Posts Tagged ‘jurnal’

În Răşinariul lui Cioran şi Goga

Octombrie 31, 2010

Şi în excursia asta am frunzărit prin Cioran. Gândindu-mă că voi descinde la casa memorială din Răşinari, pe vale în jos de la Păltiniş…

Citesc ce-a scris în Caiete III, din Colecţia de Memorii, Jurnale, Convorbiri, la data de 20 februarie 1967… „Când sare-n ochi că gloria şi fericirea sunt incompatibile, cum se face că atâţia oameni aleargă după glorie? Din aceleaşi motive pentru care primul om a ales arborele cunoaşterii, amăgirea, sclipiciul cunoaşterii în locul adevăratei vieţi. Falsa nemurire în locul celei adevărate, aparenţa în locul fiinţei. Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului”.

"În această casă s-a născut Emil Cioran. 8 aprilie 1911". Bustului i-a căzut nasul şi sper ca la centenar, în aprilie 2011, să fie remodelat.

Şi-mi spun că în faţa măreţiei naturii, atotputernice şi copleşitoare, aşa cum am redescoperit-o la Păltiniş, chiar e un păcat să „laşi urme”. Mai bine te răsfeţi cu aerul de munte, cu foşnetul pădurii, cu apa de izvor, asculţi tăcerea şi o îngâni. Dar suntem capabili să nu ne manifestăm? Să nu ne vânzolim în faţa semenilor!? Să ne cufundăm şi îngropăm în condiţia reală, de furnică trecătoare!? Aş… Uitaţi-vă la mine… Mă bag în seamă cu acest blog. Las urme. Să-mi ştie oamenii părerea, în lung şi-n lat. La ce bun? Alţii lasă urme mai adânci… Fundaţii pe locuri din care rădăcini de brad îşi luau seva. Sau gunoaie dispensabile după consum. Chiar, şi în vârf de plai e ploaie de peturi. Lăsăm urme…

Mai răsfoiesc câteva pagini şi culeg ce-a scris tot în Paris, în 12 iunie 1968, despre „vecinii” de peste Canalul Mânecii… „J.T., revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat. Englezii ştiu că ţara lor nu are viitor şi chiar că e pierdută, dar nu suferă, îşi acceptă decăderea ca pe o evidenţă asupra căreia nu se cuvine să insişti. Îi spun prietenului meu că e exact constatarea pe care-o făcusem şi cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte Roma din secolul al IV-lea sau chiar al V-lea. (Drama acestor naţiuni fără ţărani, fără rezerve biologice şi cu un trecut prea bogat, prea apăsător).”

Cât adevăr. Şi asta era acum peste 40 de ani. De-atunci corabia a mai luat multă apă, cât despre mateloţi şi căpitani, chiar, mai bine mucles. Partea proastă e această ardoare nătângă a societăţii moderne româneşti de a copia fără discernământ, de a se „engliza”, de a deveni „cool”, de fapt de a transpune într-o bătătură în care nu se pretează, cu caracteristici carpatine, tot ce e mai putred, nociv dar insidios, „civilizat”, din farsa mincinoasă de sorginte capitalist-neoliberală, colonizând în stânga şi-n dreapta prin glonţul şi propaganda anglo-saxonă, fie ea de la… Jeep şi pân-la … Public Relations, ce mai, totul, totul. Cum îi zice la născocirea aia dezumanizantă!?! Human Resources parcă, nu-i aşa? Ei sunt aleşii colonizării globale a mileniului III, noi suntem naivii subiecţi… 

Lăsăm mândra casă a lui Cioran, trecem înapoi pârâul şi ne oprim alături, în faţa casei memoriale a lui Octavian Goga. Cu trei brazi în curte, înalţi ca pe colinele Păltinişului. „La noi sunt codri verzi de brad / Şi câmpuri de mătasă / La noi atâţia fluturi sunt / Şi-atâta jale-n casă / Privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte / La noi sunt cântece şi flori / Şi lacrimi multe, multe”.

„Noi”, Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904, din volumul „Poezii”, publicat în 1905, consacrare a poetului…

"Casa în care s-a născut la 20 martie 1881 Octavian Goga - poetul pătimirii noastre"

E aşa frumos aici, e atât de înălţător, încărcat de istorie, îmbibat de semnificaţii dintre cele mai adânci şi apropiate sufletului poporului român. Dar unde ni l-am rătăcit? Căror false călăuze ni l-am încredinţat făr-a clipi? Şi când ne vom trezi? Drumul e greşit…

Nu este înmormântat în Răşinariul natal, ci la Ciucea, unde se retrăsese, dar tot am trecut pe la biserica din comună, unde e locul de veci al lui Andrei Şaguna. Peste drum, intrarea în cimitir era flancată de tăbliţele cu săgeată spre o… pensiune. Mda.

Şi-apoi ne-am uitat spre înălţimi, şi-am căutat refugiu, cu cărţile sub nas… Iar pe drum am auzit clinchet de talangă. Cât de pur şi firesc. Anihilat însă de claxonul unui doljean grăbit, la volanul tablei sale pe 4 roţi. Păi bine băi, tu vacă artificială îmi stai în cale, limuzinei mele cu lapte natural în uger!?!

 

Trans Europe 2009

Iulie 12, 2009

Poate ati apasat titulatura UltraMaratonist, dintre blogurile de pe coloana dreapta. Poate nu. Ati intra in lumea lui Russell Secker, un temerar indreptandu-se cu brio spre varsta a treia.

L-am vazut in carne si oase, am avut ocazia, norocul si onoarea sa-i fiu companion pe scaunul vecin, zburand inapoi de la Oslo la Londra, dupa noaptea solstitiului de vara. Atat de cu picioarele pe pamant, atat de natural si candid in a istorisi o poveste a inimaginabilelor limite ale spiritului uman. I-am vazut gleznele umflate ca borcanele, testament al cursei Trans Europe, ce tocmai o incheiase, dupa 64 de zile in sir pe soselele continentului, insumand 602 ore de alergare cap la cap, 2.800 de mile si 6 tari strabatute.

In spatele glasului rece al cifrelor, care l-a regasit pe locul 30 din totalul celor 68 de ultramaratonisti aliniati la start undeva aproape de Bari, Russell are unul dintre cele mai puternice mesaje intru imputernicirea spiritelor, sufletelor si mintilor noastre. O performanta ca a sa infricoseaza dar mai ales da curaj. Este o poveste de succes a triumfului spiritului uman. Iar Russell a mai avut timp si „nervi” sa si alimenteze scurtul sau jurnal, gratie tehnologiei, in timp real, de pe mobilul la purtator direct pe interfata blogului sau.

Va puteti imagina ce inseamna sa alergi in medie minim 60 de kilometri pe zi, prin soare ori ploaie, pe caldura Italiei sau prin ninsoarea viscolita din preajma noptilor albe ale Cercului Arctic, timp de peste doua luni, zi de zi, fara macar 24 de ore de pauza? Sosete sfartecate, varfuri ale incaltarilor tocite, basici si rani, toate intr-o lupta la prima vedere inumana cu propriile limite, pe care ni le imaginam atat de restranse.

Italia, Elvetia, Germania, transbordarea peste Baltica, si apoi Scandinavia, cu Suedia si „colturi” din Finlanda plus Norvegia. Finish la Nordkapp, punctul nordic extrem al Europei, odata cu solstitiul, la 71 grade 21’10”N. Al 30-lea din 68, dintre care unii au spus intr-adevar pas.

Rainer Koch, un german, a triumfat, urmat la un interval de 6 minute de japonezul Senoo si neamtul Strosny. La femei a invins o japoneza, Funyama, sosita a 20-a in ierarhia generala si urmata la aproape 7 ore de germanca Streicher. Dar in spatele numelor si timpilor, aceleasi povesti inaltatoare ale cutezantei umane. Pe pagina sa, atat de frumos bifate, Trans Gaule in 2005, Deutschlandlauf in 2007 iar acum Trans Europe. Si frumoase amintiri. Plus recordul de a fi pierdut cea mai mare masa corporala dintre ultramaratonistii transcontinentali.

Dar nici cea mai mica urma de superioritate, de aroganta ori de infatuare. De fapt, e prea mare in pielea sa, un monstru sacru al soselelor, pentru a-si irosi energia cu „masti” in ochii altora. Mai mult, m-a facut sa ma simt special, si nu deloc umilit de mult mai redusa mea incercare tocmai bifata, spunandu-mi ca un unic maraton si nu 64 la rand poate fi cel putin la fel de dificil daca nu chiar mai complicat, prin pregatirea psihologica si conotatiile unei abordari diferite, decat ultra-incercarea lor. Inclin sa cred ca a exagerat dar nu-l contrazic pentru ca, in orice caz, dupa peste 100 de maratoane la bord, sigur stie una-doua „boabe” mai multe decat subsemnatul.

Cine are rabdarea, va castiga din a-i citi pasii jurnalului. De la niste glezne normale, la unele tumefiate, de la ninsoarea cu vant de ii lua pe sus, undeva in Suedia, incotosmanat in 6-7 randuri de haine fara a transpira, unde atinsesera deja noptile complet albe, cu lumina 24 de ore in rotirea aratatoarelor, la poza in tricou, ireala, aproape de Capul Nord. Au fost printre cele mai pline de semnificatii ore petrecute recent, undeva in zbor, deasupra nordului Europei. Ascultand experienta unui extraordinar temerar dar atat de in… blugi si tricou, daca ma intelegeti ce vreau sa spun…

In antiteza, sesizand cate suflete ratacite nu mai stiu cum sa copieze mai bine falsele modele ale zilelor noastre, salivand ca daca topismul afiseaza Maybachul si el trebuie sa etapeze macar cu un miniMaybach (chiar, exista asa ceva?), nu am nimic altceva de declarat decat ca inima imi canta de fericire ca o vioara bine acordata. Mi-am ales bine eroii nestiuti, marunti in ochii lumii orbite de uraganul consumerist si de falsele modele impinse in fata de o abila orchestrare, si imi spun ca am norocul sa pasez informatia. Am vazut si trimit mai departe. Nu voi face ca Russell si nu faceti ca Russell, doar daca un imbold special va cheama, dar de ce n-am pretui si purta la suflet samburele unei inaltatoare lectii de viata. Si anume ca oameni din randul oamenilor, atat de naturali si sa zicem „simpli” dupa vorba ori port, nu tu politicieni sau asa zise „vedete”, pot atinge cele mai impresionante si remarcabile tinte…