Posts Tagged ‘Ciocanul’

Rugină postindustrială bănăţeană

iulie 7, 2010

M-am întors la Nădrag. Cu gândul să urc cât mai mult pe drumul forestier, spre cabana Căpriorul. Iar aparatul foto a intrat în funcţiune, cu de toate…

Un "Bine aţi venit!" din alte vremuri, la fel de inimos dar ros de vremi. Rugina de la intrare deconspiră decăderea economică a aşezării...

La răscrucea dinspre capătul comunei, unde asfaltul face loc drumului desfundat iar şirul caselor e stopat de pădure, am descoperit că pe-acolo ar fi şi un ştrand...

Un grup de copii, în costume de baie şi cu prosoape, mărşăluia pe jos spre pădure. La ştrand? Sau la vreun locşor secret şi frumos de pe pârâul Padeş? Apă coborând din munte, de la 7 izvoare, din umbra celui mai înalt vârf din judeţul Timiş. Padeş, 1374 metri… Răspunsul a venit imediat.

De splai a rămas doar numele. O masă cu bancă, noi, în preajma vechiului ştrand dezafectat, acum două "găuri" în ruină şi cu buruieni, una mai mică, rezervată cândva copiilor, şi o alta pe vremuri bazin în toată regula. Şi încă în aer liber...

Desigur, locurile de recreere s-au degradat în pas cu alunecarea pe tobogan a industriei locului. Nădragul avea 5.000 locuitori imediat după aşa zisa revoluţie dar populaţia aproape că s-a înjumătăţit, migrând după decăderea „Ciocanului”. Cândva o perlă a metalurgiei româneşti, despre care aminteam recent şi în postarea <Cămaşa violetă>, acum doar o expoziţie de rugină şi ziduri fără tencuială.

Ruina unei foste hale industriale şi, în contrast, un lemn tricolor cu şezut plus un coş de gunoi stradal cu însemnele Primăriei locale, ambele bine întreţinute. Micile detalii ambientale nu pot însă estompa gravitatea decăderii industriale...

Măcar de-ar fi fost doar o hală suferindă. Dar şi vecina sa plânge. Hiroshima 1945? Nu. Timiş 2010.

Şi totuşi, viaţa merge înainte. Nădrag ar avea ce oferi, mai ales în plan turistic, fiind „bază” de plecare, cum am spus, spre Căpriorul şi vârful Padeş, aflat la vreo 20 kilometri, dar şi spre alte atracţii naturale. Cascade, peşteri, stânci. Căsuţele din copac, după cum ne-a spus un localnic, au căzut din păcate şi ele pradă lipsei de îngrijire, atenţie, fonduri, suflet, interes, în ordinea pe care-o vreţi. Cu toate problemele industriei ruginite, odată ieşit din Nădrag, pe valea Padeşului în sus, sunt într-adevăr de ascultat atât vorbele poetului cât şi susurul apei.

"Dacă drumu-ţi pe aici se va abate / Savurând aceste fermecătoare locuri / Aruncă vălul uitării peste griji şi gânduri / Căci numai cel ce uită poate fi fericit" e o traducere din limba maghiară a versurilor scrise în 1914 de Jahn Volcy, de pe Monumentul Turistului din centrul Nădragului

Mic dar cu torent, Padeşul are din loc în loc şi mici cascade...

...croindu-şi drum din înaltul Munţilor Poiana Ruscăi spre şesul Timişului

Panoul din centru reuneşte toate reperele turistice. Ar trebui câteva zile bune pentru străbaterea cu pasul a potecilor marcate din zonă. Înspre Cascada Cerbului, Stânca Şoimului, Belvedere, Stânca de la Cârlionţu, Cascada din Valea Icoanei, Peştera Bufniţei, Stânca Tâlharului…

Turismul ar putea regenera zona, la câtă bogăţie naturală poartă munţii din împrejurimi. Se va valorifica oare potenţialul?

Locuri frumoase...

...locuri pitoreşti

E pictată şi acea ultimă locomotivă, încă expusă la intrarea în comună, în fruntea unei garnituri de mărfuri. În jur însă, decădere industrială.

Alte hale dezafectate, relicve ale unor vremuri când Nădragul producea plusvaloare

Peisaj post-industrial cu pod rulant şi poartă de acces "străvezie"...

Şi încă o magazie roasă de rugină. În ce parte priveşti, peisajul industrial e deprimant, în contrast cu frumuseţea versanţilor ce îngrădesc Nădragul

Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Din nou, în pofida dezastrului economic, se vede că oamenii locului au pus suflet ca măcar aparenţele să fie salvate. Un monument al eroilor locali căzuţi în primul război mondial, bine întreţinut şi împrospătat cu flori, un pod peste Padeş plin de ghivece de flori, un părculeţ al copiilor şi biserica locului. Acele mici oaze de normalitate într-un decor sfâşiat de rugina industrială. M-am abţinut să fotografiez blocurile „cutii de chibrituri”, era prea trist de arătat cum se chinuie localnicii. Într-o lume paralelă decât cea a îmbogăţiţilor mincinoşi şi ipocriţi ai ţării.

Presărând pe-a lor morminte, ale lacrimilor flori...

Nădragul are poduri rutiere şi pietonale peste Padeş. Aici, cel din centru...

Leagăne şi tobogane în părculeţul de pe mal...

... şi biserica locului văzută dinspre piaţa Primăriei

Nădrag, între decădere şi normalitate. De la concedieri la speranţă. De la ruine la frumuseţea naturală. Mai multe despre localitate am găsit pe http://ro.wikipedia.org/wiki/N%C4%83drag,_Timi%C8%99 iar de-acolo mi-am luat rămas bun cu direcţia Fârdea, Lacul Surduc…

Rămâi cu bine, Nădrag!

Camasa violeta

iunie 2, 2010

In ultimul editorial din <Fotbal vest>, sub genericul SUTURI IN ZID, am pomenit de loialitatea unor fani dintr-un colt uitat de lume al judetului Timis, care dau din putinul pe care-l au pentru alb-violetii ce de la inaltimea scaunelor conducerii le arunca fara consideratie si chibzuinta „pachete” de bilete ori emana ca echipa ar reusi vezi Doamne performante mai mari decat ar merita Timisoara…

In acea zona rurala oamenii isi castiga foarte greu existenta, inclusiv arand la deal cu calul...

insa credinta si omenia ii fac sa ramana loiali pana in panzele alb…-violete unor anumite culori si embleme semnificative in Banat. Pasiunea nu le-a fost insa rasplatita de conducatorii FC Timisoara, ce le-au bagat pe gat la ora triplei cu Zagreb, Ajax si Anderlecht un „pachet”de 3 bilete. Cat de lesne le-ar fi fost unor tarani din jurul Timisoarei sa achite intreg „pachetul” si sa si vina la oras in toate cele 3 seri tomnatice, pentru a-si sustine echipa? Deloc, chiar deloc…

In mod normal ar fi fost Ruga de Rusalii. Sarbatoare. Insa norii negri, prognozati de statiile meteo, au lasat scena pustie, pravalindu-se cu fulgere si tunete in amortita dupa-amiaza de duminica. Parca venea potopul iar relicvele industriale ale Nadragului, sumbre hale dezafectate, aveau un aer si mai intunecat.

A tras de camasa cu un gest preferat de jucatori la marcarea golului ori pentru a-si dovedi atasamentul fata de culorile clubului, spunand ca il „doare sufletul”. „N-am dormit azi-noapte de necaz, dupa ce ne-am intors de la meci” ne-a spus batranul cu par cernit. Supararea pentru un 1-2 cu FC Brasov, ce i-a vanturat pe alb-violeti de pe podium, nu l-a impiedicat insa sa imbrace tot camasa violeta.

„Suntem patru, strangem bani de benzina si mergem mereu la Timisoara, s-o vedem pe Poli a noastra. Asta de ani de zile” s-a explicat batranul. Uitandu-te in jur, la peisajul post-industrial, la greutatile oamenilor, la baiatul biciclist incercand cumva sa-si arunce in spate un sac alb mai mare decat el, loialitatea batranului suporter e cu atat mai admirabila.

Nadragul „cade” de pe harta judetului Timis, fiind la granita cu Carasul, iar ultimii kilometri de sosea de-a lungul vaii sunt pistruiati de cratere in asfalt, asa incat te-ntrebi cum se descurcau fanii la intoarcerea in comuna, pe intuneric, dupa un joc dictat de orarul atotputernicelor televiziuni, uneori mult prea tarziu in seara. Nu puteai sa nu simpatizezi cu incercatul chibit.

Nu-i public numele pentru ca e un etalon al fanului inflacarat. Oricare dintre cei ce vin, platesc si sufera la stadion, si mai ales la greu, se regasesc in acest portret robot. Pasiunea pentru o echipa, pentru niste culori, n-are limita de varsta si nu e vestejita nici de distanta ori de subtirimea portofelului. E vesnica, inexplicabila dar mai ales esentiala pentru „sanatatea” jocului si pasarea microbului. Venerabilul suporter si cei ca batranul sunt forma pura, neintinata, a fotbalului de la noi sau mai bine zis a ce-a mai ramas din el.

Si e foarte greu de deslusit ce sperante le umplu an de an paharul, peste decenii, sa tina cu un club fara vreun titlu national in palmares dar ros de dezamagiri!? Insa mirajul lui Poli e pare-se la fel de mare iar raza de magnetizare a alb-violetului bate macar si pana la Nadrag, la poalele celui mai inalt varf din judet, Pades.

Padesul, cum e denumit fostul club Laminorul Nadrag, nu mai primeste, ca pe vremuri, vizita Stelei ori Universitatii Craiova, in Cupa Romaniei, ci pe vecinii din Manastiur, cum scrie pe o alta coala A4, langa cea anuntand amanarea Rugii.

Padesul e fosta Laminorul iar FC Timisoara se vrea a fi Poli. Trecut si prezent, pentru cine mai intelege ceva. Atelierele de prelucrare a fierului, de prin 1845, deveneau peste ani o adevarata forta a metalurgiei sud-est europene, acel Nadrag – Calan – Titan de pe langa Domeniile Resita. Iar localnicii mai treceau si sub arme… La doi pasi de scena goala, pe monumentul eroilor cazuti in primul razboi mondial, zece de pe lista de 22 sunt numele cu rezonanta maghiara, germana ori evreiasca. Suferinta si jertfa, ca si pasiunea, n-au granite…

Si dupa `89 inca destui au calcat pragul Laminorului, fosta Ciocanul, printre ei probabil si mari „polisti”. Azi, in umbra ruinelor fabricii, o populatie dependenta sufera stoic intr-un amalgam de nedumerire si fatalism la ceea ce li se pare a fi cruda soarta a „tranzitiei”, pe care o iau de buna, nebanuind poate subminarea voita si fortata a Laminorului, si cate nu sunt ca el, intru transformarea locurilor in simple piete de desfacere ale corporatiilor altora. In vitrina prafuita a unei vechi cladiri demne de pietele Timisoarei dar cazuta in paragina sub greutatea lacatului, si lipita de cea a primariei locale, un unic semn colorat al potopului actual. American Cola. Un paradox ironic.

Iar intre localnicii tragand ponoasele sforariilor altora, si batranul nostru polist. Care se va intoarce la Timisoara si la toamna, s-o vada pe Poli contra Stelei ori in Europa League, acolo unde „retrogradarea” din fazele preliminare ale Champions League, in ceea ce s-a dovedit a fi cel mai lung parcurs european al alb-violetilor, a fost intinata de „pachetul” de bilete pentru meciurile din grupa.

Incerc iar sa mi-i imaginez pe cei patru din Nadrag, cum or fi navigat printre gropi in frigurosul intuneric tomnatic, dupa un meci international necastigat aproape de miezul noptii. Multi sunt pasionatii din categoria celor care, la strangerea curelei, ar renunta doar in cele din urma la biletul de intrare, iar si unora ca ei li s-a solicitat renumitul „pachet”.

Respectivul rateu de vanzare si imagine il consider emblematic pentru sezonul incheiat si in general pentru falia evidenta intre interesele comerciale ale unor aciuiti in mlastina „oamenilor de fotbal”, si care cred ca orasul Timisoara nu merita un anumit grad de performanta, fara insa a intelege deloc „sufletul” locului, si pasiunea pura a celor ca batranul cu camasa violeta.

Or fi stiind oare de existenta unora ca batranul polist inchipuiti citati emanand ca Timisoara nu merita sudoarea risipita de Poli alias F.C.!? Chiar sa mai credem ca la club primeaza mandria de a „trage” pentru oras, si nu banii, dupa fiascoul cu „pachetul”, cand coagularea publicului in jurul echipei a fost sacrificata pentru o iluzorie reteta cu zerouri tocmai la un moment de gala pentru Timisoara!?

Din contra, as zice ca batranul fan nu merita sa-l doare sufletul pentru un club ce-i ticluieste „pachete”. Dar asta e conditia suporterului. Sau poate ca respectiva incercare a fost o schimbare de macaz spre potentiala atragere in tribune a unui alt gen de suporter, nu neaparat la fel de patimas dar sigur mai „incarcat”, eventual cu vesnicia sentimentelor pentru alb-violet mai voalata dar fluturand frenetic la o adica un stegulet cu aceleasi culori insa zugravite in functie de… coloraturi si interese, dupa cum bate vantul. Cu un sponsor mic in colt.

Firul recent rupt al vechilor istorii ale Laminorului si Politehnicii, cea veche, cu „Tata Mare”, a astora care nu meritam ce „fac” unii pentru Timisoara fotbalistica, sunt exemple ale magnitudinii cutremurelor la care unii ca batranul cu camasa violeta au fost martori muti. Sunt triste exemple ale napraznicelor lovituri la temelia unor adevarate institutii ridicate demult, cu credinta, pasiune si sperante.

Acum, cat de-un bob sperante dupa acest loc 5 si nu prea mult in rest. Un afis cu American Cola dupa gratii acolo iar pe-aici inchipuirile unora care habar n-au de vechiul spirit, suflet si mers al lucrurilor in Banat. Unde Timisoara era obisnuita candva cu performante si titluri nationale, patru ale Ripensiei dupa cele 6 ale alb-violetilor de la Chinezul.