Archive for Mai 2010

Robodance

Mai 18, 2010

In editia din 18 mai a <Fotbal vest> mi-am anuntat intoarcerea in tara, abordand subiectul lotului largit de 30 jucatori al Angliei lui Capello…

M-am repatriat, dupa sase ani si 9 luni traiti in insula. Raman in suflet manunchi de amintiri de la Old Trafford si pana la terenul lui Carshalton Athletic, diverse arene de unde relatam la vremea respectiva. Reportajele de la fata locului, purtand pecetea autenticului, vor fi de-acum inlocuite – mai putin fericit – cu analize si comentarii alterate poate de handicapul distantei. Dar samburele va ramane acelasi. Niste randuri despre jocul inventat in tara leagan a sportului rege.

Care se pregateste zilele acestea pentru apropiatul debut, in 12 iunie, contra Statelor Unite, la Cupa Mondiala din Africa de Sud. Capello e in linie dreapta inaintea anuntarii lotului de 23 fotbalisti, sapte urmand sa fie lasati acasa din formula largita, adoptata saptamana trecuta de italian si in vederea acestui ultim joc amical inaintea definitivarii listei, cel cu Mexic, luni 24 mai, pe Wembley.

Desigur, selectionerul e interesat mai ales sa-si mentina recrutii apti de joc si dupa acest test pe gazonul surprinzator de necalitativ al arenei nationale insa sa-si si creasca potentialul de succes pe teren african cu cele mai chibzuite numiri. Rooney & Co. vor incerca sa zburde pe suprafata de joc altfel decat se impotmoleau semifinalistii Cupei Angliei, in meciul Tottenham – Portsmouth, disputat la 24 ore dupa celalalt penultim act, Chelsea – Aston Villa. De aceasta data vor fi trecut circa 50 ore de la finala barajului de promovare in elita, Blackpool – Cardiff, iar Capello si elevii sai trag nadejde ca gazonul sa nu fie destelenit ori desfundat.

Altfel, doua aspecte par certe. In primul rand, optand in pregatiri pentru 3 portari, si anume James, retrogradat cu Portsmouth, Green, salvat cu West Ham, si tanarul Hart, intors la Manchester City dupa fructuosul an de imprumut la Birmingham City, italianul a dezvaluit deja cu cine va merge intre buturi la Mondial. Nici nu era chiar greu de ales, in lipsa unei palete largi a optiunilor…

Si totusi, mereu cu o opinie si un colt la adresa antrenorilor straini, Sam Allardyce a sarit nevoie mare ca Paul Robinson, elevul sau la Blackburn Rovers, ar fi meritat un alt tratament in baza celor 41 selectii pentru Albion, dintre care patru fara gol primit la Mondialul din 2006, si a celor 35 aparitii in editia trecuta de Premier League, cu 13 “plase intacte”. E un punct de vedere pertinent, daca e doar sa-l compari cu Green, cel cu numai 9 selectii dar si 38 aparitii in liga pentru West Ham, maximum, ori cu veteranul James, ce-i drept cu 49 selectii dar doar 25 jocuri de campionat in 2009-2010, sau mai ales cu Joe Hart, baiatul de 20 ani cu o aparitie contra lui Trinidad & Tobago si 4 cartonase galbene stranse in sezonul abia incheiat.

Dar iesirea lui Allardyce as cataloga-o mai degraba drept tipic insulara… Nu-i de-al nostru, so pe el! Ce stie un strain!? Problema e ca doar 4 mari si lati sunt managerii englezi din Premier League, si anume Redknapp si Hodgson, trecuti de 60 ani, plus Bruce si Allardyce, carora li se va alatura in urma barajului fie Ian Holloway, fie Dave Jones, asa incat antrenorii autohtoni mai bine-ar inghiti in sec si lua de bune alegerile italianului, care a confirmat deja, calificand la pas Albionul in Africa de Sud…

Unuia ca Allardyce s-ar putea sa-i fi dat apa la moara coincidenta lansarii unui website, Capello Index, tocmai la momentul anuntarii lotului largit, pagina virtuala monitorizand procentual, pe baza evolutiilor la cluburi, principalii selectionabili din arena internationala, printre care si cei englezi. Pentru a aplana potentialul conflict de interese, Capello s-a delimitat de website sau macar de faptul ca ar fi implicat in acordarea notelor. La banii ce-i incaseaza de la o federatie engleza de-acum intr-a treia luna fara un presedinte executiv la carma, orice cat de mic derapaj de imagine e asteptat cu un marait adulmecand sange.

Oricum, e tare greu de crezut ca Don Fabio ii va face in ultima clipa pe plac lui Allardyce, renuntand la junele Hart, dupa modelul lui Sir Alf Ramsey, care intre cei 6 disponibilizati din lotul largit pentru Mexico ’70 il includea pe un anume Peter Shilton, baiat de 20 ani ce avea sa debuteze dupa turneul final…

In al doilea rand, readucandu-l la lot pe unul ca Jamie Carragher, fundas central cu veleitati si pe dreapta, Fabio Capello a dezvaluit si nevoia de a apela la solutii aparte pentru a suplimenta lipsa de personal experimentat ori cu un bun randament. La 32 ani, “loialistul” lui Liverpool ar putea prinde un ultim tren mai degraba in baza absentelor unor jucatori accidentati, ca Wes Brown de exemplu, ori a unora care s-au stins din fasa, in ciuda marilor asteptari puse in ei, gen Micah Richards.

De ce a fost nevoit selectionerul sa-i lamureasca pe alde Carragher ori Paul Scholes sa-si scuture mantia retragerii sau sa insiste totusi pe langa Owen Hargreaves, in ciuda celor 18 luni fara fotbal, cauzate de recidiva unor accidentari? Ei bine, in ciuda parcursului ireprosabil in preliminarii, tocmai datorita lipsei unui mai larg fond de jucatori experimentati si competitivi la cel mai inalt nivel. Shaun Wright-Phillips o fi el debordant pe extrema in ritmul alert din Premier League dar ar putea lasa impresia unei gaini fara cap odata incorsetat de jocul mai laborios cu tenta latina sau continentala.

De aici si apelul lansat veteranilor altor campanii, neimplicati pana acum sub stindardul italianului, dintre care insa doar Carragher a spus da. Probabil si datorita acestui sezon si jumatate de recul, fara artificiile Champions League pe Anfield Road.

A surprins oarecum si usa deschisa lasata la doi locotenenti ai lui Ashley Cole pe stanga, dar nu tu Wayne Bridge, de fapt mai mult rezistand cu numele in ultima vreme, ci mai putin amintitilor Baines si Warnock.

Capello nu s-a dezmintit insa “in fata”, unde l-a inclus la prima vedere in pofida oricarei logici pe Emile Heskey. Pe undeva, urmarind finala Europa Cup, din care Zamora a fost retras dupa nici o ora de joc, a fost evidenta oboseala taraind si o vaga accidentare a “calului negru” de pe turnanta. Mondialul ar fi fost un pod prea indepartat pentru “Cabanier”, prin aceasta prisma alegerea lui Heskey avand acoperire.

Insa ce-o zice oare Agbonlahor, mai tanaru-i coleg de la Villa, si cu 13 goluri la activ in liga!? Excluzandu-l pe talismanicul Rooney, al doilea in ierarhia finala a golgeterilor, cu 26 reusite, dintre atacanti doar Darren Bent, cu 24, al treilea, si Defoe, cu 18, l-au devansat pe Agbonlahor. Si totusi, pe langa Rooney, Bent si Defoe au fost preferati Peter Crouch si Heskey.

Ambii, probabil, pentru acea pecete aparte pe care ar putea-o conferi fazei de atac, indiferent de postura. Poate fi usor trecut cu vederea dar “Robodance” Crouch a marcat primul si al treilea gol in ambele ultime aparitii ale insularilor, oficiala si amicala, si anume un 3-0 cu Belarus si 3-1 cu Egipt, fie ca titular, fie “de pe banca”, incalzind usor atmosfera si la introducerea sa pe final, in parteneriat cu colegul sau de la Spurs, Defoe, in amicalul de 0-1 cu Brazilia.

Hilar in longilinitatea sa si cu doar 8 boabe in campionat, “Robodance” demasca implicit rezervorul restrans de valori get-beget al Angliei. Alegand un “dulap” trecut bine de 30 ani, si inca rezerva la club, plus o “prajina”, Capello lasa de inteles ca flerul Albionului e pe undeva prin linia mediana si in sclipirile lui Wayne. In rest, unica sansa ar fi o disciplina… robotica.

Anunțuri

Ancelotti, graba buna

Mai 18, 2010

A cucerit titlul cu un punct avans in fata fostei campioane, careia i-a sterpelit coronita, si a castigat finala Cupei Angliei cu un 1-0 „italian”. Suficient pentru a reusi eventul campionat – cupa, in chiar primul sau sezon la carma lui Chelsea.

Carlo Ancelotti a inceput asadar cu dreptul la londoneza lui Abramovich. S-a grabit bine, bifand o „dubla” nereusita in trecut de „albastri”. O performanta deloc la indemana, in ciuda concentrarii de forte in mainile a doar cateva cluburi in aceasta perioada de Premier League.

Sir Alex Ferguson se poate lauda cu „duble” in 1994, ’96 si ’99, venite insa la aproape un deceniu de la instalarea sa la Old Trafford, pe cand Arsene Wenger a castigat atat campionatul cat si FA Cup cu Arsenal in 1998 si 2002. Intr-un fel, pornind la lucru la Highbury in 1 octombrie 1996, s-ar putea cu oarecare larghete spune ca si francezul a reusit eventul din ’98 in primul sau sezon „plin” la carma „Tunarilor”. 

Ancelotti a reusit din prima acolo unde alte nume ilustre au clacat, dand satisfactie sub imperativul succesului peste noapte, scontat de Abramovich. Italianul a lucrat sub presiunea rezultatelor si a triumfat, deloc putin lucru, readucand titlul „la Pod” dupa patru ani. Pe undeva, ierarhia finala a confirmat avansul londonezei din preajma sarbatorilor, unul substantial si care nu parea a fi amenintat de urmaritoarele United si Arsenal, care, jos palaria, au izbutit pe parcurs sa anihileze handicapul si chiar sa treaca din cand in cand pe primul loc.

Iar daca ar fi sa ne amintim acel 1-0 cu cantec din jocul Chelsea – Man United, pe la inceputul sezonului, la Stamford Bridge, ori golul din ofsaid al desprinderii „albastrilor” la Old Trafford, cand Drogba semna un 2-0 in meciul retur, se confirma faptul ca marile triumfuri se contureaza si cu oarecare noroc si indeletniciri mai putin principiale. Iar cand totul se rezuma la doar un punct…

The winner takes it all… A fost anul lui Chelsea, ce poate viziona cu mai mare indulgenta finala de maine, implicand-o pe invingatoarea sa Internazionale.

Atleti El Mejor

Mai 14, 2010

Langa Vicente Calderon, in patria ros-alb-albastrilor...

Albionul iar s-a inchinat in fata Spaniei. In prelungiri. Prima finala de Europa Cup a fost a unui uruguayan candva purjat de Manchester United, Diego Forlan. A fost a unui club madrilen, Atletico, pornit la drum in Champions League si calificat in finala printr-un gol al aceluiasi sud-american, semnat in ultima clipa, pe Anfield Road…

Atletico a intrat in istorie drept primul club castigator al Europa Cup gratie unui uruguayan marcator contra lui Liverpool si Fulham si care acum cativa ani era luat in raspar de presa insulara pentru incercarea stearsa la Man United

S-a mai intamplat si acum cativa ani, in finala Cupei UEFA. Sevilla – Middlesbrough. In poarta, acelasi Mark Schwarzer. Asa incat Anglia ramane cu un unic succes in aceasta competitie de la mijlocul anilor ’80 incoace, prin Liverpool, in 2001, gratie acelui gol de aur in urma loviturii libere a lui McAllister, deviata cu capul in proprie poarta de Geli. Cormoranii 5 – Alavesul lui Contra 4.

Deloc de mirare, Atletico a cucerit Europa dupa "eliberarea" de Gil y Gil...

Si-atunci cum e cu pecetea „the best” autostampilata de aroganta Premier League!? Cate palme si dovezi mai sunt necesare pentru a se intelege odata pentru totdeauna ca de fapt Champions League a fost castigata in ultimii 20 de ani doar de trei ori de cluburi din insula, in ’99 prin United, in niste ultime secunde de pomina prin unicitatea lor, in 2005 prin ‘Pool, de la 0-3 la pauza si acum doi ani de aceeasi United, tot la penaltyuri!?

Colaj cu eroii, la barul 73 Offside de pe Los Melancolicos, vizavi de tribuna a II-a

Nu stiu dar imi pregatesc cafeaua, sa sorb ceva fotbal nu pe datorie, nu cu trofee cumparate din creditari „moca”. Bayern e solvabil, o afacere tipic nemteasca, atat cat ii permite plapuma, iar Inter e rivala „Diavolului” stim noi cui. Suficient pentru o finala clasica, nu cu monstri rusi si nord-americani.

Dar pana atunci onorurile sunt pentru Atletico El Mejor.

File de istorie in muzeul de la "Calderon". Inca una, aurita, a fost inramata miercuri la Hamburg

Chiar sa fie Arsene mai bun ca Owen?

Mai 14, 2010

Marti m-am lansat in <Fotbal vest> intr-o comparatie intre un manager de Champions League si altul avand ca obiectiv evitarea retrogradarii…

Arsenal a avut la urma urmei un sezon bun, daca e sa ne amintim cati nu-i dadeau pe “Tunari” undeva de la locul 5 in jos in Premier League, insa un al cincilea an la rand fara un trofeu cat de mic nu suna deloc bine la un club cu pretentiile londonezei.

Locul trei, pe podium, e un succes in sine. S-ar fi asteptat cineva chiar la mai mult din partea ros-albilor? N-as prea crede. Insa circumstantele in care a capitulat in cursa pentru titlu, pe terenul rivalei locale Tottenham, ce o batea recent mai clar decat o arata scorul de 2-1, a scos mai lesne cutitele din teaca.

Presa londoneza de elita a tunat in ziua imediat urmatoare cu grafice si explicatii ale traiectoriei peste ani a Arsenalului lui Arsene Wenger si pentru prima oara a concluzionat fara echivoc ca 5 sezoane fara trofee e impardonabil. Pana mai ieri, alsacul era dulcele presei, acel revolutionar ce a metamorfozat fata fotbalului englez cu mai fine trasaturi continentale, acel intelept in toate, acel cavaler al jocului frumos, spectaculos.

Nu doar fani ai “Tunarilor” ci si mass-media in general se autoconvingeau sau amageau, cum vreti, insistand pe plusurile prezentei francezului la carma lui Arsenal, chiar si dupa cascada de usturoatoare esecuri la scor pe Emirates, in ultima vreme, in fata rivalelor Chelsea si Man United, insa penelul presarilor s-a ascutit brusc dupa nisipul fugit de sub picioarele ros-albilor cu Barcelona si la White Hart Lane. Wenger devenise indefensibil.

Iar presa l-a unghiurit cu intrebari la care francezul a admis in sfarsit ca performantele sale la carma nord-londonezei sunt cuantificate in numarul de trofee din vitrina. Wenger a mers mai departe, recunoscand si ca termenii renegocierii contractuale de anul viitor depind de abilitatea sa de a grebla onoruri. Poate ca lectia de catalana predata pe Emirates in prima repriza a sfaramat scutul francezului vizavi de jocul spectacol practicat de Fabregas & Co., justificarile sale riscand sa devina ridicole in ochii mai marilor clubului, ce vazusera un Arsenal impotent, rudimentar si descalificat fotbalistic.

Wenger a ajuns sa se simta vulnerabil. Si atunci a declarat ceea ce vroia lumea sa auda. Ca nici un antrenor nu poate avea statut special si sa reziste in post fara a da rezultate. Iar la Arsenal rezultatele inseamna trofee. Cu alte cuvinte, macar Cupa Ligii in sezonul viitor sau ochii la usa. De fapt, tinand cont de resursele lotului “Tunarilor” si de balanta actuala de forte in Premier League si pe continent, alte trofee par tare greu accesibile inchipuitei caravane a alb-rosilor.

Cui ii va fi Almunia rezerva? Cu cine il va inlocui pe capitanul Gallas? Va mai da de o furnica gen Hleb? Ce varf propriu-zis de lance ii va gasi pereche lui van Persie? Wenger are probleme de rezolvat si vara de Mondial e forfecata. Sau poate ca Arsene va da lovitura in al doisprezecelea ceas, cu acei tineri cu care n-ai cum sa castigi onoruri, cum era luat candva peste picior Ferguson pentru aruncarea in valuri a generatiei roscovanilor Scholes si Butt.

Si gandul ma duce nu doar la galezul Aaron Ramsey. Mijlocasul are talent cu carul si cariere de succes pot fi totusi infiripate si dupa picioare rupte. Ci si la un alt tanar mijlocas cam prea cu nasul pe sus, poate inaltat cu impertinenta aroganta de increderea oarba in valoarea sinelui, dar care de bine de rau s-a integrat intr-un mecanism odata ce a fost imprumutat de la Arsenal, de Bolton.

La inceputul editiei, estimam in acest editorial ca Portsmouth, Hull si Bolton vor lua drumul ligii a doua. Si partial le-am nimerit. Am riscat cu Bolton Wanderers in ideea ca “Trapasii” erau de ceva vreme in elita, intr-un fel purtand o palarie nitel cam evazata, iar Gary Megson nu dadea senzatia ca va face din rahat bici pentru al doilea an la rand. Ceea ce a dovedit-o cu prisosinta printr-un start catastrofal, pe care scria retrogradare.

Daca as fi fost realist, as fi anticipat ca Megson va fi inlocuit insa putini si-ar fi imaginat ca Bolton va pune mana in plin sezon pe un manager salvator. Si s-ar putea spune ca aducerea lui Owen Coyle peste iarna de la nou-promovata si vecina Burnley a fost transferul anului, acea alegere inspirata ce schimba destine.

Coyle, purtat pe brate la elevarea micutei Burnley, ar fi sucombat probabil pe pelicula fina a unui buget straveziu. Promovarea in sine fusese o performanta peste puteri iar mentinerea cu resurse tare reduse era de domeniul fantasticului. De aici si pasul pragmatic al lui Coyle de a da loialitatea pe o sansa in plus. Numita Wanderers. Un club cu ceva mai mare potential decat Burnley si infipt cat de cat in Premier League.

Transformarea a fost remarcabila. Burnley, anticipabil, s-a scufundat dupa plecarea lui Owen Coyle iar Bolton, mai putin evident, a inflorit totusi pe mainile ex-atacantului cu o selectie pentru Irlanda. Coyle n-a facut probabil decat sa aplice metodele de la Burnley si ascensiunea din zona retrogradarii a venit de la sine. E greu de estimat, dar multi alti antrenori poate ca n-ar fi reusit in conditiile date s-o resusciteze pe Bolton.

Roy Hodgson, ce a salvat-o miraculos in 2008 pe Fulham, pe care o preluase la finele turului, e exceptia ce confirma regula si in fond o exceptie cu totul speciala, daca e sa notam la ce nivel si-a reconfirmat plimbaretul antrenor competenta. Cu prima finala din istoria Europa Cup.

Sau poate unul ca Avram Grant, cu o credinta de neclintit, ce s-a multumit cu “calul mort” Portsmouth, ar fi gasit solutia salvatoare pentru Bolton. Dar ar fi interesant de vazut daca managerul unui club de frunte s-ar descurca in situatia mostenita de Coyle la Wanderers. Ar fi salvat-o Wenger pe Bolton, daca s-ar fi infiintat la Reebok in iarna?

Apropo de roluri inversate, previzibilul naufragiu al lui Colin Todd la carma “Tunarilor”, chiar inaintea investirii lui Wenger, e exemplul perfect ce demonteaza remarca mai degraba xenofoba a lui Sam Allardyce cum ca unui antrenor englez ii este aproape imposibil sa fie numit la carma unui club mare, evidentiind in schimb ca sunt manageri si manageri, croiti pentru circumstante si bugete diferite. Todd nu era de nivelul Arsenalului si putini ca el penetreaza la varf, insa pe de alta parte unii ca Hoddle stiu amarul coborasului de la aerul tare al lui Chelsea si al Albionului la fotoliul de… analist. Wenger nu e in asemenea pericol insa inca un an sterp cu “Tunarii” l-ar putea gasi mai aproape de alde Bolton decat de Liverpool.

In fine… In tot puzzleul salvarii lui Bolton, Coyle i-a gasit un rol si infumuratului Luke Wilshere, june caruia Wenger nu-i gasise locul. Poate o alta dovada a abilitatii unora de a “avea ochi” pentru un imprumut rentabil si a gestiona mai bine putinul din dotare.

Iar prin aceasta prisma “reusitele” lui Coyle si Mick McCarthy la Wolves sau Alex McLeish cu Birmingham City sunt mai admirabile decat lafaiala lui Mancini ori cei cinci ani sterili ai lui Wenger. Ba chiar Owen Columba Coyle, la cei 43 ani ai sai, poate spera s-ajunga intr-o buna zi la “Tunari”…

Oli sa mearga pe luna

Mai 14, 2010

Se poarta si pe la case mai mari si la prima vedere mult mai ordonate. Politica isi baga nasul in fotbal. Regatul Unit se strange joi la urne, pentru alegeri parlamentare, care, ca o paranteza, sunt mai degraba de fatada din moment ce majoritatea legilor vin de la Bruxelles, iar acelasi partid laburist de guvernamant a ales din nou, poate in ideea de a grebla capital electoral, sa se priceapa si la sport.

Daca a avut obrazul sa scoata din burta acuze la adresa irakienilor, pentru a justifica si declansa o invazie, lui Blair nu i-a trebuit acum peste un deceniu tot atat soric pentru a impresiona alegatorii cum ca o incuraja din peluze pe Newcastle United inca din copilarie. Luna trecuta in schimb, laburistii s-au aratat ingrijorati nevoie mare de gradul ridicat de indatorare al cremei cluburilor profesioniste din Albion, nefacand insa altceva decat sa trompeteze ceea ce UEFA atrasese de ceva vreme atentia, cu o salva de avertisment.

Nu suna oare a ipocrizie sa te legi de datoriile unor grupari din sistemul privat, cand cele publice ale corabiei gestionate de partidul la putere scufunda insula cu circa 447 milioane lire sterline pe zi!? Mult mai grav e de fapt aspectul ca formatii din elitista Premier League au ajuns la cheremul bancilor, care finantisti sunt cei ce trag sforile si le dicteaza din umbra ce si cum sa cante alesilor pe post de marionete, care-or fi ei, indiferent de culoare.

Portsmouth, cea suspendata, e pe mana unor administratori care-i cauta cumparatori. Iar Liverpool a fost tocmai preluata de un presedinte cu abonament anual la Chelsea si o norma de o zi pe saptamana la Anfield Road, pentru a unge trecerea “Cormoranilor” din mainile nord-americanilor in vitrina cu jucarii a altor interesati de magnetismul fotbalului. S-a ajuns ca Barclays, institutia financiara sponsorizand inca de la inceputuri Premier League, sa se implice direct in soarta lui Liverpool, delegandu-l pe Broughton sa gaseasca un cumparator ce-ar prelua si datoriile clubului si nevoile investirii in viitorul stadion.

Complicatii si la Birmingham City, spre finele unui sezon remarcabil la revenirea in prima liga. Carsten Yeung si consortiul asiatic ce a preluat acum 3 ani si ceva clubul, mai ca se vede fara fraiele gruparii de la St. Andrews in maini, dupa ce o banca de investitii a castigat procesul intentat pentru neachitarea la termen a unui comision de 2,2 milioane lire legat de trecerea gruparii din mainile lui Sullivan si Gold in cele ale noilor proprietari. Culmea ironiei e ca “albastrii” sunt momentan in custodia unor institutii financiare in ciuda faptului ca nu Seymour Pierce, reclamanta actuala, finaliza la vremea respectiva achizitia lui Yeung.

Lucrurile stau deci cum stau in elita, cu unele cluburi cu mainile legate la spate de atotputernicele banci, iar in The Football League banii sunt cu atat mai putini iar echilibristica pe sarma cu atat mai precara, fapt remarcat de Lord Mawhinney la retragerea sa de la carma forului diriguitor al ligilor doi – patru. Fostul presedinte tocmai a remarcat poate pentru ultima oara ca singura sansa reala de supravietuire a gruparilor mici e sa se incadreze in bugete.

O alta “buturuga mica” s-a vazut recent vaduvita de restransele-i venituri financiare si a trebuit sa suiere ca din gura de sarpe pentru a nu fi afectata de… politic. Cei de la Motherwell, din Scottish Premier League, nu s-au declarat impotriva continuarii impartirii competitiei in turneele locurilor 1-6 si 7-12, dupa cele 3 tururi de campionat insumand 33 etape, de care impartire alte grupari pare-se s-au cam saturat, dar au contestat vehement calendarul ales pentru aceste ultime cinci runde din play-off.

Mai exact, “Otelarii” au ramas masca la programarea celor doar doua jocuri pe teren propriu din turneul locurilor 1-6. Unul, pierdut recent cu Dundee United, scor 2-3, s-a desfasurat duminica dupa-amiaza, sub focalizarea transmisiei in direct, implicand o asistenta redusa la Fir Park, iar al doilea, cu Hibernian Edinburgh, urma sa aiba loc joi seara, cand oamenii ar fi dat mai degraba fuga de la slujbe la statia de votare din preajma, si nu in tribunele cu nici 14.000 locuri ale caramiziu-portocaliilor din oraselul satelit al Glasgowului.

Cum bine au remarcat cei de la ‘Well, nu doar ca au fost vaduviti in cele doar doua jocuri pe Fir Park de sosirea macar a unui gigant, Rangers sau Celtic, cu starnirea interesului de rigoare si casele inchise, dar s-au trezit cu niste ore de disputare ce le rapesc din bruma de spectatori si venituri. Mai mult, Motherwell a jucat in decursul sezonului de doua ori la Celtic Park, “verzii” trecand in schimb o singura data pe la Fir Park, dezechilibru amplificat si mai mult de tintarul din play-off. Si asta tocmai la rara oportunitate a “Otelarilor” de a se califica in prima jumatate a ierarhiei, cand cele mai manoase afaceri raman, la final de sezon, primirea unor Celtic ori Rangers.

Finalmente, apelul lor s-a facut auzit, meciul cu Hibs fiind reprogramat pentru maine, miercuri 5 mai. O concesie ce nu alunga insa injustetea sistemului de desfasurare din turneul 1-6. Cati se vor aduna acolo, pe Fir Park, la ultima aparitie acasa in 2009-2010 a invinsei Stelei? Banuiesc ca nu multi… Acolo, intr-una din tribune, cu numele lui Phil O’Donnell, mijlocas cu o selectie pentru Scotia, ce-si incepea si incheia cariera in portocaliu-caramiziu, finalul reprezentand o tragedie, cu stopul cardiac suferit tocmai pe Fir Park, ce l-a luat in ceruri la 35 ani, in 2007. Phil trecuse si pe la Celtic si prin Anglia, la Wednesday… Acolo, intr-o alta tribuna, purtandu-i numele lui Davie Cooper, ce-si facea ultima dintre cele 22 aparitii pentru “Cimpoieri” de sub flamura lui Motherwell, unde sfarsise dupa 12 ani de succes la Rangers. Davie, plecat si el in ceruri la 39 ani, in 2005, egala decisiv din penalty in noiembrie ’85 la Cardiff, in acel tragic 1-1 marcat de moartea selectionerului Jock Stein, si care califica Scotia la barajul pentru Mondial, castigat cu 2-0 si 0-0 in dauna Australiei si printr-un alt gol al mijlocasului…

Cert e insa ca nu doar alde Motherwell sau mai ales Liverpool vor vedea la televizor desfasurarile finale de forte in Europa, ci si Olympique Lyonnais. Scriam numarul trecut de OL si de deja-vu si a fost intr-adevar 0-3. Deznodamant care cu siguranta i-a incantat pe fanii rivalei locale AS Saint Etienne, asta macar dupa exclamatia unei suportere a “verzilor”, la ora dintre mansele semifinale: “Lyon sa se duca pe… Luna!” N-au deplans soarta campioanei Frantei nici neutrii, fani ai lui Nantes ori Le Mans spunandu-mi ca adorm la fotbalul practicat in Hexagon si ca prefera Premier League, al insularilor de peste Canal. Sau – ideal – rugbyul din Turneul celor 6 natiuni, cucerit de “Cocosi”.

Rugby roz si fotbal lionez in Paris

Si apropo de rugby si fotbal, intr-o tipica braserie pariziana n-am vazut urma de PSG ci un poster al nationalei de rugby a Frantei, cu barbatii trasi la patru ace, si un soi de figurina Popeye pe raft, suporter al jocului cu balonul oval. Altundeva, pe malul Senei, langa St. Michel si Notre Dame, un magazin mixt de rugby si fotbal, din nou fara urma de PSG dar cu tricoul lui OL in prim-plan si “rozul” clubului local de rugby… Da, da, rugbisti in roz aprins, efeminizarea sportului cu brate tari!

Agricultorii, in forta pe Beaumarchais... Unii au inteles si vad pericolul noii dictaturi globale si se opun ca atare

"Granarii" care dau orasenilor "papa" au venit in Place de la Bastille sa avertizeze ca birocratii vor sa ne ia painea. Putini oraseni i-au aplaudat. Poate peste vreo 15 ani, cand nu va mai fi mancare ci doar ratii, cozi si oameni flamanzi in societati derapate in anarhie, vom intelege mai bine curajul de azi al agricultorilor francezi...

Ma intreb pentru cata vreme vom mai avea sansa sa deschidem gura... Suntem demult in ceasul al doisprezecelea. Doar ca putini remarcam ce ne paste. E procesiunea orbilor contribuind infantil si prosteste la propria noastra viitoare inrobire

In rest, pretutindeni panouri publicitare cu “madrilenul” lusitan Ronaldo, iar in jurul Bastiliei sute si sute de tractoare ale mandrilor si dreptilor agricultori, ocupand bulevardele, fluturand flamurile si raspandind mesajul grevei, in uralele parizienilor. “Granarul” tarii, satul de latul birocratiei si al taxelor, afisand drept unul din cele mai blande mesaje “Sark ne vrea morti”…

De unde ca falsii politicieni au mult mai multe, mai mari si mai importante probleme, inclusiv “papa”, decat sa-si bage nasul nestiutor in fotbal…