Posts Tagged ‘financiar’

BBC Panorama dezvaluie „Diavolul” pe rosu aprins

iunie 8, 2010

Sambata e debutul Anglia - SUA in sudul Africii, insa BBC a pus degetul pe rana "acasa", in insula

Panorama e un traditional reportaj investigativ de televiziune al corporatiei de difuzare britanice. Iar in saptamana startului Cupei Mondiale s-a luat de fotbal, mai exact de datoriile dezvaluite a fi de fapt de peste un miliard lire sterline al vicecampioanei Manchester United. E groasa la Old Trafford…

Fanii au adoptat verde-auriul lui Newton Heath, "samburele" lui United din secolul XIX, in spirit de fronda fata de datoriile si creditele cu care clanul Glazer a acaparat si impovarat tripla campioana a Europei

Ronaldo a fost cedat unei rivale pe 80 milioane si n-a fost inlocuit cu o vedeta de acelasi calibru, preturile biletelor si nu numai la Old Trafford s-au balonat cu o treime, a rasuflat in presa ca datoriile si creditele contractate de familia Glazer bateau spre un miliard lire sterline, care conform ultimelor dezvaluiri de televiziune au si trecut pragul, s-a clarificat ca United, cu toate profiturile sale generate de „talentul din iarba”, abia rasufla sa-si achite dobanzile la datorii, si care de-acum vor creste la cota de 16,5%, si e tot mai clar ca un anume ceva e profund gresit in planul clanului Glazer, mai ales in ideea ca UEFA e chitita sa se ia la tranta si chiar sa faca sicane majore cluburilor care se intind mai mult decat le permite plapuma. A se citi sa nu achizitioneze peste posibilitatile veniturilor generate. Boala generala in Albion dar se pare mai ales la Old Trafford, de cand cu Malcolm Glazer si fiii.

Intr-o forma de protest, fanii care n-au dezertat acum deja cativa ani buni la „dizidenta” FC United of Manchester, creata ca un raspuns spiritual si non-comercial la liberalismul corporatist ca o bula de sapun al Glazerilor, s-au luat de dupa umeri si au arborat la Old Trafford galben-auriul unor zile de inceput ale clubului, mai senine si pe baze mai sanatoase, fara grotescul impovararii actuale.

Glazerii au inghitit in sec la meciurile jucate in 2010 intr-un stadion inundat de vechile culori, asociate cu un spirit curat al fotbalului ca joc si nu afacere, fanii aratandu-si puterea pe care totusi o au. Boicotul ultim si absolut ar fi probabil incetarea achizitionarii de bilete, abonamente si produse ale „instalatiei de muls” atasate de Glazer culorilor negru-alb-rosu. Nu se va ajunge probabil acolo dar indiferent de rezultatele echipei lui Sir Alex Ferguson, la Manchester United se anunta cel putin un an pe carbuni incinsi.

Declinul subit al rivalei vecine Liverpool FC, sfarsita pe 7, fara un stadion nou, de-acum si fara antrenor si incarcata de datorii cu dobanda, e un avertisment ca nimeni, oricat de colos ar fi, nu e scutit in intercorelarea financiara actuala, de potentiale puternice seisme. Remember Leeds United, semifinalista de Champions League acum un deceniu, pentru a intelege ce se alege cand cheltui mai mult decat iti poti permite cu adevarat…

LOVE UNITED pe rosu, HATE GLAZER pe negru nu mai e doar un afis ratacit in Manchester. E o stare de spirit in tribunele de la Old Trafford si subiect sub lupa intr-unul din cele mai urmarite reportaje TV ale postului de stat BBC

De fapt, cat de corporatist si americanizat, cat de alienat de comunitatea locala si internationalizat a devenit clubul cu 18 titluri nationale ale Albionului poate fi lesne vazut si in Africa de Sud, sub bagheta italianului, unde de cand cu forfaitul lui Rio au ramas la ordine de la United doar talismanicul Rooney si probabil rezerva Carrick. Doar atat, United, pentru Anglia!? Trebuie ca Sir Matt Busby se rasuceste in mormant.

Reclame

Oli sa mearga pe luna

mai 14, 2010

Se poarta si pe la case mai mari si la prima vedere mult mai ordonate. Politica isi baga nasul in fotbal. Regatul Unit se strange joi la urne, pentru alegeri parlamentare, care, ca o paranteza, sunt mai degraba de fatada din moment ce majoritatea legilor vin de la Bruxelles, iar acelasi partid laburist de guvernamant a ales din nou, poate in ideea de a grebla capital electoral, sa se priceapa si la sport.

Daca a avut obrazul sa scoata din burta acuze la adresa irakienilor, pentru a justifica si declansa o invazie, lui Blair nu i-a trebuit acum peste un deceniu tot atat soric pentru a impresiona alegatorii cum ca o incuraja din peluze pe Newcastle United inca din copilarie. Luna trecuta in schimb, laburistii s-au aratat ingrijorati nevoie mare de gradul ridicat de indatorare al cremei cluburilor profesioniste din Albion, nefacand insa altceva decat sa trompeteze ceea ce UEFA atrasese de ceva vreme atentia, cu o salva de avertisment.

Nu suna oare a ipocrizie sa te legi de datoriile unor grupari din sistemul privat, cand cele publice ale corabiei gestionate de partidul la putere scufunda insula cu circa 447 milioane lire sterline pe zi!? Mult mai grav e de fapt aspectul ca formatii din elitista Premier League au ajuns la cheremul bancilor, care finantisti sunt cei ce trag sforile si le dicteaza din umbra ce si cum sa cante alesilor pe post de marionete, care-or fi ei, indiferent de culoare.

Portsmouth, cea suspendata, e pe mana unor administratori care-i cauta cumparatori. Iar Liverpool a fost tocmai preluata de un presedinte cu abonament anual la Chelsea si o norma de o zi pe saptamana la Anfield Road, pentru a unge trecerea “Cormoranilor” din mainile nord-americanilor in vitrina cu jucarii a altor interesati de magnetismul fotbalului. S-a ajuns ca Barclays, institutia financiara sponsorizand inca de la inceputuri Premier League, sa se implice direct in soarta lui Liverpool, delegandu-l pe Broughton sa gaseasca un cumparator ce-ar prelua si datoriile clubului si nevoile investirii in viitorul stadion.

Complicatii si la Birmingham City, spre finele unui sezon remarcabil la revenirea in prima liga. Carsten Yeung si consortiul asiatic ce a preluat acum 3 ani si ceva clubul, mai ca se vede fara fraiele gruparii de la St. Andrews in maini, dupa ce o banca de investitii a castigat procesul intentat pentru neachitarea la termen a unui comision de 2,2 milioane lire legat de trecerea gruparii din mainile lui Sullivan si Gold in cele ale noilor proprietari. Culmea ironiei e ca “albastrii” sunt momentan in custodia unor institutii financiare in ciuda faptului ca nu Seymour Pierce, reclamanta actuala, finaliza la vremea respectiva achizitia lui Yeung.

Lucrurile stau deci cum stau in elita, cu unele cluburi cu mainile legate la spate de atotputernicele banci, iar in The Football League banii sunt cu atat mai putini iar echilibristica pe sarma cu atat mai precara, fapt remarcat de Lord Mawhinney la retragerea sa de la carma forului diriguitor al ligilor doi – patru. Fostul presedinte tocmai a remarcat poate pentru ultima oara ca singura sansa reala de supravietuire a gruparilor mici e sa se incadreze in bugete.

O alta “buturuga mica” s-a vazut recent vaduvita de restransele-i venituri financiare si a trebuit sa suiere ca din gura de sarpe pentru a nu fi afectata de… politic. Cei de la Motherwell, din Scottish Premier League, nu s-au declarat impotriva continuarii impartirii competitiei in turneele locurilor 1-6 si 7-12, dupa cele 3 tururi de campionat insumand 33 etape, de care impartire alte grupari pare-se s-au cam saturat, dar au contestat vehement calendarul ales pentru aceste ultime cinci runde din play-off.

Mai exact, “Otelarii” au ramas masca la programarea celor doar doua jocuri pe teren propriu din turneul locurilor 1-6. Unul, pierdut recent cu Dundee United, scor 2-3, s-a desfasurat duminica dupa-amiaza, sub focalizarea transmisiei in direct, implicand o asistenta redusa la Fir Park, iar al doilea, cu Hibernian Edinburgh, urma sa aiba loc joi seara, cand oamenii ar fi dat mai degraba fuga de la slujbe la statia de votare din preajma, si nu in tribunele cu nici 14.000 locuri ale caramiziu-portocaliilor din oraselul satelit al Glasgowului.

Cum bine au remarcat cei de la ‘Well, nu doar ca au fost vaduviti in cele doar doua jocuri pe Fir Park de sosirea macar a unui gigant, Rangers sau Celtic, cu starnirea interesului de rigoare si casele inchise, dar s-au trezit cu niste ore de disputare ce le rapesc din bruma de spectatori si venituri. Mai mult, Motherwell a jucat in decursul sezonului de doua ori la Celtic Park, “verzii” trecand in schimb o singura data pe la Fir Park, dezechilibru amplificat si mai mult de tintarul din play-off. Si asta tocmai la rara oportunitate a “Otelarilor” de a se califica in prima jumatate a ierarhiei, cand cele mai manoase afaceri raman, la final de sezon, primirea unor Celtic ori Rangers.

Finalmente, apelul lor s-a facut auzit, meciul cu Hibs fiind reprogramat pentru maine, miercuri 5 mai. O concesie ce nu alunga insa injustetea sistemului de desfasurare din turneul 1-6. Cati se vor aduna acolo, pe Fir Park, la ultima aparitie acasa in 2009-2010 a invinsei Stelei? Banuiesc ca nu multi… Acolo, intr-una din tribune, cu numele lui Phil O’Donnell, mijlocas cu o selectie pentru Scotia, ce-si incepea si incheia cariera in portocaliu-caramiziu, finalul reprezentand o tragedie, cu stopul cardiac suferit tocmai pe Fir Park, ce l-a luat in ceruri la 35 ani, in 2007. Phil trecuse si pe la Celtic si prin Anglia, la Wednesday… Acolo, intr-o alta tribuna, purtandu-i numele lui Davie Cooper, ce-si facea ultima dintre cele 22 aparitii pentru “Cimpoieri” de sub flamura lui Motherwell, unde sfarsise dupa 12 ani de succes la Rangers. Davie, plecat si el in ceruri la 39 ani, in 2005, egala decisiv din penalty in noiembrie ’85 la Cardiff, in acel tragic 1-1 marcat de moartea selectionerului Jock Stein, si care califica Scotia la barajul pentru Mondial, castigat cu 2-0 si 0-0 in dauna Australiei si printr-un alt gol al mijlocasului…

Cert e insa ca nu doar alde Motherwell sau mai ales Liverpool vor vedea la televizor desfasurarile finale de forte in Europa, ci si Olympique Lyonnais. Scriam numarul trecut de OL si de deja-vu si a fost intr-adevar 0-3. Deznodamant care cu siguranta i-a incantat pe fanii rivalei locale AS Saint Etienne, asta macar dupa exclamatia unei suportere a “verzilor”, la ora dintre mansele semifinale: “Lyon sa se duca pe… Luna!” N-au deplans soarta campioanei Frantei nici neutrii, fani ai lui Nantes ori Le Mans spunandu-mi ca adorm la fotbalul practicat in Hexagon si ca prefera Premier League, al insularilor de peste Canal. Sau – ideal – rugbyul din Turneul celor 6 natiuni, cucerit de “Cocosi”.

Rugby roz si fotbal lionez in Paris

Si apropo de rugby si fotbal, intr-o tipica braserie pariziana n-am vazut urma de PSG ci un poster al nationalei de rugby a Frantei, cu barbatii trasi la patru ace, si un soi de figurina Popeye pe raft, suporter al jocului cu balonul oval. Altundeva, pe malul Senei, langa St. Michel si Notre Dame, un magazin mixt de rugby si fotbal, din nou fara urma de PSG dar cu tricoul lui OL in prim-plan si “rozul” clubului local de rugby… Da, da, rugbisti in roz aprins, efeminizarea sportului cu brate tari!

Agricultorii, in forta pe Beaumarchais... Unii au inteles si vad pericolul noii dictaturi globale si se opun ca atare

"Granarii" care dau orasenilor "papa" au venit in Place de la Bastille sa avertizeze ca birocratii vor sa ne ia painea. Putini oraseni i-au aplaudat. Poate peste vreo 15 ani, cand nu va mai fi mancare ci doar ratii, cozi si oameni flamanzi in societati derapate in anarhie, vom intelege mai bine curajul de azi al agricultorilor francezi...

Ma intreb pentru cata vreme vom mai avea sansa sa deschidem gura... Suntem demult in ceasul al doisprezecelea. Doar ca putini remarcam ce ne paste. E procesiunea orbilor contribuind infantil si prosteste la propria noastra viitoare inrobire

In rest, pretutindeni panouri publicitare cu “madrilenul” lusitan Ronaldo, iar in jurul Bastiliei sute si sute de tractoare ale mandrilor si dreptilor agricultori, ocupand bulevardele, fluturand flamurile si raspandind mesajul grevei, in uralele parizienilor. “Granarul” tarii, satul de latul birocratiei si al taxelor, afisand drept unul din cele mai blande mesaje “Sark ne vrea morti”…

De unde ca falsii politicieni au mult mai multe, mai mari si mai importante probleme, inclusiv “papa”, decat sa-si bage nasul nestiutor in fotbal…

PornoGol si Deva in Tara Galilor

ianuarie 25, 2010

Acum m-am referit in Fotbal Vest la unii presedinti plimbareti gen Mandaric ori Gold si la altii cheltuitori, ultimii aducand-o pe Chester City in ingrata postura de ultima clasata in esalonul cinci, cu -3 puncte din handicapul de 25 cu care pornea la drum pe motive financiare. Iar sambata i-a fost si mai rau, 0-4 la Mansfield: doua retrogradari la rand?

La prima vedere, un club rezervor de talente in Albion, ce tocmai a fost cumparat cu tot cu datorii insumand 110 milioane, si un altul purtand “lanterna rosie” a ligii a cincea cu minus de puncte dupa Anul Nou pe arena sa de pe hotarul anglo-galez, nu par a avea nimic in comun. Si totusi…

Constat ca, imediat dupa revenirea in insula, inclin sa pomenesc de mijloace de transport. Urc intr-un intarziat oarecare tren suburban spre nicaieriul sud-vestului Londrei si il vad in ultimul rand, la geam, pe Chris Coleman. La fel de aratos ca-n zilele cand dirija din iarba apararea Tarii Galilor, la fel de natural ca pe “sticla”, candva antrenand-o pe Fulham in elita, acum pe Coventry City, in Championship.

Din tren, in autobuzul rosu etajat. Primul m-a prins in locul nepotrivit la momentul nepotrivit, stropindu-ma generos, asa incat, asteptandu-mi numarul meu, in tentativa de a ma usca, am operat un exercitiu mental numarand cate masini doar cu sofer, fara pasageri, trec la fiecare 10 vehicule. Opt sau noua. Si mi-am zis, ce fericit trebuie ca e managerul unui club profesionist de liga a doua, sa imparta darul de a calatori in acelasi vagon cu nimeni ca mine.

Fericit e si David Gold, care la 73 ani si-a cumparat clubul ce-l iubea de-o viata, West Ham United, in ciuda datoriilor “Ciocanarilor”, scrise cu noua cifre. Gold s-a aurit in industria pornografiei iar acum si-a facut hatarul, impreuna cu partenerul sau David Sullivan, de a achizitiona jumatate din gruparea scufundata de o neinspirata cedare unui consortiu islandez.

Din investitori in ramura pornografica, in fotbal, la sefia lui Birmingham City, inca din 1993, iar acum in estul Londrei, unde-au trambitat déjà ca-i vor eleva pe “visinii” atat pe viitorul Stadion Olimpic, in calitate de chiriasi cu pretentia de a juca pe o reamenajata arena cu 50.000 locuri fara pista atletica, cat si in Champions League, asta pana la ora anticipatului Mondial in insula, din 2018.

Cu Gold si Sullivan, un club mai putin in suferinta. Cu o extravaganta politica de cheltuieli pe salarii, asta pentru a-si “trage” Cupa Angliei in sala cu trofee si vizita lui AC Milan la Fratton Park in toamna lui 2008, Portsmouth plateste acum incarcata nota de plata. Udinese, Finantele si Sol Campbell o hartuie pentru milioane, portarul James o dezerteaza si el, Premier League ii deturneaza drepturile TV direct in conturile cluburilor pagubite pe piata transferurilor iar arabii ce si-au pasat-o unii altora se intreaba cu ce s-au pricopsit. Si intr-un alt caz de plimbare prin fotbal de la o carma de club la alta, Milan Mandaric pare a fi simtit cand sa renunte la Pompey in favoarea “vulpilor” lui Leicester City.

De la prea multi conducatori verosi i se trage si lui Chester City, din bogatul comitat Cheshire, zona rezidentiala preferata de vedetele jocului, undeva intre Liverpool si Manchester. In 1980, clubul le ceda “Cormoranilor” progenitura Ian Rush, pe 300.000 lire. Apoi si Lee Dixon, devenit “Tunar”, ajungea sa stranga 22 selectii pentru Albion.

Vremurile bune insa s-au dus si, odata intrat pe mana unor baieti nu neaparat botezati Claudio, clubul fondat in 1885 a sfarsit in chirie, la Macclesfield. Intoarcerea la arena locala Deva Stadium, a se pronunta diva, s-a produs in deceniul trecut dar neajunsurile tot dau tarcoale la terenul spintecat de granita Angliei cu Tara Galilor.

Plecat la drum cu o penalizare de 25 puncte datorita unui minus de 7 milioane si acceptat drept partener de competitie doar gratie votului celorlalte 23 echipe din Blue Square Premier, in care a retrogradat dupa 5 ani petrecuti intre profesionistele ligii a patra, Chester se chinuie fara antrenor sa ajunga la 0 puncte si maine e la proces cu colectorii de taxe si impozite.

Asa incat nu si-l va permite pe Mutu, altul prin tribunale, pe care pana si dubiosul Daily Mail l-a zugravit drept “fallen”, cazut, cand l-a amintit drept tinta pentru Mancini la City, dar altii l-ar putea eticheta altfel, acum, ca tot s-a lansat populista platforma Britainthinks!com, pe care tot opinantul de rand isi da cu frustrata-i parere in alt act invaluitor de erodare a presei, din actuala “democratie” globala.

Da. Nu. Nu-mi pasa! Porti alege sau chiar sa-ti publici inregistrarea video, trambitand pe larg pe tema aleasa de promotori, de exemplu “1966. Nu se va intampla anul asta”. Dezbaterea despre sansele Angliei in Africa e publicata pe reclamele statiilor de autobuz. Britannia “thinks”, gandeste.

Si a mai si bifat in weekend un tur de Cupa Angliei, 16-imile, dar fara Liverpool si Manchester United in cursa, ci cu castigatoarea Chelsea invingand cu 2–0 la Preston, cu North End, club ce cucerea fara esec “dubla” campionat – F.A. Cup cu 16 ani inaintea fondarii in 14 martie 1905 a “albastrilor” londonezi.

Si apropo de ani, au trecut 15 de cand Beckham cel controlat in peninsula de Golden Balls, testicule de aur, marca doua goluri in 5 jocuri pentru Preston, halta ce-i da nadejde antrenorului “Mioarelor”, Ferguson Jr., un alt trimis de Sir Alex la North End, ca intr-o buna zi va ajunge si el la Real si Milano.

Pai daca si presedintii schimba cluburile aidoma jucatorilor, ce sa mai avem cu antrenorii!?

Pariori, pazea de oarece jocuri amanate

decembrie 18, 2009

A-nceput un fulg sa cada… Cand si cand, rareori, Albionul e binecuvantat de ninsoare. Iar mass-media, in stilu-i exagerat alarmist, patrunde seara in case cu termeni gen haos, blocaj si prognoze de 20 centimetri.

Dis de dimineata, multi constata ca stratul alb e insa cat de grosimea unui covor, nimic mai mult. Si totusi… Ninsoarea din februarie lasa autobuzele etajate in depouri iar cea din miez de decembrie a paralizat traficul, in cel mai bun caz doar a intarziat mersul trenurilor, a lasat la sol 17 curse aeriene de pe Luton ori Gatwick, inchis timp de 7 ore, si a creat in general panica atat de inexistenta de exemplu intr-o tara alpina gen Austria, care stie cum sa dispuna eficient de utilajele de deszapezire din dotare.

Anglia e si tara hilarelor reguli de Health&Safety – a se citi „protectie si sanatate” – duse la absurd, unde batosi birocrati cu simtul raspunderii mult prea dezvoltat isi aroga autoimportanta analizarii factorilor de risc din viata publica. De atatea penibile directive si ingradiri pe tone de hartogaraie, totul paralizeaza in fata unei biete zapezi, cazute tanc in contrast cu trambitata incalzire globala. Asta pentru a improsca si mai mult galbenus pe fetele de Pinocchio de la Copenhaga.

Dar aceea e alta poveste. Regatul nu se afunda in zapada ci sub datoriile de 844,5 miliarde lire sterline, echivaland cu 60,2% din produsul intern brut anual, deficit public ingrosat in urma celei mai negative luni inregistrate recent, noiembrie, cand cu 20,3 miliarde imprumutate, mai mult decat in intregul an 2002.

Ar fi pacat asadar ca economia sa sufere si lipsa unor venituri anticipate din derularea cu motoarele la maxim a programului fotbalistic competitional din preajma Craciunului, ce ofera sambata o intreaga runda de jocuri. Si totusi, cu atatea estimari pentru inlaturarea factorilor de risc, s-ar putea gasi si niste arbitri zelosi care sa amane niscaiva jocuri.

Banuiesc ca daca ar fi fost pe Goodison Park din Liverpool, recentul AEK Atena – Everton de pe Spirou Louis, atunci mai baltit decat mocirlos, cum il regasea recent Dinamo, ar fi fost in mare pericol. De doua ori a fost amanat in ultimele saptamani meciul de Cupa Angliei de pe Edgeley Park din Stockport, dintre County si Torquay, datorita terenului impracticabil, care n-a gazduit nici dispute din campionat, finalmente partida fiind stramutata, impotriva regulamentului competitiei, pe stadionul din Macclesfield, o urbe alaturata. 

Cascadorii rasului, stirea conform careia o prezentatoare TV insulara ramasa blocata in trafic in drum spre lucru mentioneaza faptul ca apelului ei i-a raspuns prezent un echipaj de politie, a carei tranta de succes cu natura a determinat-o pe soferita eliberata sa-i posteze chipul salvatorului pe mesageria twitter cu caracterizarea de Sfant. Asadar sfintii nu mai coboara din ceruri ci sunt angajati din datoriile crescande pe carca onorabililor contribuabili, pe care-i deblocheaza din ghearele unei mane ceresti.

Pariori, pazea, caci a dat zapada peste mamaligi.

Rege puscarias, Gers plouati spre Bucuresti

noiembrie 2, 2009

Mass-media engleza a luat foc denuntand cearta cu legea a unui atacant din Premier League iar Marlon King a sfarsit la Stalpul Infamiei. Nu mai are ce cauta in fotbal, este verdictul la ordinea zilei, azvarlit cu bolovani colturosi din aproape toate directiile, mai putin doua.

Regele King a cazut de pe tron cu ultima nelegiuire dintr-un sir de fapte reprobabile comise intr-o cariera de plimbaret profesionist prin primele divizii din Albion. I-a crapat buza si i-a turtit nasul unei tinere, la o iesire hibernala intr-un bar de noapte londonez, pentru simplul motiv ca respectiva ii refuzase avansurile. Initial agresiv doar pe cale verbala, deja un fapt cotidian normal in Regatul Unit si nu numai, regele King s-a zdrobsit la tanara, intreband-o daca stie cumva cine este Maria Sa. „Stii cine sunt eu? Sunt un milionar. Oricum nu esti in liga mea!”

Intr-adevar, regele King era in Premier League, ultima oara la Wigan Athletic, care riscase sa-l achizitioneze, platindu-i 35.000 lire saptamanal. Tanara sigur nu era in Premier League. Marlon a fost insa demis de club, contractul anulat, iar soarta sa aduce cu cea a lui Mutu, imediat dupa extirparea la care era supus de Chelsea. Un paria nu doar fotbalistic, ci si social.

Evident, e jalnic ce-a facut tatal a trei copii, un individ bine platit, activand intr-o industrie ce se doreste a fi un exemplu de fair-play, dar de fapt pe zi ce trece tot mai slinoasa. Insa toti se inghesuie acum sa infiereze actiunea sa initiala, ce i-a adus trimiterea dupa gratii, pentru 18 luni. Nimeni n-a pus deloc sub semnul intrebarii cauzele, radacinile acestei triste stari de fapt.

King s-a deconspirat prin felul in care s-a autodefinit. Drept un – atentie! – milionar si nu un sportiv profesionist. Omul Marlon s-a identificat asadar cu banii pe care i-a castigat din fotbal si nu cu profesia pe care a ales s-o practice ori, mai simplu, cu eul sau ca fiinta umana. Eul sau a fost alterat si degradat la stadiul de suma cu sase zerouri iar exemplul sau e elocvent pentru societatea materialist-consumerista, obsedata de castig si parvenire, in care ne ducem zilele. Radacina raului, a atitudinii sale profund inumane, sfidatoare si lipsite de demnitate, sta tocmai in perceptia sa sifonata despre sine. King e un caz trist.  

As extinde problema, opinand ca la baza destulor actiuni reprobabile de pe teren si dinafara lui sta si aruncarea cu geamantanul cu bani in directia unor oameni cu un anumit nivel, nu prea inalt, de educatie si civilizatie. Sportivii profesionisti nu trebuie neaparat catalogati drept inculti ori needucati dar cu certitudine veniturile lor, comparativ cu ale cadrelor universitare sa zicem ori ale altor categorii socio-profesionale, sunt invers proportionale cu gradul de educatie si anii petrecuti cu „burta pe carte”. Fotbalistii sunt recipientii unor sume fabuloase pentru omul de rand, care sume insa nu le folosesc intru slefuirea lor educational-culturala, ci le abuzeaza aidoma oricarui „consumator fericit” din zilele noastre, pe nimicuri care sa le certifice in proprii ochi si ai „cetatii” un anumit statut social. 

Doldora de bani peste noapte, pentru abilitatea de a lovi mingea si a alerga, deci cu egoul umflat la maxim, unii isi pierd capul. Banul e afrodisiac puternic. Iar pe un fond educational subred, asemenea descindere in paradisul bancnotelor ii face sa creada ca totul li se cuvine. Inclusiv sufletul unor semeni de-ai lor. Unii sunt mai egali decat altii, in opinia unor fotbalisti profesionisti. Sunt de fapt doar rezultatul lacomiei, avaritiei din societatea moderna, ce extirpeaza sinele, dezumanizeaza, si ii transforma pe multi in simpli automatoni confundandu-se cu sumele pe care le incaseaza ori bunurile ce le detin. De acolo si pana la a crede ca li se cuvine si servitudinea neconditionata a unei alte fiinte umane, iata, a mai fost doar o fraza. Si niste lovituri.

Totusi, in aceasta cascada de oprobiu gazetaresc, doua capete limpezi au catat mai departe. Dupa cele 18 luni, spune mereu sfatosul Arsene Wenger, un intelept dandu-si cu parerea in mai toate cazurile, King ar trebui curtat de cluburile ce-i considera drept utile serviciile. Gordon Taylor l-a dublat, spunand ca breasla jucatorilor, Professional Footballers’ Association, il va asista si indruma in reabilitarea dupa serviciul de penitenta. Doua luari de pozitie de bun simt, care sugereaza ca unii ar fi trebuit sa gandeasca de doua ori inainte de a arunca piatra in directia regelui puscarias.

Exista oare agresori provenind din alte categorii sociale carora li s-a interzis dupa ispasirea pedepsei sa revina in breasla? De ce ar fi fotbalul mai alb ca albul, sa nu mai reprimeasca in teren un jucator ce sfarsise in spatele gratiilor pentru un atac fizic savarsit noaptea intr-un stabiliment din oras? De ce sa i se ia borcanul cu miere, fotbalul in cazul lui King, cand altora, in pozitii de forta si putere, nu li se interzice deloc continuarea carierelor, ba din contra, ajung sa „zboare si mai sus”, chiar si dupa decizii ori initiative soldate chiar cu pierderi de vieti omenesti? Cate asemenea cazuri nu sunt printre noi. Sau mai bine zis undeva mult deasupra noastra, sus, intr-o… alta liga.

Lacrimi dupa gratii, stropi mari si grei in iarba. Glasgow Rangers va descinde plouata la Bucuresti, si la propriu si la figurat. Desi in avantaj la pauza, gratie golului lui Davis pe Tannadice Park din Dundee, Gers s-a vazut nevoita sa inghita in sec in deplasarea la United, cand arbitrul a anuntat abandonarea jocului datorita inundarii suprafetei de joc. A plouat cu caini si pisici in Scotia si avantajul de 1-0 a fost scufundat. Rejucare, la o data ulterioara.

Faza s-a petrecut duminica, inaintea meciului din UEFA Champions League cu Unirea Urziceni, de la Bucuresti. Neplacere deloc convenabila in incercarea albastrilor de a surmonta starea de spirit zdruncinata de ultimele rezultate. Unirea i-a umilit, 4-1 pe Ibrox, dupa care Hibernian a descins in Glasgow si a egalat in ultimele clipe: 1-1. Ca tacamul sa fie complet, aceeasi Hibernian a marcat golurile succesului din weekend contra lui Aberdeen in minutele 88 si 90, cu care a depasit-o pe Rangers in clasament.

In plus, situatia financiara a Gersilor s-a subrezit atat de mult, incat se vorbeste inclusiv de intrarea clubului in administratie. Dar incurcate sunt caile vietii si tocmai asemenea circumstante pot starni leul ranit sa se zbarleasca fioros, intr-o tresarire de orgoliu. Unu ix doi.

La apa sunt si finantele Wembleyului, si apoi va las. Un stadion national dat in functiune mult mai tarziu decat limita de livrare si cu bugetul lucrarilor mult depasit, se relansase practic cu stangul, estimarile amintind de anul 2014 drept punct de cotitura, de trecere de la deficit la profit. Ei bine, pentru al doilea an la rand suma deficitului operational inaintea platii taxelor trece de 20 milioane lire si administratorii se tem de intrarea la apa si imposibilitatea de a plati dobanzile pe imprumuturile facute la banca, daca abonamentele pe unul sau mai multi ani la lojele stadionului nu vor fi reinnoite de clienti.

Ca mai toate din poleita lume moderna, Wembleyul „da” minunat la televizor dar aparentele inseala.

Ziua 118. Wembley, teatrul semifinalelor

aprilie 19, 2009

Termenul de livrare a fost depasit binisor, cu minusurile financiare de rigoare. „Toata afacerea a fost un adevarat fiasco” e parerea impartasita de englezul de rand relativ la reconstructia „noului” Wembley. Taraganarile n-au dat bine la imagine iar una dintre competitiile etalon ale sportului insular vaduvite de intarzieri a fost tocmai Cupa Angliei, nevoita cativa ani sa se plimbe provizoriu cu cortul tocmai la Cardiff, in Tara Galilor.

Abia in 19 mai 2007, cu ocazia finalei F.A. Cup dintre Chelsea si Manchester United, adjudecata de londonezi in prelungiri prin golul lui Drogba din minutul 116, prestigiosul trofeu a fost disputat la el „acasa”, pe noul Wembley. De-atunci, lucrurile au reintrat in normal si pana si semifinalele celei mai vechi competitii din istoria fotbalului s-au intors in nord-vestul Londrei.

In acest final de saptamana, alte doua jocuri pentru accederea in finala actualei editii sunt gazduite de Wembley iar parerile in privinta disputarii semifinalelor pe acelasi stadion ce gazduieste si ultimul act sunt impartite. Cei de moda veche opineaza ca astfel e stirbita aura finalei, care ar fi devalorizata de deciderea finalistelor pe aceeasi arena, pe cand practicii, cu gandul la avantajele de ratiuni economico-financiare, tuna si fulgera ca de cand cu Wembleyul redeschis nu e loc mai potrivit pentru semifinale.

Pe undeva, e clar ca la interesul enorm manifestat in jurul penultimelor acte, numai capacitatea noii arene ar face fata cu suficiente locuri. Anul trecut de exemplu, cu ocazia primelor partide semifinale pe Wembley din anul 2000 incoace, un total de peste 166.000 spectatori au asistat la meciuri. 83.584 la disputa Portsmouth – West Bromwich Albion, 1-0, decisa de Kanu, care avea sa inscrie si unicul gol al finalei, si 82.752 la cea dintre Cardiff City si Barnsley. Iar daca notam ca trei dintre semifinaliste au fost divizionare secunde, argumentul cererii crescande de bilete e cu atat mai veridic. Comparativ, la precedentele semifinale gazduite pe Wembley, in anul 2000, „doar” 62.828 spectatori au asistat la remiza alba dintre Aston Villa si Bolton, decisa cu 4-1 la lovituri de departajare, in favoarea celor din Birmingham, respectiv 73.876 la jocul Chelsea – Newcastle, 2-1.

Este in traditia Cupei Angliei ca finalele sa se desfasoare pe Wembley, cu tot covorul rosu de rigoare, nu mai putin decat 66 ultime acte, incluzand rejucarile, fiind gazduite pe marea arena londoneza. Figura cu semifinalele a prins contur abia in 1991, insa, atentie, cu ocazia unui derby nord-londonez, intre Tottenham si Arsenal, transat de Spurs cu 3-1 gratie unei lovituri libere de senzatie a pe-atunci junelui Paul Gascoigne, deja in minutul 5, plus a „dublei” lui Gary Lineker, pentru „Tunari” replicand Alan Smith, mai apoi marcator al unicului gol intr-o finala de Cupa Cupelor. Acea semifinala pe Wembley, in premiera, atragea 77.893 spectatori, pe cand cealalta semifinala a respectivei editii, intre Nottingham Forest si o alta londoneza, West Ham, adjudecata de „Padurari” cu 4-0, printre marcatori figurand Roy Keane si Stuart Pearce, nu s-a disputat in capitala poate tocmai in ideea ca visiniu-albastrii „Ciocanari” sunt din metropola. Considerent de care nu s-a mai tinut seama apoi, de exemplu in anul 2000, la amintitul Chelsea – Newcastle.

Odata precedentul creat, in 1991, alte semifinale au fost organizate pe Wembley. Ambele in 1993, cu Arsenal luandu-si revansa prin Tony Adams, 1-0 cu Spurs, in fata a 76.263 spectatori, si Wednesday calificandu-se gratie lui Chris Waddle si Mark Bright, 2-1 in derbyul orasului Sheffield, cu United. Discutand cu un fan al lui Sheffield United prezent cu acea ocazie pe Wembley, in multimea de 75.364 spectatori sositi din „orasul otelului”, suporterul mi-a marturisit ca a fost cea mai minunata propaganda pentru urbea sa, un prilej de nedisimulata mandrie. Cu alte cuvinte, o alegere inspirata de a oferi scena Wembleyului la doua cluburi care, deseori in umbra unor mai puternice cluburi, nu le strica deloc nitica reclama in plus.

Un an mai tarziu, in 1994, dupa ce Mark Hughes a egalat in ultimele secunde ale unui dezechilibrat derby al conurbatiei Greater Manchester, intre campioana nationala United si Oldham Athletic, ce tocmai retrogradase din Premier League, rejucarea semifinalei de 1-1 gazduita de Wembley a avut loc taman inapoi „acasa”, la Manchester, dar pe arena lui City, Maine Road. N-au mai fost 56.399 spectatori, ca pe Wembley, si nici 1-1, favorita calificandu-se la pas, cu 4-1. Si despre cealalta semifinala din ’94 s-ar putea aminti o vorba, si anume ca londoneza Chelsea, evoluand pe Wembley, in oras, a avut asadar nu doar avantajul esalonului superior in fata lui Luton Town, triumfand cu 2-0 gratie „dublei” lui Gavin Peacock.

Comparativ cu vechimea competitiei, din 1871 incoace, se intampla abia acum, in 18 aprilie 2009, ca Wembleyul sa gazduiasca pentru doar a zecea oara o semifinala de Cupa Angliei, cea intre londonezele Arsenal si Chelsea. „Tunarii”, cu 5 semifinale la activ, dintre care patru castigate, din 2001 incoace, de cand F.A. Cup a „plecat cu cortul” in Tara Galilor, pe Millennium, ori aiurea, iar Chelsea cu trei, dintre care doua victorioase.

Parcurgand asistentele inregistrate la semifinalele gazduite de-atunci in general pe Old Trafford din Manchester si Villa Park din Birmingham, de altfel arena cu cele mai multe penultime acte in portofoliu, e evident avantajul oferit de Wembley. Doar 39.939 spectatori au asistat pe Villa Park la semifinala din 2004 Man United – Arsenal, 1-0, altfel un derby cu casele inchise, respectiv 36.147 cu doi ani inainte, la un derby sud-vest londonez, Chelsea – Fulham 1-0, dar stramutat la Birmingham. Pana si in 2005, cand Cardifful a gazduit, singura data, nu doar finale, ci si semifinalele, „doar” 52.000 spectatori au fost prezenti la jocul Arsenal – Blackburn, 3-0, si 69.000 la Man United – Newcastle United, 4-1.

Duminica, in cealalta semifinala, Man United, mereu invingatoare in penultimul act, de trei ori, de cand cu demolarea vechiului Wembley, fata in fata cu Everton Liverpool, care se intoarce pe marea scena dupa 14 ani, mai exact de la finala victorioasa cu 1-0 in fata acelorasi „Diavoli rosii”. Dintr-o extrema in alta… Dupa ce anul trecut Wembleyul primea vizita a trei cluburi din Championship, strecurate pana in semifinalele F.A. Cup, acum e randul a trei forte din „careul cu asi”, nici Everton nefiind de lepadat, mereu acolo, in fata, tintind in campionat un loc de Cupa UEFA.

Fara indoiala, la cat a pierdut financiar prin intarzierea lucrarilor, Wembley si The Football Association n-au avut alta varianta decat de a gazdui cat mai multe evenimente de la inaugurarea stadionului, incluzand semifinalele ce aduc venituri substantiale, in conditiile in care tot ceea ce se comercializeaza in „burta” arenei e mai mult decat piperat, copios de scump. Ia-ti un carnat si simte-te mai sarac, ti-ar spune vanzatorul.

Nici lojele n-au un procentaj integral de ocupare, in conditiile in care pretul anual al inchirierii, de minim 74.880 lire sterline, urca si pana la exorbitantul 296.400 lire. In Londra sunt oameni si corporatii cu dare de mana dar climatul de afaceri are si el problemele sale in actuala asa zisa criza, iar cum perioadele contractelor sunt de trei, 5, 7 ori zece ani, nu toate firmele s-ar arunca sa semneze inchirieri pe un deceniu. Precautie. In atare situatie, Wembley tremura dupa venituri pe care altfel le-ar fi luat de bune, sigure, si foarte avantajoase financiar, nesiguranta facandu-i pe administratori sa marseze pe evenimente populare, gen Cupa Angliei, unde biletele s-ar duce ca painea calda.

Pentru conformitate, iata ce a fost de vazut in semifinalele difuzate in direct in Romania pe SportKlub TV… Sambata, dupa ce Fabregas si Terry au inmanat buchete de flori membrilor Hillsborough Support Group, prezenti la joc intru comemorarea fanilor lui Liverpool morti la semifinala de acum 20 de ani, Arsenal si Chelsea au smuls glia Wembleyului. Gazonul, de o calitate inferioara celui de pe vechea arena, a lasat de dorit, fostul selectioner Graham Taylor remarcand pe buna dreptate in interventia sa radiofonica pe BBC Five Live ca gazduirea altor evenimente, non-fotbalistice, tot din nevoia de a strange capital, vine in detrimentul calitatii suprafetei de joc. Dar a fost totusi spectacol, in teren si in tribune, unde o asistenta de 88.103 spectatori n-ar fi incaput, oricum ai lua-o, in nici o arena de club din insula. Prin prisma unui asemenea numar si a atmosferei create, Wembleyul isi merita calitatea de gazda, fie si a semifinalelor…

Theo Walcott, servit de Gibbs, a marcat in minutul 18 pentru Arsenal, cu concursul lui Ashley Cole, care a „pus” mana la reluarea din careu, iar Malouda, gasit pe stanga de Lampard, cu o minge lunga, l-a intors pe interior pe Eboue si l-a batut la coltul scurt pe Fabianski: 1-1 la pauza. Spre final, in minutul 84, o alta minge lunga „marca Lampard” l-a deschis pe Didier Drogba, care, sprintand de langa Silvestre, l-a depasit pe polonez, iesit derutat, si a marcat cu stangul: 2-1. Chelsea in finala din 30 mai, inapoi pe Wembley.

Arsenal: Fabianski – Eboue, Toure, Silvestre, Gibbs – Diaby – Walcott, Fabregas / cpt, Denilson, van Persie – Adebayor. Au mai intrat, spre final, Arshavin, Bendtner si Nasri. Desi cu doar 2 jucatori englezi, Wenger a folosit totusi mai… multi autohtoni decat o facea in ultima vreme. Dupa esec, s-a aratat neplacut surprins de calitatea modesta a gazonului de pe Wembley.

Chelsea: Cech – Ivanovic, Alex, Terry / cpt, A Cole – Essien – Anelka (81, Kalou), Ballack, Lampard, Malouda – Drogba.

Peste nici 24 de ore, din nou Wembley in gateala amfitrionului, primind 88.181 spectatori. Man United – Everton. Campioana incepand cu Foster – Rafael Da Silva, Ferdinand, Vidic, Fabio Da Silva – Gibson, Welbeck, Anderson, Park – Tevez, Macheda, iar „Caramelele” cu Howard – Hibbert, Lescott, Jagielka, Baines – Osman, Neville, Fellaini, Pienaar – Cahill, Saha. Everton, echipa cu cele mai mici sanse la cucerirea trofeului dintre semifinaliste, a aliniat cei mai multi fotbalisti englezi, sase, incluzand o intreaga linie defensiva. De cealalta parte, Ferguson a apelat nu foarte surprinzator la cativa tineri dintre rezerve…

Si a fost nimic la nimic. 0-0 pana la loviturile de departajare. Cand Everton a dat lovitura, 4-2, calificandu-se in finala cu Chelsea. Doua „albastre” pentru un trofeu…

Ziua 107. Despre o penalizare… Nu 6 ci 17

aprilie 7, 2009

Pentru fiecare fotbalist ori club adulat in lung si-n lat exista cateva zeci de jucatori sau grupari supravietuind in obscuritate iar daca ai intreba un tanar din Anglia cu cine tine, te-ar mitralia fie cu Man United, Arsenal, Chelsea sau Liverpool, dar cred in paradoxul frumusetii absolute a curajului de a o sustine pe una mereu in umbra, ca de exemplu Bournemouth, si mai ales la greu, cand un start cu -17 puncte impune cu atat mai mult strangerea randurilor. Povestea „Visiniilor” aduce oarecum cu trista depunctare a urmasilor polistilor si exista paralele intre chinurile celor doua grupari impotriva curentului si a adversitatilor . Iar pentru a se simti mai bine intr-un moment in care asteapta o decizie pe aceasta tema, fanii Timisoarei sa se consoleze cu ideea ca -6 i-ar putea priva de titlu. Pentru altii, -17 ar fi putut echivala cu retrogradarea dintre profesioniste, dar un 4-0 acasa, sambata, cu Rochdale, pare a fi indepartat un spectru sumbru. Despre o penalizare ceva mai mare si la fel de nedreapta pentru clubul in sine si fanii ei, ceva mai jos…

Chiar… De ce nu sunt penalizati conducatorii de cluburi ce vin si pleaca, lasa potopul in urma lor, si aduc atatea grupari si bazele lor de fani loiali la un pas de stop cardiac? Cine-i scutura si cand? Exemplul Southampton, un alt club mai renumit, tot de pe coasta sudica, e ultimul intr-un sir de dezastre logistic-financiare ce au ruinat cluburi cu traditie si istorie in spate.

Rar a razbatut soarele in demisolul din care “Visiniii” au privit mai mereu de jos ierarhia fotbalului englez. O iarna eterna nu e frumoasa la mare, fie si pe tarmul sudic si instarit al Albionului. Dar unii n-au lasat sa le fuga si urmele de nisip de sub picioare. Bournemouth AFC e inca pe barricade.

In 1987, un mai tanar Harry Redknapp agonisea 97 de puncte si o aducea pe Bournemouth pe taramul fagaduintei, in liga a doua, unde nu fusese vreodata, de la lansarea clubului in 1890 sub numele Boscombe St. Johns Institute FC, insa piscul absolut al traiectoriei “The Cherries” prin istorie, locul 12 in esalonul secund, intr-un mai cu AC Milan – Steaua 4-0, avea sa fie urmat de un 5 mai ’90 cand, conform folclorului locului, destinul ros-albilor dungati si metamorfozati in ’71 in rosso-neri a deraiat.

Atunci, Bournemouth a cedat acasa cu 1-0 si jocul rezultatelor a expediat-o inapoi in demisolul ligii a treia, invingatoarea sa, Leeds United, promovand in schimb in elita iar fanii vizitatori provocand pagube de un milion de lire statiunii litorale, deranj care a starnit politia locala sa interzica gazduirea timp de 13 ani a unui meci la respectiva data de Bank Holiday, in jurul Pastelui. “Ii uram pe Leeds”, mi-a explicat Peter, un localnic cu “Visiniii” in cuget.

La doi ani dupa acea retrogradare, inca tanarul Harry Redknapp, cel care genera in Bournemouth extazul eliminarii in 7 ianuarie 1984 a detinatoarei la zi a Cupei Angliei, Man United, izbutita de catre niste “Visinii” pe penultimul loc in liga a treia, avea sa se retraga din fotbal, insa doar temporar, cum se dovedea mai tarziu, spre norocul breslei. Harry dus a fost, cu gustul unicului triumf din istoria lui Bournemouth, la Hull, in ’84, in finala editiei inaugurale a Associates Members’ Cup, un soi de Cupa Ligii doar pentru diviziile a treia si a patra, dar “momentul Leeds” are pare-se efecte nefaste pana si azi.

Bournemouth nu si-a revenit, mai ales financiar, initiativa din 1997, Trust Committee, pusa pe roate de fanii care au cumparat mana de la mana clubul ce fusese la un sfert de ora de faliment, actionand pe moment, aidoma efervescentei sampaniei. La Nothampton, in jocul cu numarul 3001 in campionat, suporterii jubilau ca “Visiniii” sunt inca in activitate si pornesc la drum intr-un nou sezon, incheiat de altfel cu o descindere in masa pe Wembley, 34.000 de suflete inghetand insa la golul de aur al lui Grimsby in finala Auto Windscreen Shield, dar nici macar mutarea intr-un nou stadion in noiembrie 2001 n-a deviat albia devenita necurata a clubului. “Momentul Leeds”…

Era de fapt vorba de o rotatie cu 90 de grade. Proprietarul printre altele al unei livezi cu visini, J.E. Cooper-Dean, ceda clubului in 1910 un teren adiacent celui pe care pripasise in 1902, de unde si numele arenei lui Bournemouth, Dean Court, respectiv al poreclei “Visiniii”. “Curtea”  lui Dean avea insa sa faca loc noului stadion cu aproape 10.000 locuri, Fitness First, amplasat perpendicular pe locatia initiala.

In 1923, Bournemouth devenea membra a Football League, ca grupare din seria sudica a ligii a treia, peste ani dovedindu-se cea mai longeviva servanta a esalonului… Three, al carei competitii K.O. de cupa si-o adjudeca dupa razboi, in Londra, pe Stamford Bridge, in fata lui Walsall.

Adevaratul parcurs de gratie care a facut Anglia sa auda de Bournemouth in materie de fotbal s-a consumat pana in semifinalele F.A. Cup din 1957, cand doar din ofsaid si penalty Man United triumfa cu 2-1 la Dean Court in fata unei asistente record in istoria “Visiniilor”, 28.799. Revansa avea sa vina peste ani…

Iar pofta rosso-nerilor de a rapi cand si cand din obscuritate titlurile ziarelor a fost ostoita de niste varfuri cu simtul golului. Ted MacDougall marca de noua ori in eliminarea lui Margate cu 11-0 din Cupa Angliei si pleca apoi la Man United, la inceputul unor ani ’70 cand Bournemouth evada nitel din subsolul ligii a patra. Peste ani, la o alta promovare in liga a treia, in anul 2003, invingand-o cu 5-2 pe Lincoln, “Visiniii” stabileau un record de goluri marcate in finalele barajelor de promovare pe Wembley. Iar apoi, intr-o seara de peste mijloc de saptamana, rezerva James Hayter intra in joc in minutul 86 si in doua minute si douazeci de secunde reusea cel mai rapid hat-trick din istoria fotbalului englez: 6-0 contra lui Wrexham.

Macar si pentru aceste crampeie, unii fani loiali au ales sa nu le fuga nisipul de sub picioare. Si au strans 16.000 lire pentru a permanentiza in 2004 imprumutul lui Eddie Howe de la vecina Portsmouth si de a-l aduce astfel acasa pe fundasul care prinsese doua jocuri la tineretul Angliei din visiniul lui Bournemouth. Iar astazi tanarul Howe e managerul echipei, inlocuindu-l la anul nou pe Jimmy Quinn, marcatorul de pe 23 August in Romania – Irlanda de Nord 0-1.

Nu este insa vina lui Howe ca de eforturile fanilor s-au ales naruite castele de nisip, “Visiniii” fiind penalizati din aceleasi motive financiare cu 10 puncte care le-au fost fatale, retrogradand anul trecut in liga a patra. Criza insa s-a perpetuat si Bournemouth a inceput si actualul sezon cu -17 puncte. Cu doar 16 fotbalisti in lot, dintre care unul, Darren Anderton, marcator la Coupe du Monde ’98, retras in iarna, Howe a strans cu sarg, recordul de asistenta al editiei, de 5.946 fani, fiind rasplatit in 24 ianuarie cu un 3-1 cu Wycombe.

Chiar si cu un clar 4-0 sambata cu Rochdale, supravietuirea inca ramane in balanta, ultimele 5 etape, cu un finish pe 2 mai la Morecambe, urmand sa decida soarta unui club de liga a treia, in cel mai rau caz a patra dar niciodata a cincea. Daca nu cumva din toamna…

 O plimbare prin afluentul Bournemouth te socheaza cum de o asemenea comunitate locala n-are resursele sa propteasca un club vechi din 1890. Noroc cu patimasii fani, a caror flacara e desertaciune. Pe litoral la Bournemouth, soarele fotbalistic pare a nu rasari deloc, dar unora nu le pasa. Fredoneaza si inalta castelele sperantelor lor. Toate in memoria unei sambete de ianuarie, in ’84, cand cu Harry pe banca “Visiniii” eliminau din Cupa detinatoarea Man United…