Posts Tagged ‘sat’

În Răşinariul lui Cioran şi Goga

Octombrie 31, 2010

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Carte-monografie: Legenda „Poienii Fetei” la lacul de acumulare Surduc

Iunie 22, 2010

S-a întâmplat ca într-o săptămână să sar în cel mai mare lac natural din Franţa, iar în următoarea într-unul puţin cunoscut dintr-o zonă tot submontană, dar din judeţul Timiş, o regiune percepută mai degrabă drept de şes, agrară, pentru a nota faptul evident că măreţia şi frumuseţea naturii sunt aceleaşi oriunde în Europa asta sau în lume. Mediul înconjurător românesc nu e cu nimic mai prejos celui din de exemplu mult mediatizatul şi admiratul Hexagon. Franţa, cea mai scumpă destinaţie turistică…

Clişeu de-undeva din Franţa sau Europa? Da, din România, judeţul Timiş... Lacul de acumulare Surduc

Lac Bourget, acest cel mai mare lac natural din Franţa, e o frumuseţe în podişul subalpin dintre Lyon şi Geneva, în zona Alpilor Maritimi, înconjurat fiind de vârfuri înzăpezite fie şi primăvara. Dar savurând frumuseţile locului cu Aix-les-Bains pe mal, n-am putut să nu remarc similitudinea cu peisajele din Banat, cu aceleaşi văi, versanţi împăduriţi, zone carstice ori căderi de ape din sud-vestul României, şi n-am putut să mă abţin în a-i judeca pe destui dintre români drept snobi de cea mai înaltă speţă în a strâmba din nas la ceea ce oferă ţinuturile subcarpatice în materie de natură, că n-ar fi vezi Doamne cu vârfuri suficient de înalte sau alte noduri în papură, dar în a se extazia şi „uda” la mai toate coclaurile, doar înafara graniţelor să fie…

"Fundul" lacului la Surduc...

Mai multe despre Lacul Surduc şi împrejurimi pot fi lecturate în cartea în 153 pagini „Monografia comunei Fârdea”, scrisă de dascălul localnic Traian Babescu şi lansată de Editura Mirton Timişoara în anul 2003, căreia autorul i-a adăugat o adnotare de mână, datată 9 mai 2003, cu titlul „Lacul Perlelor”. Reproduc mai jos explicaţiile legate de numele vechi al locului şi citatul dintr-o veche lucrare istorică pomenind de legenda ce stă la baza numelui…

O carte ilustrată cu tot ceea ce înseamnă comuna Fârdea şi împrejurimile, inclusiv Lacul "Poiana Fetei", alias Surduc: despre cadrul geografic, istoric şi economic, despre populaţie, cultură şi nivel de trai

Învăţătorul Traian Babescu, născut în aprilie 1916 în Mâtnicul Mic, unul dintre cele 7 sate de pe raza comunei Fârdea, citează în monografie sursele documentare din Districtus Walachorum, scrisă de Iulian Vuia, care, ocupându-se de districtul Fârdea, „Twrd” conform denumirii de origine slavă, aminteşte de legenda locului: „… În Margina era un paşă turcesc. Fiul acestuia călătorea adesea la Fârdea, fiind îndrăgostit de o fată foarte frumoasă. Odată, rudele fetei, ca să se răzbune pentru insulta adusă familiei, au atacat pe tânăr şi l-au omorât. Locuitorii, ca să scape de răzbunarea Paşei, s-au refugiat în Munţii Padeşului. Trădaţi fiind de fată, turcii i-au înconjurat şi i-au omorât până la unul. Fratele fetei a răzbunat această trădare, omorând cu cuţitul pe sora trădătoare. Desigur, în amintirea deosebit de zguduitoare a acestei epopei, locul unde s-a petrecut drama a fost botezat „Poiana Fetei” şi aşa i se zice şi azi.” 

Drept concluzie, autorul Traian Babescu opinează că lacul de acumulare de pe aceste locuri istorice ar fi potrivit să se numească „Poiana Fetei”, denumire recunoscută de oamenii locului.

Adnotarea veteranului de război şi ulterior directorului şcolar Traian Babescu e la fel de sugestivă în privinţa numelui lacului: „La 4 kilometri în amonte de satul Surduc, la cota 200 metri, pe hotarul comunei Fârdea se întinde lacul de acumulare inclus în Monografia zonei din 1969. La începutul lucrărilor de îndiguire, administraţia hotărâse denumirea Surduc. Apele lacului acoperiseră o mare parte cultivată de sătenii comunei Fârdea şi a satului aparţinător, Mâtnicul Mic, înconjurată de codrii cu un nume de o rezonanţă legendară, <Poiana Fetei>! Această toponomastică aminteşte de pe timpul ocupaţiei otomane (sec. XVII-XVIII) despre zguduitoarea tragedie descrisă în lucrarea monografică. Posteritatea a păstrat această denumire şi astăzi fermecătoarei poieni; localnicii o ştiu <Poiana Fetei>. Dorinţa lor a fost şi se menţine ca lacul să-i poarte numele… De fapt e şi firesc a se menţine toponimia istorică, pe lângă o răsplată morală a foştilor proprietari ce n-au fost şi nici nu sunt de acord cu denumirea satului în aval şi departe de aceste locuri polarizate de <Poiana Fetei>. Generaţii trecute şi încă ce vor urma păstrează cu tărie un nume îndrăgit: <Poiana Fetei>. Cât de frumos răsună în cântece legate de poieni: Poiana Ruscăi, Poiana Mărului, Poiana Fetei, poieni îngemănate prin masivul Padeşului bănăţean… Pe firmamentul carpatin străluceşte „Stella Montis”, cum la Tomis „Stella Maris”, de Ovidiu…”

„… Feeria „Perlelor” lacului întăreşte Consensus Omnium local pentru o nouă denumire, fermecătoare, legendară, a acestui lac: Poiana Fetei”

Sus în codrii străluceşte / Lacul Perlelor cu… peşte / Raiul mîndru al Planetei / Scris cu dor: <Poiana Fetei>!”

Lacul Surduc

Monografia subliniază încă din debutul capitolului III, Cadrul Istoric, vorbele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care identifică zona Banatului şi Olteniei drept singura locuită de români la nord de Dunăre „reprezentând o continuitate neîntreruptă geografică, istorică, a neamului românesc, un cuib de unde se romanizau treptat ţările spre apus, spre criveţ şi spre răsărit…” Aici, la poalele Banatului Montan, la sudul şoselei ce leagă Lugoj de Deva, din comuna Traian Vuia, se coteşte la dreapta spre masivul dominat de Vârful Padeş, 1374 metri, cel mai înalt din judeţ.

Iar în drum îţi iese Fârdea, comuna cu 3.261 locuitori în 1890 şi circa 2.500 în urmă cu peste douăzeci de ani. Peste aceste locuri s-au perindat otomanii, apoi habsburgii şi austro-ungarii, având parte atât de traumele anilor interbelici, când mulţi săteni nu s-au întors de pe front, cât şi de colectivizarea din socialism. Peste aceste locuri s-a pogorât şi furia generalului Lentulus, care a înecat în sânge cu braţul miliţiilor ardeleneşti revolta ţăranilor localnici de la începutul anului 1739, satul Hăuzeşti suferind teribil, dar în egală măsură şi furia apelor, care a lăsat prăpăd în acelaşi Hăuzeşti, în 29 iulie 1980, bilanţul fiind de 13 morţi, numeroase animale luate de viituri, şi semnificative pagube materiale…

De fapt, Lacul Surduc este colector al apelor izvorând din Munţii Poiana Ruscăi, râul Gladna avându-şi de exemplu obârşia la 950 metri…  

Lacul are o suprafaţă de 366 hectare, cu „L”ul de 4 kilometri, lăţimea maximă de trei şi adâncimea de 17,2 metri, cu un volum total de 50 milioane metri cubi. Toate în preajma barajului cu înălţime de 34 metri, lungimea de 136 şi lăţimea de bază de 110 metri… 

Capătul dinspre baraj al lacului de acumulare Surduc

Barajul în lungimea sa...

... şi turişti în dreptul pontoanelor de lângă debarcader. Frumoase locuri!

Am vâslit, am vâslit şi-am ajuns la capătul lacului, dinspre Fârdea

... unde-am mai rotit niţel obiectivul, spre alte maluri

În zilele noastre, altele sunt provocările la care e supusă frumoasa regiune compusă din aşezările Fărdea, Hăuzeşti, Mâtnicul Mic, Gladna Montană, Gladna Română, Zolt şi Drăgsineşti. Ar fi deşeurile rămase în urma turiştilor de ocazie, de weekend, ce periclitează ecosistemele, ar fi şi furtunile de vară, dezlănţuindu-se furibund, aidoma celei din iulie 1980, şi care nu doar înalţă cotele apelor lacului.

Am numărat măcar 33 peturi pe suprafaţa încadrată de poză. Câte-or fi pe raza lacului şi câte consumabile or mai pluti pe ape, urmând să fie duse la ţărm? Un dezastru lent, previzibil dar ce poate fi combătut: oameni buni, nu mai aruncaţi după bunul plac ceea ce nu vă mai este de trebuinţă. Duceţi cu sine până la cel mai apropiat coş de gunoi, fie acesta şi în... Timişoara.

Nu apreciem bogăţia naturală ce-o avem la dispoziţie, de aici şi lipsa de educaţie ecologică. Recent, când cu ploile torenţiale ce-au crescut nivelul apelor lacului Surduc, cel de care pomeneam, de pe raza comunei Fârdea din Timişul vestic, dinspre Munţii Poiana Ruscăi, a ieşit la iveală şi degradarea inumană ce-ar putea sfârşi într-o bună zi în asfixiere sub propriile deşeuri. Lacul s-a retras între timp iar pe porţiunile inundate, acum redate suprafeţei uscate, pe fiecare 100 de metri pătraţi, un număr aproape egal de aşa zise peturi, de reziduri plastice, rezistente cu zecile de ani.

Nu respectăm natura pentru că nu ne respectăm pe sine şi de aici şi deprecierea imaginii către tezaurul natural cu care am fost binecuvântaţi. Lac Bourget, deşi mai mare, la poalele Alpilor, şi cu locuri pitoreşti şi bunăstare în jur, nu e neapărat mai frumos decât necunoscutul Surduc. Diferenţa o face atitudinea celor care-i vin pe neştiutul mal şi care privesc natura de la lac drept un drept cuvenit de care se pot folosi pe bunul plac, tocmai dintr-o lipsă de respect al locurilor, dintr-o falsă impresie că şi-aşa n-ar fi la fel de frumoase ca în „vest” sau mai ştiu eu unde, deci putându-li-se arunca în cârcă coş de mizerie umană.

Pescari, amatori de sporturi nautice, cu toţii beneficiază de apele Surducului. Haideţi să nu le murdărim şi poluăm cu deşeuri altfel reciclabile...

Citesc prin ziare că Surducului i se pregăteşte în timp ceva, în speţă o sistematizare a zonei malurilor, cu drumuri asfaltate, alei, mobilier exterior cu tentă urbană, urmând să fie astfel ridicat la rang de ţintă turistică. În drum spre acele locuri, s-ar rula pe o şosea de nivel european, şi aşa mai departe. Splendid. Începem să ne trezim la potenţialul locurilor…

Până atunci însă, sub imperiul maximei lui Blaga, „Veşnicia s-a născut la sat”, e recomandabilă „Monografia Comunei Fârdea”, o enciclopedie a locului, un mai mare respect în faţa Mamei Natură, care merită întreţinută curată, şi un ochi pe starea vremii, pentru amatorii de descinderi la aer liber. Cu furtunile şi viiturile iscate în zonă nu-i de joacă…

Nici zona Surduc nu e scutită de vijeliile verii...

Bătând locurile cu pasul, de pe Brăinul Mare şi până la biserica din Zolt, de la baraj şi până în Gladne, de la biserica din Mâtnicul Mic, datând din 1912, şi până la cea din Drăgsineşti, am mai fotografiat una alta…

Lacul dinspre Fârdea, cu vedere spre baraj...

Pe drumul Mâtnicul Mic - Drăgsineşti, o minunată lizieră de pădure şi cu un foişor într-unul din brazi...

Biserica şi cimitirul din Drăgsineşti...

... Şi interiorul acestui lăcaş religios. Săteanca, poftindu-ne în biserică, a pus cu înţelepciune punctul pe i. Aflându-ne de la oraş, a grăit adevăr ce-l ştim cu toţii... "Balamuc la oraş. Zarvă şi înghesuiala. Agitaţie. Atâtea tramvaie, maşini, circulaţie, zgomote". Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat pe când du-te vinoul nonsensic şi senil al oraşului e doar deşertăciune

Zburătoare, câte şi mai câte. Ne-au venit berzele la malul lacului...