Posts Tagged ‘Cupa Angliei’

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

Septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Tamaş şi Di Matteo încep la Chelsea, pe Stamford Bridge…

Iunie 17, 2010

Fără preşedinte executiv federal şi între două meciuri de Campionat Mondial, fotbalul din Premier League merge înainte, anunţând ţintarul competiţional pe 2010-2011, un calendar publicat din timp, cu bun simţ, în ideea că prima ligă începe în 14 august. Şi nu oricum, ci cu Liverpool – Arsenal!

Iar la revenirea după un an în elită, acum şi cu Gabriel Tamaş în lot, „dungaţii” lui Roberto di Matteo vor debuta pe stadionul unde italianul a strâns câteva sezoane în fotbalul englez. Campioana Chelsea va începe noua stagiune cu un joc acasă în faţa nou-promovatei West Bromwich Albion Birmingham, rămânând de văzut căror recruţi ai lui Ancelotti va trebui Tamaş să le facă faţă. Oricum, odihnit fizic şi verbal de absenţa de la Mondial şi de un silenzio stampa ce-l ţine departe de microfoane, fundaşul român ar putea găsi resursele să-şi crească nu doar cota personală ci a întregului fotbal românesc, atât de şifonat în Insulă de „cazul Mutu”.

Coincidenţă, în săptămâna în care s-a aflat că „Briliantul” e într-adevăr bun de plată foştilor săi angajaţi de la Stamford Bridge, s-a anunţat şi că Tamaş va da o raită peste cam două luni pe la „podul” din SW8. Ancelotti – Di Matteo în prima rundă a unui sezon ce va lua sfârşit, pentru prima oară din 2002 încoace, abia după disputarea finalei Cupei Angliei, în 14 mai, pe Wembley, ce va găzdui în 28 mai 2011 şi finala Champions League. Aşadar, runda a 38-a vine duminică 22 mai…

Lună mai când, pe 7, în antepenultima etapă, e Manchester United – Chelsea, retur al derbyului de pe 18 decembrie de la Stamford Bridge, de unde „albaştrii” lui Ancelotti vor merge pe 26 decembrie la Arsenal. În alte jocuri cheie, United – Arsenal în 11 decembrie, iar dubla United – Liverpool e în 18 septembrie 2010 şi 5 martie 2011, în retur pe Anfield.

În continuare, programul primelor trei etape, cele din august, cu observaţia că s-a renunţat la starturile furibunde, cu etape intermediare… Capetele de afiş, pe Anfield şi în Londra, într-o reeditare a duelului Spurs – Manchester City pentru locul patru.

Aston Villa v West Ham
Blackburn v Everton
Blackpool v Wigan
Bolton v Fulham
Chelsea v West Brom
Liverpool v Arsenal
Man Utd v Newcastle
Sunderland v Birmingham
Tottenham v Man City
Wolverhampton v Stoke

În etapa a doua, pe 21 august…

Arsenal v Blackpool
Birmingham v Blackburn
Everton v Wolverhampton
Fulham v Man Utd
Man City v Liverpool
Newcastle v Aston Villa
Stoke v Tottenham
West Brom v Sunderland
West Ham v Bolton
Wigan v Chelsea

Iar într-a treia, pe 28…

Aston Villa v Everton
Blackburn v Arsenal
Blackpool v Fulham
Bolton v Birmingham
Chelsea v Stoke
Liverpool v West Brom
Man Utd v West Ham
Sunderland v Man City
Tottenham v Wigan
Wolverhampton v Newcastle

Ronaldo la Londra!? Da, se poate…

Iunie 4, 2010

Veritabilul Ronaldo, marcator intr-o finala de Cupa Mondiala, apare pe coperta amatoarei londoneze Corinthian Casuals, grupare pioniera ce a raspandit spiritul fotbalului prin lume, insamantand chiar si o mai faimoasa Corinthians, in Brazilia. Unde mai joaca fosta mare stea...

Am scris o noua pagina, accesibila in coloana din dreapta: e-CARTE: „DRUMUL SPRE WEMBLEY” – FA CUP, de fapt o concentrare de reportaje de la fata locului, la jocuri de Cupa Angliei la care am asistat in ultimii ani, plus vechi povestioare din venerabila competitie, plus multa statistica si curiozitati, nelipsind si toate rezultatele, de la A la Z, ale editiei a 129-a, 2009/2010.

Am ales sa-i fac reclama e-cartii pomenind de „buturuga mica” Corinthian Casuals pentru ca amatoarea o zdrobea la vremea sa cu 11-3 pe Manchester United, cea mai aureolata grupare a Cupei Angliei, cu 11 triumfuri la activ, esec ce ramane si in ziua de azi drept cel mai drastic din istoria „Diavolilor rosii”.

In continuare, un fotoreportaj datand din august 2009, de la arena lui Corinthian, cu ocazia unui meci din tururile preliminare ale FA Cup, pierdut de roz-ciocolatii cu 1-3 in fata „Vicarilor” sud-est londonezi din Dartford.

O tablita roasa de vremi si invadata de balarii, CORINTHIAN CASUALS FC, pe o artera undeva in suburbiile sud-vestului Londrei...

Bine ati venit la un club "amalgamated" in 1939!

Un club din diviziile mici, sponsorizate de librariile Ryman, dar cu o istorie indelungata

Fumatul la o bere e interzis in sala de receptii tapitata in lemn si plina ochi de ispravile pionierilor prin lume: "samurai" in Japonia

Londonezi in jurul lumii... Din emisfera sudica si pana la Praga...

In Brazilia "s-au dat" cu autobuzul lui Corinthian Paulista

Tricoul cu autografe al lui Manchester United, o dovada ca "Rosii" au trecut pe la King George's Recreation Ground

Roz-ciocolatiii au aniversat 125 ani de istorie jucand pe Wembley contra vecinilor de la Wimbledon.

Pana si un mic club are vitrina sa cu trofee...

Jimmy Hill, fost de toate in fotbalul englez, de la arbitru la jucator si conducator, e printre figurile proeminente ale amatorilor. Cu titlu onorific...

Tribuna "Micutul" Liddle, inaugurata in mai '94, poarta numele unui ex-jucator implicat timp de 60 ani la Corinthian-Casuals. Arena a fost reconstruita cu bratele a doi frati inca ingrijind stadionul

Robodance

Mai 18, 2010

In editia din 18 mai a <Fotbal vest> mi-am anuntat intoarcerea in tara, abordand subiectul lotului largit de 30 jucatori al Angliei lui Capello…

M-am repatriat, dupa sase ani si 9 luni traiti in insula. Raman in suflet manunchi de amintiri de la Old Trafford si pana la terenul lui Carshalton Athletic, diverse arene de unde relatam la vremea respectiva. Reportajele de la fata locului, purtand pecetea autenticului, vor fi de-acum inlocuite – mai putin fericit – cu analize si comentarii alterate poate de handicapul distantei. Dar samburele va ramane acelasi. Niste randuri despre jocul inventat in tara leagan a sportului rege.

Care se pregateste zilele acestea pentru apropiatul debut, in 12 iunie, contra Statelor Unite, la Cupa Mondiala din Africa de Sud. Capello e in linie dreapta inaintea anuntarii lotului de 23 fotbalisti, sapte urmand sa fie lasati acasa din formula largita, adoptata saptamana trecuta de italian si in vederea acestui ultim joc amical inaintea definitivarii listei, cel cu Mexic, luni 24 mai, pe Wembley.

Desigur, selectionerul e interesat mai ales sa-si mentina recrutii apti de joc si dupa acest test pe gazonul surprinzator de necalitativ al arenei nationale insa sa-si si creasca potentialul de succes pe teren african cu cele mai chibzuite numiri. Rooney & Co. vor incerca sa zburde pe suprafata de joc altfel decat se impotmoleau semifinalistii Cupei Angliei, in meciul Tottenham – Portsmouth, disputat la 24 ore dupa celalalt penultim act, Chelsea – Aston Villa. De aceasta data vor fi trecut circa 50 ore de la finala barajului de promovare in elita, Blackpool – Cardiff, iar Capello si elevii sai trag nadejde ca gazonul sa nu fie destelenit ori desfundat.

Altfel, doua aspecte par certe. In primul rand, optand in pregatiri pentru 3 portari, si anume James, retrogradat cu Portsmouth, Green, salvat cu West Ham, si tanarul Hart, intors la Manchester City dupa fructuosul an de imprumut la Birmingham City, italianul a dezvaluit deja cu cine va merge intre buturi la Mondial. Nici nu era chiar greu de ales, in lipsa unei palete largi a optiunilor…

Si totusi, mereu cu o opinie si un colt la adresa antrenorilor straini, Sam Allardyce a sarit nevoie mare ca Paul Robinson, elevul sau la Blackburn Rovers, ar fi meritat un alt tratament in baza celor 41 selectii pentru Albion, dintre care patru fara gol primit la Mondialul din 2006, si a celor 35 aparitii in editia trecuta de Premier League, cu 13 “plase intacte”. E un punct de vedere pertinent, daca e doar sa-l compari cu Green, cel cu numai 9 selectii dar si 38 aparitii in liga pentru West Ham, maximum, ori cu veteranul James, ce-i drept cu 49 selectii dar doar 25 jocuri de campionat in 2009-2010, sau mai ales cu Joe Hart, baiatul de 20 ani cu o aparitie contra lui Trinidad & Tobago si 4 cartonase galbene stranse in sezonul abia incheiat.

Dar iesirea lui Allardyce as cataloga-o mai degraba drept tipic insulara… Nu-i de-al nostru, so pe el! Ce stie un strain!? Problema e ca doar 4 mari si lati sunt managerii englezi din Premier League, si anume Redknapp si Hodgson, trecuti de 60 ani, plus Bruce si Allardyce, carora li se va alatura in urma barajului fie Ian Holloway, fie Dave Jones, asa incat antrenorii autohtoni mai bine-ar inghiti in sec si lua de bune alegerile italianului, care a confirmat deja, calificand la pas Albionul in Africa de Sud…

Unuia ca Allardyce s-ar putea sa-i fi dat apa la moara coincidenta lansarii unui website, Capello Index, tocmai la momentul anuntarii lotului largit, pagina virtuala monitorizand procentual, pe baza evolutiilor la cluburi, principalii selectionabili din arena internationala, printre care si cei englezi. Pentru a aplana potentialul conflict de interese, Capello s-a delimitat de website sau macar de faptul ca ar fi implicat in acordarea notelor. La banii ce-i incaseaza de la o federatie engleza de-acum intr-a treia luna fara un presedinte executiv la carma, orice cat de mic derapaj de imagine e asteptat cu un marait adulmecand sange.

Oricum, e tare greu de crezut ca Don Fabio ii va face in ultima clipa pe plac lui Allardyce, renuntand la junele Hart, dupa modelul lui Sir Alf Ramsey, care intre cei 6 disponibilizati din lotul largit pentru Mexico ’70 il includea pe un anume Peter Shilton, baiat de 20 ani ce avea sa debuteze dupa turneul final…

In al doilea rand, readucandu-l la lot pe unul ca Jamie Carragher, fundas central cu veleitati si pe dreapta, Fabio Capello a dezvaluit si nevoia de a apela la solutii aparte pentru a suplimenta lipsa de personal experimentat ori cu un bun randament. La 32 ani, “loialistul” lui Liverpool ar putea prinde un ultim tren mai degraba in baza absentelor unor jucatori accidentati, ca Wes Brown de exemplu, ori a unora care s-au stins din fasa, in ciuda marilor asteptari puse in ei, gen Micah Richards.

De ce a fost nevoit selectionerul sa-i lamureasca pe alde Carragher ori Paul Scholes sa-si scuture mantia retragerii sau sa insiste totusi pe langa Owen Hargreaves, in ciuda celor 18 luni fara fotbal, cauzate de recidiva unor accidentari? Ei bine, in ciuda parcursului ireprosabil in preliminarii, tocmai datorita lipsei unui mai larg fond de jucatori experimentati si competitivi la cel mai inalt nivel. Shaun Wright-Phillips o fi el debordant pe extrema in ritmul alert din Premier League dar ar putea lasa impresia unei gaini fara cap odata incorsetat de jocul mai laborios cu tenta latina sau continentala.

De aici si apelul lansat veteranilor altor campanii, neimplicati pana acum sub stindardul italianului, dintre care insa doar Carragher a spus da. Probabil si datorita acestui sezon si jumatate de recul, fara artificiile Champions League pe Anfield Road.

A surprins oarecum si usa deschisa lasata la doi locotenenti ai lui Ashley Cole pe stanga, dar nu tu Wayne Bridge, de fapt mai mult rezistand cu numele in ultima vreme, ci mai putin amintitilor Baines si Warnock.

Capello nu s-a dezmintit insa “in fata”, unde l-a inclus la prima vedere in pofida oricarei logici pe Emile Heskey. Pe undeva, urmarind finala Europa Cup, din care Zamora a fost retras dupa nici o ora de joc, a fost evidenta oboseala taraind si o vaga accidentare a “calului negru” de pe turnanta. Mondialul ar fi fost un pod prea indepartat pentru “Cabanier”, prin aceasta prisma alegerea lui Heskey avand acoperire.

Insa ce-o zice oare Agbonlahor, mai tanaru-i coleg de la Villa, si cu 13 goluri la activ in liga!? Excluzandu-l pe talismanicul Rooney, al doilea in ierarhia finala a golgeterilor, cu 26 reusite, dintre atacanti doar Darren Bent, cu 24, al treilea, si Defoe, cu 18, l-au devansat pe Agbonlahor. Si totusi, pe langa Rooney, Bent si Defoe au fost preferati Peter Crouch si Heskey.

Ambii, probabil, pentru acea pecete aparte pe care ar putea-o conferi fazei de atac, indiferent de postura. Poate fi usor trecut cu vederea dar “Robodance” Crouch a marcat primul si al treilea gol in ambele ultime aparitii ale insularilor, oficiala si amicala, si anume un 3-0 cu Belarus si 3-1 cu Egipt, fie ca titular, fie “de pe banca”, incalzind usor atmosfera si la introducerea sa pe final, in parteneriat cu colegul sau de la Spurs, Defoe, in amicalul de 0-1 cu Brazilia.

Hilar in longilinitatea sa si cu doar 8 boabe in campionat, “Robodance” demasca implicit rezervorul restrans de valori get-beget al Angliei. Alegand un “dulap” trecut bine de 30 ani, si inca rezerva la club, plus o “prajina”, Capello lasa de inteles ca flerul Albionului e pe undeva prin linia mediana si in sclipirile lui Wayne. In rest, unica sansa ar fi o disciplina… robotica.

Mai greu pentru „Tunari” pe Lane decat la Camp Nou!?

Aprilie 12, 2010

Miercuri seara e Tottenham – Arsenal, „The Classic” in nordul Londrei, iar Manuel Almunia a lansat razboiul psihologic spunand ca ar fi mai dificil pentru „Tunari” pe White Hart Lane decat in arena barceloneza unde tocmai a incasat patru. Diplomatie.

"Captain" Fabregas e out...

... asa incat sperantele cad pe umerii lui Walcott. Va fi el la Lane in postura de marcator de pe afisul magazinul oficial al "Tunarilor din statia Finsbury Park?

Cert e ca Arsenal nu-si va permite sa cedeze piesele grele, gen Fabregas, mai ales in fata asaltului tot mai evident al lui City, daca vrea sa-si pastreze locul in "careu". Tricourile pot fi insa intr-adevar vandute la solduri... Alte modele apar in iunie...

Vizitele ros-albilor la Lane spun insa cu totul altceva… 0-0 in sezonul trecut. O victorie cu 3-1 cu inca o editie in urma. Si tot asa… 2-2. 1-1. 5-4. 2-2. 1-1. 1-1. 1-1. Ultimul succes al lui Spurs acasa in dauna Arsenalului, in Premier League, dateaza din 7 noiembrie 1999, cand Iversen si Sherwood marcau intr-un 2-1, cum puteti vedea aici…

http://www.mehstg.com/arsestat.htm

In contrast, la finele lui octombrie, pe cand Spurs se pregatea sa descinda pe Emirates pentru o deplasare de campionat in care n-a mai triumfat din 1993, Robbie Keane trambita ca bleumarinii au un lot cel putin la fel de bun ca Arsenal. Pe-atunci, rivalele locale erau vecine si in clasament dar si surclasarea semnata de „dubla” lui van Persie si golul lui Fabregas i-au distantat intre timp pe „Tunari”. Care miercuri, in direct pe Sky Sports, pot sari cu o victorie peste campioana United, pe locul 2, in vreme ce cele trei puncte nu i-ar fi suficiente lui Spurs s-o ajunga pe locul 4 pe Manchester City.

Totusi, cum la bataie sunt locuri in Champions League, derbyul de pe Lane e ascutit ca taisul lamei. Iar vorbele lui Keane, paradoxal revigorat la debusolata Celtic dupa eliminarea cu irlandezii sai, s-ar apropia acum de liman, cand principalul marcator al „Tunarilor”, capitanul Fabregas, pare a nu mai adauga celor 15 reusite in liga, alaturandu-i-se lui Gallas in infirmerie, de unde tocmai a iesit la antrenamente normale van Persie.

Fara piese cheie, Arsenal poate spera doar ca lidera Chelsea sa alunece pe o coaja de banana, nepermitandu-si in schimb la randul ei sa paseasca gresit. Mai ales la Lane. Unde gazdele, socate de eliminarea in prelungiri pe Wembley, vizeaza o rabufnire imediata, poate prin principalul lor puncher, Defoe, cel cu 17 goluri in campionat dar si inlocuit in semifinala F.A. Cup.

Traditia e net defavorabila lui Spurs, impotriva-i fiind si oboseala acumulata pe „islazul” alunecos de pe Wembley, intr-un weekend pe cand Walcott s-a tolanit la un Play Station din fotoliu, cu Messi golgeter. Dar vor conta pana la urma absentii fara de care Wenger n-ar concepe sa-si inchege unsprezecele?

Cert e ca Berbatov, desi strangand totusi 12 goluri in Premier League pentru United, s-a indepartat de statutul de titular de drept pe Old Trafford pe cand i-ar fi putut servi si pe mai departe cu folos lui Spurs, de unde ca tocmai jucatorii cheie cedati recent de cluburile fortand usa primelor patru au mentinut decalajul si nu neaparat prin contributia adusa la noile grupari ci prin lasarea unui gol in urma lor.

Se prea poate ca Manchester City, care o asteapta spre final pe Spurs la Eastlands, sa reuseasca intr-adevar marea ascensiune, facand rocada in careu cu Liverpool, alte eventuale clarificari fiind asteptate in „dubla” de sambata, City – United in Manchester si Spurs – Chelsea in nordul Londrei. E posibila o dupa-amiaza mai tensionata ca asta!? Ma indoiesc… Iar jocul rezultatelor ar putea-o gasi duminica in varf tocmai pe Arsenal, ce va descinde si la Wigan.

Dar pozitia lui City, intarita vara trecuta si cu Barry, capitanul lui Villa, si Lescott, fundasul lui Everton, cu care-si permite luxul sa-l tina chiar si in tribuna, isi gaseste pe undeva explicatia exact in slabirea prin punctele esentiale ale contracandidatelor sale la amenintarea respectivului careu. Villa, eliminata neceremonios din Cupa Angliei, cu talpa lui Terry pe tibia lui Milner, si Everton, ce gasea un inlocuitor imediat in defensiva in persoana lui Distin, mai au doar sanse limitate la pozitia inhatata de City, si asta poate tocmai datorita constrangerilor bugetare suferite in mod evident de O’Neill si Moyes.

Pe cand Spurs s-a descurcat cu cateva puncte mai bine gratie aducerii lui Redknapp cu sine a varfurilor inegale de la <Pompey>, Defoe si Crouch, care ar da uitarii trecerea pasagera a lui Berbatov pe la Lane daca vor izbuti ceea ce Keane si compania ratau la potou tocmai in fata lui Arsenal, in „afacerea lasagna”, in urma cu patru ani… Calificarea in Champions League.

Si acum, ca si atunci, Spurs e foarte aproape de locul patru. In 2006 l-a pierdut in ultima etapa. In 2010 pare a avea nevoie de salturi de cangur pentru a prinde urma „miliardarei”. Pe cand City si-a creat avantajul de a cheltui masiv, progresand insa poate mai mult gratie reculului lui Liverpool, celelalte trei au batut mai degraba pasul pe loc in raport cu fruntasele iar rezultate recente din alte competitii, un United – Villa 2-1 in finala Cupei Ligii si Chelsea – Villa 3-0 sambata, sunt sugestive in acest sens.

De aceea, cu toata precautia si temerile de fatada ale lui Almunia, o Arsenal tragand la titlu ramane mai potenta chiar si fara „Tunari” cheie in linia intai decat urmaritoarele lipsindu-le acel ceva. De fapt, marea victorie a lui Wenger in acest sezon a fost sa se regaseasca inca si-acum, in aprilie, pe podium, in lupta pentru titlu, dupa ce in vara ii era prezisa o soarta impartasita azi de Benitez cu „Cormoranii” lui…

Justitie divina pentru Avram dar si… Harry

Aprilie 11, 2010

Sambata a retrogradat matematic la cheremul jocului rezultatelor altora iar a doua zi s-a calificat de o maniera dramatica, dupa prelungiri, in finala din 15 mai a Cupei Angliei. Portsmouth o copiaza astfel pe Middlesbrough, care ajungea la randul ei in ultimul act al F.A. Cup, in 1997, si tot fata in fata cu Chelsea, intr-o primavara in care pica din prima liga.

In ’97, Boro ceda in finala la putine zile dupa una dintre cele mai stranse dispute pentru retrogradare din istoria Premier League, in care n-a putut surmonta handicapul unei penalizari de 3 puncte, ce ar fi clasat-o altfel pe locul 14 si nu… 19. Atunci, Middlesbrough a invins-o cu 3-2 pe Villa, in 3 mai, remizand apoi in deplasare la Manchester United, 3-3 pe 5 mai, la Blackburn, 0-0 cu Rovers pe 8 mai, si la Leeds, 1-1 cu United, in 11 mai. Juninho si trupa au cazut ca niste eroi, aglomerandu-si programul ultimei saptamani de campionat in urma rejucarii semifinalei cu Chesterfield, 3-0 dupa un surprinzator 3-3 pe Old Trafford in partida initiala.

Ei bine, de-atunci regulamentul F.A. Cup a scos din carti rejucarea semifinalelor, asa incat jalnica suprafata de joc de pe Wembley a gazduit duminica si 30 minute prelungire, dupa o remiza alba intre favorita Tottenham Hotspur si retrogradata <Pompey>. Cine urma s-o intalneasca pe Chelsea in finala din 15 mai?

Cine nu te astepti. Cei ramasi la naufragiata, de la admirabilul Grant si pana la ultimul fan prezent pe Wembley, au oferit o lectie de viata, despre onoare si demnitate, despre incapatanarea de a nu arunca prosopul in pofida unor obstacole de tot felul, despre camaraderie, spirit de sacrificiu si frumusetea pura a sportivitatii. Cu mijloace rudimentare dar cu fair-play, <Pompey> a detonat bomba. Si bine-a facut. Bravo ei… Ar fi o lectie pentru multi, multi…

Piquionne, profitand de „derapajul” lui Dawson pe ceea ce s-a dovedit a fi o farsa de gazon, in minutul 99, si Kevin Prince Boateng, din penalty, au dat raspunsul: 2-0 pentru Portsmouth. O finala asadar intre detinatoarea la zi a trofeului, Chelsea, invingatoare si in 2007, si alti „albastri”, castigatori in 2008.

Deznodamantul semifinalei poarta pecetea dreptatii divine. Spurs a atacat, a ratat cu carul, a si egalat legitim prin Crouch, reusita sa fiind invalidata pentru un presupus fault in atac, Kranjcar la David James, dar soarele a zambit si incalzit doar sufletele retrogradatilor.

Mingea parca n-a vrut sa intre in plasa in ciuda lui Harry si intru ocrotirea bravului Avram. E cu talc. Harry a plecat de doua ori in sezon de la Portsmouth, pe cand Avram a fost pus pe liber dupa o finala pierduta la penaltyuri de Champions League, si acum ca si atunci insa acceptand sa preia niste grupari ce tocmai isi destituisera antrenorul: Chelsea respectiv Portsmouth. Ironia sortii face ca Grant sa-si fi castigat privilegiul de a ajunge pe banca in finala Cupei Angliei disputata tocmai de aceste grupari… 

Cum bine zicea portarul James, lui <Pompey> i s-a tras dezastrul financiar si retrogradarea iutita de o mare penalizare tocmai de la precedenta campanie triumfatoare, in F.A. Cup, in 2008, cand Kanu aducea trofeul la Fratton Park cu un 1-0 contra divizionarei secunde Cardiff. Pe-atunci, Harry Redknapp, acum oftand pe banca lui Spurs, a achizitionat in stilu-i caracteristic din toate zarile, in general mercenari ademeniti cu contracte grase, si si-a facut damblaua de a castiga primul trofeu din cariera. Dupa insa, a urmat potopul.

Portsmouth cheltuise peste cat ii permitea plapuma iar managerul Redknapp cat si seful executiv Peter Storrie, fost si el la West Ham, au sarit la timp de pe Titanicul naufragiind in port. A urmat scufundarea rapida, Portsmouth cedand jucatori inclusiv lui Tottenham, cea preluata de… Harry. Pana n-a mai ramas mai nimic.

La greu nu s-a infipt nimeni, inlocuitorii au plecat si-au venit iar Avram Grant a avut taria, curajul si demnitatea sa scoata castanele din foc. S-a ajuns la o asemenea situatie incat, tot intarziind plata salariilor jucatorilor, administratorii falimentului clubului au decis sa puna pe liber angajati cu multi ani vechime la Fratton Park, pentru reducerea costurilor, moment in care tocmai Grant, colegii sai de pe banca si lotul de fotbalisti au pus piciorul in prag, adunand mana de la mana si achitand micile remunerari ale ingrijitorului terenului ori ale altor trimisi la plimbare.

La greu, <Pompey> a strans admirabil randurile si a ales sa cada cu fruntea sus. Iar poveste mai frumoasa, mai ales in aceste circumstante, nici c-ar fi putut fi scrisa . 2-0 contra Tottenhamului tragand la Champions League, antrenat de Harry Redknapp. Care o fi castigat Cupa in 2008 dar a si antagonizat la culme intreaga coasta sudica, atunci cand decidea in plin sezon sa o paraseasca pe Portsmouth in favoarea rivalei locale de moarte Southampton, cu care nu reusea insa in retur „Marea Evadare”, in 2005, retrogradand la carma „Sfintilor”.

Culmea ironiei, Redknapp a fost acceptat intr-un al doilea mandat, peste ani, la Portsmouth, revansandu-se intru catva prin acel 1-0 in finala cu Cardiff. Duminica, pe Wembley, soarta i-a jucat din nou festa, ca si la picajul cu Southampton, de aceasta data tocmai cei ramasi in urma pe Titanicul de la Fratton Park dandu-i peste nas.

O poveste tipica inegalabilei F.A. Cup. Chiar si un succes al favoritei Chelsea in finala, conteaza acum mai putin. Istoria acestui sezon s-a scris practic prin calificarea in ultimul act al unei retrogradate platind pentru oalele sparte de fostii ei conducatori. Mai mult, si daca va cuceri campionatul, Chelsea nu o va „trimite” pe Portsmouth in Europa League, si asta pentru ca retrogradata nu a inaintat o cerere la UEFA pentru o licenta de participare in eurocupe, statutul de club falimentar, aflat in administratie si cu registrul contabil neintocmit, nepermitandu-i acest lucru…

Comparativ, iata garniturile aliniate de Portsmouth, in finala din 2008 cu Redknapp la carma, respectiv in semifinala cu Grant la timona. Mai 2008… James – G Johnson, Campbell, Distin, Hreidarsson – Utaka (Nugent), Pedro Mendes (Diop), Diarra, Muntari – Krancjar, Kanu (Baros). Aprilie 2010… James – Finnan, Mokoena, Rocha, Mullins (Hughes) – Brown, Boateng, Yebda (Utaka), Wilson – Piquionne (Diop), Dindane.

Cu alte cuvinte, cu destui jucatori remarcabili, ajunsi intre timp „bine”, Harry abia batea o divizionara secunda. Pentru a fi acum batut de cateva foste rezerve ori rebuturi..

In ’97, avea sa fie Chelsea – Boro 2-0, Di Matteo marcand cel mai rapid gol din istoria finalelor Cupei Angliei pe Wembley iar Eddie Newton inscriind in minutul 83. Va profita Chelsea si-acum de retrogradarea adversarilor?

Tehnologie Liebherr pentru So’ton

Aprilie 10, 2010

Aminteam recent ca „Sfintii” au triumfat pe Wembley, dand incet uitarii anii cu doua retrogradari, de restriste financiara, si in care au cedat jucatori confirmand la alte curti. Joi seara, intre invingatorii lui Roy Hodgson la Wolfsburg s-a aflat si un anume sesar Chris Baird, nord-irlandez care in urma cu 3 ani o parasea pe Southampton, cu care jucase finala Cupei Angliei in 2003, pentru Fulham, pe 3,025 milioane lire. Si iata-l in semifinalele Europa League. Fanii „Sfintilor” ar putea lesne alcatui un <11> de jucatori „ajunsi” prin alte parti. Cam pe aceste linii am scris ultimul <Football Made in UK> pentru Fotbal Vest…  

Wembley isi asteapta zilele acestea semifinalistele Cupei Angliei, cu torpilata de pe coasta de sud cu tot, Portsmouth, insa o alta echipa de pe acelasi tarm afundandu-se recent in nisipurile fotbalului englez a savurat Pastele cu gandul la recentul triumf in noul Templu, spre deliciul celor 44.000 fani care au insotit-o duminica precedenta la Londra, cu ocazia finalei Johnstone’s Paint Trophy.

A fost 4-1 (2-0), Lambert, din penalty, Lallana, Papa Waigo si Antonio punctand pentru Southampton in fata a 73.476 spectatori, atentie!, la un joc in fond de liga a treia, finalistele fiind rasplatite in mod egal din incasari, cu 350.000 lire. 

Desigur, “Sfintii” n-ar fi ajuns sa participe in aceasta competitie knock-out, de fapt o Cupa a Ligii rezervata doar gruparilor din esaloanele trei si patru, daca nu s-ar fi vazut retrogradati anul trecut din liga a II-a, dupa o jumatate de secol.

Insa Southampton a luat-o in serios, ca un refugiu la problemele din campionat, trecand pe rand in sectiunea sudica de Torquay, la lovituri de departajare, apoi de Charlton si Norwich, din nou la penaltyuri, in toate cazurile beneficiind de avantajul arenei proprii, iar in finala zonala de MK Dons, cu 1-0 si 3-1. In contrast, Carlisle United, castigatoarea sectiunii nordice, a avut de trecut la penaltyuri de Morecambe, in deplasare, in turul I, de care “Sfintii” au fost scutiti, iar in finala zonala de favorita Leeds United, cu 6-5 la lovituri de departajare, dupa 3-2 pe Elland Road si 1-2 acasa.

Altfel spus, micuta Carlisle, a se pronunta “carlail”, a meritat cu prisosinta sa atinga recordul de 5 aparitii in finala acestei competitii a Football League, lansata la apa in 1983 iar acum sponsorizata pentru al treilea sezon la rand de firma de vopsele Johnstone’s.

Iar suporterii “Sfintilor” si-au rasplatit favoritii pentru abnegatia cu care au tratat “Cupa vopsita”, cum e usor luata in deradere competitia, o asistenta de 29.901 spectatori aplaudand pe St. Mary’s la acel retur academic al finalei sudice cu Milton Keynes Dons. Dar reingrosarea randurilor are si o alta semnificatie.

Anul trecut, penalizata fiind cu 10 puncte pentru dezastrul financiar de la club, Southampton s-a vazut pur si simplu torpilata din liga a doua. Era un cosmar, dupa ce in vara lui 2003, ca finalisti invinsi ai Cupei Angliei si incheind pe 8 in Premier League, “Sfintii” se pregateau de drumuri europene ce aveau sa-i duca si in Ghencea. Comparatia nu-si are poate rostul, dar adversara lor in finala de duminica trecuta de pe Wembley, Carlisle, retrograda in acelasi 2003-2004 din fotbalul profesionist, in esalonul cinci…

Southampton a avut insa norocul sa fie ochita in cel mai disperat moment al istoriei sale recente de Markus Liebherr, nimeni altul decat urmasul intemeietorului reputatei firme de masinarii, si care a descins in port cu rigurozitatea tipic teutonica, un plan pe termen lung si cu un cumpatat finantist actionand principial, Nicola Cortese. Markus, candva actionar in renumita companie a tatalui sau, si-a construit apoi propriul imperiu, MALI Group, disciplina germana mulata pe precizia elvetiana insufland un aer tare si la St. Mary’s. Un caz fericit, o poveste ce te duce cu gandul la Pasarea Phoenix si sperante realimentate pentru loialii fani incercati ai “Sfintilor”.

De fapt, daca gruparea fondata in 1888 n-ar fi fost penalizata doar la finele editiei trecute, ci si la debutul sezonului 2009-2010, cu alte 10 puncte, atunci s-ar fi aflat in coasta trupelor de pe pozitiile 3-6, tragand la barajul de promovare, si nu cu 12 puncte in urma, pe locul zece, deasupra lui… Carlisle. Insa “Sfintii” si-au gasit greu cadenta in toamna, dupa socul retrogradarii cu o dubla depunctare, noului antrenor Alan Pardew, candva in elita cu West Ham, luandu-I timp sa coaguleze echipa in jurul redutabilului puncher Rickie Lambert, adus de la Bristol Rovers pe un million rasplatit déjà cu peste 30 goluri, o dovada a statutului recastigat de club.

Dintr-o grupare cedand nonsalant jucatori, pentru a-si acoperi pierderile, si care transferati sfarseau invariabil prin a marca la reintalnirea cu “Sfintii”, Southampton a redevenit clubul cu prestanta si planuri concrete de viitor. A se citi Premier League. Daca Theo Walcott, un produs al academiei locale, o va intepa la randul sau, depinde mai intai de ascensiunea ros-alb-negrilor.

Bani si chibzuinta ar fi, dupa cum reiese din vorbele presedintelui executiv, elvetianul Cortese: “Daca ajungem in Premier League, as vrea sa fim in postura in care sa n-avem nevoie de fondurile ulterioare tv, de <parasutare>. Nu este un model sustenabil. Cluburile cheltuie bani pe care nu-i au, risipind veniturile pe sezonul urmator ori sume ce-ar urma sa le fie virate in 2 ani, spunandu-si <aaa, dar vom avea rezultate si implicit mai multe resurse cu care sa acoperim platile>”. Evident, daca toate gruparile si-ar baza activitatea pe calapodul fair-play expus de Cortese in interviul acordat celor de la suplimentul <The Game> al cotidianului de luni <The Times>, altele ar fi si datele fotbalului in general.

Dar cum realitatea e subjugata de succesul cu orice pret peste noapte, toate sperantele neutrilor sunt puse in izbanda unor cluburi gen Southampton. Pentru inceput, greu va fi de promovat din liga a treia. Nottingham Forest si Leeds United au constatat recent ca nu-i floare la ureche, mai descurcareata in aceasta privinta fiind Manchester City, care in 1998-’99, ca o prima ex-castigatoare de cupa europeana retrogradata in esalonul trei intern, a revenit la prima strigare.

Oricum, senzatia e ca Southampton a intrat pe maini bune, o noutate in port, schimbare de macaz remarcata de fanii umpland St. Mary’s ori jumatatea alocata pe Wembley. Acolo unde “Sfintii” cucereau unicul trofeu major, Cupa Angliei, in 1976, la un sezon dupa ce micuta adversara Carlisle trecuse meteoric atat prin elita cat si prin sferturile F.A. Cup.

De fapt, cea mai buna masura a decaderii lui Southampton il ofera tocmai Carlisle United, vecina sa de clasament la ora finalei. “Buturuga mica” se scalda in a patra editie la rand in liga a treia, dar dupa 9 petrecute cel mult in esalonul patru. Mai mult, pe cand vicecampioana din 1984 a Albionului isi asigura in ultima etapa mentinerea in Premier League, in ’99, gratie letonului Pahars si a vesnicului Matt “Marea Evadare” Le Tissier, Carlisle se afla in mult mai disperata postura de a supravietui in fotbalul profesionist al ligii a patra cu un gol cu capul al unui portar imprumutat de urgenta dupa perioada de transferari, Jimmy Glass, in al patrulea minut de prelungire al rundei finale…

Ambele n-aveau insa sa mai evite deznodamantul, in cazul “Sfintilor” in 2005, dupa 27 de ani in elita, cu Redknapp la timona. Dar poate Southampton a trebuit sa ajunga sa dispute finala acestei “Cupei vopsite” cu cel mai implicat club in ultimul act al competitiei – si care Carlisle avea sa-l castige la penaltyuri in ’97, la doi ani dupa ce devenea prima grupare rapusa prin “golul de aur”, de catre Birmingham – pentru a-si incepe cu adevarat resurectia.

In “era” Liebherr, Southampton pare a redeveni clubul cumparand chibzuit, gen un Rory Delap adus candva tocmai de la Carlisle,si  inca aruncand pana in careurile elitei de la margine, un Kevin Phillips egaland-o recent pe Arsenal in ultimele clipe si fiind un adevarat tartore pentru Sfinti” la reintalniri ori chiar un nordic june Alan Shearer ce lua piuitul Premier League de pe vechiul The Dell.

Tamas Albion-gol ‘taie’ seria Regalistilor de 6 succese acasa

Martie 27, 2010

Gabi Tamas a scuturat la vinclul stang plasa adversa in minutul 86 al deplasarii din etapa 40 a ligii a doua, la Reading, unde a salvat sambata un punct pentru West Brom, mentinandu-i invincibilitatea si dupa 6 jocuri, si care s-a apropiat astfel la „o lungime de barca” de lidera Newcastle United. 80 de puncte „Cotofenele”, 79 The Baggies. Va promova oare Tamas in Premier League, si nu oricum, ci incoronat drept campion in Championship? Raspunsul, peste 6 etape…

Mai mult, golul fundasului cu numarul 26 a intrerupt seria de sase succese pe Madejski Stadium a „Regalistilor” ce-au eliminat-o in ianuarie pe Liverpool din Cupa Angliei, romanul rasplatind increderea acordata de managerul Di Matteo, care l-a ales in centrul defensivei in defavoarea unor ex-titulari, Meite, accidentat, si Zuiverloon.

Egalarea a survenit in urma cornerului scotianului Dorrans, reluat cu capul de celalalt fundas central, Olsson, balonul revenit din transversala fiind expediat napraznic de Tamas de la nici 10 metri, ori ca tunetul, traducand expresia folosita pe pagina virtuala a lui Albion in privinta sutului romanului: <thunderous>.

Tamas devine astfel al 20-lea marcator stagional pentru alb-albastri, in al 17-lea sau joc ca titular in campionat, unde acumulase 4 cartonase galbene, alte doua aparitii survenind in Cupa Angliei, tocmai in dauna lui Reading, dintre care una ca inlocuitor.

Astfel, e o cu totul alta poveste pentru ardelean, care debuta in Albion pentru… Albion in 8 ianuarie, cu un cartonas galben, intr-un West Brom – Nottingham Forest 1-3 (0-1), in urma caruia „padurarii” le rapeau gazdelor locul 2, cu 46 puncte fata de 45. In clipul de mai jos, golul de 0-2 al lui Majevski, dupa pauza, cehul Bednar punctand pentru gazde abia la 0-3…

Reading, navigand la mijlocul clasamentului, a deschis scorul in minutul 6, prin Sigurdsson, iar brasoveanul a egalat pentru Albion, ce si-a extins astfel la sase seria jocurilor fara esec, cu care si-a apropiat foarte mult revenirea automata in Premier League.

La inceput fie neangrenat la ritmul sustinut de joc fie mai ezitant, in saptamanile de acomodare cu fotbalul din Championship, Tamas a avut un martie in crescendo, stropit cu acest gol pe Madejski, al carui gazon a constituit duminica trecuta si loc de sosire in traditionalul semimaraton al orasului.

West Bromwich Albion s-a intors la Birmingham cu un punct „marca Tamas” si acum poate urmari in liniste derbyul de luni seara, Newcastle United – Nottingham Forest, intre lidera si urmaritoarea clasata pe locul 3, cu 70 puncte, la noua in urma lui The Baggies.

Di Matteo, care a aruncat in lupta dupa pauza inclusiv masivii tineri de culoare din ofensiva, Giles Barnes si Ishmael Miller, i-a utilizat la Reading pe Carson – Reid, Tamas, Olsson, Mattock – Morrison (77, Cox), Dorrans, Mulumbu (62, Barnes), Watson, Thomas – Wood (62, Miller). 

Pentru Tamas urmeaza jocul din Vinerea Mare, de la ora 19:15 a Romaniei, acasa cu Leicester City, locul 5, si deplasarile la amenintata Watford, tot de Pasti, luni 5 aprilie de la ora 17:00 a Romaniei, si Doncaster, sambata 10 aprilie, tot la ora 17.

The Baggies s-au razbunat oarecum pentru eliminarea in fata lui Reading din Cupa Angliei, suferita luna trecuta, cand dupa ce a egalat de doua ori pe Madejski, la final prin Mattock, in minutul 87, West Brom s-a vazut invinsa in rejucarea de pe teren propriu, 2-3 pe The Hawthorns.

* Si apropo de locul 2, un esalon mai jos, in liga a treia, lupta pentru aceasta pozitie si implicit pentru promovarea directa este absolut deschisa, dupa etapa a 38-a. Astfel, Leeds a cedat in minutul 89 la lidera Norwich City, ce e desprinsa cu acest 1-0 la 11 puncte, in vreme ce urmaritoarea Millwall, distrandu-se cu un 5-0 in dauna lanternei rosii Stockport County, a egalat-o in clasament la 71 puncte. Leeds are +29 la golaveraj iar Millwall +28. Ultimele opt etape, grozave…

Harry si Pompey iarasi impreuna pe Wembley

Martie 25, 2010

Tottenham – Fulham 3-1 a lamurit aseara si problema ultimei calificate in semifinalele de pe Wembley ale Cupei Angliei. Ecuatia e simpla. Aston Villa, invinsa la finele lui februarie de campioana United in finala Cupei Ligii, se reintoarce pe marea arena pentru penultimul act cu Chelsea, detinatoare a trofeului, iar a doua zi, duminica 11 aprilie, Harry Redknapp va da piept cu clubul la carma caruia castiga F.A. Cup in 2008.

Cat s-au mai schimbat insa lucrurile. In vreme ce Harry trage cu Tottenham Hotspur la Champions League, Portsmouth e ca si retrogradata. Pe White Hart Lane, Redknapp a fost genial la pauza in duelul cu Hodgson, inlocuindu-l pe Kranjcar cu Bentley, un „cal verde” in ultima vreme, si aruncandu-i in lupta si pe Huddlestone si Pavlyuchenko. Iar rusul, mai nou cu pofta de gol, a adus acel esential 2-1…

Chiar si eliminat cu Fulham, varful Bobby Zamora l-a facut pe Capello sa ia aminte la reusitele sale, cu inca un gol, eficacitatea sa contrastand de exemplu cu accidentarea inca in primele minute de joc, in aceeasi seara, a unui atacant care probabil pana in iarna era pe lista africana a italianului. Emile Heskey, caci despre el este vorba, si-a semnat probabil sentinta, intr-un sezon in care si-asa a marcat doar 5 goluri. Dar Bobby e inca in cursa, aparut pe turnanta, si probabil setos in sferturile Europa Cup cu Wolfsburg.

Calculele hartiei indica o finala Chelsea – Tottenham, intre doua rivale londoneze ale caror anumiti suporteri s-ar deda la o adica la omor de om cand e vorba sa dea ochii. Totusi, fiind vorba de Cupa Angliei, iar prezenta pe Wembley oferind o motivatie in plus, nu este exclus sa avem parte de o inedita finala ca-n 2008, atunci luminile scenei fiind acaparate de Portsmouth si Cardiff City.

Seful federatiei engleze isi da demisia

Martie 24, 2010

Anglia nu s-a calificat la Cupa Mondiala cu un procentaj maxim, pierzand in Ucraina, la sfarsitul preliminariilor, si nici sustinerea candidaturii pentru gazduirea turneului final din 2018 nu e stralucita, dupa cum i-a dojenit Jack Warner, caraibeanul de la FIFA, asa ca e intr-adevar loc de ceva demisii. Glumesc, bineinteles.

De fapt, Ian Watmore si-a vazut de treaba, nici prea prea nici foarte foarte, dar cu suficienta diligenta si discernamant pentru a nu atrage atentia din cele mai neplacute motive asupra activitatii Federatiei Engleze de fotbal, The Football Association. Presedintele executiv a avut destul tact pentru a conduce „invizibil”, fara intensa scrutinizare si mediatizare la care e supus sportul rege in insula, si fara a pune forul federal in colimator.

Cam asa au decurs ultimele 9 luni, de la investirea sa in functie, incat s-ar putea concluziona ca bosul executiv era un personaj daca nu neimportant, cel putin insipid. Nu multi au auzit numele Watmore in cursul acestei editii de campionat, asta sa nu mai spunem ca la instalarea sa s-o fi ridicat din sprancene… Watcine?

Insa Ian Watmore si-a demonstrat prestanta si a facut sa i se auda numele in lung si-n lat tocmai la descalecare, lunea aceasta, cand si-a anuntat demisia, respinsa cu cateva zile inainte de Lord Triesman, presedintele The F.A. Condeieri de top au titrat imediat ca plecarea sa nu constituie o pierdere pentru fotbal, si pe undeva probabil asa e, proaspatul demisionar sosind in sportul rege din domenii administrative non-sportive, si anume Departamentul de Inovatii, Universitati si Indemanari al Guvernului. Un birocrat de 51 ani…

La fel de adevarat e totusi ca Watmore n-a calcat stramb in mandatul sau, ci din contra, cu o dorinta ardenta de a „impinge” cat mai energic lucrurile inainte, lovindu-se insa de o lancezeala ce pare-se l-a cam frustrat incet incet, a asigurat printre altele fonduri si pentru o academie de excelenta a federatiei, la Burton. Un proiect ce stagna de ceva ani. Cu alte cuvinte, nou in domeniu, tehnocratul a fost totusi gospodar in ograda, insa – avea s-o constate pe propria piele – fara a a-i avea pe toti de partea sa.

Sigur au fost si nazurosi la numirea sa ori la cursul lucrurilor, in care Watmore dorea o crestere a rolului si importantei forului federal in peisajul fotbalului din Albion. Care rol a fost tot diminuat, incet incet, cu fiecare contract tot mai banos asigurat de Premier League, „iesita” inca din deceniul trecut de sub tutela The Football Association. Printre altele, Watmore incerca sa-i dea Cezarului ce se cuvine, sa redea Cupei Angliei stralucirea si ponderea de influenta in „peisaj” din ani ante – Premier League.

Ei bine, tocmai aici si-a frant gatul Watmore. Intrarea intr-o coliziune de interese cu cluburile elitei, ce-au acaparat atentia si puterea in fotbalul din Anglia, n-a cazut bine fortelor majore. In Football Association Board, pentru o intelegere mai exacta a raportului de forte, se regasesc printre altii un David Gill, mai marele executiv de la Old Trafford, ori Phil Gartside, presedintele lui Bolton Wanderers. Tocmai un cliseu cu cei doi, iesind de la o intrunire federala in urma demisiei lui Watmore, a fost sugestiv publicat intr-un cotidian londonez de mare tiraj. Si reprezentantii trupelor din Premier League in acest Board nu pareau deloc dezamagiti de turnura lucrurilor…

Altceva l-a determinat pe Watmore sa arunce prosopul, dezvelindu-si verticalitatea coloanei vertebrale, si anume numirea „peste capul sau” a unui proaspat angajat intr-un departament federal, insa aceasta a fost probabil ultima picatura pentru un abia sosit in fotbal si trezit peste noapte intr-un post fierbinte, cu multe castane in focul din fata sa, cu rechini dand tarcoale, intr-un domeniu competitiv nu doar in iarba si implicit lipsit total de orice mila.

Duse sunt zilele cand Graham Kelly conducea The F.A. pentru 9 ani, din 1989 in ’98, si asta pentru ca influenta Premier League in peisajul insular, pe-atunci deja in crestere, a erodat incet si sigur la baza The Football Association. Scapata de sub tutela federala, organizatia cu cele mai puternice 20 cluburi permease fibra jocului si magnetizase interesul si resursele cu care sa-si exercite influenta. Un exemplu elocvent poate fi neparticiparea lui Manchester United la editia 1999-2000 a Cupei Angliei, o competitie patronata de federatie, cei de la Old Trafford optand neprincipial pentru a se alinia la infantul turneu mondial al cluburilor, in Brazilia. Semn al puterii Premier League.

Pe cand PL se alapta si mai mult, si mai mult, de la sanul BSkyB, federatia se chinuia sa obtina fractiuni din respectivele imense venituri, de pe urma drepturilor de televiziune cedate ori chiar reimpartite, la nevoie, pentru partidele echipei nationale ori din tururile Cupei Angliei, care, premiera absoluta, si asta in mandatul lui Watmore, au sfarsit prin a fi difuzate pe pagina virtuala a forului federal, www.thefa.com . De ce oare? Pentru ca nu mai erau bani si „jucatori” la fel de potenti si interesati ca Sky Sports sa preia tot mai demonetizata F.A. Cup. Cu care BSkyB, iata, nu se leaga la cap…

Kelly a fost un om de fotbal, din interiorul sistemului, dar care poate n-ar fi rezistat cu brio in turbulentele actuale. Urmasii sai au fost mai degraba adusi in sistem, din alte domenii, creindu-se portretul robot al unui presedinte executiv carierist, preluandu-si rolul din fotbal dupa unul la acelasi nivel, sa zicem in industria farmaceutica. Si aici a pierdut The F.A., continuand pe aceasta linie, care a subminat modelarea si propulsarea din interior a unor pasionati ai jocului cu know-how si expertiza din miezul lucrurilor. N-a fost cazul, apelandu-se, cel mai elocvent, la scotianul Adam Crozier, cel ce avea sa numeasca in persoana lui Eriksson intaiul selectioner strain la carma Albionului, si care presedinte executiv si-a preluat apoi acelasi rol la carma Postei Regale si a postului terestru ITV.

Doua lucruri sunt insa certe. Watmore, fie si cat de nestiut a fost, n-a comis gafa predecesorului sau, Barwick, care, venind din lumea mass-media, n-a fost inspirat sa aleaga in rolul de selectioner un antrenor mai nimerit decat Steve McClaren, iar in al doilea rand proaspatul demis a aratat ca principiile si moralitatea au intaietate in dauna unei sederi in scaun fara batai de cap. Omul s-ar fi putut complace in functie, asa cum a facut-o Barwick, cu toata rusinea necalificarii la Euro 2008, insa a preferat un gest demn unei solutii mai lesne, prin care chiar ar fi putut profita nu doar financiar de o eventuala demitere a sa.

Cred ca stiu la ce s-ar putea gandi unii dintre Dumneavoastra. Asta apropo de FRF si o nesfarsita huzureala in scaun. Insa orice comparatie este de prisos si absolut aberanta. Lumi complet diferite, mentalitati si principii parca de pe planete la mare distanta. N-ar avea nici un rost sa batem apa-n piua.

Cert este ca Albionul este in cautarea celui de-al saptelea sau presedinte executiv in ultimii 11 ani, pe cand Mircea Sandu a sezut in continuare bine mersi in scaun. Monolitul federal romanesc ar putea fi o pilda pentru cel londonez, mai ales ca „diviziunile” si „dificultatile structurale” ar fi in opinia lui Richard Scudamore, boss executiv al Premier League, si care a incercat sa se apere in fata opiniilor ca organizatia sa are de-a face cu demisia lui Watmore, principalele cauze ale instabilitatii The Football Association. Asa o fi.