Posts Tagged ‘Banat’

10 ani de la o dispariţie-şoc. Duki…

Noiembrie 9, 2010

Nu era în apele sale. Nu vroia să plece, să ne lase în urmă în redacţie, fie şi doar pentru câteva zile. Ce căuta el acolo, departe de Timişoara sa!?! Aşa se tot întreba cu voce tare. Nu ştia de ce, dar nu-i pria ieşirea. Aşa ne-a salutat şi a închis uşa „la ziar”, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2000, duminică pe luni, retrăgându-se pentru o deplasare vremelnică, dimineaţa, spre Slovenia.

Ca o coincidenţă bizară, aveam să-l văd în acea dimineaţă, la 8, pe când se pregăteau să pornească la drum. Şi nu mi-a surâs să-l văd pe directorul unui popular săptămânal în Banat stând parcă înghesuit în colţul stâng al banchetei din spate, la geam. Prin care am schiţat un salut. Nu-i era deloc locul acolo. Mentorului meu nu-i şedea bine în acea postură. Chiar, de ce n-ar fi putut rămâne cu noi, la corectură, la titlurile de prima pagină, la închiderea ediţiei!?! N-aveam să ştiu că îl voi vedea pentru ultima dată, că voi fi ultimul dintre „băieţi” care să-l vadă în viaţă.

Iar miercuri, în 8, am primit un apel năucitor de peste graniţă. Eram în acelaşi birou al sediului, de pe Paris 2A, când a zbârnâit un telefon. Redacţia primea trista veste a unui accident cerebral suferit de Duki undeva departe de Timişoara sa iubită. Au fost nişte zile tare dureroase, au fost nişte ore şi clipe foarte sumbre. Iar deznodământul a fost tragic.

Acum, după zece ani, reuşesc în sfârşit să îngemănez crâmpeiele de amintiri de mai sus. Dispariţia sa ne lăsase muţi. Spiritul i-a rămas veşnic dar aş zice de fapt că era mult prea bun pentru vremurile actuale.

Iar numele său dăinuie pe frontispiciul publicaţiei impregnate cu pecetea talentului şi personalităţii sale… http://www.fotbalvest.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=3

Timişoara desfiinţată, nu Clujul campion: un ultim surâs pentru CFR

Iunie 29, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID, editorialul din Fotbal vest, am pomenit de abandonul din <B> al feroviarilor timişoreni, cândva vicecampioni ai ţării, dar acum dispăruţi într-un acelaşi sezon în care omologii vişinii din Cluj-Napoca, CFR din KVSC după Marea Unire, şi-au recâştigat titlul naţional… Iar cu trupa de la Gara Mare se risipesc şi venerabilii ei fani. Au mai ramas doar amintirile.

Am pierdut primul gol al Mondialului. N-am văzut reuşita lui Tshabalala împotriva Mexicului, întorcându-mi capul la o conversaţie despre „oile noastre”, despre Poli şi CFR. În fond, divizia din care feroviarii timişoreni au aruncat prosopul avea să tragă cortina abia într-a doua zi de meciuri din Africa de Sud. O altă dovadă, dacă mai era nevoie de vreuna, că fotbalul ferefisto-lepefist n-are nici un Dumnezeu, nici o treaba, nici un cadru, nici o limită…

De la Cici Manolache continuându-şi cariera în Congoul african, discuţia a sărit la Lone Nedelcu şi a poposit în curtea arenei de la Gara Mare. Desigur, s-a vorbit mai ales de acele mai candide alte vremuri când până şi aranjamentele erau mai „naturale” şi se făceau „pe două lăzi de bere”. Rememoram anii când „majoritatea jucătorilor soseau în Timişoara ca studenţi la Poli şi abia apoi erau cedaţi ca angajaţi la C.F.R.” Aceasta era ordinea ierarhică a fotbalului local.

Pe-atunci, mama lui Iosif Kiss nu pierdea nici un meci al vişiniilor, la Gara Mare şi în orice deplasare: „În majoritatea sezoanelor CFR mergea la cam aceleaşi echipe de B dar când a retrogradat, mama a ajuns după echipă şi pe la Corabia, Calafat şi Câmpulung Muscel, într-una din cele 4 serii de C. Nu erau multe din zona noastră de B în liga a treia…”

Anii au trecut dar flacăra arzând pentru fotbal nu s-a stins, doamna Kiss urmărind fenomenul în întregul său în ciuda imploziei de la Gara Mare. A vizionat finala Cupei României, CFR Cluj – FC Vaslui, decisă la lovituri de departajare, s-a bucurat nespus la succesul celorlalţi feroviari, şi a plecat dintre noi în somn, în acea noapte, cu „zâmbetul pe buze”. 81 de ani trăiţi în mare parte conectată intens la pasiunea pentru fotbal. Şi pentru CFR-ul timişorean fondat în 1933…

Ascultându-l pe Iosif Kiss, am mai înţeles încă o dată că simplitatea fermecătoare a jocului, a „tribului fotbalului”, s-a pierdut iremediabil, mai ales în România. Într-o familie cu inima vişinie, „tata nu era nici sponsor, nici conducător la club, nici om de fotbal, ci pur şi simplu ceferist. Ţinea cu băieţii. După meciuri ne strângeam pe Corso la Palace, la fiul lui Androvici, cu Reiter, cu Csiki Bacsi, mai venea şi ziaristul Hârşova de la Drapelul Roşu, şi discutam fazele jocului.”

Tatăl său, director la DCA, a ajutat cum a putut echipa, dintr-o postură în care, în zilele noastre, „oameni de fotbal” infiltraţi interesat în fenomen îşi atrag capital social, economic şi etichete gen „sponsor principal”. Altădată, simpatizanţii ajutau dezinteresat pentru că erau adevăraţi pătimaşi suporteri. „Dar n-a mai rămas nimic din nucleul vechilor ceferişti. Sunt bătrâni iar mulţi au murit. Erau mari fani. Stăteau grupaţi, în stânga şi-n dreapta tribunei principale, şi sufereau pentru echipă. Erau ceferişti, nici măcar Leoparzi, cum i-am văzut porecliţi peste ani în revistă”.

„Atunci se tăiau nişte porci pentru înţelegeri şi se aranja şi pe simpatii”. Boemia parcă inocentă a altor vremuri a fost mitraliată însă de „actuala mafie atotcuprinzătoare. Are multe tentacule, pe piaţa pariurilor sau de exemplu a agenţilor de jucători. Păi cât rău n-au făcut fotbalului românesc fraţii Becali! Nişte securişti… Mari probleme şi cu arbitrii…” Chiar aşa… Vizionăm Mondialul şi ne amintim de un Nicolae Rainea ori Ioan Igna.

Dar cum de-am ajuns să lipsim cu desăvârşire!? Noi, strălucitorii… Păi deloc de mirare, cauză şi efect, un declin previzibil, şi o vorbă înţeleaptă. Peştele de la cap se împute. „Şi pe-atunci exista o reţea incluzând echipe aservite iar unul ca Pădureanu îţi aranja cu un telefon ploile, aproape indiferent de meci, chiar dacă nu era implicat clubul lui. Din acel sistem s-a ridicat Mitică, atât de influent până şi azi încât la zbârnâitul telefonului stau drepţi chiar şi cei care nu-l plac” a mai spus Iosif Kiss.

Un fotbal controlat şi dirijat înainte de 1989 a devenit în zilele noastre o maşină de spălat bani. Motivaţia e alta dar jocul e un acelaşi paravan pentru putere şi influenţă. „Acele cluburi din sistemul socialist, fiinţând pe lângă fabrici, existau ca principiu şi pentru o angajare, pentru o carte de muncă şi vechime.” Odată unităţile de producţie sacrificate voit în favoarea multinaţionalelor într-o lume reorientată tot mai mult şi mai mult spre industriile de servicii sau eventual a altor tehnologii avansate, şi cluburile tipice din ceauşism au sucombat în favoarea celor ale „miliardarilor de carton”. 

Căderea producţiei manufacturiere stă paradoxal la baza prăbuşirii şi a fotbalului dintr-un oraş predominant universitar ca Timişoara, tot aşa cum şi şcolile superioare în sine au fost private de fondurile de cercetare încasate în alţi ani de la fabrici „în foc continuu”. Industrializată forţat în perioada socialistă, capitala Banatului a avut suficiente cluburi pe lângă întreprinderi, în B şi C, care şi-au pierdut recent borcanul cu miere. UMT şi Electrica ar fi exemplele proeminente.

Dar CFR? Într-o cauzalitate mai complexă, pe de-o parte alb-vişiniii au plătit tribut ineficienţei unui minister aproape în stare de avarie, dovada fiind că şi campioana ceferistă clujeană a prosperat nu din proptele MT ci pe banii unor infiltraţi care i-au păstrat doar numele, însă a avut şi „ghinionul” locaţiei arenei de la Gara Mare într-o zonă prea centrală a oraşului pentru a nu stârni majore lupte de interese, într-o perioadă influenţată şi de sforăriile dezvoltatorilor imobiliari, într-o mai mică măsură resimţind şi scurtcircuitul polist.

Fără îndoială, cum îşi aminteşte şi Iosif Kiss, Poli şi CFR au fost mai ales rivale: „Şi când am promovat neaşteptat în <A>, în 1970, cu acel ultim joc asigurat, la Gara Mare tot se strângeau doar vreo 12.000 oameni, dintre care destui erau poliştii ce huiduiau CFR-ul, studenţi miştocari. Timişoara nu s-a raliat cu CFR-ul, deşi Poli rămăsese în <B>. Dar nici ceferiştii sadea nu ţineau cu Poli.”

Însă diferenţa de divizii, menţinând doar o rivalitate locală dar nu şi reală, a ţintuit-o pe CFR nu doar în inferioritate faţă de alb-violeţi ci şi într-o oarecare vasalitate deşi, la urma urmei, ca palmares, Poli n-a fost vreodată vicecampioană a României, o performanţă atinsă la Gara Mare. Iar vasalitatea a indus o oarecare intercorelare, cu feroviarii preluând jucători cerniţi de sita polistă şi cu iubirea alb-violetă a Banatului racolând crema vişinie. Un Surdan, un Chimiuc, un Cotec.

Ei bine, să fie oare doar o simplă coincidenţă că mai micile cluburi timişorene s-au afundat nu doar pe seama derapajului industriei ci şi în urma pierderii busolei de către o Poli înfundată pe la Bragadiru? Fotbalul timişorean al ultimelor decenii a existat ideologic prin şi pentru Poli, a pompat mai toate resursele logistice, strategice şi sufleteşti în utopia unei înălţări alb-violete, şi a suferit in corpore la rătăcirea „fratelui mai mare”, cu efecte devastatoare pentru „vasale”. Chit că erau mai degrabă înghiontite şi dezavantajate pe piaţa transferurilor de Poli, celelalte cluburi locale au dus-o şi pe principiul agrar că dacă nu curge, atunci picură. De la Poli.

Astăzi, Timişoara a rămas şi fără Poli, şi minte cu armuri cu vizieră, pe cal, sub numele F.C., iar restul e praf. Fără reprezentare în B şi C, cu CFR-ul retras şi bătrânii fani risipiţi sau luând în ceruri amintirea unor deplasări la Corabia după un ultim surâs smuls de CFR-ul deturnat al altora. Care măcar l-au deturnat bine, direct la titlu şi cu Cupa în poală…

Carte-monografie: Legenda „Poienii Fetei” la lacul de acumulare Surduc

Iunie 22, 2010

S-a întâmplat ca într-o săptămână să sar în cel mai mare lac natural din Franţa, iar în următoarea într-unul puţin cunoscut dintr-o zonă tot submontană, dar din judeţul Timiş, o regiune percepută mai degrabă drept de şes, agrară, pentru a nota faptul evident că măreţia şi frumuseţea naturii sunt aceleaşi oriunde în Europa asta sau în lume. Mediul înconjurător românesc nu e cu nimic mai prejos celui din de exemplu mult mediatizatul şi admiratul Hexagon. Franţa, cea mai scumpă destinaţie turistică…

Clişeu de-undeva din Franţa sau Europa? Da, din România, judeţul Timiş... Lacul de acumulare Surduc

Lac Bourget, acest cel mai mare lac natural din Franţa, e o frumuseţe în podişul subalpin dintre Lyon şi Geneva, în zona Alpilor Maritimi, înconjurat fiind de vârfuri înzăpezite fie şi primăvara. Dar savurând frumuseţile locului cu Aix-les-Bains pe mal, n-am putut să nu remarc similitudinea cu peisajele din Banat, cu aceleaşi văi, versanţi împăduriţi, zone carstice ori căderi de ape din sud-vestul României, şi n-am putut să mă abţin în a-i judeca pe destui dintre români drept snobi de cea mai înaltă speţă în a strâmba din nas la ceea ce oferă ţinuturile subcarpatice în materie de natură, că n-ar fi vezi Doamne cu vârfuri suficient de înalte sau alte noduri în papură, dar în a se extazia şi „uda” la mai toate coclaurile, doar înafara graniţelor să fie…

"Fundul" lacului la Surduc...

Mai multe despre Lacul Surduc şi împrejurimi pot fi lecturate în cartea în 153 pagini „Monografia comunei Fârdea”, scrisă de dascălul localnic Traian Babescu şi lansată de Editura Mirton Timişoara în anul 2003, căreia autorul i-a adăugat o adnotare de mână, datată 9 mai 2003, cu titlul „Lacul Perlelor”. Reproduc mai jos explicaţiile legate de numele vechi al locului şi citatul dintr-o veche lucrare istorică pomenind de legenda ce stă la baza numelui…

O carte ilustrată cu tot ceea ce înseamnă comuna Fârdea şi împrejurimile, inclusiv Lacul "Poiana Fetei", alias Surduc: despre cadrul geografic, istoric şi economic, despre populaţie, cultură şi nivel de trai

Învăţătorul Traian Babescu, născut în aprilie 1916 în Mâtnicul Mic, unul dintre cele 7 sate de pe raza comunei Fârdea, citează în monografie sursele documentare din Districtus Walachorum, scrisă de Iulian Vuia, care, ocupându-se de districtul Fârdea, „Twrd” conform denumirii de origine slavă, aminteşte de legenda locului: „… În Margina era un paşă turcesc. Fiul acestuia călătorea adesea la Fârdea, fiind îndrăgostit de o fată foarte frumoasă. Odată, rudele fetei, ca să se răzbune pentru insulta adusă familiei, au atacat pe tânăr şi l-au omorât. Locuitorii, ca să scape de răzbunarea Paşei, s-au refugiat în Munţii Padeşului. Trădaţi fiind de fată, turcii i-au înconjurat şi i-au omorât până la unul. Fratele fetei a răzbunat această trădare, omorând cu cuţitul pe sora trădătoare. Desigur, în amintirea deosebit de zguduitoare a acestei epopei, locul unde s-a petrecut drama a fost botezat „Poiana Fetei” şi aşa i se zice şi azi.” 

Drept concluzie, autorul Traian Babescu opinează că lacul de acumulare de pe aceste locuri istorice ar fi potrivit să se numească „Poiana Fetei”, denumire recunoscută de oamenii locului.

Adnotarea veteranului de război şi ulterior directorului şcolar Traian Babescu e la fel de sugestivă în privinţa numelui lacului: „La 4 kilometri în amonte de satul Surduc, la cota 200 metri, pe hotarul comunei Fârdea se întinde lacul de acumulare inclus în Monografia zonei din 1969. La începutul lucrărilor de îndiguire, administraţia hotărâse denumirea Surduc. Apele lacului acoperiseră o mare parte cultivată de sătenii comunei Fârdea şi a satului aparţinător, Mâtnicul Mic, înconjurată de codrii cu un nume de o rezonanţă legendară, <Poiana Fetei>! Această toponomastică aminteşte de pe timpul ocupaţiei otomane (sec. XVII-XVIII) despre zguduitoarea tragedie descrisă în lucrarea monografică. Posteritatea a păstrat această denumire şi astăzi fermecătoarei poieni; localnicii o ştiu <Poiana Fetei>. Dorinţa lor a fost şi se menţine ca lacul să-i poarte numele… De fapt e şi firesc a se menţine toponimia istorică, pe lângă o răsplată morală a foştilor proprietari ce n-au fost şi nici nu sunt de acord cu denumirea satului în aval şi departe de aceste locuri polarizate de <Poiana Fetei>. Generaţii trecute şi încă ce vor urma păstrează cu tărie un nume îndrăgit: <Poiana Fetei>. Cât de frumos răsună în cântece legate de poieni: Poiana Ruscăi, Poiana Mărului, Poiana Fetei, poieni îngemănate prin masivul Padeşului bănăţean… Pe firmamentul carpatin străluceşte „Stella Montis”, cum la Tomis „Stella Maris”, de Ovidiu…”

„… Feeria „Perlelor” lacului întăreşte Consensus Omnium local pentru o nouă denumire, fermecătoare, legendară, a acestui lac: Poiana Fetei”

Sus în codrii străluceşte / Lacul Perlelor cu… peşte / Raiul mîndru al Planetei / Scris cu dor: <Poiana Fetei>!”

Lacul Surduc

Monografia subliniază încă din debutul capitolului III, Cadrul Istoric, vorbele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care identifică zona Banatului şi Olteniei drept singura locuită de români la nord de Dunăre „reprezentând o continuitate neîntreruptă geografică, istorică, a neamului românesc, un cuib de unde se romanizau treptat ţările spre apus, spre criveţ şi spre răsărit…” Aici, la poalele Banatului Montan, la sudul şoselei ce leagă Lugoj de Deva, din comuna Traian Vuia, se coteşte la dreapta spre masivul dominat de Vârful Padeş, 1374 metri, cel mai înalt din judeţ.

Iar în drum îţi iese Fârdea, comuna cu 3.261 locuitori în 1890 şi circa 2.500 în urmă cu peste douăzeci de ani. Peste aceste locuri s-au perindat otomanii, apoi habsburgii şi austro-ungarii, având parte atât de traumele anilor interbelici, când mulţi săteni nu s-au întors de pe front, cât şi de colectivizarea din socialism. Peste aceste locuri s-a pogorât şi furia generalului Lentulus, care a înecat în sânge cu braţul miliţiilor ardeleneşti revolta ţăranilor localnici de la începutul anului 1739, satul Hăuzeşti suferind teribil, dar în egală măsură şi furia apelor, care a lăsat prăpăd în acelaşi Hăuzeşti, în 29 iulie 1980, bilanţul fiind de 13 morţi, numeroase animale luate de viituri, şi semnificative pagube materiale…

De fapt, Lacul Surduc este colector al apelor izvorând din Munţii Poiana Ruscăi, râul Gladna avându-şi de exemplu obârşia la 950 metri…  

Lacul are o suprafaţă de 366 hectare, cu „L”ul de 4 kilometri, lăţimea maximă de trei şi adâncimea de 17,2 metri, cu un volum total de 50 milioane metri cubi. Toate în preajma barajului cu înălţime de 34 metri, lungimea de 136 şi lăţimea de bază de 110 metri… 

Capătul dinspre baraj al lacului de acumulare Surduc

Barajul în lungimea sa...

... şi turişti în dreptul pontoanelor de lângă debarcader. Frumoase locuri!

Am vâslit, am vâslit şi-am ajuns la capătul lacului, dinspre Fârdea

... unde-am mai rotit niţel obiectivul, spre alte maluri

În zilele noastre, altele sunt provocările la care e supusă frumoasa regiune compusă din aşezările Fărdea, Hăuzeşti, Mâtnicul Mic, Gladna Montană, Gladna Română, Zolt şi Drăgsineşti. Ar fi deşeurile rămase în urma turiştilor de ocazie, de weekend, ce periclitează ecosistemele, ar fi şi furtunile de vară, dezlănţuindu-se furibund, aidoma celei din iulie 1980, şi care nu doar înalţă cotele apelor lacului.

Am numărat măcar 33 peturi pe suprafaţa încadrată de poză. Câte-or fi pe raza lacului şi câte consumabile or mai pluti pe ape, urmând să fie duse la ţărm? Un dezastru lent, previzibil dar ce poate fi combătut: oameni buni, nu mai aruncaţi după bunul plac ceea ce nu vă mai este de trebuinţă. Duceţi cu sine până la cel mai apropiat coş de gunoi, fie acesta şi în... Timişoara.

Nu apreciem bogăţia naturală ce-o avem la dispoziţie, de aici şi lipsa de educaţie ecologică. Recent, când cu ploile torenţiale ce-au crescut nivelul apelor lacului Surduc, cel de care pomeneam, de pe raza comunei Fârdea din Timişul vestic, dinspre Munţii Poiana Ruscăi, a ieşit la iveală şi degradarea inumană ce-ar putea sfârşi într-o bună zi în asfixiere sub propriile deşeuri. Lacul s-a retras între timp iar pe porţiunile inundate, acum redate suprafeţei uscate, pe fiecare 100 de metri pătraţi, un număr aproape egal de aşa zise peturi, de reziduri plastice, rezistente cu zecile de ani.

Nu respectăm natura pentru că nu ne respectăm pe sine şi de aici şi deprecierea imaginii către tezaurul natural cu care am fost binecuvântaţi. Lac Bourget, deşi mai mare, la poalele Alpilor, şi cu locuri pitoreşti şi bunăstare în jur, nu e neapărat mai frumos decât necunoscutul Surduc. Diferenţa o face atitudinea celor care-i vin pe neştiutul mal şi care privesc natura de la lac drept un drept cuvenit de care se pot folosi pe bunul plac, tocmai dintr-o lipsă de respect al locurilor, dintr-o falsă impresie că şi-aşa n-ar fi la fel de frumoase ca în „vest” sau mai ştiu eu unde, deci putându-li-se arunca în cârcă coş de mizerie umană.

Pescari, amatori de sporturi nautice, cu toţii beneficiază de apele Surducului. Haideţi să nu le murdărim şi poluăm cu deşeuri altfel reciclabile...

Citesc prin ziare că Surducului i se pregăteşte în timp ceva, în speţă o sistematizare a zonei malurilor, cu drumuri asfaltate, alei, mobilier exterior cu tentă urbană, urmând să fie astfel ridicat la rang de ţintă turistică. În drum spre acele locuri, s-ar rula pe o şosea de nivel european, şi aşa mai departe. Splendid. Începem să ne trezim la potenţialul locurilor…

Până atunci însă, sub imperiul maximei lui Blaga, „Veşnicia s-a născut la sat”, e recomandabilă „Monografia Comunei Fârdea”, o enciclopedie a locului, un mai mare respect în faţa Mamei Natură, care merită întreţinută curată, şi un ochi pe starea vremii, pentru amatorii de descinderi la aer liber. Cu furtunile şi viiturile iscate în zonă nu-i de joacă…

Nici zona Surduc nu e scutită de vijeliile verii...

Bătând locurile cu pasul, de pe Brăinul Mare şi până la biserica din Zolt, de la baraj şi până în Gladne, de la biserica din Mâtnicul Mic, datând din 1912, şi până la cea din Drăgsineşti, am mai fotografiat una alta…

Lacul dinspre Fârdea, cu vedere spre baraj...

Pe drumul Mâtnicul Mic - Drăgsineşti, o minunată lizieră de pădure şi cu un foişor într-unul din brazi...

Biserica şi cimitirul din Drăgsineşti...

... Şi interiorul acestui lăcaş religios. Săteanca, poftindu-ne în biserică, a pus cu înţelepciune punctul pe i. Aflându-ne de la oraş, a grăit adevăr ce-l ştim cu toţii... "Balamuc la oraş. Zarvă şi înghesuiala. Agitaţie. Atâtea tramvaie, maşini, circulaţie, zgomote". Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat pe când du-te vinoul nonsensic şi senil al oraşului e doar deşertăciune

Zburătoare, câte şi mai câte. Ne-au venit berzele la malul lacului...

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

Iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu „bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, „albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu „metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din „B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate „băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, „Gloria zilelor de ieri” respectiv „Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: „Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, „familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa „curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând „Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu „mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean

Mai „mica” Oradea „poate” Exterra Triathlon

Iunie 10, 2010

E drept, Oradea are avantajul lacului de acumulare Fughiu, din preajmă, bună gazdă pentru cei 3.800 metri ai startului dat de proba de înot a Triatlonului din 11-13 iunie, completat de cei 180 kilometri ciclism până la Tileagd plus un întreg maraton, 42,2 kilometri, pe străzile oraşului. IronMan XTR Triathlon Oradea e o apariţie nouă şi luminoasă pe harta tot mai bogată a acestei întreceri supreme de anduranţă iar Primăria Oradea, ca partener oficial al evenimentului, se poate lăuda cu o iniţiativă pe cinste.

Însă nu doar această nouă ediţie a unui concurs rara avis în România recomandă „cetatea” Oradei drept un exemplu bun de urmat, avangardist dar totodată conservând tradiţia locului, cu tot ceea ce implică asta. Alergând maratonul între bazinul olimpic, ce ne aminteşte că pe Criş s-a jucat polo european de clasă, şi Potgoria, triatloniştii vor remarca o aşezare dominată de bun gust şi suflet, remachiată discret şi cu stil. Iar ulterior, de se vor alătura întru stropirea evenimentului microbiştilor tolăniţi la televizoare cu ochii pe Mondial, vor avea surpriza unei deserviri ireproşabile din multe puncte de vedere, în locuri amenajate cu suflet. Personal, recomand terasa restaurant The Bridge, de lângă podul pietonal, tronând în preajma sălciilor sub care se aciuiesc pescari amatori.

E drept, Oradea e ceva mai „mică”, de exemplu comparativ cu Timişoara, avantaj care-i dă şansa să fie mai lesne gestionată. Însă pare a avea acel „ceva” care s-a estompat sau chiar risipit în Banat, invadat peste ani şi eterogenizat social, cu toate minusurile ce implică un asemenea nou aluat. Aş spune că Oradea a rămas o „fortăreaţă”, fidelă principiilor ei şi cu avantajele „burgului” compact. Nu-i nimic rău cu un oraş de dimensiuni potrivite şi nici măcar plictisitor. Din contră, mai domnesc.

Iar în plan sportiv Oradea nu pare a suferi frustrări pe marginea fixaţiei cu fotbalul. Arena „Bodola” e tot acolo bine merci, unde evolua Bihorul orădean şi unde Poli descindea în prima deplasare din primăvara lui 1990, iar locul în burta ligii a doua nu pare a fi un capăt de ţară. Pe străzi, noi şi silenţioase tramvaie cu aer condiţionat contractate pe două milioane de la Siemens se strecoară şi ele discret şi cu stil pe arterele cu clădiri retencuite şi portaluri adevărată dantelărie. Aş zice că intrarea în ţară pe la Vama Borş nu ne-ar face de râs.

Şi cred că triatloniştii străini descinşi la XTR nu vor regreta drumul făcut. Unii venind poate doar de peste graniţă, unde Duna TV a mediatizat concursul. Iar dacă amicul meu maratonist Dan Balaci, aliniat cândva la Semimaratonul Dracula al Timişoarei, îşi va da jos cu folos halatul de medic şi îi va întrece într-o probă fără menajamente ci dictată de acele ceasornicului, atunci „muşchiul” localnicilor se va dovedi cu atât mai valoros şi admirabil.

În treacăt, am pozat şi eu niţel prin Oradea, am făcut o cacofonie permisă holbându-mă la Biserica cu Lună şi mi-am zis că deşi mai abrupt şi repede, Crişul are cel puţin acelaşi falmec ca molcoma Begă. Şi am răsfoit pagina triatlonului http://ironmanoradea.ro/media.html , scoţându-mi pălăria în faţa acestor Iron Man şi mulţumindu-mă cu maratoanele mele. Ar mai fi deja cam doar 17 săptămâni până la cel al Timişoarei, cât de-un ciclu complet de pregătire. Şi poate că unul-doi de la Oradea vor alerga şi aici…

Mihai Viteazul încalecă în piaţa Primăriei, pe al cărei zid o placă explicativă comemorează eroii căzuţi pentru eliberarea Oradei în secolul trecut

La o aruncătură de băţ, Vulturul Negru cu hotelul şi şerpuirea acoperită din "burta" sa, un amalgam de cafenele şi magazine, e un obiectiv arhitectonic refăcut.

Oradea e înţesată de frumoase biserici, ca bazilica deschizându-se ca o carte din parcul Muzeului. Atâtea sunt că nimeni n-a ştiut exact să ne identifice numele acestui lăcaş sfânt

Şi clădirile monument istoric sau cu o conotaţie culturală au fost refăcute...

Şi te poţi odihni la mese copioase pe preţuri tare reduse. Aici, Life is too short to drink a bad caffee. Sesizaţi a-ul din caffee. Simpatici amfitrioni, te îmbie în engleză şi încheie în "internaţională". Ori franceză? Oricum, glumesc... Bun gust...

Şi doar un lucru să mai zic. Fiţi precauţi cu taximetriştii, unii pot fi chiar mari vorbitori. Te duc cu preşul mai ca în filme. 30 lei pentru un tur prin zona centrală. Şi parol, Oradea nu-i mare, ci mai degrabă „mică”. Ulterior, un drum până la periferie a fost, realist, în jur de zece. Dar ce vorbesc eu aici, într-o postare despre mişcare şi triatlon!?! Pe jos, cu bicicleta ori cu tramvaiele Siemens. Ambarcaţiuni pe Criş n-am văzut…

Camasa violeta

Iunie 2, 2010

In ultimul editorial din <Fotbal vest>, sub genericul SUTURI IN ZID, am pomenit de loialitatea unor fani dintr-un colt uitat de lume al judetului Timis, care dau din putinul pe care-l au pentru alb-violetii ce de la inaltimea scaunelor conducerii le arunca fara consideratie si chibzuinta „pachete” de bilete ori emana ca echipa ar reusi vezi Doamne performante mai mari decat ar merita Timisoara…

In acea zona rurala oamenii isi castiga foarte greu existenta, inclusiv arand la deal cu calul...

insa credinta si omenia ii fac sa ramana loiali pana in panzele alb…-violete unor anumite culori si embleme semnificative in Banat. Pasiunea nu le-a fost insa rasplatita de conducatorii FC Timisoara, ce le-au bagat pe gat la ora triplei cu Zagreb, Ajax si Anderlecht un „pachet”de 3 bilete. Cat de lesne le-ar fi fost unor tarani din jurul Timisoarei sa achite intreg „pachetul” si sa si vina la oras in toate cele 3 seri tomnatice, pentru a-si sustine echipa? Deloc, chiar deloc…

In mod normal ar fi fost Ruga de Rusalii. Sarbatoare. Insa norii negri, prognozati de statiile meteo, au lasat scena pustie, pravalindu-se cu fulgere si tunete in amortita dupa-amiaza de duminica. Parca venea potopul iar relicvele industriale ale Nadragului, sumbre hale dezafectate, aveau un aer si mai intunecat.

A tras de camasa cu un gest preferat de jucatori la marcarea golului ori pentru a-si dovedi atasamentul fata de culorile clubului, spunand ca il „doare sufletul”. „N-am dormit azi-noapte de necaz, dupa ce ne-am intors de la meci” ne-a spus batranul cu par cernit. Supararea pentru un 1-2 cu FC Brasov, ce i-a vanturat pe alb-violeti de pe podium, nu l-a impiedicat insa sa imbrace tot camasa violeta.

„Suntem patru, strangem bani de benzina si mergem mereu la Timisoara, s-o vedem pe Poli a noastra. Asta de ani de zile” s-a explicat batranul. Uitandu-te in jur, la peisajul post-industrial, la greutatile oamenilor, la baiatul biciclist incercand cumva sa-si arunce in spate un sac alb mai mare decat el, loialitatea batranului suporter e cu atat mai admirabila.

Nadragul „cade” de pe harta judetului Timis, fiind la granita cu Carasul, iar ultimii kilometri de sosea de-a lungul vaii sunt pistruiati de cratere in asfalt, asa incat te-ntrebi cum se descurcau fanii la intoarcerea in comuna, pe intuneric, dupa un joc dictat de orarul atotputernicelor televiziuni, uneori mult prea tarziu in seara. Nu puteai sa nu simpatizezi cu incercatul chibit.

Nu-i public numele pentru ca e un etalon al fanului inflacarat. Oricare dintre cei ce vin, platesc si sufera la stadion, si mai ales la greu, se regasesc in acest portret robot. Pasiunea pentru o echipa, pentru niste culori, n-are limita de varsta si nu e vestejita nici de distanta ori de subtirimea portofelului. E vesnica, inexplicabila dar mai ales esentiala pentru „sanatatea” jocului si pasarea microbului. Venerabilul suporter si cei ca batranul sunt forma pura, neintinata, a fotbalului de la noi sau mai bine zis a ce-a mai ramas din el.

Si e foarte greu de deslusit ce sperante le umplu an de an paharul, peste decenii, sa tina cu un club fara vreun titlu national in palmares dar ros de dezamagiri!? Insa mirajul lui Poli e pare-se la fel de mare iar raza de magnetizare a alb-violetului bate macar si pana la Nadrag, la poalele celui mai inalt varf din judet, Pades.

Padesul, cum e denumit fostul club Laminorul Nadrag, nu mai primeste, ca pe vremuri, vizita Stelei ori Universitatii Craiova, in Cupa Romaniei, ci pe vecinii din Manastiur, cum scrie pe o alta coala A4, langa cea anuntand amanarea Rugii.

Padesul e fosta Laminorul iar FC Timisoara se vrea a fi Poli. Trecut si prezent, pentru cine mai intelege ceva. Atelierele de prelucrare a fierului, de prin 1845, deveneau peste ani o adevarata forta a metalurgiei sud-est europene, acel Nadrag – Calan – Titan de pe langa Domeniile Resita. Iar localnicii mai treceau si sub arme… La doi pasi de scena goala, pe monumentul eroilor cazuti in primul razboi mondial, zece de pe lista de 22 sunt numele cu rezonanta maghiara, germana ori evreiasca. Suferinta si jertfa, ca si pasiunea, n-au granite…

Si dupa `89 inca destui au calcat pragul Laminorului, fosta Ciocanul, printre ei probabil si mari „polisti”. Azi, in umbra ruinelor fabricii, o populatie dependenta sufera stoic intr-un amalgam de nedumerire si fatalism la ceea ce li se pare a fi cruda soarta a „tranzitiei”, pe care o iau de buna, nebanuind poate subminarea voita si fortata a Laminorului, si cate nu sunt ca el, intru transformarea locurilor in simple piete de desfacere ale corporatiilor altora. In vitrina prafuita a unei vechi cladiri demne de pietele Timisoarei dar cazuta in paragina sub greutatea lacatului, si lipita de cea a primariei locale, un unic semn colorat al potopului actual. American Cola. Un paradox ironic.

Iar intre localnicii tragand ponoasele sforariilor altora, si batranul nostru polist. Care se va intoarce la Timisoara si la toamna, s-o vada pe Poli contra Stelei ori in Europa League, acolo unde „retrogradarea” din fazele preliminare ale Champions League, in ceea ce s-a dovedit a fi cel mai lung parcurs european al alb-violetilor, a fost intinata de „pachetul” de bilete pentru meciurile din grupa.

Incerc iar sa mi-i imaginez pe cei patru din Nadrag, cum or fi navigat printre gropi in frigurosul intuneric tomnatic, dupa un meci international necastigat aproape de miezul noptii. Multi sunt pasionatii din categoria celor care, la strangerea curelei, ar renunta doar in cele din urma la biletul de intrare, iar si unora ca ei li s-a solicitat renumitul „pachet”.

Respectivul rateu de vanzare si imagine il consider emblematic pentru sezonul incheiat si in general pentru falia evidenta intre interesele comerciale ale unor aciuiti in mlastina „oamenilor de fotbal”, si care cred ca orasul Timisoara nu merita un anumit grad de performanta, fara insa a intelege deloc „sufletul” locului, si pasiunea pura a celor ca batranul cu camasa violeta.

Or fi stiind oare de existenta unora ca batranul polist inchipuiti citati emanand ca Timisoara nu merita sudoarea risipita de Poli alias F.C.!? Chiar sa mai credem ca la club primeaza mandria de a „trage” pentru oras, si nu banii, dupa fiascoul cu „pachetul”, cand coagularea publicului in jurul echipei a fost sacrificata pentru o iluzorie reteta cu zerouri tocmai la un moment de gala pentru Timisoara!?

Din contra, as zice ca batranul fan nu merita sa-l doare sufletul pentru un club ce-i ticluieste „pachete”. Dar asta e conditia suporterului. Sau poate ca respectiva incercare a fost o schimbare de macaz spre potentiala atragere in tribune a unui alt gen de suporter, nu neaparat la fel de patimas dar sigur mai „incarcat”, eventual cu vesnicia sentimentelor pentru alb-violet mai voalata dar fluturand frenetic la o adica un stegulet cu aceleasi culori insa zugravite in functie de… coloraturi si interese, dupa cum bate vantul. Cu un sponsor mic in colt.

Firul recent rupt al vechilor istorii ale Laminorului si Politehnicii, cea veche, cu „Tata Mare”, a astora care nu meritam ce „fac” unii pentru Timisoara fotbalistica, sunt exemple ale magnitudinii cutremurelor la care unii ca batranul cu camasa violeta au fost martori muti. Sunt triste exemple ale napraznicelor lovituri la temelia unor adevarate institutii ridicate demult, cu credinta, pasiune si sperante.

Acum, cat de-un bob sperante dupa acest loc 5 si nu prea mult in rest. Un afis cu American Cola dupa gratii acolo iar pe-aici inchipuirile unora care habar n-au de vechiul spirit, suflet si mers al lucrurilor in Banat. Unde Timisoara era obisnuita candva cu performante si titluri nationale, patru ale Ripensiei dupa cele 6 ale alb-violetilor de la Chinezul.

Cununie la 12:34 si 56 secunde, in 7 a 8-a din ’09

August 7, 2009

Un cuplu de indragostiti a spus da la ora lor exacta. 12:34’56”, pe ziua de 7 din luna a opta, in 2009. O vineri speciala. Cu cateva minute inainte, in Elvetia, si clubul fanion al Timisoarei, mandria Banatului, traia momentul sau special, de glorie, o premiera in istoria sa de aproape noua decenii, numele sau fiind extras din urna tragerii la sorti si afisat pe panoul fazei play-off a UEFA Champions League. Cununii si imperecheri.

Politehnica Timisoara, cum este denumita de BBC Sport in editia sa virtuala, in prezentarea tabloului competitional al jocurilor imediat urmatoare din UEFA Champions League, a fost asadar imperecheata cu „svabii” de pe Neckar. Faini copii, cei de la BBC, cu ceva staif de moda veche. In rest, in mass-media, iti tot sare in ochi FC Timisoara. E bine ca unii, din greseala ori omisiune, n-au inlocuit denumirea adevarata a clubului timisorean cu surogatul atribuit noilor galben-negri. Dar asta e alta poveste.

Esential e ca „Poli” s-a aflat in urna, multumita calificarii in dauna detinatoarei la zi a editiei cantec de lebada a Cupei UEFA. Saltul facut de gruparea timisoreana e urias, de la o eliminare lipsita de glorie anul trecut, din Cupa UEFA, in fata belgradenei Partizan, la o calificare in UEFA Champions League. Ascensiunea e evidenta! De la acea dezamagire cu alb-negrii din capitala Serbiei, la un loc 2 in competitia interna, ce a aruncat-o in valtoarea Ligii Campionilor. Si pentru prima data, indiferent de restul convulsiilor de la club din ultimii ani, noua conducere trebuie judecata prin prisma acestui spectaculos progres. Sa-i dam Cezarului ce i se cuvine, sa aplaudam reusita!

Marian Iancu si intregul staff de la gruparea timisoreana merita calde felicitari pentru reusita de a se fi aflat la un pas de a da piept cu alde Arsenal London sau Olympique Lyonnais. Nu e de ici, de colo. A iesit din urna VfB Stuttgart, la randul ei o finalista de Cupa UEFA. „Poli” e la 180 de minute distanta de grupele UEFA Champions League, care, cu toata gretoasa ei poleiala comercialist-publicitara, e totusi marea scena a fotbalului de club european, e taramul ravnit pentru incasarile ce pot propulsa cluburi oarecare pe orbita performantei si a succesului financiar, apanaj doar al marilor forte continentale.

Ce-a fost a fost iar acum Timisoara traieste istorie. E drept, sublim ar fi fost ca niste jucatori in alb-violet, evoluand sub numele Politehnica Timisoara, sa fi reusit eliminarea lui Shaktar Donetk. Incurcate sunt caile istoriei si asa i-a fost dat Timisoarei, ca sub alt nume si culori, cu jucatori stansi care de pe unde, sa reuseasca o performanta neatinsa in istoria precedenta a Politehnicii. Dar, cum am spus, ce-a fost e la timpul trecut. Remarcabila e metamorfoza rapida si intrarea intr-un cerc select.

Iar calificarea in dauna lui Shaktar e cu atat mai remarcabila cu cat pe cand Lucescu jubila in luna mai, la cucerirea Cupei UEFA, Timisoara nu stia cu ce antrenor va pleca in pregatiri.  Lucescu a avut cativa ani la dispozitie sa cladeasca, pe cand Ioan Ovidiu Sabau a trebuit sa struneasca de pe o zi pe alta o echipa inchegata de Uhrin Jr. si tinuta apoi in priza de Balint si inlocuitorii sai. Prin prisma acestor circumstante, reusita e aproape incredibila si tocmai de aceea toti cei de la club sunt de carat pe umeri, pe brate. Felicitari!

In alta ordine de idei, merita subliniat ca Timisoara n-ar fi avut aceasta oportunitate pe care altfel ar fi meritat-o cu prisosinta, daca nu s-ar fi intors pe Bega cele 6 puncte. Cu alte cuvinte, noroc cu decizia TAS, ce a oferit inapoi niste puncte trudite in teren dar furate cu nonsalanta de corupti de la centru. S-a dovedit inca o data, daca mai era nevoie, ca pastorii fotbalului mioritic sunt impotriva intereselor fotbalului nostru, actionand pe criterii cooperatist-clientelare. Ma intreb ce-ar fi reusit Dinamo impotriva lui Shaktar si raspunsul e lesne. Trebuie doar studiat palmaresul european asa-zis post-revolutionar al clubului din Bucuresti, pentru a ne imagina un scenariu ce, spre binele tuturora, a fost evitat. Cred c-au fost destule fete lungi la surpriza furnizata zilele trecute de Timisoara si imi vine in minte chipul lui Ionut Lupescu.   

Comparativ cu startul editiei trecute, Timisoara si-a depasit deja conditia. E ca si cum si-ar fi asezat stacheta la 5 metri si jumatate si ar fi sarit peste sase. Totul tine acum de consolidarea pozitiei atinse. Un memorabil traseu european, cu drumuri in grupele fie din Champions League, fie din Europa Cup, este bomboana de pe tort, insa cuvantul de ordine e mentinerea pozitiei arvunite in competitia interna, cu drept de calificare in UEFA Champions League, atat de ravnita de rivale de la centru si ale lor sustinatori printre conducatorii federali partizani. Caci din prinderea Champions League vine malaiul, care implicit poate fi turnat la fundatia unui lot tot mai competitiv.

Jocurile cu VfB Stuttgart sunt de tipul acum ori niciodata, cu sansa de a accede in grupele Champions League, ascensiune jack-pot ce ar face sa curga banetul, cu un an in avans. Dar pe termen mediu, poate mai importanta e campania interna, care de s-ar sfarsi cu o noua pozitie de Champions League, ar oferi o baza solida, o declaratie de intentie a unui oras lovit crunt in plan fotbalistic, dar care s-a regasit la momentul potrivit, in plina deruta a tartorelor Steaua si Dinamo. Roata s-a intors si Timisoara trebuie sa profite de moment. Minunat ar fi sa aibe parte de experienta visiniilor clujeni, cu un succes in grupa la Roma si o remiza contra lui Chelsea, dar parca mai grozav ar fi sa nu copieze reculul pe plan intern al CFR-ului, care, din club campion in 2008, se regaseste acum doar in Europa Cup.

Ziua 130. Stele pe steag

Mai 2, 2009

Intr-un sat banatean de campie, spre granita desfiintata cu Ungaria, te-ai astepta sa vezi insemnele lui Poli. Macar in varianta mincinoasa galben-neagra, daca nu in alb-violet. Dar la o taraba la drum expus era un prosop de plaja cu insemnele Stelei Bucuresti. Rosu-albastru in vest, nu departe de Timisoara. O fi fost comerciantul fan al clubului din Ghencea. Intr-un fel, mai bine ca la vedere nu era un produs cu stema alb-violetilor. Nu de alta dar celelalte doua flamuri erau cu fetite in pielea goala, cum mai vedem prin cabinele soferilor de cursa lunga.

In cabinele vehiculelor de tonaj mare din Anglia se poarta, la fel, expunerea unor steaguri. Apartenenta e la fotbal si nu la sexul frumos. Soferii iti sugereaza cu cine tin, de la Anglia si pana la Chelsea. Deunazi am vazut insa intins pe peretele din spate al unei cabine un steag cu stema lui Millwall Londra, grupare sud-est londoneza de cartier ce trage la promovarea in liga a doua si care, in 2004, in calitate de reprezentanta a esalonului trei, a jucat finala Cupei Angliei. Pana aici, nimic rau sau anormal. Millwall chiar are simpatia mea pentru modul distant cum e perceputa de lumea fotbalului. Are o patalama. Trebuie sa aiba ceva special „Leii” candva din Insula Cainilor, de starnesc atatea pasiuni nefaste.

Dar uitandu-te mai bine, langa sigla clubului, cu leul, nici mai mult nici mai putin decat cele 12 stele in cerc, simbol al Uniunii Europene. Ce sa mai intelegem, oameni buni? Millwall e un club de cartier, adanc inradacinat in comunitatea locala din zona central-sud-estica a Londrei, de fapt un club mult mai mult al locului de-unde-si trage seva de un secol incoace decat formatii mult mai mari dar care s-au „globalizat” fara limite, si isi atrage fanii din cartierele limitrofe.

Conexiunea intre Millwall si Comunitatea Europeana e la fel de stransa ca si telespectatorul roman amator de fotbal si campionatele arabesti. Millwall joaca intr-adevar in Coca Cola League One, o divizie dintr-o tara comunitara, dar cam asta ar fi legatura intre un club creat de antreprenori in industria manufacturiera si cu suporteri tragandu-se in general din mediul muncitoresc, si steagul unei birocratice structuri continentale.

Dar designerul respectivului steag a stiut ce vrea. Millwall e intr-un fel un bastion cu conotatii nationaliste iar intr-o Ioropa unita, fara granite si cu identitatile locale estompate, asemenea tendinte sunt amenintate de uniformizare. Stelele de pe steagul lui Millwall par o nimica toata dar simbolistica e mai mult decat sugestiva. Asta daca am invatat deja sa citim semnele…

Ziua 117. Stonehenge intre „uzina de apa” si podul Mihai Viteazul

Aprilie 17, 2009

Curgand molcom prin campie, Bega isi face intrarea propriu-zisa in Timisoara la „uzina de apa”, de fapt una dintre cele mai vechi hidrocentrale din Romania, ce in 3 mai va aniversa 99 de ani de la inaugurare. In 1910, Uzina Hidroelectrica din Fabric, in nord-estul Timisoarei, intregea cu o arhitectura zvelta, distinsa, peisajul urbanistic din preajma Begheului citadin. Iar din toamna anului trecut vechea „uzina de apa” e punct de pornire pe cei 44 de kilometri canalizati ai raului, pana la granita cu Serbia, ce sunt supusi unui proces de decolmatare si ecologizare a Begai, incluzand dragarea a peste 70 centimetri mal de pe fundul apei curgatoare, pentru a reoferi afluentul banatean al Tisei sistemului de navigatie comercial si de agrement.

Iar intr-o dupa-amiaza de primavara cu soare, Bega la Uzina Hidroelectrica e o desfatare. Seara, cladirea cu turn luminata ofera o ambianta placuta intrarii Begheului in Timisoara pe o albie canalizata.

La putine zile dupa Pasti, Uzina Hidroelectrica va implini 99 de ani.

La putine zile dupa Pasti, Uzina Hidroelectrica va implini 99 de ani.

Proiectul e in curs de derulare, fondurile sunt europene, Bega isi recapata insemnatatea cuvenita. Apa, sursa vietii…

Barajul hidrocentralei si cantul placut al apei. Bega, suflet si aliat al Timisoarei...

Barajul hidrocentralei si cantul placut al apei. Bega, suflet si aliat al Timisoarei...

Cateva sute de metri in aval de la Uzina Hidroelectrica, primul dintre cele 11 poduri rutiere ce fac punte peste ape  pe teritoriul Timisoarei este de-acum strajuit de un ansamblu ducandu-ne cu gandul la Stonehenge, dar in varianta banateana. Langa Podul Mihai Viteazul, construit in 1909 si stiut drept podul de la turbina, ce a fost reconstruit in 1981 pastrandu-se cele patru basoreliefuri de la capete, reprezentand un nisipar cu un sac de nisip in spate, un tabacar, un morar si o femeie purtand stema Timisoarei, mai exact pe malul nordic al Begai, a fost recent ridicat un ansamblu de 13 stanci verticale, aduse din Grecia si dispuse circular, imprejmuite de bancute si spatii verzi, completand peisajul din preajma raului. O combinatie de vechi si nou, cu un pod ajuns la centenar, strajuit si de o cruce ridicata la primul razboi mondial, cu acest nou parculet, un fost spatiu verde reamenajat.

Cele 13 stanci dispuse circular de langa Podul Mihai Viteazul, peste Bega, la intrarea in Timisoara. O adaugire la peisajul urbanistic...

Cele 13 stanci dispuse circular de langa Podul Mihai Viteazul, peste Bega, la intrarea in Timisoara. O adaugire la peisajul urbanistic...

Stiut este faptul ca ansamblul preistoric de la Stonehenge, din comitatul sud-vestic Wiltshire, in plina campie, la 13 kilometri nord de Salisbury cu a sa frumoasa catedrala, este intr-un fel un domeniu al mortilor, tinand de ritualuri de sacrificiu si inmormantare. Pe cat de faimos, Stonehenge este misterios prin lipsa unor documente scrise care sa ateste perioada de conceptie si tot ceea ce tine de cel mai complex amplasament pamantean de acest tip ramas din neolitic si epoca bronzului. Misterul ce invaluie aidoma cetei uriasele stanci verticale dispuse circular si inconjurate de un damb presupus a fi fost ridicat in jurul anului 3100 IEN, largeste marja estimarilor vizavi de anii si perioada conceptiei ansamblului. De la 3.000 IEN pana la 2400 ori chiar 2200…

Copierea este exercitiul absolut de flatare si dispunerea pe malul Begai a 13 stanci in cerc ne duce cu gandul la ansamblul preistoric. In modernism, constructia Stonehengelui banatean a durat in pas cu repeziciunea vietii la inceputul mileniului trei. Sa fie vorba de o replica in miniatura care sa magnetizeze curiosi si drumeti la intrarea raului in oras sau sa fie vorba si de alte conotatii si semnificatii ale dispunerii stancilor mai mari de-un stat de om intr-un peisaj suburban ce se doreste a fi gentrificat?

Turnul "baraj", vazut de la noul ansamblu din preajma podului de-o suta de ani...

Turnul "baraj", vazut de la noul ansamblu din preajma podului de-o suta de ani...

Vazuta prin prisma migalei cu care sunt amenajate si intretinute zone din preajma raului in centrul Timisoarei, remodelarea spatiului verde de la Uzina de Apa si pana la primul dintre cele 11 poduri peste Bega este absolut admirabila. In fond, fiecare coltisor al Timisoarei are sufletul sau, „inima sa verde”, si merita aceeasi grija si pretuire. Zonele verzi sunt esentiale in orasele noastre tot mai aglomerate, dar, vorba aceea, apropo de chelul caruia doar tichie de margaritar ii lipsea, ma intrebam de utilitatea noului ansamblu in viata de zi cu zi a oamenilor, cu nevoile lor curente si dorinta unui mai bun mod existential, privind peste drum de „Stonehengeul timisorean”, spre marginea unui ombilicat minicartier de blocuri. Unele in altele, fara spatii verzi ci betonate, cu chioscuri metalice dezafectate si ruginite de parca, banuiesc, ar fi vorba de Baghdad, ce mai, un peisaj urban sordid dar in care, esential, isi duc viata oamenii, locuitorii „cetatii”. Mai bine amenajari pe masura, „salubrizari” si design insufletitor intre respectivele blocuri, din care dimineata ies oameni, in drum spre lucru, si in care revin seara, printr-o mult dorita altfel de ambianta, nu-i asa?

Dar aceste consideratii nu se doresc a ciunti din meritul infrumusetarii zonei de langa Podul Mihai Viteazul. E clar ca daca fondurile au fost alocate pentru imbunatatirea a tot ceea ce tine de Canalul Bega, minicartierul din preajma si multe altele ca el ar avea nevoie de investitii diferite.

Vechea cruce strajuita de pomisori, langa pod

Vechea cruce strajuita de pomisori, langa pod

De-aici curge Bega canalizata prin Timisoara, spre vest, spre Serbia… Dar Timisoara e nu numai o „cetate” amplasata pe malul Begai ci si un oras al florilor, cum deseori pe drept e alintat, cu atat mai infloritor si placut primavara. Parcul Botanic, o imprejmuire chiar din Cetate, la doar sute de metri de zidurile vechi ori vechi vestigii, e un exemplu al primaverii pe malul Begai. Cu o buna gospodarire si spirit civic, infloritoarea urbe nu se poate decat infrumuseta in ciuda celor peste sapte secole ale ei…

Parcul Botanic te intampina cu rondouri de flori iar...

Parcul Botanic te intampina cu rondouri de flori iar...

... odata patruns in inima sa poti respira aer curat intre sutele de specii de arbori. O placuta iesire in sanul Mamei Natura. Un imbold pentru oraseni sa nu uite ca viata inseamna si altceva decat birouri, telefoane, cafele, tehnologie, supermarketuri si 4 ziduri, limite ale propriilor noastre vulnerabilitati

... odata patruns in inima sa poti respira aer curat intre sutele de specii de arbori. O placuta iesire in sanul Mamei Natura. Un imbold pentru oraseni sa nu uite ca viata inseamna si altceva decat birouri, telefoane, cafele, tehnologie, supermarketuri si 4 ziduri, limite ale propriilor noastre vulnerabilitati