Posts Tagged ‘muzeu’

Fotoreportaj de la un 0-0 sub ochii lui Maradona, Figo, Futre

martie 14, 2010

Joi seara, toate drumurile madrilene au dus la Estadio Vicente Calderon. Capitala Spaniei, deja ramasa fara Real in cursa pentru Champions League, si-a intors atentia spre Atletico, alb-rosii deturnati in toamna din aceeasi competitie numero uno spre Europa Cup. Dar duelul dintre madrileni si Sporting CP, doua cluburi vizitand succesiv Timisoara pentru jocurile cu Poli din editia 1990-’91 a Cupei UEFA, desi a fost onorat de prezenta unor ilustri imblanzitori ai balonului ca Maradona, Figo si Futre, a sfarsit intr-un inghetat 0-0 deschis oricarui verdict in privinta calificarii in sferturi.

In continuare, o raita pe la „Vicente Calderon”, unde in septembrie ’90 alb-violetii au aparat cu succes memorabilul 2-0 de pe Bega, incasand abia in final si calificandu-se pentru un tur secund cu Sporting CP.

De la arcul Glorieta Puerta de Toledo, amplasat pe bulevard in jos dinspre renumita Plaza Mayor, artera coboara si mai mult spre rau, pe calea de Toledo, pana ajunge la "Calderon"...

Stadionul e situat la pret de-o plimbare la pas la sud de Palatul Regal, Opera si Catedrala Almudena, clubul Atletico fiind amplasat putin inafara zonei istorice vechi a orasului. Si mai simplu, pe linia verde 5 a retelei de metrou, taind capitala in diagonala nord-est / sud-vest, pana la statia Piramides, una dintre cele 32 a tronsonului… La cele doua piramide, toate semnele indica descinderea in patria alb-rosie.

Mural din zona. Ca o remarca, uriasele graffiti de pe soclul stadionului au fost sterse in totalitate

Inghesuita intre o bucla a raului Manzanares si siruri de blocuri rezidentiale, arena se remarca prin absenta din dotare a unui spatiu de parcare. Cu alte cuvinte, descinderea la stadion e posibila cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Uraaaaaaaa! Paradoxal insa, Atletico e sponsorizata de kia, care isi face simtita prezenta pe zidurile din preajma, destule garaje de reparatii auto si comercianti de autovehicule isi au sediul in spatiile alocate in zona peluzei sudice iar chiar pe sub tribuna principala, cea cu poarta numarul 1 si accesul pentru presa, e un trafic ametitor pe cele cateva benzi ale splaiului ce duce inclusiv la podul Segovia si parcul Palatului.

39.000 de spectatori au descins la prima mansa a duelului iberic

Sponsorul oficial al madrilenilor, cu un mesaj invaluitor

Tribuna principala, de vest, vazuta dinspre unicul colt neumplut al stadionului

Biletele de meci au costat intre 30 si 90 de euro, cu reduceri pana la jumatate pentru abonatii sezonieri sau membri clubului. In atare conditii, locurile s-au vandut relativ repede, tinand cont si de faza competitiei. In actualul sezon, pe la „Calderon” au trecut Panathinaikos, invinsa cu 2-0, APOEL (0-0), Chelsea (2-2) si FC Porto, invingatoare cu 3-0, iar in februarie Galatasaray, ce a remizat la unu. Madrilenii asteptau asadar un prim succes acasa din 25 august incoace…

La rand, alti lusitani, dupa ce Porto se impusese aici la pas in toamna

Quique Flores i-a jucat pe De Gea – Antonio Lopez, Ujfalusi, Perea (12, Valera), Alvaro Dominguez, Raul Garcia (71, Jurado), Reyes, Simao (57, Salvio), Paulo Assuncao, Aguero, Forlan. Suficiente nume cunoscute, destule surse de gol. Si totusi, chiar si in superioritate numerica timp de o ora, alb-rosii n-au destramat reduta cuceritoarei lui Everton, chiar daca lisabonezii au ramas in 9 oameni in ultimele minute de joc. Doua cartonase rosii…

Gravura pe coridorul de sub tribuna I de pe "Calderon"

Acasa la al doilea club madrilen, inca in asteptarea unui titlu intern de la mijlocul anilor '90

Tribuna a II-a si inedita sa instalatie de nocturna

Peluza de sud si una dintre cele doua tabele electronice

Tribuna principala, singura acoperita si etajata...

In pantecul tribunei a doua, in restaurantul din incinta, Fernando Torres n-a fost uitat, in nouale sau cu care a adus Spaniei titlul continental. Un fiu al „Calderonului”, un varf plecat spre alte zari.

Unul dintre cei mai incisivi puncheri, unic marcator in finala vieneza din 2008 a Europeanului, e asteptat si pe scena mondiala, in platourile sud-africane. Torres a incantat mai intai "Vicente Calderon"...

In muzeul clubului te plimbi prin arhiva de 107 ani a unei grupari eclipsate peste decenii doar de Real, Barca si eventual Athletic Bilbao

Atletico da intaietate inaugurarii vechii arene a clubului, Campo de O'Donnell, un moment semnificativ petrecut in februarie 1913, mai ales ca stadionul avea sa fie prima gazda mardilena a nationalei iberice

S-au scris istorii inclusiv despre centenarul clubului

Magazinul din incinta e o explozie de alb-rosu alternant. Bucuria golului a ramas joi insa doar in imagini retro

Mai bine le-a fost fanilor oaspeti, plasati in doua sectiuni ale peluzei de nord. Au plecat acasa neinvinsi

Sporting a tras cu dintii, incasand 4 galbene si vazand doua rosii, insa a obtinut un ascendent moral inaintea returului de pe „Alvalade”, unde, recent, Everton ingenunchea cu 3-0. Verzii au jucat in 11-le Rui Patricio – Grimio, Polga, Abel, Tonel, Pedro Mendes, Pereirinha, Izmailov, Joao Moutinho, Miguel Veloso, Liedson.  Ce va fi peste cateva zile la Lisabona? „All will be revealed”, totul va iesi la lumina, pentru cine alege inclusiv pachetul facandu-i-se reclama la stadion.

Oferta pentru fanii alb-rosilor cu dare de mana. Fotbalul s-a mutat demult chiar si in tribune la 5*. E drept, e oferta El Corte Ingles, un lant de servicii upmarket

La Calderon urmeaza Osasuna in liga, luni, cand si barul 73 Offside va strange Aficionados, peste drum de tribuna a II-a

Exteriorul tribunei de pe Paseo de Los Melancolicos

... si un cliseu cu peluza nord

Cine va accede in sferturi? Dungatii orizontali ori cei verticali?

In ’90, dupa ce trecea de Poli, desi invinsa tot cu 2-0 in returul academic de pe Bega, Sporting CP avea sa fie rapusa abia in semifinale, 0-0 si 0-2, de Internazionale. Un derby iberic de orgoliu, intre cluburile „secunde” ale capitalelor. Verdictul pentru patrunderea in sferturile din 1 si 8 aprilie, in cateva seri…

Reclame

Ziua 179. Man United e mare si in Tromso

iunie 23, 2009

Acasa la Tromso IL!

Acasa la Tromso IL!

De la arena celui mai nordic club prim-divizionar din lume, Alfheim din Tromso, unde castigatoarele de cupe europene Chelsea, Steaua Rosie Beograd si Galatasaray au fost invinse sau, in cazul ultimeia, chiar eliminate din eurocupe, creionez ambianta produsa la nord de Cercul Arctic, la latitudinea 70, de solstitiul de vara din noaptea cu lumina ca-n amiaza mare si soarele pe cer, precum si pasiunea unor localnici nu doar pentru Tromso IL.

Tribuna a doua si gazonul artificial...

Tribuna a doua si gazonul artificial...

 

E aproape trei dimineata si soarele mangaie povarnisurile inzapezite ale insulei Kvaloy, ce adaposteste orasul Tromso, situat pe o insulita legata de Norvegia „mama” printr-un arcuit pod si un tunel subacvatic, de curentul Maelstrom ce sufla de pe marea Barents. Calculez ca mai sunt nici trei ore pana la solstitiul de vara. Suntem la doua ore de rulat cu masina, cum mi-a dezvaluit un cuplu de elvetieni, de Cape North, punctul nordic extrem nu doar al Norvegiei ci si al continentului, unde soarele „de la miezul noptii” se revarsa peste ape in intreaga sa splendoare, dar suntem si la nord de amintitul Cerc Arctic, o neoficiala granita sudica a taramului „The Midnight Sun”, marcat de un memorial ridicat in amintirea prizonierilor de razboi sovietici si sarbi capturati de nazisti si care, cazand pe capete, au construit calea ferata ce leaga sudul Norvegiei de zona Tromso.

Tribuna I, 'oficiala'

Tribuna I, 'oficiala'

Peluza nordica a lasat loc doar vechii cabane TIL-Huset, cu vestiarele de pe vremuri si trofee expuse in geam

Peluza nordica a lasat loc doar vechii cabane TIL-Huset, cu vestiarele de pe vremuri si trofee expuse in geam

Tromso, „Parisul Nordului” acum un secol si jumatate, punct de plecare al expeditiilor nu doar ale lui Roald Amundsen peste Cercul Polar dar si o atractie turistica in zilele noastre. Iar de la 15 septembrie 1920 si mandrindu-se cu Tromso Idrettslag, sau prescurtat TIL, clubul de fotbal cocotat pe locul 3 in Tippeligaen anul trecut si care va reprezenta tara vikingilor in Europa Cup. Da, la Alfheim Stadium, candva poreclit Fort Altheim, „fortareata”, cele 7.500 locuri vor fi luate cu asalt intr-un nou sejur european. Momentan, TIL joaca in duminica imediat urmatoare noptii solstitiului de vara in deplasare, la Stromsgodset, langa Oslo, asa incat arena e pustie, dupa ce sambata a gazduit jocul de prima liga al fetelor.

Din august incolo, cand ziua se va subtia, lucsii nocturnei vor fi mai mult decat necesari.

Din august incolo, cand ziua se va subtia, lucsii nocturnei vor fi mai mult decat necesari.

Dar, dupa cum ne-a explicat Asmund Karlsen, in timp ce ne trecea prin impresionantul labirint de tuneluri subterane, cu intersectii semaforizate si giratorii in toata regula, sapate in munte, „sub oras”, strabatand insulita de la vest la est, localnicii n-au simpatii doar pentru TIL. Pe bord, o insigna… We must agree that Manchester United is great… Trebuie sa cadem de acord ca Man United e mareata. N-are de-a face doar cu faptul ca Ole Gunnar Solskjaer a jucat pentru Red Devils. E o stafeta din generatie in generatie…

Steaua Rosie a fost invinsa cu 3-1 la Tromso, care-si expune echipamentul similar pe strada pietonala din centru

Steaua Rosie a fost invinsa cu 3-1 la Tromso, care-si expune echipamentul similar pe strada pietonala din centru

Tatal sau a fost impresionat de tragedia lui United, din februarie ’58. Si i-a impartasit microbul lui Asmund. Care a devenit unul dintre cel 27.000 membri ai clubului suporterilor trupei din Manchester in Norvegia, calatorind pana acum de 28 de ori la Old Trafford, iar intr-o buna zi laolalta cu tatal si copiii sai. „Am fost trei generatii, acolo, in Manchester, si vom tine cu United orice-ar fi. Odata chiar i-am intalnit pe Ryan Giggs si Paul Scholes, la stadion respectiv la Carrington, si mi-am spus ca mai bine sa nu ma mai spal vreodata pe mana. N-am avut ocazia sa-l intalnim si pe Ole Gunnar dar avem marea bucurie ca el sa fi egalat pentru United in finala Champions League.” Asmund mi-a mai marturisit ca, desi nu-i usor, aidoma drumurilor facute cu inima larg deschisa in fotbalul din Albion, tot asa isi „pune lanturile” in fiecare iarna din Tromso, pentru a ataca strazile in panta ale orasului, in ciuda stratului de zapada, in general cu o medie de 80 centimetri. Localnicii isi iubesc minunatia din nordul Scandinaviei, un oras cu partii de schi ori trasee de schi fond pe dealul din centrul insulitei si care ascunde in adancurile sale labirintul stradal, iar clubul care va vizita Alfheim poate fi sigur ca va fi intampinat cu cele 5 legi nescrise ale supravietuirii vikingilor, expuse in Polarmuseet, din preajma „barlogului” lui Amundsen inaintea expeditiilor.

In oras sunt cateva baruri cu tematica fotbalistica. Succesele trupei suedezului Svensson au fost stropite cu multa bere Mack. Takk, TIL! Iti multumim pentru reusite...

In oras sunt cateva baruri cu tematica fotbalistica. Succesele trupei suedezului Svensson au fost stropite cu multa bere Mack. Takk, TIL! Iti multumim pentru reusite...

Sub crusta de pitoresc port din „turta dulce”, inimi otelite dar totodata calduroase si un club care o invingea cu 3-2, pe zapada viscolita, pe o Chelsea ce avea sa castige la finele respectivei campanii Cupa Cupelor. Dar mai multe despre TIL si istorisirile altor inediti interlocuitori din Tromso, in ultimele zile ale jurnalului meu „intre solstitii”…

Ziua 165. Cimpoierii, Caledonia iti duc pasii la Sir Walter Scott

iunie 6, 2009

Am intrebat in dreapta si-n stanga unde e amplasata statuia lui Sir Walter Scott. Desi eram convins ca e la loc de cinste si figura in schita zonei centrale a Edinburghului, mai exact in Princess Gardens, la poalele Castelului, altadata un intins lac care a fost asanat, mi-era teama sa nu „o pierd”, pe vasta intindere verde…

"Vezi monumentul acela inalt, in dreapta Galeriilor Nationale?" ... "Ei bine, acela e monumentul in memoria lui Sir Walter Scott"

"Vezi monumentul acela inalt, in dreapta Galeriilor Nationale?" ... "Ei bine, acela e monumentul in memoria lui Sir Walter Scott"

Asadar n-avea cum sa-mi mai scape. Din preajma Edinburgh Castle, panorama iti taie respiratia iar monumentul in onoarea lui Sir Walter Scott e giuvaerul gradinilor. Fiu al Edinburghului, nascut in 15 august 1771, Scott a dobandit recunoasterea internationala in randul contemporanilor sai, pentru nuvelele istorice, ale caror parinte este, si numeroasele poeme. Cine n-a rasfoit Ivanhoe ori Rob Roy?

In 1814, Scott avea sa scrie Waverley, avandu-l protagonist pe un simpatizant englez al Iacobitilor, Edward Waverley, pusi pe-o razmerita, numele nuvelei fiind preluat in bolta peste timp de statia terminal din Edinburgh a North British Railway. Statia, moderna, amplasata la baza colinei cu Mila Regala, ce duce spre castel, e la o aruncatura de bat de monumentul omului de litere, in aceeasi vale scaldata pe vremuri de apele lacului.

In 1818, Scott scria The Heart of Midlothian, inima localnicului, din zona capitalei… Numele a fost purtat de o sala de ceremonii din oras, loc pentru baluri si dansuri, si preluat ulterior de primul club de fotbal profesionist din Edinburgh, fondat in 1874, Heart of Midlothian, cu sediul intr-o zona veche din sud-vestul urbei, pe Gorgie Road, o prelungire a Princess Street.  Vremurile s-au schimbat si Heart e pe mana unui lituanian, cu antrenor secui din Odorhei, insa inima maronie ramane pe caldaramul Milei Regale…

Sir Walter Scott scria in 1818 The Heart of Midlothian...

Sir Walter Scott scria in 1818 The Heart of Midlothian...

... pe caldaramul din fata intrarii in Catedrala St. Giles

... pe caldaramul din fata intrarii in Catedrala St. Giles

Nascut in orasul vechi, aproape de Mila Regala, Scott avea sa urmeze Royal High School of Edinburgh, apoi Universitatea din oras si facultatea avocateasca, rolul sau militant fiind decisiv intru mentinerea in circulatie a bancnotelor cu o valoare sub 5 lire emise de Banca Scotiei, motiv pentru care si cele actuale, diferite de lira sterlina desi cu aceeasi putere de cumparare, ii poarta chipul, intr-un portret schitat de Henry Raeburn. Sir Walter Scott e pe bancnotele scotienilor dar mai ales in inima Edinburghului, in umbra remarcabilului memorial de o splendida dantelarie. Autorul Miresei din Lamermoor avea sa traiasca 61 de ani.

Pe esplanada Galeriilor Nationale, sunet de cimpoi

Pe esplanada Galeriilor Nationale, sunet de cimpoi

S-a oprit din suflat, nu doar de caldura. Sa mi se confeseze ca putini opresc intr-o asemenea zi calduroasa, nefireasca pentru Edinburgh. Jacheta de tweed il impovara dar n-o lepada. E parte a portului traditional, a armurii sale de cimpoier venit din Stirling, din preajma podului celebrei batalii din 1271 in urma careia Sir William Wallace a ramas gardian pazitor pe veci al spiritului locului. Un memorial mladios, aidoma celui in onoarea lui Sir Walter Scott, exista in Stirling intru aducere aminte. Sir William Wallace, erou scotian… M-a indemnat sa vizitez pitorescul Stirling, orasel universitar spre care mai putini se avanta. Edinburghul magnetizeaza in Scotia… Desi cu un accent puternic, cimpoierul s-a facut inteles ca un scotian oarecare. A real scotsman… Si ne-a mai cantat.

Mandrul barbat din Stirling, la poalele Edinburgh Castle...

Mandrul barbat din Stirling, la poalele Edinburgh Castle...

In drum spre memorial, alte statui, monumente, privelisti minunate, plus un grup de Highlanders din Caledonia, cu pletele in vant, vanjosi si cu tatuaje, parca rupti din filme de epoca, in ritmuri de tobe si cimpoaie. Remarcabili!

Si regimente de "cimpoieri" au cazut la datorie...

Si regimente de "cimpoieri" au cazut la datorie...

O macheta a zonei centrale, dominata de Edinburgh Castle, pe colina. Cele 3 poduri, memorialul nuvelistului, Mila Regala, dealul Calton, cu Observatorul

O macheta a zonei centrale, dominata de Edinburgh Castle, pe colina. Cele 3 poduri, memorialul nuvelistului, Mila Regala, dealul Calton, cu Observatorul

Mai rara asemenea priveliste, in centrul capitalei. Nu tu burnita cu ceata, ci sa te intorci bronzat din Scotia...

Mai rara asemenea priveliste, in centrul capitalei. Nu tu burnita cu ceata, ci sa te intorci bronzat din Scotia...

Expozitie Turner, la National Gallery of Scotland

Expozitie Turner, la National Gallery of Scotland

Caledonia, frenetici la tobe. Recital...

Caledonia, frenetici la tobe. Recital...

Ce sincronism... un cimpoier si sase tobosari

Ce sincronism... un cimpoier si sase tobosari

Un alt cimpoier, in preajma Memorialului

Un alt cimpoier, in preajma Memorialului

Sir Walter Scott, fiu al capitalei si figura marcanta a Scotiei

Sir Walter Scott, fiu al capitalei si figura marcanta a Scotiei

Statuia de sub boltele Memorialului

Statuia de sub boltele Memorialului

In preajma Memorialului, si statuia lui Livingstone

In preajma Memorialului, si statuia lui Livingstone

A fost o minunata calatorie in timp, printre simboluri, traditii si obiceiuri ale locului…

Cu greu mi-am luat ramas bun de la Princess Gardens, cu Sir Walter Scott Memorial. Mai aveam de alergat un maraton...

Cu greu mi-am luat ramas bun de la Princess Gardens, cu Sir Walter Scott Memorial. Mai aveam de alergat un maraton...

Ziua 111. Oua rosii sau 188 de mingi?

aprilie 11, 2009

E duminica de Pasti in rit protestant, Easter Sunday, dar tot pare ca oricare alta. De ce?

Daca folosesti telecomanda, pe un anumit canal nu sunt iepurasi si oua rosii de Pasti, ci o minge disputata de 22 de jucatori. Manchester City – Fulham, in transmisiune directa, din Premier League. Unii pot spune ca sunt carcotas si ca jocul are loc tocmai in duminica de Pasti doar pentru ca „albastrii” lui Mark Hughes evoluasera joi seara in Cupa UEFA, la Hamburg. Drept e… Obiceiul e ca un club implicat in joile competitiei intercluburi numarul doi sa evolueze in campionat duminica.

Dar ce parere aveti de programarea unui alt joc din Premier League, Aston Villa – Everton, in aceeasi duminica de Pasti? De la ora doua. Cluburile din Birmingham si Liverpool au fost eliminate din Cupa UEFA, asadar scuza cu oboseala de joi seara nu sta in picioare. In schimb Villa si Everton, pe langa ca au o larga baza de sustinatori, probabil in mare parte barbati cu neveste si copii, impartasesc recordul absolut de intalniri directe in primul esalon al fotbalului englez. De Easter Sunday, pe Villa Park, cele doua si-au dat mana pentru a 188-a oara dar, retineti, pentru prima data in istorie in Duminica Mare. Ei, ce mai premiera onorabila!?! Daca si cel mai consistent si longeviv duel, dovada a traditiei jocului in insula, a sucombat programarilor televizate care n-au Dumnezeu, nu ciocnesc oua de Pasti si se jura ca nu fura dar le prindem sistematic cu reclame la clio, gillette sau aiurea in gura, atunci putem spune ca spiritualitatea e in intuneric, Lumina fiind rapita de publicitate si audio-vizualul insidios cu foamea sa de rating. Cand si de unde sa se mai ia Lumina, daca si cel mai venerabil duel cade in capcana televizarii tocmai in Duminica de Pasti, ca niciodata pana acum? Vai de Lume. Si cand te gandesti ca tocmai Everton e unicul club din fotbalul profesionist al Albionului care inca are o biserica pe amplasamentul stadionului sau Goodison Park, in coltul dintre doua tribune. O ajunge si aceasta capela o sala de jocuri de noroc, sediu de pariuri sau alta gogomanie similara… Ii spun capela asezamantului de cult de la englezismul chapel, care se refera la cladirea in sine. Asta pe cand church, care eronat e luata drept constructia adapostind lacasul religios, se refera la enoriasi. Church e congregatia semenilor ce trec pragul capelei.

Oricum, astept cu interes calendarul competitional pe 2009-2010. Poate, poate un Everton – Tottenham sa zicem in Ziua de Craciun, pe Sky Sports ori Setanta, care isi impart aceste jocuri de Pasti de la Manchester si Birmingham, in pauza cu oameni de zapada pe lunecus cu o coca-cola in mana ori Mosi pe sanie dar nu trasa de cai ci de un 4×4, ca si-asa nu se mai vand suficiente, in ton cu predictiile, si trebuie bagate pe gat consumatorului (ne)fericit. Poate sa fie Volvo ori Tata, caci Mosul nu se va supara.

Si voi mai adauga, tot pe de alta parte, ca pe la finele anilor ’80, in duminica de Pasti, ni se gasea o ocupatie neconventionala, tovaraseasco-patriotica, de a merge din usa in usa si a colecta sticle si borcane. Nu ni se solicita ori impunea un asemenea demers intru protejarea mediului inconjurator prin reciclarea sticlei in alte zile ale anului, ci fix de Pasti. De ce? Pentru a nu fi acasa cu familia sau cu parintii la biserica. Sistemul se temea de forta credintei.

Nu ca ar mai fi ramas ceva in Albion din biserica. Numarul enoriasilor a plonjat, numarul ateilor a crescut proportional cu cel al drumurilor urmate la magazine ori centre de divertisment, in scopuri materialiste ori de ostoirea pe moment a poftelor si slabiciunilor umane. Dar societatii insulare nu doar ca i-a fost extirpat semnul crucii din suflet si simtiri, ci i s-a servit insidios cu pipeta, cu efect pe termen lung, ametitorul balsam al bucuriei senile a micului consumator fericit.

Pastele sunt acum nimic altceva decat o vaca de muls pe taramul comercialismului si al industriei de divertisment, o alta zi cu potential pentru venituri crescute din tot ce tine de aruncarea pe piata a supraproductiei mondiale, de la greble si pana la Lamborghini. In functie de moment, ambalate in desene cu iepurasi, oua si crengi inmugurite.

Fotbalul de Pasti e sacrilegiu. Fotbalul de Pasti la televizor e sacrilegiu cu reclame la nervoase pe patru roti la care te imbie fete despuiate. Invierea in varianta debila a secolului XXI. Fotbalul la televizor in varianta Premier League e reclame la care-ti trebuie secunde bune sa deduci daca e vorba de lame de ras sau bilete de avion, e bombardament de culori, sunete si comentarii in tromba, e generic al competitiei sa-ti ia fata si auzul pentru restul serii. E asurzeala metalica. Sa-ti ia mintile, nu alta. Switch off.

Si in ziua de Pasti, ca in multe altele, Orange Street e cufundata in tacere si necirculata. Pentru ca nu are cafenele ori cazinouri, cinematografe sau baruri, discoteci ori magazine cu aparate electrice de smuls fire din nas. Ci doar o biblioteca, doua intrari in aripi ale unui muzeu cu galerii si o capela. Protestanta. Steagul alb cu crucea rosie a Sfantului George flutura deasupra intrarii, in stanga careia sunt inramate doua mesaje. Nu se opreste nimeni sa le citeasca, nefiind delimitate de luminite pulsatorii sau neavand o maneta de care sa tragi si sa-ti sara in ochi BINGO, trei pe linie si finfirici scurgandu-ti-se in palma. Ori atarnate ca in vitrina accesorii de plaja. Neatractiv. Atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

Mesajele isi asteapta in tacere cititorii. Rabdatoare dar avertizand. Timpul a intrat rau de tot in sac si de la mesaje la consecinte si fapte secundele tot ticaie in dezavantajul multimii. De se opreste vreunul, cititul e doar chestie de automatism. De la a lectura si pana la a absorbi, analiza si da mai departe, e un salt ca de pe un mal unde te simti incorsetat de normele sociale si „ce-or zice ceilalti daca le-as deschide gura despre astea?”, peste hau, pe celalalt mal unde esti ridicat din genunchi si scuturat de temerile scrutinizarii semenilor. Creada ei ce-or vrea, eu gasesc ceva intelepciune in spusele astea…

In chenare sunt doua mesaje cam pe aceleasi linii. Societatea a luat-o razna, de-acum fara busola, frica de Dumnezeu si bagare de seama, si l-a maniat pe Cel de Sus. Iar decontul se apropie. Nu-ti trebuie multa desteptaciune sa simti ca vorbele de pe zidul Bisericii Congregationale Protestante din Orange Street, in spatele National Gallery din Trafalgar Square, nu sunt fara noima. E ceva profund si inaltator in acele locuri. Lipita de biserica este Biblioteca din Westminster, candva acoperis pentru Sir Isaac Newton si unde minti luminate, prieteni de-ai sai, isi impartaseau cunostintele si ardoarea descoperirilor. Hailey, Swift, Wren, Addison…

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Nu e un loc ca oricare altul. Nu e o duminica aidoma multor altora. E un loc incarcat de istoria scrisa de inaintasi fara a caror contributie am fi fost mai saraci din toate punctele de vedere. Vizionari ca ei schimba inraurirea lucrurilor. Si sunt niste Pasti cand detectam surd, dar detectam, ca micutii „corigenti” la purtare ar putea fi inregimentati in campusuri care te duc cu gandul la cravata rosie in vant si papornita de  colectat sticle si borcane duminica la zece, de Pasti. Iar duminica sa fie adunati ciorchine in fata ultrasonicului megaecran cu un meci de fotbal impaiat cu reclame la grandtheftauto sau alte inventii ale noii ordini care-ti joaca festa cand e vorba de neuroni, inteligenta cognitiva, persuasiunea insidioasa si smulgerea din real inspre virtual.

Ouale rosii s-au spart unul cate unul. Fara vigilenta, oamenii au cedat cu indulgenta si placida complacere cartoane dupa cartoane de oua. N-au mai ramas multe dar mingi sunt tot mai numeroase, pe toate meridianele. Vid. Aer comprimat. Noul Dumnezeu e sugestia sa ai pedala sub talpa, volanul in mana si schimbatorul pe dreapta ori stanga, oferita in pauza jocului in iarba, cu mingea. Participa Robinho dar a tine cu ai lui e ca si cum ai simpatiza cu Thomas Cook si Nike ori cine i-o imbraca.

Pe o strada paralela, in larma si clinchete fara fum, ochi sticlosi si priviri serioase, colturoase, concentrate, pline de aere, urmaresc traiectoria basicii umflate si participarea lui Robinho. Oaaaaaaaaaaooooooo. Pe Orange Street, nici tipenie de om. I se intoarce constant spatele. Doar ignoranta i se ofera, cu varf si indesat. Omenirea n-are timp de presupuse elucubratii si n-are notiunea refuzului acceptarii realitatii.

Ceva nu pusca. Ne place viata in versiunea 2009 cu adevarat? Daca mergi pe strada si iei la ochi zece trecatori, macar noua fete sunt cel mult „masca” daca nu cu colturile buzelor in jos dar de fapt destule sunt ascunse. Ochii in pamant, ingandurarea rabufnind din toti porii, pasul cat mai mare. Nu prea pare a fi pe plac varianta 2009 spre viitor. Si-atunci ce-ar fi atat de rau in a devia de la parcursul robotic, a te opri din mers, a „pierde” 5 minute din secundele pe care ti le inchipui atat de pretioase dar de fapt goale ca basica de la picioarele lui Robinho, si a citi o alternativa la aceeasi placa „inghitita” zilnic? Nimic rau. Dar obisnuinta e cosciug de plumb.

M-am oprit, am lecturat…

Un autor necunoscut ne spune pe drept cum stam cu contul la Doamne Doamne

Un autor necunoscut ne spune pe drept, cu un avertisment profetic, cum stam cu contul la Doamne Doamne. Rau...

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

Nu din comoditate ci din spirit de DIY (Do It Yourself) am omis traducerea.

Ziua 63. Henry, o ilustrata catalana

februarie 24, 2009

Cat frigul inca nu ne lasa, te incalzeste parca la suflet sa-ti plimbi privirile peste portrete nude in alb-negru ale unor campioni ai sportului. Performeri de inalt nivel au pozat in costumele lui Adam si Eva in posturi bine studiate, colectia de 34 fotografii ingemanandu-se in expozitia tematica „Champions”, „Campionii”, aflata in derulare de cateva luni in camera 40 a National Portrait Gallery din centrul Londrei.

Altadata, pe acelasi etaj, un alt fel de expozitie ni-l infatisa pe David Beckham… dormind. Vizitatorii cascau gura la un ecran ce difuza somnul mai mult sau mai putin lin al unui star al fotbalului. Acum, altceva…

Musculaturi bine reliefate si definite, fete expresive. Explozii de vigoare pe loc repaus. Fotografii portretisti Anderson si Low au adaugat proiectului „Campionii”, timp de cinci ani, pana in 2008, cand motociclistul britanic Leon Haslam a devenit ultimul subiect al initiativei in sprijinul Elton John AIDS Foundation. Corpurile dezgolite ale sportivilor sugereaza vulnerabilitatea pana si a unor semeni ai nostri extrem de grijulii cu aspectul lor corporal si in general pleznind de sanatate, mesajul fiind ca sindromul imuno deficitar acut e neiertator.

Putine dintre fotografii incearca surprinderea dinamicii exercitiului fizic, in general performerii fiind portretizati pur si simplu pozand, in posturi „acoperind” cele mai intime parti anatomice. Inotul e la mare cautare in proiectul „Campionii”, fotbalistii find si ei nelipsiti. Lui Matty Taylor, acum la Bolton, James Beattie, ajuns recent la Styoke, unde a marcat deja 4 goluri in cinci jocuri, printre care unicul al partidei cu Man City si o „dubla” in poarta goal-keeperului Albionului si al lui Portsmouth, James, si lui Dion Dublin, retras dupa o cariera de doua decenii, li s-a alaturat… Thierry Henry.

Desi mai toate fotografiile au fost realizate in Marea Britanie, SUA si Australia, unicul portret surprins in 2007, cel al fotbalistului francez, a fost pozat la Barcelona. Suficient de sugestiv in privinta despartirii ex-Tunarului de Londra, in favoarea tinutului catalan.

Henry e cu privirile pe minge, cu ochii „in cap”, intr-un exercitiu de echilibristica tipic jucatorului latin: cate secunde o fi mentinut pe frunte mingea dungata? Degetele-i rasfirate sugereaza ca toate simturile-i sunt alerte, in concentrare maxima. Balonul, imblanzit…

Absolutul maiestriei sportive e sugerat de unicul duet al „Campionilor”, gimnastii ucrainieni Nataliya Piontek si Mykhaylo Pavlov, inlantuiti si sfidand legea gravitationala, la trapez. Cliseul, surprins la Blackpool, in nordul Angliei, are mai putin de-a face cu expresiile faciale ale performerilor si mai degraba cu capabilitatile rafinate prin exercitii repetitive. Performanta sportiva. Ucrainienii, alaturi de doi francezi, un german si un suedez, completeaza putinii performeri care n-au engleza drept limba materna, ssugerand piata „tinta” a expozitiei lui Anderson si Low. In rest, sp[ortivi albi, de culoare sau de rasa mixta, barbati si femei, cu totii raspandind acelasi mesaj. Cu SIDA nu e de joaca.

„Centrul” expozitiei, o fotografie-portret de dimensiuni marite a jucatoarei de tenis de camp Venus Williams, privind piezis. Ochi migdalati si suvite impletite si vopsite, insa, ca si in cazul fotografiei unei reprezentante a Circului Alb din alta generatie, Billie Jean King, mai deloc detalii anatomice de la gat in jos. Intimitate saui… drepturi de autor? Altfel, campioni din cricket, fotbal, si american, triatlon, schi, rugby, judo, volei ori polo pe apa. Campionii infatisandu-se dezgoliti, fara „armura” apartenentei la niste cluburi sau culori, o sugestie perfecta ca sub aura de invincibilitate vibreaza vulnerabilitatea umana. Sunt si ei oameni…

Ziua 48. In memoriam, tragedia celor 21 de fani ai lui Olympiacos

februarie 11, 2009

MemorialE februarie, e moment comemorativ. Rude, prieteni şi suporteri ai lui Olympiacos Pireu îi omagiază ca în fiecare an, la 8 februarie, pe fanii alb-roşiilor ce mureau striviţi la una din porţile stadionului, în 1981. În continuare, un reportaj cu suport fotografic de la arena „Karaiskakis”, aşa cum o descopeream recent. Despre club, istoricul tragediei, despre fani şi muzeu, despre echipa zilelor noastre şi Atena… (Doar răbdare să aveţi vă rog la descărcarea pozelor)  

 Peste drum de stadion, la monumentul ridicat în memoria fanilor decedaţi, Filipos Kontoudis, în vârstă de 15 ani la vremea tragediei, are grijă în fiecare februarie îndoliat ca minutele de reculegere şi comemorarea să păstreze vie amintirea susţinătorilor pieriţi la poarta 7. O capelă miniaturală, un monument sub forma unei porţi, cu numele fanilor dăltuite şi un afiş ros de vremi… „Pentru totdeauna în inimile noastre, poarta 7„, aşa cum mi-a tradus în engleză un suporter grec aflat în preajmă…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/memorial.jpg

Fotografiat din preajma monumentului, stadionul lui Olympiacos, „Georgios Karaiskakis”, aduce ca orice arenă ultramodernă a mileniului trei. Nici urmă de vechiul „Karaiskakis”, construit pe post de velodrom pentru Jocurile Olimpice din 1896 şi purtând numele eroului răpus în acele locuri în războiul de independenţă al Greciei. Rămân însă vii amintirile traumatizante ale suporterilor care au fost la meciul din 8 februarie 1981.

Februarie e luna reînceperii Ligii Campionilor iar Olympaicos se pregăteşte de vizita lui Chelsea, însă fanii formaţiei din Pireu nu uită în aceste zile tragedia de acum 27 de ani, care a schimbat destinul clubului…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/karaiskaki.jpg

Filipos Kontoudis a scăpat cu viaţă doar pentru că tocmai se strecurase pe poarta 7, înafara stadionului. „A fost o adevărată avalanşă umană”. „Timp de 15 minute n-am atins pământul”. Sunt amintiri tragice. Era în obiceiul fanilor ca în ultimele minute ale meciurilor să părăsească în grabă sectorul lor de tribună, pe la poarta 7, şi să dea fuga la poarta 1, pentru a-i avea în prim-plan şi a-şi felicita favoriţii, la ieşirea de teren. În acea zi, aveau toate motivele să fie mai bucuroşi şi entuziaşti ca niciodată. Primind din postura de lideră cu un avans de două puncte vizita atenienei AEK, ocupanta locului secund, în etapa a 20-a, Olympiakos a zburdat de la 1-0 la pauză la un fabulos 6-0, în faţa a 35.450 spectatori. Era minutul 88, ora 16:58… Un suporter, în graba sa, a alunecat pe scările de acces spre poarta 7, alţii împiedicându-se la rândul lor iar învălmăşeala dând naştere unei adevărate avalanşe umane, tragic barate de uşile doar puţin întredeschise ale vechii porţi. Striviţi acolo, de porţile care nu se deschideau. Ulterior, degeaba au cerut socoteală organizatorilor, organelor de ordine… 21 de fani nu mai aveau să vadă lumina zilei… Tot ce-a mai rămas de făcut, 5.000 de suporteri se adunau mai apoi la demolarea porţii 7, când vechea arenă şi-a văzut sfârşitul. Astăzi, poarta 7 este securizată ultramodern, cu leduri electronice roşii deasupra căii de acces, iar peste drum veghează monumentul…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/gate7.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/memorial2.jpg

Acum 27 de ani, în 8 februarie, Pireul avea parte de un 6-0 îndoliat, înecat în lacrimi. Panaiotis Toumanidis, în vârstă de 14 ani, era cel mai tânăr suporter pierit în tragedie. Nu doar numele său e dăltuit pe stâlpii porţii-monument. Dar viaţa merge înainte iar Olympiakos şi-a inaugurat noul stadion cu ocazia startului sezonului 2004-2005, onorând cum nu se poate mai bine la vremea respectivă memoria fanilor morţi la stadion, în zi de meci. Cu victorii pe linie la „Georgios Karaiskakis”, cu 1-0, într-o grupă a Champions League, în faţa lui Liverpool, AS Monaco şi Deportivo La Coruna. Aşa au ales sorţii, ca după mulţi ani de pribegie prin Atena, cât noul stadion a fost doar în plan de proiect, Olympiakos să dea piept la revenirea la matcă tocmai cu Liverpool, un alt club alb-roşu lovit de tragedia de la Hillsborough, din aprilie 1989, când 94 de fani ai „Cormoranilor” mureau şi ei striviţi în învălmăşeala de la startul semifinalei Cupei Angliei contra lui Nottingham Forest. Doi ani mai târziu, Olympiakos a celebrat eventul campionat – Cupa Greciei din 2006 cu inaugurarea muzeului clubului, amplasat sub tribună, în imediata apropiere a noii porţi 7. În incintă, eşti purtat pe firul istoriei clubului prietenilor din Pireu, Olympiacos Syndesmos Filatlon Peiraios, conform denumirii grupării fondate la 10 martie 1925. Alb-roşii aveau să cucerească primul titlu de campioni ai Greciei în 1931, graţie cvintetului ofensiv al fraţilor Andrianopoulos… Yiannis, Dinos, Giorgos, Vassilis şi Leonidas. Pe când păşeam în prima încăpere a muzeului, văzând un vechi gramofon plasat lângă imnul clubului, am încercat să-mi imaginez atmosfera acelor ani ’30 pe „Karaiskakis”, cu cele 6 titluri cucerite de clubul din Pireu până la izbucnirea războiului.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/imnoly.jpg

Cele şapte titluri din anii ’50, dintre care şase la rând, i-au atras lui Olympiakos numele „Thrylos”, „Legenda”, menţionat şi în zilele noastre. Peste ani, alb-roşii s-au dovedit a fi cei mai competitivi în Grecia, adunând cu ultimele trei triumfuri la rând, din 2005 încoace, un total de 35 de titluri naţionale, mai multe decât cele ale lui Panathinaikos şi AEK puse la un loc. Sala trofeelor, cea mai mare a muzeului proiectat în formă de U, stă mărturie a succeselor peste ani. Pe 4 euro, preţul accesului, atâta argint la vedere…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeeoly2.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeeoly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofee.jpg

Olympiakos e puternică şi în baschet, cucerind chiar Euroliga în 1997, iar multitudinea trofeelor naţionale sau ale Cupei Greciei e expusă alături de triumfurile din volei sau sporturile nautice. Baschetbaliştii joacă în sala cu 12.171 locuri „Stadionul Păcii şi Prieteniei”, amplasată peste drum de „Georgios Karaiskakis”, chiar la golful din zona nord-estică a portului Pireu.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeebaschet.jpg 

Aproape de ieşirea din muzeu, o încăpere mai mică, aducând cu o capelă, adăposteşte memorialul durerii suporterilor lui Olympiakos. Vechea poartă, ruginită şi roasă de vremuri, martor mut al acelor momente când tineri în alb-roşu se grăbeau să-i felicite pe Sarganis, Kirastas, Vamvakoulas, Papadopoulos, Novoselac, Kousoulidis, Persias, Nikoloudis, Anastopoulos, Orfanos şi Galakos. N-au mai ajuns să-i vadă. Pe poartă, fani ai lui Liverpool sosiţi în Atena cu ocazia finalei Champions League cu AC Milan, din 2007, au agăţat un tricou al „Cormoranilor”, cu înscrisul „21+94 forever”. Fulare, mesaje, drapele, sunt şi ele prinse de poarta tragediei. O plachetă comemorativă, cu numele celor decedaţi, o fotografie cu treptele fatidice, steaguri şi o trompetă culese de la locul carnagiului. Trist, copleşitor de trist.  

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/forever2194.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/oldgate7.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/mortisitrepte.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/21lista.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trompeta.jpg

Acea tragedie a trimis Olympiacos în pribegie. Din 1981, alb-roşii au jucat pe Stadionul Olimpic, din nordul oraşului, iar între 2002 şi 2004, cât şi arena olimpică a fost reconstruită pentru J.O. de vară, au sfârşit a evolua chiar pe Rizoupoli, stadionul rivalei Panathinaikos, alb-verzi situaţi şi ei în nordul capitalei. Culmea ironiei, Olympiacos a reuşit tocmai în acea perioadă să învingă finalista la zi a Champions League, Bayer Leverkusen, cu 6-2, într-o serie de 13 meciuri fără eşec în cupele europene.

În această lună, pe 19 februarie, grecii primesc pe „Georgios Karaiskakis” vizita vicecampioanei Angliei, Chelsea Londra, în meci tur din optimile competiţiei, trupa lui Takis Lemonis încercând să egaleze cea mai bună performanţă în eurocupe, sfertul de finală din 1999, pierdut în faţa lui Juventus. 2007 nu s-a încheiat grozav pentru alb-roşii, Kristian Raul Ledesma suferind o accidentare care îl ţine încă înafara terenului, clubul din piaţa Alexandros reacţionând prompt prin achiziţionarea imediat după Anul Nou a lui Fernando Daniel Belluschi, venit pe 4 ani şi jumătate de la River Plate. Se va vedea Olympaicos calificată după returul din 5 martie? Greu de anticipat… Cert este că în actuala ediţie a reuşit prima victorie în deplasare în Champions League, 3-1 la Bremen, un scor remarcabil şi între produsele alb-roşiilor din vitrina magazinului de prezentare al clubului, respectiv că biletele pentru jocul cu Chelsea sunt deja vândute. Prioritate au avut fan-cluburile din Grecia, dar şi din Germania, Regatul Unit, Belgia, Olanda sau Cipru, agenţia de turism TUI, sponsor al clubului, abonaţii şi fanii fideli, alţi sponsori ai clubului, iar apoi liniile au fost deschise săptămâna trecută, la general. Nu treceau însă multe ore… Cererea depăşise oferta. Sunt doar 35.000 de locuri…

Într-adevăr, în muzeu am remarcat mesaje lăsate de fani din diverse ţări, iar pe viaductul din preajma stadionului, înscrisul Peristeri, numele unui cartier din nord-vestul Atenei, îţi dă de înţeles că Olympaikos nu îşi trage seva doar din Pireu. Peste tot, cifra 7 revine obsesiv…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/1-3.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/mesajbg.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/peristeri7.jpg

Spre „Karaiskakis” am călătorit cu autobuzul, Express X96, de la Aeroportul „Venizelos”, schimbând, pentru amuzament, cu modernul tramvai cu afişaj computerizat care rula tot pe malul mării, în aceeaşi direcţie, spre nord-vest, spre Pireu. În Faliro Nord, la staţia SEF, un stadion impresionant îţi ieşea în cale. Încă de pe peron, la capătul celeilalte pasarele, se vedea o poartă de acces la un etaj superior al arenei şi scaunele roşii din tribuna opusă. Impresionant. În parcare, totul alb-roşu. Până şi automatele de bilete. Restaurante în incinta stadionului şi un steag, drapel, cu emblema clubului. Profilul unui tânăr laureat. Olympiacos este în al nouălea deceniu de existenţă iar stema a rămas aceeaşi. Trusourile echipei s-au schimbat însă peste ani, varietatea lor şi a fanioanelor fiind un alt punct de interes al muzeului.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/stemaoly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trusourioly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/fanioane.jpg

E o îmbinare de vechi şi nou. Tradiţie şi comercialism. Succesele cu frântura de la Poarta 7 dar şi viaţa de club de Champions League. O grupare cu numeroşi jucători străini, un muzeu expunându-le fotografiile cartonate în mărime naturală, laolaltă cu imagini de arhivă din anii când Olympiakos devenea „Legenda” fotbalului grec.

 https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/arhivaoly.jpg

Şi se putea oare altfel? La intrarea în muzeu, te întâmpină nimeni altul decât Nikopolidis, renumitul portar de care se leagă istoria recentă a campioanei Olympiakos şi a campioanei europene en-titre Grecia, uşor de recunoscut datorită părului său cărunt. Nikopolidis a fost între buturi şi în 16 ianuarie, când Olympiakos a zdrobit-o cu 4-0 pe rivala Panathinaikos, în turul V al Cupei Greciei, succes semnat de Lua Lua în minutul 6, Torossidis (63′), Kovacevic (66′) şi Nunez (81′) şi care i-a calificat pe alb-roşii în sferturile de finală din 27 februarie şi 19 martie, cu Iraklis. Poate că încă din prima manşă, pe teren propriu, Olympiakos se va apropia şi mai mult de o altă finală, într-o competiţie pe care a cucerit-o de un număr record de ori, 22, cu ultimele isprăvi în 2005 şi ’06.

Contra lui Panathinaikos, „Legenda” a învins în formula Nikopolidis – Pantos, Antzas, Cesar, Zewlakow, Torossidis, Patsatzoglou, Djordjevic, Sisic (52′, Galletti), Kovacevic (71′, Nunez), Lua Lua (81′, Mitroulou). Un 4-0 la trei zile după ce Olympiakos ceda primele puncte pe teren propriu în această ediţie, tocmai lui Panathinaikos, 1-1, remiză consemnată şi în meciul tur, la 2 septembrie, în prima etapă: 0-0. Iar unicul eşec, 0-1, l-a suferit în 10 noiembrie la Asteras Tripolis, înfrângere care ar putea să usture în cursa pentru titlu, cot la cot cu AEK, pe care o învingea cu 1-0, şi Panathinaikos. Oricât de importante ar fi însă jocurile din campionat care o mai despart de vizita lui Chelsea, duminică la Apollon, apoi miercuri la Panionios, cu Ergotelis acasă şi în 16 februarie la Salonic, cu PAOK, marele meci rămâne tot cel cu „albaştrii” londonezi…

Multe amintiri mă leagă de vizita la „Georgios Karaiskakis”. Era în preziua unui recent meci de campionat cu Aris şi nu mulţi fani erau prin preajmă. Însă fascinanta istorie a clubului şi imaginile legate de poarta 7 şi tragedia celor 21 de fani m-au însoţit pe drumul cu metroul de suprafaţă Metro Line 1 „verde”, din Faliro până în centru, la a şasea staţie, Monastiraki. De-acolo, Metro Line 3 „albastru” te duce cu 13 opriri direct la „Venizelos”. Poarta aerului. Nu doar Olympiacos şi-a inaugurat noua arenă în anul Olimpiadei ateniene dar şi capitala în sine a investit într-o infrastructură modernă şi funcţională.  

 Memorial