Posts Tagged ‘Răşinari’

În Răşinariul lui Cioran şi Goga

Octombrie 31, 2010

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Păltiniş 2010. Altă propoziţie

Octombrie 31, 2010

Atestare centenară a Păltinişului

Citim. Suntem în faţa uneia dintre vechile cabane tradiţionale de lemn din centrul Păltinişului, clădiri etalon, simbolice locului, negre şi cu roşul aprins conturând ferestrele, parcă din poveşti de demult, cu turtă dulce. Iar atestarea centenară confirmă vechimea celei mai înalte staţiuni montane din ţară, de fapt prima de profil… 1894.

Pe-atunci, „iubitori de natură, de oameni şi de munte” au avut inspiraţia să pună temelia Păltinişului, într-un loc „liniştit şi pitoresc„. Am tot mers în anii ´80 în staţiunea din Munţii Cindrel iar la revenire, după peste 20 de ani, am regăsit sâmburele intact. Acelaşi aer proaspăt, acelaşi foşnet inegalabil al pădurilor cu brazi zvelţi, foarte înalţi şi subţiri. Aceeaşi linişte adâncă, doar rareori spintecată de intervenţia umană. Pe vremuri era sunetul toacei, al talangelor, clopotniţei ori toporului izbind lemnul, acum al drujbelor sau motoarelor, dar fără a sări deloc calul.

Înalt ca bradul...

Pădurile Păltinişului, o minunăţie

Altădată cabană cu terasă-restaurant, vechea clădire din centru e închisă şi parcă părăsită...

Şi-atunci, de ce e totuşi o altă propoziţie? Sâmburele e intact, măreţia naturii dominând solemn ambianţa, dar „coada” omului a răvăşit amănunte ţinând de impresia artistică. Esteticul a avut de suferit în faţa buldozerului inept al civilizaţiei. Progres? Când un plai milenar, golaş şi maiestuos în gravitatea sa împietrită, e străpuns de lame ce fac loc viitoarelor pârtii şi e stropit cu fecale betonate, nu te duce gândul decât la întinare, la regres, la barbarism. Sau când vechile clădiri – tocmai acelea ce conferă farmecul locului şi-i pun pecetea autenticului – sunt date uitării, iar viloace noi cum poţi întâlni la tot pasul în România modernă defrişează peisajul, atunci e vorba de incultură. Care naţie europeană nu-şi conservă patrimoniul istoric, ignorând tezaure arhitectonice în favoarea unor noi monştri de beton? Nu ştiu…

Mama natură, regească la Păltiniş

De-o parte a şoselei, încă regească. Pe cealaltă culme însă, chiar înaintea tăbliţei de intrare în staţiune, defrişări, utilaje, betoane, îngrămădeală de proiecte umane alandala, de pe-o zi pe alta. Iar drept confirmare că Păltinişul e mult mai uşor accesibil din vale, mai vulnerabil, nu aceeaşi fortăreaţă detaşată de furnicăreala umană din oraşe, pe şerpuiala drumului tăind colina înaintea intrării între brazii ce înconjoară staţiunea, maşini străine sunt ambalate în viteze de raliu. Indivizi iau traseul ca pe o pistă de jucărie unde-şi descarcă testosteronul.

Aparatul foto a scuturat din obiectiv, nu, nu, nu vreau să surprind ciopârţirea naturii. Şi-am dat din cap, l-am aprobat, da, da, să ştii că-ţi fac pe plac şi nu fac reclamă „moca” unor făcături. Niţel mai sus, „la răscruce”, doar soclul a mai rămas din vechea hartă a zonei Păltinişului, una frumos desenată, cu obiectivele de interes turistic. Chiar, pe unde-o fi sfârşit? Cătând la dreapta, pe vechiul drum asfaltat spre centrul staţiunii, îmi zic că tăblia a fost smulsă tocmai pentru a nu-l mai indica. Asfaltul e praf şi pulbere, cariat. Ce-a fost şi ce-a ajuns. Şoseaua mai nouă, de la stânga răscrucii, ocolind „pe deasupra” staţiunii, e mai viabilă în acest 2010… 

Una dintre foarte puţinele vechi cabane de pe drumul vechi, de la răscruce în centru. A fost "învelită". Multe altele, noi, aducând chiar cu adevărate castele, s-au înmulţit aidoma ciupercilor. Chiar, aici plouă mult. Cât trebuie că s-a furat în ţara asta...

În centru, aproape pustiu. Oficiul poştal, punct pivotal în trecut, e ca şi închis, iar vederea şi timbrul le cumpăr apăsând pe clanţa uşii din dos. Vânzătoarea oftează în cele câteva vorbe despre decăderea centrului vechi. „A fost lăsat să cadă” e concluzia. De ce oare? Qui bono?

Oricum, o altă atestare, ce ţine de mărci filatelice, e plasată pe faţadă, despre Centenarul 1895-1995 al mărcilor poştale locale turistice Păltiniş (Hohe-Rinne) emise de societatea carpatină a turiştilor din Ardeal (SKV)…

Alături, vechiul chioşc metalic, cu ziare şi reviste, înnobilat de citate din iluştrii Constantin Noica, retras aici la sfârşitul vieţii, ori Octavian Goga, poetul naţional din Răşinariul sibian, pe vale în jos…

"Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să creezi, să dai sensuri, să duci începutul său înainte"... Citat din Noica

Dar să nu fiu cârcotaş. Cabana alăturată a fost renovată, „învelită”, iar hotelurile mai noi sunt şi ele funcţionale. Cu terasa gazdă bună pentru un prânz delicios. Amfitrion, un bătrân de-al locului, servind aici în ultimii 7 ani. Iar pe terasă un lampion cu sigla sa veritabilă, pecete a Păltinişului ca staţiune montană a sporturilor de iarnă, cu un schior „albastru”. Doar un geamlâc a rezistat astfel, dintre toate lampioanele de pe centru.

 

Centrul staţiunii văzut dinspre panta ce duce la vechiul telescaun, al pârtiei Păltinişului. Una nouă e în construcţie câţiva kilometri mai la vale, la intrare, unde se termină golul alpin.

Şi răsuflu şi mai uşurat. Mai e câte-o cabană ce şi-a păstrat intact sufletul, caracteristica iniţială, fiind încă în funcţiune. Mijeşte dintre brazi…

Din nou la răscruce, unde, în apropiere, măcar a fost salvată, conservată, vechea poartă de acces la Schit, fermecător loc de tihnă, bisericesc, refugiu la bătrâneţe pentru Constantin Noica. Cioc cioc!

Ce voi regăsi înăuntru? Toate vechi? Sau nouă toate?

În mare, cu excepţia unei cabane, rasă pentru a face loc unui monstru betonat în construcţie, vechiul ansamblu a fost păstrat şi modernizat, inclusiv cu termopane, ce mai, tot tacâmul. Dar detalii de suflet au făcut loc defrişării prin neglijenţă. Popicăria, aranjamentele din ramuri de brazi, balustradele scărilor din lemn, acum betonate. „Nimicuri” de fapt esenţiale. Iar negrul lemnului a fost… îngălbenit. Materiale noi, la milenii noi. Şi se lucrează. Se bocăne. Mă plimb pe vechea alee pe sub brazi, o desfătare cândva, acum parcă lăsată şi ea pradă ignoranţei. Avântul imbecil al noului uită tot ce-a fost bun. Ne ducem de râpă fără a clipi, cu rânjetul tâmp al tuturor emisiunilor de divertisment ce ne infestează vieţile de pe toate canalele media. Chiar, nici aici, unde ne-am cazat, n-am scăpat de tembelizor în cameră…

Iar de-aici, paşii spre schit, în sus, prin pădure. Soarele tomnatic ne scaldă feţele, fântâna ne domoleşte setea, după plimbări. Liniştitor. Cabana maicilor e aceeaşi, schitul fiind şi acesta renovat. O clopotniţă. Iar alături, mormântul lui Constantin Noica. 1909-1987. Flori proaspete. Şi nici ţipenie de om. Doar zumzetul utilajelor răzbate din vale. Zeci de noi cabane din piatră au răsărit cît de-aproape iar viitoarea pârtie e doar peste colină. Nici Schitul nu va mai avea cândva pace. Ce schimbare, în nici 30 ani. Cât e 30 ani în nemărginirea universală? Zero. Dar ţinem neapărat să ne lăsăm opera prin preajmă. Aveam să cuget la asta odată coborât în Răşinari, la locul de naştere al lui Emil Cioran.

La coborâre, remarcăm vechea cabană de lângă poartă. Pare a fi nelocuită. Dar neatinsă de schimbare.

Şi pe-aici ne e drumul, însoţiţi de noua noastră umbră, patruped lăsând undeva la o cabană cu Mini Cooper de B în faţă nişte tineri foarte hoch, coborând şi pe lângă Căsuţa din copac din Burlacul lui Botezatu. La revedere Păltiniş şi rezistă lamelor!