În Răşinariul lui Cioran şi Goga

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Rugină postindustrială bănăţeană

M-am întors la Nădrag. Cu gândul să urc cât mai mult pe drumul forestier, spre cabana Căpriorul. Iar aparatul foto a intrat în funcţiune, cu de toate…

Un "Bine aţi venit!" din alte vremuri, la fel de inimos dar ros de vremi. Rugina de la intrare deconspiră decăderea economică a aşezării...

La răscrucea dinspre capătul comunei, unde asfaltul face loc drumului desfundat iar şirul caselor e stopat de pădure, am descoperit că pe-acolo ar fi şi un ştrand...

Un grup de copii, în costume de baie şi cu prosoape, mărşăluia pe jos spre pădure. La ştrand? Sau la vreun locşor secret şi frumos de pe pârâul Padeş? Apă coborând din munte, de la 7 izvoare, din umbra celui mai înalt vârf din judeţul Timiş. Padeş, 1374 metri… Răspunsul a venit imediat.

De splai a rămas doar numele. O masă cu bancă, noi, în preajma vechiului ştrand dezafectat, acum două "găuri" în ruină şi cu buruieni, una mai mică, rezervată cândva copiilor, şi o alta pe vremuri bazin în toată regula. Şi încă în aer liber...

Desigur, locurile de recreere s-au degradat în pas cu alunecarea pe tobogan a industriei locului. Nădragul avea 5.000 locuitori imediat după aşa zisa revoluţie dar populaţia aproape că s-a înjumătăţit, migrând după decăderea „Ciocanului”. Cândva o perlă a metalurgiei româneşti, despre care aminteam recent şi în postarea <Cămaşa violetă>, acum doar o expoziţie de rugină şi ziduri fără tencuială.

Ruina unei foste hale industriale şi, în contrast, un lemn tricolor cu şezut plus un coş de gunoi stradal cu însemnele Primăriei locale, ambele bine întreţinute. Micile detalii ambientale nu pot însă estompa gravitatea decăderii industriale...

Măcar de-ar fi fost doar o hală suferindă. Dar şi vecina sa plânge. Hiroshima 1945? Nu. Timiş 2010.

Şi totuşi, viaţa merge înainte. Nădrag ar avea ce oferi, mai ales în plan turistic, fiind „bază” de plecare, cum am spus, spre Căpriorul şi vârful Padeş, aflat la vreo 20 kilometri, dar şi spre alte atracţii naturale. Cascade, peşteri, stânci. Căsuţele din copac, după cum ne-a spus un localnic, au căzut din păcate şi ele pradă lipsei de îngrijire, atenţie, fonduri, suflet, interes, în ordinea pe care-o vreţi. Cu toate problemele industriei ruginite, odată ieşit din Nădrag, pe valea Padeşului în sus, sunt într-adevăr de ascultat atât vorbele poetului cât şi susurul apei.

"Dacă drumu-ţi pe aici se va abate / Savurând aceste fermecătoare locuri / Aruncă vălul uitării peste griji şi gânduri / Căci numai cel ce uită poate fi fericit" e o traducere din limba maghiară a versurilor scrise în 1914 de Jahn Volcy, de pe Monumentul Turistului din centrul Nădragului

Mic dar cu torent, Padeşul are din loc în loc şi mici cascade...

...croindu-şi drum din înaltul Munţilor Poiana Ruscăi spre şesul Timişului

Panoul din centru reuneşte toate reperele turistice. Ar trebui câteva zile bune pentru străbaterea cu pasul a potecilor marcate din zonă. Înspre Cascada Cerbului, Stânca Şoimului, Belvedere, Stânca de la Cârlionţu, Cascada din Valea Icoanei, Peştera Bufniţei, Stânca Tâlharului…

Turismul ar putea regenera zona, la câtă bogăţie naturală poartă munţii din împrejurimi. Se va valorifica oare potenţialul?

Locuri frumoase...

...locuri pitoreşti

E pictată şi acea ultimă locomotivă, încă expusă la intrarea în comună, în fruntea unei garnituri de mărfuri. În jur însă, decădere industrială.

Alte hale dezafectate, relicve ale unor vremuri când Nădragul producea plusvaloare

Peisaj post-industrial cu pod rulant şi poartă de acces "străvezie"...

Şi încă o magazie roasă de rugină. În ce parte priveşti, peisajul industrial e deprimant, în contrast cu frumuseţea versanţilor ce îngrădesc Nădragul

Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Din nou, în pofida dezastrului economic, se vede că oamenii locului au pus suflet ca măcar aparenţele să fie salvate. Un monument al eroilor locali căzuţi în primul război mondial, bine întreţinut şi împrospătat cu flori, un pod peste Padeş plin de ghivece de flori, un părculeţ al copiilor şi biserica locului. Acele mici oaze de normalitate într-un decor sfâşiat de rugina industrială. M-am abţinut să fotografiez blocurile „cutii de chibrituri”, era prea trist de arătat cum se chinuie localnicii. Într-o lume paralelă decât cea a îmbogăţiţilor mincinoşi şi ipocriţi ai ţării.

Presărând pe-a lor morminte, ale lacrimilor flori...

Nădragul are poduri rutiere şi pietonale peste Padeş. Aici, cel din centru...

Leagăne şi tobogane în părculeţul de pe mal...

... şi biserica locului văzută dinspre piaţa Primăriei

Nădrag, între decădere şi normalitate. De la concedieri la speranţă. De la ruine la frumuseţea naturală. Mai multe despre localitate am găsit pe http://ro.wikipedia.org/wiki/N%C4%83drag,_Timi%C8%99 iar de-acolo mi-am luat rămas bun cu direcţia Fârdea, Lacul Surduc…

Rămâi cu bine, Nădrag!

Vijelie în Timişoara la Solstiţiu

S-a lăsat cu artere şi gospodării inundate, cu ramuri rupte, ba chiar cu pomi smulşi din rădăcini. Săptămâna şi vijelia. Zilele trecute remarcam pe un bulevard central un stâlp de iluminat stradal doborât din temelie de un arbore din preajmă, iar acum obiectivul a plâns la vederea nucului scos din rădăcini…

S-a întâmplat în Timişoara, în seara de 21 iunie, data Solstiţiului de vară în 2010. Aşa a decurs o jumătate de oră din ziua cea mai lungă a anului.

Un falnic nuc, făcut una cu pământul.

Şi după noi potopul. Catastrofa ecologică generată de British Petroleum în Golful Mexic e un exemplu elocvent la scară globală al jocului omenirii cu focul. Exploatăm deşănţat resursele pe altarul Regelui Automobil şi ale nevoilor de tot felul iar natura reacţionează. Pe plan local, deşi acţiunile „furnicilor” umane au un efect infinit mai mic decât exploatările de producţie ale unor corporaţii transnaţionale, fiecare contribuim mai mult sau mai puţin la învrăjbirea naturii. Cine nu are timp de dualitatea cauză – efect, să mai gândească o dată la rezultantele acţiunilor sale pe pământ. Cât mai e timp…

Biserica de lemn din Zolt, o minune de peste două secole

Veşnicia s-a născut la sat. Iar truditorii locului s-au îngrijit nu doar de pământ, strădania lor zămsilind şi lăcaşe de cult rezistând secolelor. Azi, amatorii de drumeţii în Munţii Banatului, spre extremitatea estică a judeţului Timiş, pot da pe raza comunei Fârdea, mai exact în satul Zolt, de o biserică din lemn de stejar veche de peste două secole.

Las glasul pozelor şi trimiterea la notele explicative de pe pagina virtuală „Turism cultural în Banat”  să vă poarte spre acest monument istoric din patrimoniul naţional, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, incluzând picturi murale ale lui Teodor Zugravul şi Atanasie din Lugoj. Zolt pare rupt de lume dar de fapt e încărcat de har şi istorie, dacă reţinem că satul datează de la mijlocul secolului al XV-lea, aparţinând domeniilor lui Iancu de Hunedoara, chit că infiltraţia noului e evidentă până şi aici… De exemplu, pe o tăbliţă din staţia locală de autobuz, însemnele Transport şcolar au fost răstălmăcite în Transport cola.

Eu m-am „hodinit” pe o băncuţă de lângă cimitirul din jurul bisericii de lemn şi am sorbit apă de izvor. Pentru că, pe bicicletă, mai întâi trecusem prin Gladna, Română şi Montană, pe drumul spre Zolt. Şi câte frumuseţi n-am văzut…

Vedere spre Fârdea, de pe costişa ce duce la vârful Breinu Mare, al doilea ca înălţime din zonă. De cealaltă parte a coastei, valea te duce spre Zolt cu a sa biserică de lemn...

În zonă încă sunt destule case de lemn, cu atât mai pitoreşti în umbra naturii care "explodează" primăvara...

Oamenii lucrează restrânsele suprafeţe arabile dintre dealuri, cei mai norocoşi mecanizat, într-o tăcere monahală, aici în preajma unui micuţ cimitir din vârful pantei...

Nu toate bisericile au vechimea celei din Zolt...

Şi-am ajuns la poartă... Intrarea în cimitirul cu lăcaşul sfânt de pe costişa de la marginea satului, pe portiţa din preajmă

Aici citiţi mai mult şi mai exact despre Zolt cu a sa biserică. Prin gemuleţe, am distins picturile din biserică… Frumos!http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Zolt.html

Stejarul şi bradul, lemn durabil pentru biserica din Zolt...

Turnul bisericii contrastează ca materiale, stil şi nuanţe cu construcţia în sine

Am poposit şi în curtea Mânăstirii din Fârdea, o cu totul altă poveste, în plină expansiune...

Iar pe vale am aplecat ochiul şi la detalii. Primăvara natura e în floare

Un lucru e sigur... Cu excepţia vreunui păstor şi a oamenilor furnicărind pe câmpuri, natura e suverană în Munţii Banatului. Însă la nici 150 kilometri depărtare, înconjuraţi de fabrici multinaţionale inclusiv cu pneuri poluante, oamenii "din cetate" uită prea uşor cine e Mama noastră a tuturora. Şi introduc robotic cheia în contact.

... Am ales în schimb să urmez marcajul albastru al drumului forestier de culme şi să mă afund la sânul Mamei Natură. Departe de lumea dezlănţuită aş zice eu degeaba

Finalmente, o încurajare pentru grăbiţi ori comozi. Drumul pe vale spre Zolt e fermecător dar, esenţial, asfaltat şi presărat mai nou cu poduri refortificate întru rezistenţa la viituri, putând fi aşadar abordat chiar şi cu maşina. L-am făcut pe două roţi, dându-mi timp mai mult să savurez peisajul, să mă îmbăt cu semeţia Mamei Natură.

Pariori, pazea de oarece jocuri amanate

A-nceput un fulg sa cada… Cand si cand, rareori, Albionul e binecuvantat de ninsoare. Iar mass-media, in stilu-i exagerat alarmist, patrunde seara in case cu termeni gen haos, blocaj si prognoze de 20 centimetri.

Dis de dimineata, multi constata ca stratul alb e insa cat de grosimea unui covor, nimic mai mult. Si totusi… Ninsoarea din februarie lasa autobuzele etajate in depouri iar cea din miez de decembrie a paralizat traficul, in cel mai bun caz doar a intarziat mersul trenurilor, a lasat la sol 17 curse aeriene de pe Luton ori Gatwick, inchis timp de 7 ore, si a creat in general panica atat de inexistenta de exemplu intr-o tara alpina gen Austria, care stie cum sa dispuna eficient de utilajele de deszapezire din dotare.

Anglia e si tara hilarelor reguli de Health&Safety – a se citi „protectie si sanatate” – duse la absurd, unde batosi birocrati cu simtul raspunderii mult prea dezvoltat isi aroga autoimportanta analizarii factorilor de risc din viata publica. De atatea penibile directive si ingradiri pe tone de hartogaraie, totul paralizeaza in fata unei biete zapezi, cazute tanc in contrast cu trambitata incalzire globala. Asta pentru a improsca si mai mult galbenus pe fetele de Pinocchio de la Copenhaga.

Dar aceea e alta poveste. Regatul nu se afunda in zapada ci sub datoriile de 844,5 miliarde lire sterline, echivaland cu 60,2% din produsul intern brut anual, deficit public ingrosat in urma celei mai negative luni inregistrate recent, noiembrie, cand cu 20,3 miliarde imprumutate, mai mult decat in intregul an 2002.

Ar fi pacat asadar ca economia sa sufere si lipsa unor venituri anticipate din derularea cu motoarele la maxim a programului fotbalistic competitional din preajma Craciunului, ce ofera sambata o intreaga runda de jocuri. Si totusi, cu atatea estimari pentru inlaturarea factorilor de risc, s-ar putea gasi si niste arbitri zelosi care sa amane niscaiva jocuri.

Banuiesc ca daca ar fi fost pe Goodison Park din Liverpool, recentul AEK Atena – Everton de pe Spirou Louis, atunci mai baltit decat mocirlos, cum il regasea recent Dinamo, ar fi fost in mare pericol. De doua ori a fost amanat in ultimele saptamani meciul de Cupa Angliei de pe Edgeley Park din Stockport, dintre County si Torquay, datorita terenului impracticabil, care n-a gazduit nici dispute din campionat, finalmente partida fiind stramutata, impotriva regulamentului competitiei, pe stadionul din Macclesfield, o urbe alaturata. 

Cascadorii rasului, stirea conform careia o prezentatoare TV insulara ramasa blocata in trafic in drum spre lucru mentioneaza faptul ca apelului ei i-a raspuns prezent un echipaj de politie, a carei tranta de succes cu natura a determinat-o pe soferita eliberata sa-i posteze chipul salvatorului pe mesageria twitter cu caracterizarea de Sfant. Asadar sfintii nu mai coboara din ceruri ci sunt angajati din datoriile crescande pe carca onorabililor contribuabili, pe care-i deblocheaza din ghearele unei mane ceresti.

Pariori, pazea, caci a dat zapada peste mamaligi.

Trans Europe 2009

Poate ati apasat titulatura UltraMaratonist, dintre blogurile de pe coloana dreapta. Poate nu. Ati intra in lumea lui Russell Secker, un temerar indreptandu-se cu brio spre varsta a treia.

L-am vazut in carne si oase, am avut ocazia, norocul si onoarea sa-i fiu companion pe scaunul vecin, zburand inapoi de la Oslo la Londra, dupa noaptea solstitiului de vara. Atat de cu picioarele pe pamant, atat de natural si candid in a istorisi o poveste a inimaginabilelor limite ale spiritului uman. I-am vazut gleznele umflate ca borcanele, testament al cursei Trans Europe, ce tocmai o incheiase, dupa 64 de zile in sir pe soselele continentului, insumand 602 ore de alergare cap la cap, 2.800 de mile si 6 tari strabatute.

In spatele glasului rece al cifrelor, care l-a regasit pe locul 30 din totalul celor 68 de ultramaratonisti aliniati la start undeva aproape de Bari, Russell are unul dintre cele mai puternice mesaje intru imputernicirea spiritelor, sufletelor si mintilor noastre. O performanta ca a sa infricoseaza dar mai ales da curaj. Este o poveste de succes a triumfului spiritului uman. Iar Russell a mai avut timp si „nervi” sa si alimenteze scurtul sau jurnal, gratie tehnologiei, in timp real, de pe mobilul la purtator direct pe interfata blogului sau.

Va puteti imagina ce inseamna sa alergi in medie minim 60 de kilometri pe zi, prin soare ori ploaie, pe caldura Italiei sau prin ninsoarea viscolita din preajma noptilor albe ale Cercului Arctic, timp de peste doua luni, zi de zi, fara macar 24 de ore de pauza? Sosete sfartecate, varfuri ale incaltarilor tocite, basici si rani, toate intr-o lupta la prima vedere inumana cu propriile limite, pe care ni le imaginam atat de restranse.

Italia, Elvetia, Germania, transbordarea peste Baltica, si apoi Scandinavia, cu Suedia si „colturi” din Finlanda plus Norvegia. Finish la Nordkapp, punctul nordic extrem al Europei, odata cu solstitiul, la 71 grade 21’10”N. Al 30-lea din 68, dintre care unii au spus intr-adevar pas.

Rainer Koch, un german, a triumfat, urmat la un interval de 6 minute de japonezul Senoo si neamtul Strosny. La femei a invins o japoneza, Funyama, sosita a 20-a in ierarhia generala si urmata la aproape 7 ore de germanca Streicher. Dar in spatele numelor si timpilor, aceleasi povesti inaltatoare ale cutezantei umane. Pe pagina sa, atat de frumos bifate, Trans Gaule in 2005, Deutschlandlauf in 2007 iar acum Trans Europe. Si frumoase amintiri. Plus recordul de a fi pierdut cea mai mare masa corporala dintre ultramaratonistii transcontinentali.

Dar nici cea mai mica urma de superioritate, de aroganta ori de infatuare. De fapt, e prea mare in pielea sa, un monstru sacru al soselelor, pentru a-si irosi energia cu „masti” in ochii altora. Mai mult, m-a facut sa ma simt special, si nu deloc umilit de mult mai redusa mea incercare tocmai bifata, spunandu-mi ca un unic maraton si nu 64 la rand poate fi cel putin la fel de dificil daca nu chiar mai complicat, prin pregatirea psihologica si conotatiile unei abordari diferite, decat ultra-incercarea lor. Inclin sa cred ca a exagerat dar nu-l contrazic pentru ca, in orice caz, dupa peste 100 de maratoane la bord, sigur stie una-doua „boabe” mai multe decat subsemnatul.

Cine are rabdarea, va castiga din a-i citi pasii jurnalului. De la niste glezne normale, la unele tumefiate, de la ninsoarea cu vant de ii lua pe sus, undeva in Suedia, incotosmanat in 6-7 randuri de haine fara a transpira, unde atinsesera deja noptile complet albe, cu lumina 24 de ore in rotirea aratatoarelor, la poza in tricou, ireala, aproape de Capul Nord. Au fost printre cele mai pline de semnificatii ore petrecute recent, undeva in zbor, deasupra nordului Europei. Ascultand experienta unui extraordinar temerar dar atat de in… blugi si tricou, daca ma intelegeti ce vreau sa spun…

In antiteza, sesizand cate suflete ratacite nu mai stiu cum sa copieze mai bine falsele modele ale zilelor noastre, salivand ca daca topismul afiseaza Maybachul si el trebuie sa etapeze macar cu un miniMaybach (chiar, exista asa ceva?), nu am nimic altceva de declarat decat ca inima imi canta de fericire ca o vioara bine acordata. Mi-am ales bine eroii nestiuti, marunti in ochii lumii orbite de uraganul consumerist si de falsele modele impinse in fata de o abila orchestrare, si imi spun ca am norocul sa pasez informatia. Am vazut si trimit mai departe. Nu voi face ca Russell si nu faceti ca Russell, doar daca un imbold special va cheama, dar de ce n-am pretui si purta la suflet samburele unei inaltatoare lectii de viata. Si anume ca oameni din randul oamenilor, atat de naturali si sa zicem „simpli” dupa vorba ori port, nu tu politicieni sau asa zise „vedete”, pot atinge cele mai impresionante si remarcabile tinte…

Post-solstitiu… Adnotari nordice

Va mai „plictisesc” nitel cu descinderea la nord de Cercul Arctic, in pitorescul Tromso. Adnotarile sunt de fapt scurte insemnari pe dosul altor clisee surprinse in nordul Scandinaviei… Si voi incepe cu dara de vopsea albastra!

Pe artera spre aeroport, traseul Midnight Sun Marathon e indicat pe carosabil. Ochii pe albastru!

Mai sunt si cladiri administrative moderne in Tromsoul parca de turta dulce. Iar insemnele de pe un asemenea bloc ne duc cu gandul la Rudyard Kipling. Daca n-ati parcurs inca versurile lui If, celebrul "Daca" al lui Kipling, opriti-va din ce faceti si lecturati...

In piateta centrala, flori si peste oceanic, tarabe langa tarabe. Plus obisnuitele suveniruri. Iar pestii sunt adusi pana si din indepartata Islanda!

Catedrala Polara, plasata pe insula Kvaloy, spre ocean, undeva la baza telecabinei, este o cladire futurista, ridicata in 1960

Aduce cu Europa Centrala, nu-i asa? E soarele celei mai lungi zile din an...

Maratonul a trecut, podiumul verzui, "ecologic", se pastreaza pentru la anul, iar in piata au sosit motociclistii...

In beraria din incinta fabricii de bere Mack, tot dichisul taramului de la nord de Cercul Arctic. E cea mai veche berarie din oras iar un istoric al locului mi-a fost oferit drept supliment la bere. Cu un prosopel pe care sa asez paharul...

La Muzeul Polaria, una dintre ambarcatiunile supravietuind expeditiilor spre Cercul Polar. Acum se odihneste, sub o cupola de sticla

Vikingii se descurca bine si pe mai multe roti, nu doar pe ape. Un tur al orasului, in titicar, sa-i zic asa. Dragut!

Lupta cu valurile, simbolizata in centrul pietei centrale...

Listele cu rezultate, intr-un respiro. Turul orasului e pe terminate.

Vedere din Tromso. Orasul pe pante, apele Bjalsfjorden...

"Unelte" din dotarea vikingilor, a exploratorilor. Ursi polari, foci, vulpi polare, vanat pretios...

Si o strada centrala tipica. Si aici traiesc oameni, fie si in lungile nopti polare, cu doua ore de lumina pe zi...

Podul de peste un kilometru lungime si un cliseu din santierul naval...

Si inchei cu inca un peisaj nocturn, soarele de la miezul noptii, surprins din preajma demipensiunii "mele"...

Sfarsit… Noaptea „alba” a solstitiului de vara, la nord de Cercul Arctic

Poze si povestea de la solstitiul de vara, in Tromso/Norvegia, mai jos…

Roald Amundsen, exploratorul norvegian, pornea in expeditii din Tromso, care-i poarta vesnica amintire. Statuia, in preajma

Tromso ne-a intampinat in cea mai lunga zi a anului cu un plafon de nori. Avea sa se sparga...

Localnicele obisnuiau sa faca naveta. In memoria lor, o statuie in preajma unui refugiu al statiei de autobuz...

Spiritul matern si o biserica din lemn. E seara tarziu, inaintea solstitiului...

Memorialul eroilor cazuti in Rezistenta, intre '40 si '45. Tromso a platit tribut pozitiei sale strategice...

Pe principala strada pietonala, traseul de final isi asteapta alergatorii de 10 kilometri...

Linia de sosire. Mai aveam ceva timp pana la start, asa ca am asistat la finishul altora. In cursa de-o mila...

Crucea Rosie la datorie. Nu doar medalia ti-e agatata de gat, ci si o patura...

Iar acum e randul nostru...

Pentru prima data am alergat cu aparatul la purtator. Scuzati va rog calitatea dar sesizati soarele spargand norii, inaintea miezului noptii!

Cam asa arata casutele nici prea prea nici foarte foarte ale localnicilor

Orasul are cladiri administrative de toata frumusetea

Regele Haakon vegheaza peste principala piata centrala din Tromso.

Lalele, brazi, biserici catolice. O ambianta placuta...

Jurnalul meu de o jumatate de an e la final. Inaintea solstitiului de iarna, de la amiaza unei insorite zile de decembrie, acolo, in preajma Observatorului Regal din Greenwich, la meridianul zero, alesesem déjà drept punct terminus Tromso, la ora solstitiului de vara din noaptea cea mai scurta. 20 pe 21 iunie, spre dimineata, ocazie cu care oraselul port din nordul Norvegiei gazduieste cea de-a 20-a editie a Midnight Sun Marathon. Alergarea soarelui de la miezul noptii…

Las Londra sub o mijgura moale si ma intreb ce vreme ne va intampina in Tromso. Prognoza pentru aceasta perioada a anului e de aproape 20 grade Celsius respectiv de 8 grade la miezul noptii, la ora cursei. Cert e ca va fi lumina. Oare si soare? Daca plafonul de nori va fi ingaduitor…In avion, destui alti inscrisi pentru Midnight Sun Marathon. Ii recunosti usor, dupa echipamentul din dotare. Doar unul a scapat echipajului radar, si anume un ins imbracat elegant, cu o sotie absorbita de sine si de propria-i imagine, care parca nu cadrau cu o descindere la nord de Cercul Arctic. Aveam insa sa raman gura casca, peste nici 24 de ore, cand il vedeam trecand linia de sosire a maratonului, la peste cinci ore de la start.Desi pliantul turistic sugera ca vom zbura deasupra Atlanticului, nu mult ne-a trebuit pentru a vedea pamant si linia tarmului. Atat de puternic contrastul intre verdele intens din preajma malului si albastrul inchis al oceanului… Iar pe uscat, inca destula zapada. Si numeroase ape, unele inaintand si ducandu-ma cu gandul la faimoasele fiorduri.“Ce priveliste! Rareori ti-e dat sa vezi un aeroport in asemenea imprejurimi, cu pista pe malul apelor si un lant muntos in zare” a remarcat unul dintre pasagerii de ocazie cu care am nimerit sa impartim taxiul, spre oras. Celalalt, un japonez, se gandea déjà la maratonul de la miezul noptii si timpul sau de 3 ore si jumatate. Tromso ne intampina cu o vreme buna dar nu si insorita.Prima mare surpriza a fost oferita de calatoria spre oras, pe “scurtatura” prin paianjenisul de tuneluri de sub colina din centrul insulitei pe care e situat Tromso. Intersectii semaforizate, giratorii, toate sapate in munte. Iar la un moment dat iesirea la suprafata, pe una din cele sapte “guri” de iesire la suprafata in estul insulei, cu toate deservind Downtown Tromso. Zona centrala.Totul foarte pitoresc, de la casutele de lemn cu ghirlande de flori la stradutele pietonale si catargele ambarcatiunilor din port. Si totul in culori deschise, calde, placute, “refugiu” in lunile iernii polare cu zilele cu doar doua ore de lumina.

Domnul Karlsen, taximetristul, ne spune ca mult mai multi turisti aleg Tromso pe perioada de iarna, gratie numeroaselor facilitati pentru sporturile sezonului alb. Colina din centrul insulei are traseele sale de schi fond, pistele ei de schi si chiar cele trei trambuline, amplasate in nord-estul orasului, langa campusul universitar, Universitetet I Tromso. Pe colina sunt ele si alte atractii… Un lac natural, Prestvannet, cu pontoane si loc de patina iarna. Gradinile Botanisk Hage si nu doar stadionul de fotbal ci si unul atletic, denumit Valhalla, ca doar suntem in Scandinavia… Japonezul cu gandul la cele 3 ore si jumatate, englezul la reunirea cu sotia sosita déjà in oras dar nu si la cursa, in care o va incuraja de pe margine, iar eu spre Fjellheim, o pensiune amplasata spre sudul insulei, nu departe de centru.

O pensiune tinuta de misionari, calatori in scopuri caritabile sau in actiuni voluntare in emisfera sudica, si autoproclamata Scoala Biblica.La receptie, un cuplu de pensionari elvetieni trimisi ca ultima solutie de cazare la Fjellheim. Nu stiau ca Tromso avea sa fie invadat la momentul solstitiului de vara de “lacustele” alergatoare. “Am calatorit noaptea pe teritoriul Germaniei, cu un tren special, care ne-a imbarcat si masina. Am parcurs intreaga Norvegie, pana la Nordkapp, de unde ne-am intors in aceasta dimineata, in nici doua ore”. Asadar suntem la mica distanta de extremitatea nordica a Scandinaviei si Europei iar helveticii au dat raita alte cateva ore prin Tromso, pentru cazare. Fjellheim, plin si el ochi. Iau cheia, am camera 209, si constat imediat ca mai sunt maratonisti in hotel. Aceiasi asiatici carora le place sa calatoreasca, sa vada. Sa fotografieze. Iar pe una din mesele camerei, constat ca am de-a face cu Noul Testament. Invelit in piele albastra.

Restaurantul Milano, cu literele sale galbene pe fond verde, e sansa mea. Am nevoie de paste, macaroane, “religie” a alergatorilor inaintea curselor. Si unde mai sigur asemenea meniu decat intr-un stabiliment cu denumire peninsulara? E aproape gol dar lumanari palpaie pe toate mesele. Si e doar 4 dupa-amiaza. Am avut mare noroc cu calabrezul Silvio, care si-a “desertat” sufletul in pranzul preparat. Tagliatelle gustoase, o salata consistenta, cu de toate, si o paine la cuptor, cu aroma de usturoi. Apa e de baza…Cu greu m-am despartit de Silvio si colegii sai din bucatarie. Ne-am pozat, am frunzarit Gazetta dello Sport, plansa dupa esecul Italiei cu Egipt, la Cupa Confederatiilor, am sters granite si am dat mana. Sunt invitat a doua zi.In preajma, doi voluntari in tipicele tunici galbene ale organizatorilor strajuiesc o intersectie si un semn indicator dezvaluie enigma. Mai sunt cateva ore pana la Midnight Sun Marathon. Editia a 20-a, din noaptea solstitiului de iarna. O dara albastra, pe carosabil, imi aduce aminte de Maratonul Timisoarei, de cursele de-acasa, unde un indiciu identic iti poarta pasii de la start pana la sosire. Si sper sa nu impartasesc soarta unor alergatori straini, vizitand Timisoara si fara a cunoaste locul, care au “pierdut” o curba si s-au trezit inafara traseului.Imi spun si ca e posibil ca traseul sa treaca prin preajma pensiunii mele si sa ajunga la aeroport, nu de alta dar, in calatoria noastra cu taximetrul de la poarta aeriana spre oras, remarcasem o anumita dara albastra… Sper ca localnicii nu ne vor expedia direct pe avion, de pe parcursul cursei… Nu, nu. Mai sunt ceva krone de cheltuit. Coroane norvegiene. Am primit aproape 10 pe o lira sterlina.Se insereaza, daca se poate spune asa…

E sambata seara si la noapte e solstitiul de vara. Suntem la nord de Cercul Arctic, la paralela 70, si peisajul iti taie rasuflarea. Colinele golase din preajma, de pe insula Kvaloy, “paravan” al orasului in fata Atlanticului, cu casutele si blocurile cu cel mult patru nivele la poale, si cu funicularul ce te cocoata pe creasta, pe “acoperisul” orasului, la 1.257 metri, impopotonat cu tot cu un restaurant. Varful Tromsdalstinden. Pana acolo sunt 420 metri cablu ai cabinei galbene Fjellheisen, instalatia fiind construita in acelasi 1960 de Brodsrene Jakobsens, o companie navala. Muntii golasi si inzapeziti din imprejurimi si soarele jucandu-se printre nori. Cand un versant e incalzit, cand o alta colina e mangaiata de razele sale.Ziua cea mai lunga. Ca in filme. Dar aceasta sambata se va ingemana la Tromso cu noaptea cea mai scurta. E perioada in care lumina nu merge la culcare, asta daca esti suficient de inspirat sa te nimeresti la nord de Cercul Arctic candva in iunie ori iulie.

Cat despre cursa, imi spun ca suntem ca jucatorii din Primera spaniola, asteptand sambata seara, “omorand” timpul, inaintea startului. Mai toate cursele la care am participat sunt fie duminica ori sambata dimineata. Dar de aceea Midnight Sun Marathon e cu atat mai special, cu atat mai ravnit in jurnalul cu amintiri al maratonistilor.Sunt veniti si cinci din comitatul Yorkshire, dupa ce saptamana trecuta alergasera semimaratonul estuarului lui Humber la Marea Nordului. De pe coasta nord-estica a Angliei, la Hull, pe cea nord-vestica a Norvegiei, la Tromso. Roger e fan Arsenal si imi marturiseste ca n-a fost prea intelept din partea sa sa alerge trei curse in patru saptamani, culminand cu maratonul din Tromso. Spera doar sa-l incheie, fie si in circa cinci ore. Simon, companionul sau, isi aminteste de momentul din timpul Maratonului New York, cel cu trecerea lungului pod, cand s-a oprit sa-si faca o poza, langa indicatorul catre Bronx. Amintiri. Nu se iau prea in serios iar numele clubului ad-hoc ii tradeaza. Ceva despre Fat Guys.Un alt grup e si mai pitoresc. “Sunt angajati pentru a alerga. Bossul e mare fan al alergarilor si isi plimba angajatii prin lume, pe la curse”, imi explica antrenorul clubului, un profesionist cu licenta, inaintand gratios spre varsta a treia. Imi spun ca nu-si bat capul cu maratoanele si nici n-au alergat vreunul. Pentru grupul din nordul Londrei e Toro Midnight Sun Half-Marathon iar Toro e numele sponsorului semimaratonului, gasit si pe ambalajele unor produse alimentare din Tromso. La care m-am repezit la sfatul lui Silvio, care mi-a explicat ca duminica toate supermarketurile sunt inchise in oras, fie ele ICA ori Coop.In Tromso déjà se-alearga. E cursa de o mila, unde, cu mic cu mare, orasenii au iesit la o portie de sanatate. E si un concurs de patine cu rotile. Nici o problema cu carosabilul, aproape ca-n palma, dar ar fi cu strazile in panta, coborand spre port. Totusi, daca se urmeaza linia tarmului, spre sud, cea a traseului de maraton, patinatorii nu vor transpira in plina noapte. E si un concurs de 10 kilometri. Plus regele si regina, maratonul si jumatatea sa.

Si apropos de rege, startul e dat din preajma pietei centrale a orasului, ce se prelungeste spre debarcader, piata ce e dominata de statuia Regelui Haakon al V-lea al Norvegiei, cu atat mai sever in “ascutimea” sa in straiele militare. Monumentul dezvaluie ca Haakon n-a prins 60 de primaveri.Lumea e stransa ciorchine in preajma sosirii de pe strada pietonala, paralela cu artera de pe care se da startul, iar comentariul organizatorilor norvegieni e plin de exclamatii, foarte viu, probabil nu si… “colorat”. Se vine in timpi foarte respectabili, sub 33 minute, in cursa de 10 kilometri. Imi spun ca are de-a face si cu frigul. Se anunta doar 6 grade Celsius. Iar un voluntar pregateste paturi groase de campanie, cu care imi imaginez ca se acopereau vikingii sau rezistenta norvegiana la ora luptelor cu ocupantii nazisti. Si cortul verzui cu crucea rosie imi da aceeasi impresie, a vremurilor rezistentei.

Exista de fapt si un memorial cu numele eroilor locali rapusi in cei 6 ani ai celei de-a doua conflagratii mondiale. S-a murit peste tot, chiar si in “crestetul” Europei. De ce atata sange varsat, cand se poate si doar cu zambete la miez de noapte dar in plina zi?

Piata se numeste Stortorget, conform unei placute,  iar intr-un colt al ei, din lemn galbui, strajuieste Katolske Kirke. O biserica catolica. In apropiere, palatul Episcopal. Ca o paranteza semnificativa, aici tinea o comuniune in 1989 Papa Ioan Paul al II-lea. Ah, acest an ’89, mereu si mereu…De cealalta parte a pietei, la parterul cladirii administrative locale, Radhuset, adica Primaria, centrul de organizare al Maratonului.  Sponsorizat de Discovery Petroleum, o companie care exploreaza si spera a for a titei in nordul Norvegiei. Inauntru, lume luminata, peste tot sigla cursei, sugerandu-ti un soare aprins pe post de bust al alergatorului si razele sale, ducandu-te cu gandul la fuleul concurentului.Cat de iuti vom fi oare? Mai am vreme de un suc de mere si un altul de portocale, de cateva poze, inclusiv spre Tromsobrua-Bridge, zveltul pod lung de 1.016 metri, finalizat in 1960, peste stramtoarea Treomsoysundet, ce desparte orasul insula de “ruda” sa dinspre interiorul tarii, unde, pe tarm, se alungeste cartierul Tromsdalen.Dar nu mai e vreme… Ne pozam si… spre start, pe Gronnegata, de la picioarele Regelui Haakon.

E 10 si jumatate seara. Daca mi-as egala ultimii patru timpi de la semimaratoane, atunci as incheia chiar inainte de miezul noptii, aici, inapoi in centru, pe pietonala paralela Storgata, urmatoarea cum cobori spre port.Pregatirea psihologica e insa cu lacune. Am degustat prea mult din ideea descinderii la nord de Cercul Arctic, am fost absorbit de aventura in intregul ei si am pierdut focalizarea pe cursa in sine. Cu consecintele care doar pot sa le anticipez dar care nu ma dezamagesc. Si pentru a ma autoconvinge ca am venit in excursie si nu doar la Midnight Sun Marathon, iau camera cu mine, in cursa. O premiera, dupa atatia ani de tropait pe soselele si arterele Europei…“Coboram” spre sudul insulitei, tot mai aproape de tarm, tot mai aproape de aeroport.

“Heya!” e parola serii. Suntem incurajati la nesfarsit cu “Heya” si nu pot decat sa zambesc ori sa salut din mana, cand scandarile sunt insotite de “Valuri mexicane”. Cine crede ca norvegienii sunt reci si inchisi, sa-si reconsidere prejudecatile. Sunt calzi si deschisi. Optimisti si candizi. Calitati umane care-i tine in lungile reci luni de iarna. Care iarna nu e de trei-patru luni, ca pe continent. Aici suntem pe “dorsalul” panterei scandinave care pare a se arunca pe Europa.Toate natiile, toate culorile, doar un tricou Serpentine. Cu numarul meu. In premiera, n-avem parte de cipuri la siret, care se inregistreze timpii intermediari si final, ci de un cod de bare pe numarul din piept. Cod care ne va fi scanat la sosire, aidoma scanarii unei conserve de fasole boabe in supermarket. Scanare manuala cu ustensila din dotare, una cu infrarosii.

Imi aud numele, dintr-un balcon. Surpriza serii. “Heya Mihai!” Pai bine mai copii, de unde pana unde? Citind listele cu concurenti, spectatorii din cabana puneau cap la cap numerele din piept cu numele noastre. Mihai, pronuntat corect. Oricum, cu o mai mare acuratete decat in cativa ani buni de Londra. Tine de complexul de superioritate al englezilor, sa nu poata pronunta ca lumea numele straine. Nu “pot” sau nu… vor? Alegeti Dumneavoastra.

Multi englezi in cursa, intre multe alte natii. Un prim roman, la a douazecea editie, aici, la nord de Cercul Polar.Pe Scott l-am ajuns din urma spre final. Am incetinit si am schimbat doua vorbe. Un canadian din Edmonton, jucator in liga secunda canadiana de hochei pe gheata, stiind de Timisoara. E invitat la Maratonul nostru. Va veni cu siguranta. Ulterior aveam sa ciocnim berea locului, Mack, in barul Kinematograf. Puneam la cale alte si alte curse. Schitam vise si trasam trasee.Spre final, roluri inversate, cu un localnic care mi-a suflat in ceafa cativa kilometric buni. Si prin ploaia care ne-a udat nitel, o ploaie nocturna, si sub soarele care a spart norii. Soarele miezului noptii solstitiului de vara. Intram in 21 iunie si nu “cobor” sub o ora si 30 minute. Asta sa fie tot pacatul!Ajung pe pietonala, lume ochi la “intrare”, iar scannerul spune 1:33:58. Nu pot sa ma pun cu el ci doar ma incalzeste ideea ca am venit binisor “sub” o ora si 35 minute. Sandwich, o premiera, plus tipicele banana, apa, bauturi energizante. Si patura pe spate. Plus o bere Mack la pahar. Sa ne bucuram de ea, ca in pub costa aproape 7 lire sterline…

Aveam sa aflu in dimineata urmatoare, atat la centrul de organizare, pe listele expuse, cat si din ziarele local respectiv regional Tromso si Nordlys ca am sosit al 10-lea intre semimaratonistii categoriei mele de varsta, 30-39 ani. A castigat un alt Mihai, Michael Gottschalk, de la Long Distance Berlin, in o ora, 15 minute, 54 secunde. L-a urmat la 37 secunde un localnic, Ronny Jakobsen, iar pe 3 a urcat Jensen Rune, de la Run SAS, cu un timp, 1:27:18, abordabil pe propria piele. Cu alte cuvinte, as fi putut “intra in puncte” dar asta doar cu pregatirea psihologica de rigoare. Oricum, medalia cu soarele de la miezul noptii imi atarna la gat iar pe unii ii vad cum o si saruta. La cinci asemenea medalii, adica intoarceri la Tromso, promisiunea gazdelor e ca vine si una de aur. Sunt produse in Africa de Sud. Un italian din Roma, un brazilian, un olandez reprezentand Regatul Unit si un olandez “pur” intre ceilalti clasati in primii 10.Iar neamtul a castigat semimaratonul si la general, pe cand al fetelor l-a cucerit Margaretha Baumann, de la SK Vidar, in 01:21:02.

La maraton, nu doar medalia dar si cununa inverzita cu lauri a fost cucerita de Samuel Chepno Kiprotich, kenyanul de la Sjundio EF, in doua ore, 31 minute, 20 secunde, la fete invingand Anne Jorunn Hodne, de la GTI Stavanger, in 2:47:15. Reintalnirea, la anul.

Si-acum, sa dam tarcoale prin port. Multe sunt de vazut, de admirat, de notat. Schitez. Ar fi mai intai muzeul Tirpitz, amplasat undeva la baza colinei din Tromdalen, sub telecabina. Cuirasatul era scufundat in noiembrie 1944 intre Grindoya si Hakoya, de Lancaster britanice. Razboiul bubuia spre sfarsit si nemtii au pierdut batalii insemnate si intre fiorduri.Mai pacifist, cu rol explorator, Roald Amundsen. O casa memoriala, cu statuia sa in fata si numeroase ancore plus arbalete. Chipul sau, incadrat de gluga. Ma trec fiorii, si nu doar pentru ca ploua in dimineata de dupa solstitiu.

Cald e in interiorul Polarmuseet, muzeul polar, care te intampina cu Legile Vikingilor, inramate. Fii brav si agresiv. Fii pregatit. Fii un bun comerciant. Tineti lucrurile in ordine. Pe subcapitole, la unu ar fi cam asa… Fii direct. Abordeaza toate oportunitatile. Uziteaza de diverse metode de atac. Fi versatil si agil. Ataca fiecare tinta la timpul ei. Nu planui totul in detaliu. Foloseste doar arme de calitate. Ma intreb care legi se preteaza alergarilor si cate le urmez cand e sa atac cursele. Citesc si celelalte capitole. Instructiv.   

Muzeul, intr-o cabana din lemn rosiatic datand din 1830, a fost inaugurat in 18 iunie 1978, la aniversarea a 50 ani de la zborul exploratorului la bordul Latham.Muzeul porneste de la originile expeditiilor, cantonate in timp prin 1795 – 1893, cu cel putin 14 asemenea temerare plecari spre nord, pentru un intreg an. Unii dintre cutezatorii circa 20 membri ai echipajelor mureau la datorie, pe cand vanau de la foci si pana la vulpi… Deficienta de vitamina C. Daca in secolul XIX s-au axat pe Arhipelagul Svalbard, in secolul trecut s-au avantat spre Jan Mayen, norvegienii pornind sis pre Groenlanda, inca inaintea primului razboi mondial. Tintele includeau acum ursii si vulpile polare…Muzeul reuneste toate expeditiile efectuate peste ani, iar in camera 6 chiar si hidroavionul francez Latham 47, cu care Amundsen pleca in vara lui ’28 in cautarea navei disparute “Italia”. Un zbor care avea sa-i fie fatal, undeva intre Tromso si Svalbard, din apele Marii Barents fiind recuperate doar tancul de combustibil si o aripa. Roald, conationalul sau Dietrichson, si 4 francezi, aveau sa-si gaseasca sfarsitul.

Roald Amundsen, exploratory, 1872-1928, sta inscris pe statuia vikingului ajuns la ambii poli. O legenda a expeditiilor mondiale… Avea sa-i urmeze Nansen, cu a sa Fram…

Inapoi intre cei vii, la o bere in cea mai veche berarie din oras. Cea a fabricii inaugurate de Wilhelm Mack in 1845. E vorba de Ollhalen, sau Hala Berariei, inaugurate in 30 septembrie ’27. La o vorba cu alergatori din Canada, Anglia, Olanda. Despre curse, sport, calatorii, intamplari, vomitat in nisipul sau gaurile terenurilor de golf. Chiar…

Tromso se lauda nu doar cu cea mai nordica prim-divizionara de fotbal din lume dar si cu cel mai nordic teren de golf cu 18 tinte din lume. Toate aici, la poalele muntilor din preajma, urcand pana la 1.833 metri. Nu foarte inalti, dar aducand tare ascutiti, la tasnirea lor din ape…Mai multe despre Discovery Petroleum am aflat de la un inginer geolog localnic. Acum nu multi ani erau doar opt mari companii care explorau dupa resurse petroliere in Norvegia. Industria a luat avant si cu sprijin guvernamental, iar acum ar fi 48 pe piata. Unele cu probleme, mai ales in actualul climat. Statul subventioneaza cu 78% din valoarea investitiei, pana ce sunt descoperite zacamintele, moment in care balanta sa schimba, cu firmele achitand la stat, sub forma de taxe si impozite, treisferturi din profit. Dar chiar si asa, angajatii sunt bine remunerati si multumiti. Isi pot permite Berea de 7 lire in Kinematograf, vacantele aproape lunare la schi. Poti schia in care zi a iernii vrei. Avantajul oferit de traiul in Tromso. Dar, dupa cum imi spune un fost cadru militar, a alerga semimaratonul Noptii Polare, programat in seara de 9 ianuarie 2010, e chiar o aventura. Iarna aduce si minus 40 grade, in padurile din preajma. E pe viata si pe moarte, de acolo si legile vikingilor.

Ziua 179. Man United e mare si in Tromso

Acasa la Tromso IL!

De la arena celui mai nordic club prim-divizionar din lume, Alfheim din Tromso, unde castigatoarele de cupe europene Chelsea, Steaua Rosie Beograd si Galatasaray au fost invinse sau, in cazul ultimeia, chiar eliminate din eurocupe, creionez ambianta produsa la nord de Cercul Arctic, la latitudinea 70, de solstitiul de vara din noaptea cu lumina ca-n amiaza mare si soarele pe cer, precum si pasiunea unor localnici nu doar pentru Tromso IL.

Tribuna a doua si gazonul artificial...

 

E aproape trei dimineata si soarele mangaie povarnisurile inzapezite ale insulei Kvaloy, ce adaposteste orasul Tromso, situat pe o insulita legata de Norvegia „mama” printr-un arcuit pod si un tunel subacvatic, de curentul Maelstrom ce sufla de pe marea Barents. Calculez ca mai sunt nici trei ore pana la solstitiul de vara. Suntem la doua ore de rulat cu masina, cum mi-a dezvaluit un cuplu de elvetieni, de Cape North, punctul nordic extrem nu doar al Norvegiei ci si al continentului, unde soarele „de la miezul noptii” se revarsa peste ape in intreaga sa splendoare, dar suntem si la nord de amintitul Cerc Arctic, o neoficiala granita sudica a taramului „The Midnight Sun”, marcat de un memorial ridicat in amintirea prizonierilor de razboi sovietici si sarbi capturati de nazisti si care, cazand pe capete, au construit calea ferata ce leaga sudul Norvegiei de zona Tromso.

Tribuna I, 'oficiala'

Peluza nordica a lasat loc doar vechii cabane TIL-Huset, cu vestiarele de pe vremuri si trofee expuse in geam

Tromso, „Parisul Nordului” acum un secol si jumatate, punct de plecare al expeditiilor nu doar ale lui Roald Amundsen peste Cercul Polar dar si o atractie turistica in zilele noastre. Iar de la 15 septembrie 1920 si mandrindu-se cu Tromso Idrettslag, sau prescurtat TIL, clubul de fotbal cocotat pe locul 3 in Tippeligaen anul trecut si care va reprezenta tara vikingilor in Europa Cup. Da, la Alfheim Stadium, candva poreclit Fort Altheim, „fortareata”, cele 7.500 locuri vor fi luate cu asalt intr-un nou sejur european. Momentan, TIL joaca in duminica imediat urmatoare noptii solstitiului de vara in deplasare, la Stromsgodset, langa Oslo, asa incat arena e pustie, dupa ce sambata a gazduit jocul de prima liga al fetelor.

Din august incolo, cand ziua se va subtia, lucsii nocturnei vor fi mai mult decat necesari.

Dar, dupa cum ne-a explicat Asmund Karlsen, in timp ce ne trecea prin impresionantul labirint de tuneluri subterane, cu intersectii semaforizate si giratorii in toata regula, sapate in munte, „sub oras”, strabatand insulita de la vest la est, localnicii n-au simpatii doar pentru TIL. Pe bord, o insigna… We must agree that Manchester United is great… Trebuie sa cadem de acord ca Man United e mareata. N-are de-a face doar cu faptul ca Ole Gunnar Solskjaer a jucat pentru Red Devils. E o stafeta din generatie in generatie…

Steaua Rosie a fost invinsa cu 3-1 la Tromso, care-si expune echipamentul similar pe strada pietonala din centru

Tatal sau a fost impresionat de tragedia lui United, din februarie ’58. Si i-a impartasit microbul lui Asmund. Care a devenit unul dintre cel 27.000 membri ai clubului suporterilor trupei din Manchester in Norvegia, calatorind pana acum de 28 de ori la Old Trafford, iar intr-o buna zi laolalta cu tatal si copiii sai. „Am fost trei generatii, acolo, in Manchester, si vom tine cu United orice-ar fi. Odata chiar i-am intalnit pe Ryan Giggs si Paul Scholes, la stadion respectiv la Carrington, si mi-am spus ca mai bine sa nu ma mai spal vreodata pe mana. N-am avut ocazia sa-l intalnim si pe Ole Gunnar dar avem marea bucurie ca el sa fi egalat pentru United in finala Champions League.” Asmund mi-a mai marturisit ca, desi nu-i usor, aidoma drumurilor facute cu inima larg deschisa in fotbalul din Albion, tot asa isi „pune lanturile” in fiecare iarna din Tromso, pentru a ataca strazile in panta ale orasului, in ciuda stratului de zapada, in general cu o medie de 80 centimetri. Localnicii isi iubesc minunatia din nordul Scandinaviei, un oras cu partii de schi ori trasee de schi fond pe dealul din centrul insulitei si care ascunde in adancurile sale labirintul stradal, iar clubul care va vizita Alfheim poate fi sigur ca va fi intampinat cu cele 5 legi nescrise ale supravietuirii vikingilor, expuse in Polarmuseet, din preajma „barlogului” lui Amundsen inaintea expeditiilor.

In oras sunt cateva baruri cu tematica fotbalistica. Succesele trupei suedezului Svensson au fost stropite cu multa bere Mack. Takk, TIL! Iti multumim pentru reusite...

Sub crusta de pitoresc port din „turta dulce”, inimi otelite dar totodata calduroase si un club care o invingea cu 3-2, pe zapada viscolita, pe o Chelsea ce avea sa castige la finele respectivei campanii Cupa Cupelor. Dar mai multe despre TIL si istorisirile altor inediti interlocuitori din Tromso, in ultimele zile ale jurnalului meu „intre solstitii”…

Ziua 177. Mai un an si dau… „bacu'”

L-a prajit pe Drogba incat jucatorii lui FC Timisoara pot sa ia aminte. UEFA l-a pus pe ivorian pe tusa 6 jocuri din cupele europene, dintre care doua cu suspendarea sentintei, pentru adevarurile rastite de african la adresa arbitrajului lui Ovrebo, dupa incheierea returului semifinalei de Champions League dintre Chelsea si Barcelona. E mult! Dar cu ce a fost ‘cadorisit’ Ovrebo?

Oricum, la amenintarile ce le-a lansat, Mircea Sandu are el grija si abia asteapta de a-i potcovi pe timisoreni. Si apoi sa stropeasca isprava cu un spritan. Dar puteam sa ne-asteptam ca fostii alb-violeti sa continue traditia de a ceda in finale de Cupa Romaniei, si asta doar daca amintim o pura coincidenta.

In miez de iunie ’92, pe cand nationala Angliei evolua in Suedia, la turneul final al C.E., Poli urca pe scena finalei Cupei Romaniei, in Regie, in fata Stelei lui Dumitrescu. Iar intr-o miercuri in care Albionul evolua in compania unor scandinavi, localnicii suedezi, cedand cu 2-1, alb-violetii pierdeau finala la lovituri de departajare.

Fast-forward… Au trecut 17 ani si in acelasi 15 iunie Anglia, dar la tineret, a evoluat in compania unor scandinavi, finlandezii, tot la un turneu final organizat de suedezi. FC Timisoara a jucat si ea din nou finala iar deznodamantul a fost acelasi. Pe scut.

Ei bine, au trecut 17 ani de la doua insuccese, al Angliei in Suedia si al lui Poli in Bucuresti, care m-au impins sa incep sa scriu. Esecurile lor m-au mahnit iar refugiul l-am gasit in scris. Iar in iulie ’92, in avancronicile primei editii a Premier League, incepeam a semna in Sport Vest. Au trecut atatia ani, atatea sezoane si campionate, cu atatea etape si evenimente, si iata-ne inca despicand firul in patru. Este intr-un fel un semn al scurgerii ireversibile a timpului, o masura a ticaitului nemilos al timpului. La fel cum zilele de la solstitiul de iarna la cel de vara s-au scurs ca firicelele de nisip in clepsidra, tot asa si cele 17 campionate au adunat arhiva la istoria fotbalului.

Atunci, in vara lui ’92, ma refeream la Leeds United drept campioana nationala in Albion. Cu Cantona. Acum, onoarea ii revine unei alte United, din Manchester, pe cand Cantona apare intr-un film cu tema fotbalistica, localizat in Manchester. Semn al schimbarilor radicale de la o decada la alta, daca notam ca Leeds se zbate in esalonul trei. Sau ca Poli e FC. Iar Sport Vest s-a specializat pe fotbal, care, iata, ne copleseste in varianta sa globalizata.

Iar la anul e ‘bacul’ in scris. Ce ne va aduce oare un 2009-2010 al carui program competitional a fost deja trasat in Anglia si in care stim ca FC Timisoara va debuta in Champions League, fie si in fazele ei preliminarii? Abia asteptam ridicarea cortinei, ca de cazut, va cadea ea repede, cat sa aiba timp C.M. din Africa de Sud sa intre in scena, pe 11 iunie 2010, intr-o vineri. Pare atat de departe dar scurgerea inexorabila a timpului are grija de toate.

Asa cum a avut si de zilele bifate de la solstitiul de iarna, mangaind la amiaza Greenwichul, si pana la cel de vara, de la finele acestei saptamani. Cand cu soarele de la miezul noptii, in noaptea cea mai scurta, pe taramul cu zi lumina 24 de ore, la nord de Cercul Arctic.