Posts Tagged ‘steag’

Citesc despre un alt maratonist, Ilie Roşu

Noiembrie 1, 2010

Dacă n-aveţi timp sau răbdare să-i citiţi toată povestea, am spicuit două paragrafe extrem de semnificative, şi nu neapărat despre maratonul în sine, ci de viaţă, despre existenţele noastre, rânduri la care subscriu, atât de adevărate, atât de reale, demne de luat în seamă.

Primul. Reflecţii în timp ce alerga Maratonul Boston… „Sunt fericit, mesajul copiilor din parcul IOR a ajuns acolo unde trebuie, la americanii din generatia lor. Nu-mi doresc decat ca privirile copiilor din Romania sa arate de maine la fel ca privirile acestor copii.  In lupta ei nebuna dupa o audienta ridicata, dupa tiraj  si dupa profit,  prin mass-media romaneasca, sunt si exceptii, copiii sunt torturati  zilnic cu stiri care mai de care,   violuri, crime, droguri, violenta, incluse in categoria stirilor senzationale, apoi   pe primele pagini ale ziarelor de mare tiraj, vezi zilnic scene obscene, care ii dezorienteaza chiar si pe cei maturi. De disperare, parintii  au inceput sa  renunte la televizoare si la ziare, incercand sa-si protejeze  copiii, pazindu-i mai ceva decat de maidanezii de pe strada. In alergarile mele prin parcuri imi fac timp sa ii studiez pe copii, sunt atent la ei, acolo ei se exprima liberi , si observ cu mahnire,  ca in ochii lor ati reusit domnilor sa  instalati  FRICA.”

Al doilea. Un post-scriptum la aceleaşi rânduri, odată întors acasă, la o cursă în Bucureşti… „Inainte de cursa un tanar s-a apropiat voluntar de mine. Mi-a spus ca el n-ar duce niciodata drapelul Romaniei in mana. De ce, l-am intrebat eu. Pentru ca Romania n-a facut niciodata nimic pentru mine, a fost raspunsul lui. L-am intrebat, tu stii ce este Romania? A tacut. I-am spus doar atat,  Romania este mama ta, este casa ta, sunt bunicii si fratii tai, suntem noi, cei de aici,  din acest parc. A fost sincer si mi-a raspuns: Mie nu mi-a spus NICIODATA nimeni asta, nu am stiut”.

Dacă v-am trezit interesul, am dat în blogosferă de http://www.ilierosu.ro/2010/04/30/maratonul-boston-2010-cursa/ . Mi-a atras atenţia pentru că aş fi putut fi prezent acolo, la Boston, la ediţia din acest an, graţie timpului de calificare ce-l deţineam, o condiţie preliminară de înscriere, altfel foarte rară în lumea maratoanelor. Nu-i puţin să ai un timp calificant pentru Boston… Prioritatea logodnei şi a regrupării noii familii m-au ţinut departe de acest start nord-american dar acum, citind introducerea reportajului românului Ilie Roşu, care-a alergat Boston 2010, îi dau dreptate că, într-adevăr, niciodată nu-i prea târziu şi că dorinţele pot fi îndeplinite.

Într-un fel, chiar şi statutul aparte al Maratonului Boston nu m-a înflăcărat într-atât încât să-mi doresc mult să alerg acolo, însă timpul de calificare a fost ca un zăhărel ce-mi făcea cu ochiul: „Hai, hai la start!” Poate, eventual, într-o bună zi, deşi, la fel, nu sunt nici adeptul ideei că e musai să alergi între „cele 5 mari” pentru a te simţi mai maratonist decât alţii, şi asta pentru că nu agreez ideea îmbulzelii starturilor. Unul rarefiat, la nord de Cercul Polar sau cel Clasic, al Atenei, pot cântări la fel de mult. Gusturile diferă.

Un lucru e cert. Că mi-a plăcut povestea românului, de profesie militar, şi am încercat să mă pun în pielea sa. Adică a alerga maratoanele cu două steaguri mari şi late în mâini, ale României şi al ţării gazdă. Practic, fizic, mi-ar fi fost aproape imposibil, deloc la îndemână. Incomod şi istovitor. Chiar că trebuie să ai braţe de om al Armatei să te încumeţi la aşa ceva. În plus, fiecare avem modalităţile noastre de exprimare, de a ne ilustra punctele de vedere, şi oricât de român m-aş simţi, n-aş flutura drapele în alergare. Dar asta, iarăşi, e o opţiune de liber arbitrariu. 

Însă demersul lui Ilie Roşu e într-adevăr salutar, Jos Pălăria! Ştiu sentimentul, de la atâtea zeci de curse, de a fi unicul român între sute sau mii de alergători, la o cursă oarecare în străinătate. Nu-i uşor. Iar românul nostru la Boston nu doar că a reprezentat firavul cerc al maratoniştilor din Carpaţi la una dintre cele mai prestigioase curse din lume, dar l-a încheiat fluturând tricolorul. Prin gestul şi sudoarea sa a făcut mult mai mult bine imaginii ţării decât o groază de figuri publice, fie politicieni sau chiar sportivi, care realmente dau nonşalant cu târnăcopul în postura şi credibilitatea României în lume.

Anunțuri

Ziua 130. Stele pe steag

Mai 2, 2009

Intr-un sat banatean de campie, spre granita desfiintata cu Ungaria, te-ai astepta sa vezi insemnele lui Poli. Macar in varianta mincinoasa galben-neagra, daca nu in alb-violet. Dar la o taraba la drum expus era un prosop de plaja cu insemnele Stelei Bucuresti. Rosu-albastru in vest, nu departe de Timisoara. O fi fost comerciantul fan al clubului din Ghencea. Intr-un fel, mai bine ca la vedere nu era un produs cu stema alb-violetilor. Nu de alta dar celelalte doua flamuri erau cu fetite in pielea goala, cum mai vedem prin cabinele soferilor de cursa lunga.

In cabinele vehiculelor de tonaj mare din Anglia se poarta, la fel, expunerea unor steaguri. Apartenenta e la fotbal si nu la sexul frumos. Soferii iti sugereaza cu cine tin, de la Anglia si pana la Chelsea. Deunazi am vazut insa intins pe peretele din spate al unei cabine un steag cu stema lui Millwall Londra, grupare sud-est londoneza de cartier ce trage la promovarea in liga a doua si care, in 2004, in calitate de reprezentanta a esalonului trei, a jucat finala Cupei Angliei. Pana aici, nimic rau sau anormal. Millwall chiar are simpatia mea pentru modul distant cum e perceputa de lumea fotbalului. Are o patalama. Trebuie sa aiba ceva special „Leii” candva din Insula Cainilor, de starnesc atatea pasiuni nefaste.

Dar uitandu-te mai bine, langa sigla clubului, cu leul, nici mai mult nici mai putin decat cele 12 stele in cerc, simbol al Uniunii Europene. Ce sa mai intelegem, oameni buni? Millwall e un club de cartier, adanc inradacinat in comunitatea locala din zona central-sud-estica a Londrei, de fapt un club mult mai mult al locului de-unde-si trage seva de un secol incoace decat formatii mult mai mari dar care s-au „globalizat” fara limite, si isi atrage fanii din cartierele limitrofe.

Conexiunea intre Millwall si Comunitatea Europeana e la fel de stransa ca si telespectatorul roman amator de fotbal si campionatele arabesti. Millwall joaca intr-adevar in Coca Cola League One, o divizie dintr-o tara comunitara, dar cam asta ar fi legatura intre un club creat de antreprenori in industria manufacturiera si cu suporteri tragandu-se in general din mediul muncitoresc, si steagul unei birocratice structuri continentale.

Dar designerul respectivului steag a stiut ce vrea. Millwall e intr-un fel un bastion cu conotatii nationaliste iar intr-o Ioropa unita, fara granite si cu identitatile locale estompate, asemenea tendinte sunt amenintate de uniformizare. Stelele de pe steagul lui Millwall par o nimica toata dar simbolistica e mai mult decat sugestiva. Asta daca am invatat deja sa citim semnele…