Posts Tagged ‘stadion’

„Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool!”

Septembrie 16, 2010

"Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC", e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al "Cormoranilor".

Deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX. „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, e explicaţia jurnalistului Paul Wilson vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park.

"Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool" e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai în nevoi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi sau cu aroganţa tembelă din zilele noastre. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, atât în Liverpool cât şi în Manchester chibiţii de fotbal, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau în anii postbelici să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Cu naturaleţe şi bun simţ, fanii de-atădată ai rivalelor locale nu erau încă învrăjbiţi şi segregaţi pe criterii gen tricouri colorate la purtător... Pur şi simplu iubeau fotbalul

Aşadar rivalele şi-au împărţit cândva Anfieldul iar ulterior programul de meci, fanii având largheţea sufletească să facă front comun pentru bezele fotografice. Au trecut doar 60 de ani şi realitatea e alta… Iar Liverpool, fie şi de va defila în Grupa K a Stelei, tot în Europa League va evolua, ca şi anul trecut, când era redirecţionată din Liga Campionilor, handicap faţă de marile rivale United, Chelsea ori Arsenal ce o trage în jos în acest fotbal devenit ultracomercial, al mileniului III.

Chiar şi aşa însă, cele două din Liverpool nu se pot pune de acord în privinţa unui… „Stanley Park” comun, cu consecinţele de rigoare, de ce explicându-mi Paul Wilson…  

Aşadar Everton a incasat un croseu teribil în 2009, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Liverpool, la rândul ei, pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma „retrogradării” în UEFA Europa League, în tentativa ridicării trâmbiţatului Stanley Park.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

Goodison are aceeaşi problemă ca şi Anfield... O arenă învechită, sufocată de şiruri la fel de vechi de case. Fără scăpare... Sau?

Istoria, cu înaintaşi ca Dixie Dean goleador cu capul, e mândria lui EVERTON, dar realitatea forţată de globalismul fără scrupule impus de alde Roman sau Emirates ori Etihad o împing pe făloasa Everton la apă. Înoţi cu curentul sau te cureţi... O problemă de moralitate, ce ar schimba la o adică albia istorică a grupării înfiinţate în 1878...

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

De la Gary Lineker, adus la Goodison,...

... şi până la Rooney, pe panoul din dreapta, format şi lansat aici, EVERTON a avut mereu meseriaşi, cum s-a văzut şi în recentul 3-3 cu United. Dar deficitul financiar nu i-a permis să fie cu adevărat mare în ultimele două decenii...

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

În sezonul 2008-2009, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Albastra placă istorică menţionează că biserica din colţul nord-vestic al lui Goodison Park a fondat Everton Football Club. De-atunci, lăcaşul de cult şi casele enoriaşilor, plasate peste îngustele drumuri de tribune, au rămas încremenite în timp, nepermiţând lărgirea arenei lui Everton. Care a tot pierdut teren în plan financiar...

Clişee de pe Goodison Park care certifică faptul că Everton a fost fondată în 1878 drept St. Domingo FC, pe lângă biserica locului, jucând pe Stanley Park...

Liverpoolul fotbalistic n-a fost de decenii bune sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

Anfield Road e încorsetat în spatele tribunei principale de un şir de case părăsite. Mai tot cartierul e aşa...

Celălalt capăt al şirului de case, dinspre peluza Kop, aceeaşi părăsire... GAS OFF.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey…

Anunțuri

City a bătut Timişoara şi cu Academia

Septembrie 5, 2010

Într-un alt reportaj exclusiv din Manchester, am scris în Fotbal Vest despre Academia lui City…

S-a tot scris de milioane, staruri, şeic. Şi totuşi, Richards, Wright-Phillips şi Boyata, jucători de culoare crescuţi în Academia „azuriilor”, au fost titulari în retur, ultimii doi chiar marcând golurile, iar Cunningham, un alt produs „100% City”, a intrat după pauză. Şi-atunci!?

În joia manşei secunde am văzut jocul-şcoală al echipei sub 18 ani a lui Manchester City, la Academia clubului din Platt Lane, cea mai stimată din fotbalul englez, ce a lansat de la înfiinţarea sa în 1998 mai mulţi profesionişti decât oricare alt club de elită: vreo 60 răspândiţi prin ţară, printre care de exemplu şi Kasper Schmeichel, 31 de norocoşi ce-au debutat la City şi zece chiar la naţională! Anglia şi alte 7 ţări au „seniori” din „City Academy”…

La un an după ce, în ´97, federaţia engleză decisese reorganizarea centrelor de juniori sub forma Academiilor, City s-a mişcat repede, aducându-l de la Oldham Athletic pe Jim Cassell şi pornind „laboratorul”. Iar roadele s-au văzut şi în aprilie 2008, când a cucerit Cupa Angliei pentru tineret, 3-1 în faţa a 19.780 spectatori în returul cu Chelsea de pe Eastlands, pe-atunci trimisul The Daily Telegraph poreclindu-l drept Boyota pe anonimul internaţional belgian sub 21 ani marcator cu Timişoara…

Juniorii în joc-şcoală la complexul de pe Platt Lane

La Platt Lane se lucrează cu băieţi de la 9 la 18 ani, pe două terenuri mari de iarbă, pe unul sintetic şi pe alte două acoperite, în sălile „The Dome”. Acestor facilităţi, îmbunătăţite după mutarea în anul 2000 a complexului de pregătire al seniorilor înafara oraşului, la Carrington, li s-au adăugat în acestă vară vestiare, oficii, săli de forţă şi de instruire extrafotbalistică. Un aer nou, modern, de bună organizare, te întâmpină încă de la porţile Academiei, a cărei şefie a fost cedată anul trecut de Cassell lui Scott Sellars, fost profesionist inclusiv la Newcastle United. Mi s-a refuzat categoric posibilitatea de a fotografia, parte a regulamentului de ordine interioară ţinând de protecţia copilului, dar retina a înregistrat ceea ce pare a fi o bandă rulantă de… producţie fotbalistică.

O altă noutate ar fi că fosta echipă de rezerve a clubului, fiinţând încă din 1892, a fost redenumită în acest sezon „Elite Squad”, un nume pretenţios, cu riscurile de rigoare, atrăgându-şi comentarii ironice la recentul eşec în faţa rezervelor lui United, în Barclays Premier Reserve League North. „Elita” e pe ideea primei echipe de juniori a clubului, „A”, lansată prin anii ´20 de Albert Alexander. Iar jumătate dintre cei 14 de „elită” sunt non-englezi, şi anume Veseli (Elveţia), Elabdellaoui (Norvegia), Guidetti (Suedia), Helan (Franţa), Abu (Ghana) şi irlandezii Tse şi McDermott, prezenţa străinilor având de-a face şi cu… copiii imigranţilor dar şi cu mirajul Manchesterului.

Dintre ei s-ar putea alege viitori titulari, tot aşa cum din generaţiile finaliste ale Cupei Angliei pentru tineret, în 2006, pierzătoare cu Liverpool, respectiv 2008, s-au ridicat fundaşi ca Boyata ori Cunningham. Foşti colegi de cameră în Academie, belgianul şi irlandezul au debutat în acest an la City şi pentru ţările lor. Marcatorul Dedryck chiar în 2 ianuarie, când pe abia instalatul Mancini îl ustura buza mai tare datorită accidentărilor…

Academia e un întreg complex de terenuri, clădiri, oficii, săli cu gazon sintetic

Dar proiectul Academiei lui City este mult mai larg, vinerea după returul cu Timişoara fiind ultima zi a programului de vară al Şcolii de Fotbal a clubului, care descinde pe terenurile instituţiilor din diverse zone ale conurbaţiei Manchester, înscriind în schimbul a 15 lire, testând şi recrutând potenţiali jucători. Mike Haughton, managerul de dezvoltare sportivă al Academiei, este creierul acestei scheme destinate copiilor între 5 şi 14 ani, acţiunea debutând în urmă cu 2 ani şi cu implicarea ofiţerului de dezvoltare fotbalistică de la Platt Lane, Lewis Grimshaw.

Acum într-al treilea sezon, City Soccer Schools beneficiază şi de vacanţele şcolare din octombrie, de la Crăciun şi Paşti, dar mai ales de revenirea la club a fostului căpitan al „azuriilor”, Paul Lake, care supervizează implicarea lui Manchester City în comunitatea locală, reunindu-i în acest scop pe alţi foşti colegi din teren, unul ca nord-irlandezul Richard Edghill, cu 15 ani şi peste 200 jocuri pentru prim-divizionară, regăsindu-se între antrenorii cu copiii, cu toţii licenţiaţi UEFA B.

Acest rol comunitar al clubului este esenţial, în condiţiile în care Manchester City s-a mutat în 2003 în altă zonă a oraşului, în vecini de biserica fondatoare a clubului, St. Mary´s din West Gorton, şi anume în Eastlands, la noul „City of Manchester Stadium” din complexul Sportcity, ieşind din aria Platt Lane, una roasă de degradare social-urbană, şi unde unicul licăr de speranţă e dat de fotbal. Dar „azuriii” şi-au păstrat rădăcinile, investind şi mai mult în Academia din strada Platt, în contrast cu decizia de demolare, peste drum, a ceea ce a fost stadionul lui City din 1923, renumitul Maine Road, cel care încă deţine recordul de asistenţă pentru fotbalul de club englez, 84.569 spectatori la un meci de Cupa Angliei.

Centrul comunitar Maine Place, de pe locul vechiului stadion, e unicul ce menţine numele Maine Road. E drept, şi străzile adiacente păstrează vechile nume, de exmplu al tribunei Kippax, dar arena e dusă... Locul viran cu bălării stă mărturie

„We are not really here”, bannerul permanent de pe marea arenă actuală, şi anume „Nu suntem cu-adevărat aici”, are de-a face cu simţămintele fanilor vizavi de despărţirea în 11 mai 2003 de Maine Road. Acoio se câştigau două titluri naţionale şi se ajungea în finale! Acolo cântaseră celebrii fani ai clubului, Oasis, memorabilul concert „There& Then”. Iar la vremea când City marca ultimul ei gol în faţa tribunei Kippax, în 26 aprilie 2003, prin Foe, care peste exact două luni pleca dintre noi, arena avea totuşi doar locuri pe scaune, 35.150 de toate. Ca amintire, zidurile noii arene au plăci cu citate ale fanilor nostalgici ai atmosferei de pe Maine Road…

Dar zona în sine nu mai cadra cu viitorul clubului. Căi de acces înguste şi desfundate, case îngrămădind arena, nu tu parcări, echivalau cu un fapt comun în fotbalul englez, şi anume că jucătorii descindeau acolo doar în zi de meci, antrenamentele şi vieţile lor în general fiind departe de vechile stadioane din arii decăzute. Până şi fanii mai înrăiţi sunt de acord că finanţele clubului ar fi avut de suferit de pe urma unei rămâneri. Progresia e evidentă iar în această despărţire s-a păstrat totuşi contactul prin menţinerea Academiei, în folosul atragerii acelor copii „flămânzi” să scape de probleme. Rolul educaţional-instructiv e aşadar evident.

Am ieşit de la Platt Lane cu senzaţia că City va deveni o forţă chiar şi prin resurse locale, nu doar achiziţionând staruri. Şi am plecat de lângă fostul Maine Road, acum pe jumătate case, restul teren viran, cu convingerea că viaţa merge într-adevăr înainte şi nimic nu e veşnic. Numele a rămas, purtat fiind de fani ce joacă fotbal amator pentru Maine Road FC, iar proiectul comunitar al Academiei e pe mâini bune, căpitanul de pe Maine Road, Paul Lake, fiind acelaşi autor ce istorisea în cartea „Manchester Messiah” ultimul sezon realmente fericit la vechea arenă, când cu promovarea reuşită de Kevin Keegan…

Fiecare zonă îşi avea biserica ei, cu porţile larg deschise şi mulţi enoriaşi. La fel şi Platt Lane, la parcurile "Fields" găzduind şi actuala Academie. Bisericile sunt acum închise, fără credincioşi, o dovadă a acelui ceva esenţial şi iremediabil pierdut în materialist-consumerista rătăcită societate britanică. Amin

Hercules, ceva recuperare, refacere? Dar echipă?

Iulie 12, 2010
Cu titlul <Hercules, ceva recuperare şi refacere? Dar echipă? Sau poate pepinieră?>, am abordat în „Fotbal vest” problema Băilor Herculane de a nu-şi valorifica potenţialul, inclusiv cel sportiv.

"Hercules" ar putea deveni o arenă trăznet, cu echipă pe măsură şi spectatori atraşi la meciuri. E chiar atât de greu!?

Aerul e la fel de ionizat ca întotdeauna, platoul Coronini e tot acolo, aşteptându-şi amatorii de antrenamente specifice, apele termale şi izvoarele cristaline sunt nesecate, Cerna curge şi mai umflată decât deobicei, înălţimile carstice de-o frumuseţe ce-ţi taie răsuflarea veghează şi-n continuare iar Hercules e tot pe soclul său, cu acelaşi ciomag în mână. Băile Herculane e aceeaşi în chintesenţa sa.

Stadionul "Hercules" nu-i face cinste numelui purtat. Mai multă vopsea proaspătă, mai puţină rugină! Se poate?

Rămasă pe baricade e şi urarea „La Mulţi Ani 2000!”, însă împietrită în nostalgie, ca parte a ghirlandelor de beculeţe spânzurând pentru un alt Revelion pe faţada decăzută a Hotelului Roman, un indiciu că nu şi simbolurile zidite ale staţiunii au rezistat la fel de bine „cataclismului Argirom”. Şi poate o explicaţie la faptul că echipele nu prea mai vin în cantonamente de vară şi iarnă la Herculane. Erau însă să nu mai dea prin oraşul-staţiune nici cluburile din Divizia D Caraş Severin, în care „Hercules” abia s-a menţinut, cu chiu cu vai, în urma unui baraj inegal cu Sacu.

Unde-or fi condiţiile de altădată de recuperare şi refacere după efort şi cum se face că o aşezare cu uriaş potenţial trage cât să nu pice din liga a patra într-un judeţ al cărui trecut fotbalistic ar trebui să-i dea nădejde să investească în echipa locului? Chiar n-ar putea răsări şi de la „Herculesul” Băilor următorul Belo ori Iovan, un alt Dorinel Munteanu sau Panduru ori Chivu!?!

Vă mai amintiţi? Iosif Armaş. Argirom Internaţional. Iunie 2002. AEK Bucureşti strămutată la Timişoara, drept cal troian politic al PSD cu capital electoral, şi Poli luată cu liftul din <C> în <A>. Pe-atunci, deja în septembrie 2001, Argiromul ex-deputatului primise pe mai nimic tot patrimoniul SC Hercules SA, 52 de clădiri cu pavilioane şi băi. De-acolo i se trage Băilor Herculane. Anii au trecut, buruienile s-au înălţat iar staţiunea a picat, dar zilele astea administratorii sunt executaţi silit de creditori, Primăria locală recuperează cu majorări parte din impozitele neplătite pe clădiri şi teren iar Fiscul şi băncile scot la licitaţie podoabele, „Roman” trecând deja luna trecută pe mâini noi.  

Trec şi eu podul, continui pe strada desfundată, înfundându-se într-o cochetă vilă finisată, şi-mi tresaltă inima văzând o alta, în construcţie, „în gri” să zic aşa, cu etaj şi mansardă, chiar în preajma porţii de acces din gardul împrejmuitor al stadionului „Hercules”. „Şi-au tras gospodarii sediu de club” mi-am zis cu optimism, doar apoi constatând însă că e o rezidenţă privată ca mai toate celelalte.

Pe strada peste Cerna ce dă în stadion ţi se deschid în faţă stâncăria versantului şi noile pensiuni. Nu poţi însă admira peisajul, de gropile arterei desfundate...

Firesc, întrebările ar fi, în ordine, de ce n-au localnicii pic de mândrie să-şi asfalteze scurta cale de acces spre arena oraşului, pe unde ajung şi alde ex-divizionare <B> ca Metalul ori Gloria, şi ce-i cu casa atât de aproape de teren!? Să fie oare un semn al încolţirii şi marginalizării fotbalului?

Mă uit la lacăt şi la galben-albastrul şters al porţii ruginite a stadionului şi-mi zic că pe desfundătură trec în urcuşul lor spre versantul de la „Carieră” şi căţărătorii amatori ai C.S. Alternative TM, venind când şi când taman de la Timişoara, pentru a lua în piept înălţimile Prolasului, şi prăbuşindu-se uneori în gol cu tot cu stânca de care se agăţaseră. Fac comparaţia pentru a sublinia că pasiunea reală pentru sport implică neapărat şi o investiţie sufletească şi logistică în activitatea aleasă, cu riscurile-i de rigoare. A se citi bani cheltuiţi dar nu risipiţi şi fizicul la bătaie… Mă retrag, amintindu-mi cum pozam aici la antrenamentele în cantonament ale Reşiţei ori poliştilor. Dar unde nu mai sunt condiţii de refacere, e varianta Slovenia.

Cerna la Podul Roşu, cu vedere spre aval... Se construieşte, pe mal. Bani ar fi dar sportul e mereu ultimul pe la noi pe-aici...

Continui, în amonte spre staţiune, rumegând că dacă ar ţine cu tot sufletul la „Hercules” cu mingea la picior, atunci păstorii echipei de la Băi vor capacita sponsori de-ai locului şi viitori investitori în clădirile de vânzare să „adopte” câte-un jucător şi să mai pună mână de la mână cât să încropească o echipă cu – sunt sigur! – destui „recruţi” doritori să bată mingea într-un asemenea colţ feeric de ţară, ori fie, de aceştia n-au încredere în reputaţia competiţiilor fotbalistice şi deci nu vor să se implice, să le insufle ideea că divizionara <D> ar coti la o adică spre ideea unei pepiniere. Speranţele de azi, potenţialul de mâine. Aşa cum Miodrag se trage de la Socol sau Dorinel din Grădinari, tot aşa şi Băile ar putea detecta un giuvaer prăfuit…

Nu doar în Piaţa Hercules, vechi şi impozante Băi Sulfuroase ori palate ca Hotelul Decebal îmi spun că edificii mult mai importante decât stadionul sunt cu Sabia lui Damocles deasupra capului. Şi cu buruieni şi pomişori înălţându-se dintre crăpături, din ferestrele oarbe. Degradare dar şi regenerare. În preajmă, „Hotel Ferdinand”, la 3 stele, e cu autocar german la scară şi nemţi de vârsta a treia sporovăind animat, iar mai încolo, una din puzderia de noi pensiuni e cu Pullman unguresc şi pensionari maghiari…  

E evident, a reconstitui întocmai lepădatele perle arhitectonice necesită meseriaşi cu suflet şi răbdare precum şi costuri uriaşe pentru migala detaliului, dar cât ar putea cere o vopsea nouă la teren, un anunţ şi o acţiune de selecţie pentru copii din zonă ori cazarea, masa şi indemnizaţia de efort a vreunui nou recrut la „Hercules”, aidoma echipierilor născuţi prin Orşova, Craiova sau aiurea!?

E poate sugestiv că momentan nu se refac ditamai clădirile simbol ale Băilor ci o mai abordabilă „Vila Elisabeta”, mai restrânsă, în stil rococco II, fostă şi viitoare Casă de Cultură, ce a găzduit-o în primăvara lui 1887 pe împărăteasa Elisabeta, renumită Sissy care a botezat în acele zile fiica unui cioban localnic, Veta, dăruindu-i un inel cu piatră de rubin rămas urmaşilor acesteia. Dacă feţe regeşti au apreciat binecuvântările locului, îmi spun că s-o găsi şi-un investitor să se înmoaie la pitoresc amplasata arenă şi să scoată piatra preţioasă pentru „Hercules”. N-ar fi o căruţă de galbeni.

Nu de alta dar pe malurile Cernei se construieşte în draci, semn că bani ar fi, deşi unele părăsite hoteluri „socialiste” speră încă în picioare. E drept, fotbalul românesc în întregul său şi-a stricat imaginea, şi doar cu integritate, autodisciplină şi seriozitate ar putea oameni din fenomen să-şi mai atragă simpatizanţi, însă cu atâta potenţial în jur ar aduce drept rea voinţă ca vopseaua să nu recapete luciu.

Mai continui pe Cerna în sus şi aud pe la mese de grădiniţa de copii care pe zi ce trece aduce însă tot mai mult cu un hotel, de blocul de locuinţe sociale care aduce şi el încet-încet cu altceva inclusiv cu lift, de „Apollo” trecut din mână-n mână, de acaparări până şi de izvoare minerale, care nu pot fi decât ale Băilor, şi de alte bizarerii.

Şi dus pe gânduri, ajung la kilometrul 7 în amonte, la barajul lacului Cerna, dominat de splendid amplasata bază Hidroelectrica, unde hotelul cu piscină în aer liber are apendice un teren multisport cu instalaţie de nocturnă şi cu drum de acces asfaltat pe culme. Câtă distincţie, mai ales că bitumul proaspăt al căilor spre baraj e zgârcit turnat doar cât să satisfacă amplasamentul, nu întreaga zonă…   

Lacul de acumulare Cerna, kilometrul 7

  Şi-mi torc în barbă, iată un alt potenţial investitor în echipă. Sau într-un „Hercules” regenerat drept pepinieră. Orice, dar faceţi oameni buni ceva, că e de unde! Şi nu continuaţi pe fundătura „Toată lumea să trăiască / Numai noi să nu murim!” A, şi să fim bine înţeleşi… Nu sunt de părere că autorităţile locale, oriunde în ţara asta, ar trebui „să se implice” şi să „sprijine” clubul oraşului, ceea ce constituie o fază fumată, din vremurile când Mitică Dragomir îşi făcea rodajul la Scorniceşti, şi într-o totală contradicţie cu actualul neo-liberalism wild-west din viaţa socială, însă deplâng neimplicarea cu toate pânzele sus în fotbalul românesc a unor oameni de afaceri de-ai locului. Cărora – şi aici ar trebui să intervină rolul autorităţilor! – bine-ar fi să li se sugereze, să fie îndrumaţi şi „stimulaţi”. Spre sport, teren, fotbal, „Hercules”.

Nu-i nici o problemă dacă potenţialii investitori în club nu cred în minunile din nimic gen Vaslui sau Urziceni, oraşe care şi-au recroit un nume în ţară pe seama unui sport ce nu le-aduseseră bucurii peste ani, însă ceva mai multă iniţiativă şi cutezanţă ar fi de dorit, dacă nu în încropirea unui „Hercules” care să tragă la promovarea în <C>, atunci măcar pentru creşterea unor tineri promiţători.

Cine ridică mânuşa? Căci cred că vântul promiţător al schimbării nu va ocoli complet fotbalul şi că s-ar găsi între licitatorii atracţiilor Băilor şi nişte iubitori ai jocului.

Băile Herculane, o minunăţie. Îşi va recăpăta oare ştaiful de odinioară?

Despre naufragiul Diernei, despre epava cu bălării a arenei

Iulie 12, 2010

„Vremea acestei echipe s-a dus de mult…Nici măcar singurul lucru care mai era frumos nu l-au păstrat…numele… Acum se numeste Dunărea Orşova. La stadion abia dacă mai apar vreo 20-30 copii…Odată de mult se juca cu st…”

Cu ce? Continuarea cred că ar putea fi „cu stadionul plin”. Paragraful de mai sus este unicul păstrat din fosta pagină pe wikipedia a CF Dierna Orşova, ştearsă între timp din baza de date a sitului de informare. Mister la fel de mare şi dacă descinzi la faţa locului, pe faleza Dunării, unde săpat în versant încă rezistă vechiul stadion. Bate vântul.

Deşi amplasat într-o ambianţă feerică, nu departe de ieşirea Dunării din defileul cu Cazane, arena Orşovei e acum fără gradenele de lemn ale tribunei, cu buruieni şi în general parcă uitată de lume...

Echipa Orşovei joacă în Divizia D Mehedinţi iar stadionul oraşului e căzut în uitare. E drept, tribuna terasată are scaune de plastic, albe şi albastre, pe sectorul ei central, dar în rest totul se degradează. De la poarta de acces şi până la vestiarele din celălalt capăt al arenei…

Poarta de intrare pe stadionul fostei Dierna Orşova...

În stânga intrării, un zid cândva alb...

În loc să fi devenit un stadion cu nocturnă, arena din Orşova s-a degradat peste putinţă în ultimele decenii...

Doi inşi jucau tenis de câmp pe terenul mic din spatele unei porţi iar un antrenor îşi strunea eleva la "scări", trepte în alergare, în susul tribunei. Cam atâta mişcare într-o sâmbătă la stadion...

Mult mai multă zarvă era în preajma stadionului, la Centrul Naţional Olimpic al MTS, rezervat canotajului. Concurs pe valurile Dunării...

Camp Nou la kilometrul 4 si din nou

Martie 19, 2010

Camp Nou are un magnetism desavarsit. Pana si intr-o duminica fara fotbal, cand clubul campion al Europei e in deplasare, Estadi F.C. Barcelona poate atrage peste 10.000 de inimi alergand intr-un suflet spre pantele zonei central-nord-vestice a urbei catalane.

 Am spus alergand, si nu luand metroul din Placa Espanya cu destinatia statia Collblanc, pentru ca duminica Barcelona si-a deschis larg bratele intru organizarea unei noi editii a maratonului orasului, ce a strans entuziasti din toate colturile Europei si nu numai.

 Fondistii de culoare ai elitei, parca alergand pe apa, au trecut primii prin dreptul Camp Nou, dintr-o sus pusa zona rezidentiala, si la propriu si la figurat. Palmierii din preajma dadeau un aer exotic locului dominat de ovalul de beton gri si imediat dupa ce am lasat in urma “casa” Campeon, un mucalit ne-a ajutat sa vedem jumatatea plina a paharului.

 Intr-un limbaj international, omul iesise in preajma stadionului cu un banner mare si explicit, pentru noi toti, restul grosului plutonului. Ceva de genul « baieti, zambiti, ati parcurs exact 4,21km din traseul Maratonului, care va sa zica ati completat o zecime a distantei ». Cu totii am mustacit la ironia subtila a mesajului si ne-am vazut de fuga. Am intrat pe Diagonal, acest bulevard care spinteca perla Catalunyiei de la nord-vest spre port, in sud-est, dar cand colo organizatorii ne-au servit o revenire la Camp Nou, abordat din alt unghi, cu un ac de par pe Travessera de les Corts. Din nou la marea arena, cu un prim punct dintre numeroasele ”statii” muzícale de pe parcurs, care sa ne inspire si dea un sfung in plus. Acordurile razbatand din boxe l-au inspirat peste poate pe un coleg maratonist, care pur si simplu s-a desprins din pluton, l-a abordat pe gunoierul de pe trotuar si l-a rugat sa-i faca o poza. Alergatorul in galben, nu purtand « tricoul galben », de care trageau kenienii, a ridicat bratele si a pozat zambitor cu Camp Nou in fundal. Erau secundele lui de gratie, pierdute in batalia cursei dar cucerite intr-un cliseu pentru posteritate. Am trecut de doua ori in Maraton pe la Camp Nou.

 Si tot asa… Lume tot mai multa si mai entuziasta pe parcurs, tricouri tot mai desuchiate. Nu doar Superman ori Spiderman ci si in traducere « Decat sa te tot vaiti, mai bine porneste o Revolutie ». Dar nu s-a gandit ca poate fi ochit si de un roman ? Inca una ?

 La intoarcere, de la kilometrul 25 si pana la 30, am fost purtati din nou, in ambele sensuri, pe acelasi Diagonal, la celalalt capat al sau, dinspre port. Cu punct de intoarcere turnul « Castravete » semanand cu cel din City, in Londra, pe nume Gerkhin. Aici se numeste tocmai Diagonal si are un aer straniu, ca mai tot ultramodernismul Brave New World. E in Placa de les Glories dar nu numai, ci si pe afisele publicitare facand reclama Campionatului European de Atletism, de la finele lunii iulie, cand Barcelona, va strange toata crema. Cu turnul Diagonal in fundal, e infatisat maratonistul spaniol Martinez, un recordman european al probei, in doua ore, 6 minute si 36 secunde. Ma uit la muschii sai si mai iau o gura de oxigen. Inca putin pana dupa kilometrul 42…

Turnurile Torres Mapfre, de la kilometrul 34, din preajma portului Olimpic, ne-au tot crescut in ochi pe cei 4 kilometri alergati de-a lungul plajei, pe Avenida Litoral, de la Forum...

Aidoma unei panze umflate de vant, luxosul World Trade Center ne-a rasarit de pe mal la kilometrul 39, cand am parasit tarmul spre finish, pe stradutele de la poalele Montjuic

 Fugisem cu totii intr-un suflet spre Camp Nou, cand picioarele erau fresh si inimile usoare, acum ne taram pasii spre final, pe Paral.lel si nu Diagonal, pe sub funiculare, pe la poalele Montjuic, cu al sau Stadion Olimpic. Imi zic ca aici juca odata si Espanyol, cealalta zana a urbei, de doua ori rapusa la penaltyuri in finala Cupei UEFA, si care acum si-a luat jucariile si a plecat in sud-vestul orasului, spre plaje, pe noua arena abia inaugurata. Cea cu o poarta apartinand unui consiliu local, si cu cealalta altuia. Nu ne-ar tine picioarele sa dam o raita pana acolo. Chiar cade de pe harta metropolei.

 Asa incat ne-am rezumat sa ramanem pe calea de intoarcere spre Placa Espanya, tot mai rasfirati si desfigurati, aruncandu-ne ochii pe comercialismul straveziu. Daca adidas se lauda ca va imbraca 12 selectionate la World Cup, ei bine, si nike e pe aceeasi linie globala, dintr-o vitrina surazandu-ne stransi ca pentru fotografia de grup a unei echipe alde Van Bronkhorst, Rooney, Evra, Materazzi. Nu stiam ca muschetarii joaca sub acelasi steag, asa ca banuiesc ca poarta acelasi semn. Bifat.

 La coltul urmator, magazinul oficial FC Botiga. Cu FC B scos in evidenta. Dedesubt, mazgalit cu grafitti si inca nesters de ochiul vigilent al marketingului, un adaos peste picior. If you think so. Daca asa crezi tu. Intr-adevar, cineva vroia sa sugereze ca Barcelona ca suflet, simbol si traditie e mult mai mult decat un tricou costand zeci de euro si impaturit frumos pe rafturi imaculate. E de fapt o suta de mii de inimi de aficionados, batand nebuneste pe acel Camp Nou, cand campioana nationala a tarii Campeon Europeo ii desfata cu inca un recital. E drept, pe-aici a trecut in toamna si Rubin, insa cat trofeul e inca in vitrina catalana, ceilalti trebuie sa stea drepti.

 Mai ales invinsii lor din finala, Manchester United, care se confrunta cu o criza la varf poate fara precedent. Barcelona, cea cu UNICEF in piept sau nimic, si cu fanii avand un cuvant de zis in bunul mers al clubului, ar fi un exemplu perfect. Poate de-aceea s-au reunit de pe-o saptamana pe alta si peste 100.000 fani “Red Devils”, cat ar intra in Camp Nou, in acest MUST, in traducere… trebuie, si care e Man United Supporters Trust. E trustul ce si-a ingrosat randurile de cand cu lupta pentru putere intre detestatii Glazer si noii doritori, finantisti din City pompos autodenumiti, Red Knights, ca mai toate numele insulare ce-ti iau auzul si mintile cu nume impresionante. Te poarta in lumea viselor.

 Numai ca, oricat de indatorata ar fi devenit United in gestiunea Glazer, nu trebuie uitata strigatura “Regele a murit! Traiasca Regele!” Cine sunt acesti Knights, la urma urmei? O intrebare de bun simt… Sau nu? Care va sa zica, la putini ani dupa ce fani dizidenti au creat o “veritabila” FC United of Manchester, delimitata de comercialismul corporatist importat de peste Ocean de Glazers, grosul plutonului fanilor au ajuns la aceleasi valori si la a arbora culorile initiale, de la “samburele” lui United. Verde si auriu, din secolul XIX.

 Intotdeauna vor fi deschizatori de drumuri. Cutezatori, ca suporterii plecati de pe Old Trafford, clarvazatori la ce avea sa urmeze si se desfasoara in aceste zile in toata impudoarea unei lupte oarbe, ori iuti, ca maratonistii elitei, nu doar in cursa Barcelonei, veniti de peste Mediterana. Multi ce-au trecut marea sunt si in port, mai putin norocosi, vanzand acareturi de pe tarabe improvizate si cu sacul pregatit, poate daca sunt intrebati de acte si avize. La fel de zvelti si cu musculatura daltuita.

 Dar Placa Espanya ne redeschide bratele, cu linia de sosire. Gandurile se risipesc, elatia navaleste si cronometrul meu se opreste la 3 ore, 18 minute si 56 secunde. Pe 42 kilometri si aproape 200 metri. Nu ne-a fost usor dar caldura sufleteasca a Barcelonei ne-a adus la finish. Catalanii sunt calzi si mandri, foarte norocosi sa ramana nedeterminati intr-o lume a fotbalului sufocata de caramizi in piept si suflete grele. Acasa la campioana europeana parca si pasii ne-au dus mai repede. Parca s-a fugit pe apa…

Prima ninsoare cazuta in Barcelona dupa 33 ani, la nici 24 ore in urma incheierii maratonului, a iscat a doua zi niste valuri ce au strans ciorchine de privitori in zona plajelor. De la viscol si zloata, peste noapte, la trotuare uscate si soare dar cu Mediterana ore in sir agitata nevoie mare

In 2011, maratonul Barcelonei va avea loc in 6 martie, dupa cum informeaza www.maratobarcelona.es . Ca o surpriza din partea organizatorilor, fiecare competitor se poate regasi pe pagina virtuala in peste zece ipostaze, surprinse de camerele de filmare amplasate pe parcurs, in special pe ultimii kilometri ai parcursului. Este remarcabila diferenta de ritm intre profesionistii elitei si grosul plutonului…

Fotoreportaj de la un 0-0 sub ochii lui Maradona, Figo, Futre

Martie 14, 2010

Joi seara, toate drumurile madrilene au dus la Estadio Vicente Calderon. Capitala Spaniei, deja ramasa fara Real in cursa pentru Champions League, si-a intors atentia spre Atletico, alb-rosii deturnati in toamna din aceeasi competitie numero uno spre Europa Cup. Dar duelul dintre madrileni si Sporting CP, doua cluburi vizitand succesiv Timisoara pentru jocurile cu Poli din editia 1990-’91 a Cupei UEFA, desi a fost onorat de prezenta unor ilustri imblanzitori ai balonului ca Maradona, Figo si Futre, a sfarsit intr-un inghetat 0-0 deschis oricarui verdict in privinta calificarii in sferturi.

In continuare, o raita pe la „Vicente Calderon”, unde in septembrie ’90 alb-violetii au aparat cu succes memorabilul 2-0 de pe Bega, incasand abia in final si calificandu-se pentru un tur secund cu Sporting CP.

De la arcul Glorieta Puerta de Toledo, amplasat pe bulevard in jos dinspre renumita Plaza Mayor, artera coboara si mai mult spre rau, pe calea de Toledo, pana ajunge la "Calderon"...

Stadionul e situat la pret de-o plimbare la pas la sud de Palatul Regal, Opera si Catedrala Almudena, clubul Atletico fiind amplasat putin inafara zonei istorice vechi a orasului. Si mai simplu, pe linia verde 5 a retelei de metrou, taind capitala in diagonala nord-est / sud-vest, pana la statia Piramides, una dintre cele 32 a tronsonului… La cele doua piramide, toate semnele indica descinderea in patria alb-rosie.

Mural din zona. Ca o remarca, uriasele graffiti de pe soclul stadionului au fost sterse in totalitate

Inghesuita intre o bucla a raului Manzanares si siruri de blocuri rezidentiale, arena se remarca prin absenta din dotare a unui spatiu de parcare. Cu alte cuvinte, descinderea la stadion e posibila cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Uraaaaaaaa! Paradoxal insa, Atletico e sponsorizata de kia, care isi face simtita prezenta pe zidurile din preajma, destule garaje de reparatii auto si comercianti de autovehicule isi au sediul in spatiile alocate in zona peluzei sudice iar chiar pe sub tribuna principala, cea cu poarta numarul 1 si accesul pentru presa, e un trafic ametitor pe cele cateva benzi ale splaiului ce duce inclusiv la podul Segovia si parcul Palatului.

39.000 de spectatori au descins la prima mansa a duelului iberic

Sponsorul oficial al madrilenilor, cu un mesaj invaluitor

Tribuna principala, de vest, vazuta dinspre unicul colt neumplut al stadionului

Biletele de meci au costat intre 30 si 90 de euro, cu reduceri pana la jumatate pentru abonatii sezonieri sau membri clubului. In atare conditii, locurile s-au vandut relativ repede, tinand cont si de faza competitiei. In actualul sezon, pe la „Calderon” au trecut Panathinaikos, invinsa cu 2-0, APOEL (0-0), Chelsea (2-2) si FC Porto, invingatoare cu 3-0, iar in februarie Galatasaray, ce a remizat la unu. Madrilenii asteptau asadar un prim succes acasa din 25 august incoace…

La rand, alti lusitani, dupa ce Porto se impusese aici la pas in toamna

Quique Flores i-a jucat pe De Gea – Antonio Lopez, Ujfalusi, Perea (12, Valera), Alvaro Dominguez, Raul Garcia (71, Jurado), Reyes, Simao (57, Salvio), Paulo Assuncao, Aguero, Forlan. Suficiente nume cunoscute, destule surse de gol. Si totusi, chiar si in superioritate numerica timp de o ora, alb-rosii n-au destramat reduta cuceritoarei lui Everton, chiar daca lisabonezii au ramas in 9 oameni in ultimele minute de joc. Doua cartonase rosii…

Gravura pe coridorul de sub tribuna I de pe "Calderon"

Acasa la al doilea club madrilen, inca in asteptarea unui titlu intern de la mijlocul anilor '90

Tribuna a II-a si inedita sa instalatie de nocturna

Peluza de sud si una dintre cele doua tabele electronice

Tribuna principala, singura acoperita si etajata...

In pantecul tribunei a doua, in restaurantul din incinta, Fernando Torres n-a fost uitat, in nouale sau cu care a adus Spaniei titlul continental. Un fiu al „Calderonului”, un varf plecat spre alte zari.

Unul dintre cei mai incisivi puncheri, unic marcator in finala vieneza din 2008 a Europeanului, e asteptat si pe scena mondiala, in platourile sud-africane. Torres a incantat mai intai "Vicente Calderon"...

In muzeul clubului te plimbi prin arhiva de 107 ani a unei grupari eclipsate peste decenii doar de Real, Barca si eventual Athletic Bilbao

Atletico da intaietate inaugurarii vechii arene a clubului, Campo de O'Donnell, un moment semnificativ petrecut in februarie 1913, mai ales ca stadionul avea sa fie prima gazda mardilena a nationalei iberice

S-au scris istorii inclusiv despre centenarul clubului

Magazinul din incinta e o explozie de alb-rosu alternant. Bucuria golului a ramas joi insa doar in imagini retro

Mai bine le-a fost fanilor oaspeti, plasati in doua sectiuni ale peluzei de nord. Au plecat acasa neinvinsi

Sporting a tras cu dintii, incasand 4 galbene si vazand doua rosii, insa a obtinut un ascendent moral inaintea returului de pe „Alvalade”, unde, recent, Everton ingenunchea cu 3-0. Verzii au jucat in 11-le Rui Patricio – Grimio, Polga, Abel, Tonel, Pedro Mendes, Pereirinha, Izmailov, Joao Moutinho, Miguel Veloso, Liedson.  Ce va fi peste cateva zile la Lisabona? „All will be revealed”, totul va iesi la lumina, pentru cine alege inclusiv pachetul facandu-i-se reclama la stadion.

Oferta pentru fanii alb-rosilor cu dare de mana. Fotbalul s-a mutat demult chiar si in tribune la 5*. E drept, e oferta El Corte Ingles, un lant de servicii upmarket

La Calderon urmeaza Osasuna in liga, luni, cand si barul 73 Offside va strange Aficionados, peste drum de tribuna a II-a

Exteriorul tribunei de pe Paseo de Los Melancolicos

... si un cliseu cu peluza nord

Cine va accede in sferturi? Dungatii orizontali ori cei verticali?

In ’90, dupa ce trecea de Poli, desi invinsa tot cu 2-0 in returul academic de pe Bega, Sporting CP avea sa fie rapusa abia in semifinale, 0-0 si 0-2, de Internazionale. Un derby iberic de orgoliu, intre cluburile „secunde” ale capitalelor. Verdictul pentru patrunderea in sferturile din 1 si 8 aprilie, in cateva seri…

In ziua plasarii Romaniei cu Franta, reportaj de pe „Guichard” la St Etienne 3 – Monaco 0

Februarie 8, 2010

Sub titlul „<Verzii>, nici in cele mai frumoase vise…”, am semnat pentru Fotbal Vest de pe „Geoffroy-Guichard”, arena fostului club suprem in Franta, AS Saint Etienne Loire…

Cu mai multe clisee voi reveni in postarile urmatoare… Aici, fanii monegasci aprinzand la start tarcul din coltul tribunei a doua. Exuberanta i-a tinut pana in minutul 15, la golul lui Matuidi, capitan al „Verzilor” Stephanois, care aveau sa se impuna clar: 3-0. Un impuls pentru St Etienne, in chinul ei de-a evita retrogradarea…


In seara unei duminici in care Romania a fost reinperecheata la tragerea la sorti cu Franta, am vazut chiar in inima Hexagonului cum amenintata St. Etienne n-a avut mila de monegasci. S-a lasat cu “roata tiganului”…

Temperaturi joase, frisoane reci ale locurilor de deasupra beciului retrogradarii. Dar caldura in suflet. Fanul in scaun cu rotile si insotitorul sau canta intr-un glas, facandu-si drum prin suvoiul uman curgand de la Geoffroy Guichard. Afisajul electronic verzui,3˚, strapunge intunericul noptii, la fel si exclamatiile a mirare: “Trois zero Monaco, Ou la la!”

In cazanul cu 35616 locuri “Verzii” declansasera “Inferni” pentru alb-rosii din Principat, conform inscrisului de pe bannerul micului si tacutului grup de suporteri monegasci, separati intr-un tarc din coltul tribunei a doua, Henri Point, iar capacul fusese pus cu doar cateva minute inainte de rezerva Riviere, cu un splendid covrig de la marginea careului, 3-0, urmat de roata tiganului, expresie a descatusarii  unei echipe ce nu mai invinsese acasa din 3 octombrie, 3-1 cu Bordeaux, si venind dupa trei 0-0 succesive pe poreclitul “Chaudron”, unde adunasera doar 5 goluri pana inaintea etapei a 23-a.

“Ici c’est le Chaudron!” e mandrul inscris de la balconul tribunei I, Pierre Faurand, a carei goliciune sub acoperisul sprijinit pe 4 stalpi nu inducea cele mai bune auspicii pentru vizita unor principi setosi de razbunare dupa un 2-1 in tur pentru St. Etienne. Dar galeria din peluza, condusa prin microfonul conectat la 4 megafoane de cate doi fanatici pe repriza, cocotati pe plasa gardului despartitor ai tribunei Charles Paret, i-a purtat pe verzi pe aripile victoriei.

Acolo, sub ochii fanilor fluturand si steaguri verzui cu un craniu sub palarie dar si tricolorul Frantei, capitanul de culoare Blaise Matuidi, un mijlocas de 22 ani cu numarul 12, il invinsese inca din minutul 15 pe Ruffier cu o superba torpila, declansand fiesta.

“Nous sommes Stephanois!”, imnul locului, amintind de porecla locuitorilor capitalei departamentului Loire, din regiunea Rhone Alpes a Masivului Central, a inceput sa rasune tot mai tare la 1-0 iar dirijorii au scuturat plasa gardului, atatand cu gesturi cealalta jumatate a galeriei, din peluza Jean Snella, inghetata parca de frigul serii. Imbolditi de la spate, respectivii “verzi” au format un lant uman, sarind necontenit, umar la umar. Monegascii nu mai pareau deja a avea scapare.

Acolo, in peluza Snella, purtand numele unui fost jucator si antrenor al “Verzilor” de origine poloneza, odata prizonier de razboi, altadata chiar manager al Frantei, era reamintita la balcon mandra origine a celui mai aureolat club din Hexagon, numele Casino, lant de aprozare al familiei Guichard, ce a pasat cu succes din generatie in generatie cheile gruparii fondate in 1919, Association Sportive St. Etienne Loire de pe Rue de Verdun. Asemenea blazon, cu 10 titluri nationale, record, si sase Cupe ale Frantei, si ridicat la rang profesionist in ’33, odata cu mutarea in Geoffroy Guichard, cu obraz subtire se tine, iar mandrii localnici din pitoreasca urbe agatata pe coline si strabatuta de silentioase tramvaie, printre care si 4, ce te lasa la arena cu tribune detasate din nordul orasului, n-au contenit sa creada in “Verzii” lor. Atat in ultimele dificile decenii, scurse de la ultimul titlu, din 1981, cat si la jocul cu AS Monaco.

“Allez! Allez!” a rasunat mereu corul peluzelor primitorului stadion gazda de Campionat European sau Mondial, pavoazat cu urarea “Bienvenue a Geoffroy Guichard Stade de l’aglomeration stephanoise Saint Etienne Metropole”, iar nouarul golgeter Gonzalo Bergessio, un blond argentinian de 25 ani, a adaugat cu stangul celor trei goluri ale sale pentru 2-0, in minutul 75. “BUT!” au reactionat ecranele panoramice din colturi, anuntand imediat si asistenta la meci… “Vous etes 23241 spectateurs… MERCI!”

Nu s-au strans 34342, ca la recordul de Le Derby du Rhone, transat de Gomis in favoarea lui Olympique Lyon, The New Kids on The Block din amontele Ronului, ce cu 7 titluri la rand au acaparat recent intaietatea in Hexagon de la vecinii “Verzi”, cei cu patru titluri si doua Cupe intre 1967 si ’70, ori nici macar media actualei editii pe “Chaudron”, 26498 spectatori, adica a sasea asistenta in Ligue 1, insa patimasii au intretinut o atmosfera de vis, in ton cu trecutul glorios al clubului.

Iar jucatorii au raspuns de data aceasta, pletosul cu coada Riviere, introdus la mijlocul reprizei a doua in locul partenerului lui Bergessio, si anume Sanogo, unul dintre cei 6 senegalezi din lotul lui Galtier, completand in minutul 90 un macel surpriza. Stadionul a fost in picioare, fanii au dat uitare locului 17. Savurau un moment unic in campionat, sandwich intre jocurile de Cupa, onorata cu doi de 4-1 acasa in drumul pana in optimi, unde miercuri va poposi la Geoffroy Guichard o “buturuga mica”.

Parca nu le venea sa creada, verzilor Stephanois, “Stefanilor” din orasul ce invarte rotile caravanei cicliste a Turului Frantei, cu firmele locale Mavic si Vitus, de cauciucuri ca lama respectiv cadre pe care cocotau alde Hinault, si devenit si mai faimos in lumea sportului cu acea finala de Cupa Campionilor Europeni din ’76, contra lui Bayern, intr-un sezon in care trupa lui Robert Herbin reusise eventul.

La asemenea trecut, fosta Regina a Hexagonului mai rabufneste iata cand si cand, intr-un sezon marcat de acel 3-0 la pauza la Paris, ce i-a fost fatal lui Perrin, inlocuit in aceasta iarna cu secundul sau, Christophe Galtier, un elegant antrenor de 43 ani trecut si prin Grecia, Anglia ori Emiratele Arabe dar si pe la Marseille sau Lyon, si care, luand nesperat scalpul monegascilor, spera acum intreptatit la evitarea retrogradarii.

St. Etienne a mai suferit ea recent, intre 2001 si 2004, dupa picajul generat de scandalul pasapoartelor false ale lui Levytsky si Alex, ba si pana in ultima etapa a editiei trecute, cand doar un 4-0 pe Geoffroy Guichard a salvat niste “Verzi” abia ajunsi in ultimele 16 din Cupa UEFA, iar actualul parcurs nu se ridica la nivelul reusitelor unui club promovat initial in ’37, pe cand era antrenat de englezi, scotieni sau Zoltan Vago, iar mai apoi de alde Kasperczak si Santini, si ale carui culori au fost imbracate peste ani de acelasi Jacques ori de Jacquet, Blanc, Battiston, Milla, Moravcik, Rep, Rijvers si mai ales Michel Platini, insa fanii Stephanois intretin flacara iar Matuidi si compania par a fi turat motoarele, de frig daca nu de altceva…

Mare noroc sa fi asistat pe Guichard la fiesta de 3-0 a celui mai titrat club de vita veche din Franta, surpriza conturata de Janot – Dabo, Diakhate, Benalouane, Perrin, N’Daw, Matuidi, Payet, Sako, Bergessio, Sanogo. Ou La La, ce beti de bucurie au fost “Verzii” Stephanois…

Madchester sau Cum au crescut altii

Ianuarie 2, 2010

Miercuri 6 ianuarie va fi sarbatoare in Manchester. Pe City of Manchester Stadium, arena a municipalitatii ridicata intru gazduirea Commonwealth Games, rivalele City si United vor juca in prima mansa pentru un loc in finala Cupei Ligii. In returul din 20, pe Old Trafford, ca de obicei, la megafoane vor rasuna acorduri din The Stone Roses, formatie locala „cap de afis” mondial si al carei solist Ian Brown ne poarta pe strazile Manchesterului cu imnul Stellify, postat spre finele acestui articol… 

Asadar voi incepe anul 2010 asa cum ne-am despartit de 2009, cu muzica Made In Madchester, intr-o paralela football – music a la Manchester. A fost un adevarat curent muzical ce a stat in anii ’80 la baza remodelarii identitatii unei urbe in cautari in perioada post-industriala. Au fost formatii, inca in activitate, si destule slagare ce au definit cultura insulara a acelor ani si a ceea ce avea sa urmeze. Destui dintre spectatorii prezenti in acest ianuarie la disputele de pe City of Manchester Stadium si Old Trafford, din semifinalele Carling Cup, au crescut si pe liniile sonore postate in continuare, asteptand pe-atunci si la o redesteptare fotbalistica a orasului.

Muzica unor grupuri din Manchester a revigorat scena britanica dar a dat parca un impuls si fotbalului local, marea United reusind in 1993 recucerirea titlului, dupa peste doua decenii, un prim pas al dominatiei sale in Albion. In anii ’80, titlurile n-au luat calea Manchesterului, ci doar Cupa Angliei, cucerita de United in 1983, contra lui Brighton & Hove Albion, la cateva luni dupa ce „Diavolii rosii” cedasera lui Liverpool in prelungirile finalei Cupei Ligii, respectiv in ’85, in dauna lui Everton. Atat.

Pentru City, semifinala de miercuri si din 20 ianuarie va reprezenta o prima aparitie in penultimul act al unei competitii knock-out, oricare ar fi ea, din 1981 incoace. Dupa aproape 30 de ani! Atunci, „albastrii” ajungeau in finala Cupei Angliei, FA Cup, pe care o pierdeau in rejucare, 2-3 cu Spurs, dupa 1-1 in jocul initial. Iar Cupa Ligii reprezinta ultimul trofeu castigat de clubul mutat de pe Maine Road, din Moss Side, cu un 2-1 contra lui Newcastle, in februarie ’76. Au trecut 34 de ani…

In 1976 se lansa in Manchester si legendara Joy Division, cu solistul vocal Ian Curtis, niste pionieri prin stilul post-punk al curentului Madchester. Din ’80, in urma disparitiei lui Curtis, ceilalti trei, in frunte cu Bernard Sumner, si el un „mancunian”, nascut in Salford, au continuat sub numele New Order, trecand spre electro, alternative, house si new-wave.

In continuare, fiind inca in inertia Sarbatorilor si abia recuplandu-ne la „fotbalul la el acasa”, cateva clipuri cu grupuri celebre din Manchester…  New Order, James, Morrissey, Ian Brown (continuator solo al The Stone Roses) si Inspiral Carpets. N-am inclus in selectie Oasis, trupa fratilor Gallagher, de altfel mari fani Manchester City, rasarita drept o continuatoare in anii ’90 a pionierilor din anii ’70/’80.

Putina muzica in preambulul fotbalului nu strica. Mai ales ca multi suporteri, inainte de a lua drumul arenelor, in masini ori chiar si ajunsi pe Old Trafford, unde The Stone Roses se revarsa cu consecventa din toate difuzoarele inaintea jocurilor, sunt purtati pe asemenea linii melodice din alte vremuri.

Dupa New Order, cu Crystal, trec la James, cu Getting away with it (all messed up)…

Si de la Morrissey, nascut si el in Trafford, fost in The Smiths, cu Something is squeezing my skull, la Ian Brown, cu Stellify

Si inchei cu Inspiral Carpets, alti pionieri pentru care si-a facut ucenicia in jurul scenei unul dintre Gallaghers, cu Two worlds collide

Derby: Liverpool si Everton, incotro?

Noiembrie 27, 2009

Derbyul de duminica, Everton – Liverpool, e al orgoliilor ranite, dupa o saptamana trista pe estuarul lui Mersey.

Gazda Everton a incasat un croseu teribil, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Oaspetii, Liverpool, au fost eliminati din UEFA Champions League, pentru prima oara in gestiunea lui Rafael Benitez, iar planul lor de a construi trambitatul Stanley Park pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma redirectionarii spre UEFA Europa League.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

Sezonul trecut, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Si in acest context are loc derbyul de duminica de pe Goodison Park, lasand la o parte probleme celor doua echipe in acest sezon. Pe de-o parte, pierzand miercuri si la codasa Hull City, Everton s-a scufundat de-a binelea, intrand in hora retrogradarii. Incredibil dar adevarat. Indisponibilitatile recente nu-i ajuta cauza, capitanul Phil Neville adaugandu-se listei cam lungi ce-i da batai de cap scotianului David Moyes.

Nici in UEFA Europa League „albastrii” nu mai defileaza, ca in primele doua jocuri, castigate, fiind in schimb pusi la colt de Benfica, 5-0 la Lisabona si 2-0 pe Goodison Park. De fapt, combinand ultimele 20 de rezultate ale lui Everton si Liverpool, rezulta doar 3 victorii. Da, trei!

Liverpool vine dupa remize acasa cu Birmingham City si Manchester City, ambele 2-2, iar unicul punct smuls in 3 jocuri cu Lyon si Fiorentina au aratat ca Benitez nu mai exceleaza nici in Europa, teren propice spaniolului. Capitanul Gerrard abia a revenit dupa o accidentare iar Torres a fost menajat in Ungaria, „Cormoranii” lasand impresia ca schiopateaza iar unul ca Mascherano dand de inteles ca perioada de transferari din ianuarie i-ar putea servi despartirii de Merseyside. Nici Babel nu e departe, despartirea in vara de Xabi Alonso generand pare-se un efect de domino odata cu scurgerea sezonului. Influentului iberic i se simte tare mult lipsa pe Anfield Road.

Parca niciodata in ultimii ani un derby local in Liverpool n-a avut loc sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey.

Un derby pe care gazdele il vor aborda din jumatatea gresita a ierarhiei iar Liverpool doar de pe locul 7. Orgoliul ranit ar putea insa genera implicit o si mai incrancenata rivalitate locala. Un meci demn de urmarit.

Un clasic: Marathonas – Atena

Noiembrie 8, 2009

In fiecare an, la inceput de noiembrie, Maratonul Clasic atrage alergatori chititi sa parcurga traseul soldatului antic atenian, purtator al vestii bune. Se intampla in anul 490 inaintea erei noastre, cand armata cetatii, mult inferioara numeric atacatorilor persi, amana cucerirea Atenei. 192 de soldati atenieni au fost rapusi, in memoria carora a fost ridicat un impozant memorial, nu departe de campul de batalie.

Atena1-9Sept09 297

Pista si tribunele stadionului Panathenaic, un finish pe masura calibrului Maratonului Clasic

De la Marathonas, in noiembrie, maratonistii „taie” peninsula Attica spre sud-vest, cu destinatia Atena. Am alergat Clasicul acum doi ani si imi amintesc cu placere acea duminica de noiembrie purtandu-ne pe sub nori, prin soare, pe ploaie si incheind mangaiati de razele placute ale climatului mediteranean, odata inconjurati de marmura vechiului stadion.

Celebra Rosa Motta la start, baloanele inaltate in neant, miile de alergatori apropiindu-se incet incet de capitala Greciei. Sosirea, pe pista stadionului Panathenaic, gazda a editiei inaugurale a Jocurilor Olimpice, in 1896. O arena istorica, o atmosfera de sarbatoare la final. Si atleti africani dovedindu-si superioritatea.

Atena1-9Sept09 295

Intrarea pe Panathenaic consemneaza conotatiile olimpice ale stadionului

Lucrurile n-au stat altfel nici duminica, doar timpii fiind mai modesti, datorita unui start pe vreme ploioasa. Intr-o zona devastata in vara de incendii norii s-au scuturat in 8 noiembrie, la debutul celei de-a 27-a editii a Maratonului Clasic.

La sosire, aceeasi poveste insa, cu etiopianul Belachew si japonezul Takamizawa strecurandu-se intr-un top ten dominat absolut de kenieni. A castigat Josephat Kipkurui, nascut in 1986, cu timpul de 2:13:44, fiind urmat de compatriotii Edwin Kipchom (n. 1984), la 34 secunde, si Pius Mutuku Muasa (n. 1985), la 55 secunde.

Japoneza Akemi Ozaki, in varsta de 32 ani, a castigat in intrecerea feminina, fiind urmata pe podium, in mai putin de 60 secunde, de o etiopianca si o maratonista din Belarus.

Atena1-9Sept09 294

O placa memoriala in onoarea lui Gregoris Lambrakis, campion balcanic si promotor al Maratonului Clasic, efigia fiind plasata pe zidul exterior al tribunei vestice a arenei

Atena1-9Sept09 300

Discobolul, postat in fata stadionului Panathenaic. Simboluri ale miscarii sportive olimpice inca de la inceputurile sale...