, la care a luat loc pe banca de rezerve, revenind dupa ani pierduti prin sali de recuperare. Paguba era insa produsa si genunchiul i-a dat ulterior din nou in primire. Federatia a despagubit-o pe Celtic dar un alt club si-a vazut un potential lider irosit sub flamura steagului national.

Asa cum corporatiile preiau tot mai mult rolul statelor, estompand granitele, si fotbalul de club castiga teren pe zi ce trece, in detrimentul nationalelor, ghinion ca al vedetei Van Persie ori al “sperantei” Ashton dand apa la moara carcotasilor.

Iar scurtcircuitele lui Van Persie, Lampard, Bellamy, Tevez, Ashton ori Kennedy au venit in cascada intr-o saptamana fotbalistica indoliata de tragedia lui Robert Enke. Un om ce a intors spatele vietii cu 4 zile inaintea jocului Germania – Chile, la care nu fusese convocat. 

Sepp e probabil in al noualea cer

Noiembrie 13, 2009

Sepp Blatter isi freaca palmele de bucurie. Nici ca se putea mai bine. In avanpremiera primului turneu final de Campionat Mondial pe taram african, Mondialul rezervat selectionatelor sub 17 ani pune fata in fata in jocul cu titlul pe masa Nigeria si Elvetia. De doua ori „Ura!!!”

Nigeria, tara gazda si campioana mondiala en-titre la Under-17, exemplifica perfect progresul fotbalului african, producator de tinere talente pe banda rulanta. Blatter a militat asiduu pentru globalizarea fotbalului, pentru emanciparea natiunilor si continentelor ce acum cateva decenii, in cazul fericit in care se aflau la „masa bogatilor”, incasau si 9-0 la turneul final, cazul Zairului.

Elvetia este tara de bastina a presedintelui FIFA si totodata gazda a forurilor fotbalistice mondial si continental. Elvetia in finala este un alt triumf al noului val impotriva vechilor scoli, Tara Cantoanelor patrunzand in finala dupa ce se descotorosise in grupa de Mexic si Brazilia, adversare in finala din 2005, iar apoi de Germania si Italia, competitive si in turneele rezervate juniorilor si tineretului.

Nigeria – Elvetia este o finala intre jucatori africani inca netransferati la cluburi europene, provenind inclusiv de la cinci Academii locale, printre care cea a ex-internationalului Emmanuel Amunike, si tineri de pe batranul continent ajunsi deja pe la cluburi ca Arsenal, Aston Villa ori Manchester City.

In semifinala, Elvetia a zburdat in fata Columbiei, scor 4-0, in formula Siegrist / Villa – Goncalves / Zurich, Kamber / Basel (Tosetti / Locarno), Chappuis / Grasshopper, Buff / Zurich (Nimeley / Basel), Seferovic / Grasshopper, Ben Khalifa / Grasshopper (Mijatovic / Bellinzona), Xhaka / Basel, Rodriguez / Zurich, Martignoni / Locarno, Hajrovic / Arsenal. Mai toti la cluburi elvetiene dar destui cu nume de extractie balcanica. Mai conteaza? Stephane Chapuisat, marcator impotriva Romaniei in iunie ’94, la US World Cup, pare a fi urmat la nationala pentru care strangea 103 selectii de baieti de isprava. Chappuis si altii…

Cat despre nigerieni, invingatori cu 3-1 in semifinala cu Spania, doua ar fi intrebarile… Isi vor pastra oare titlul mondial, in finala de duminica? Si cat va mai dura pana cluburile europene ii vor recruta pe capete?

Oricare ar fi deznodamantul finalei, Blatter e in al noualea cer. Doua mondiale, U-20 si U-17, in aceeasi toamna, pe taram african, si doua finaliste nu dintre marile forte ale fotbalului mondial. Globalizare, omogenizare, nivelare valorica. Politica forului mondial da roade. Iar pe canalele virtuale se pomeneste deja de ziua cand Africa va triumfa si la Cupa Mondiala. Poate nu deja la anul dar… Brazilia 2014, te pregatesti?