Posts Tagged ‘mare’

Sfarsit… Noaptea „alba” a solstitiului de vara, la nord de Cercul Arctic

iunie 28, 2009
Poze si povestea de la solstitiul de vara, in Tromso/Norvegia, mai jos…
Roald Amundsen, exploratorul norvegian, pornea in expeditii din Tromso, care-i poarta vesnica amintire. Statuia, in preajma Polarmuseet

Roald Amundsen, exploratorul norvegian, pornea in expeditii din Tromso, care-i poarta vesnica amintire. Statuia, in preajma

Tromso ne-a intampinat in cea mai lunga zi a anului cu un plafon de nori. Avea sa se sparga...

Tromso ne-a intampinat in cea mai lunga zi a anului cu un plafon de nori. Avea sa se sparga...

Localnicele obisnuiau sa faca naveta. In memoria lor, o statuie in preajma unui refugiu al statiei de autobuz...

Localnicele obisnuiau sa faca naveta. In memoria lor, o statuie in preajma unui refugiu al statiei de autobuz...

Spiritul matern si o biserica din lemn. E seara tarziu, inaintea solstitiului...

Spiritul matern si o biserica din lemn. E seara tarziu, inaintea solstitiului...

Memorialul eroilor cazuti in Rezistenta, intre '40 si '45. Tromso a platit tribut pozitiei sale strategice...

Memorialul eroilor cazuti in Rezistenta, intre '40 si '45. Tromso a platit tribut pozitiei sale strategice...

Pe principala strada pietonala, traseul de final isi asteapta alergatorii de 10 kilometri...

Pe principala strada pietonala, traseul de final isi asteapta alergatorii de 10 kilometri...

Linia de sosire. Mai aveam ceva timp pana la start, asa ca am asistat la finishul altora. In cursa de-o mila...

Linia de sosire. Mai aveam ceva timp pana la start, asa ca am asistat la finishul altora. In cursa de-o mila...

Crucea Rosie la datorie. Nu doar medalia ti-e agatata de gat, ci si o patura...

Crucea Rosie la datorie. Nu doar medalia ti-e agatata de gat, ci si o patura...

Iar acum e randul nostru...

Iar acum e randul nostru...

Pentru prima data am alergat cu aparatul la purtator. Scuzati va rog calitatea dar sesizati soarele spargand norii, inaintea miezului noptii!

Pentru prima data am alergat cu aparatul la purtator. Scuzati va rog calitatea dar sesizati soarele spargand norii, inaintea miezului noptii!

Cam asa arata casutele nici prea prea nici foarte foarte ale localnicilor

Cam asa arata casutele nici prea prea nici foarte foarte ale localnicilor

Orasul are cladiri administrative de toata frumusetea

Orasul are cladiri administrative de toata frumusetea

Regele Haakon vegheaza peste principala piata centrala din Tromso.

Regele Haakon vegheaza peste principala piata centrala din Tromso.

Lalele, brazi, biserici catolice. O ambianta placuta...

Lalele, brazi, biserici catolice. O ambianta placuta...

Jurnalul meu de o jumatate de an e la final. Inaintea solstitiului de iarna, de la amiaza unei insorite zile de decembrie, acolo, in preajma Observatorului Regal din Greenwich, la meridianul zero, alesesem déjà drept punct terminus Tromso, la ora solstitiului de vara din noaptea cea mai scurta. 20 pe 21 iunie, spre dimineata, ocazie cu care oraselul port din nordul Norvegiei gazduieste cea de-a 20-a editie a Midnight Sun Marathon. Alergarea soarelui de la miezul noptii…

Las Londra sub o mijgura moale si ma intreb ce vreme ne va intampina in Tromso. Prognoza pentru aceasta perioada a anului e de aproape 20 grade Celsius respectiv de 8 grade la miezul noptii, la ora cursei. Cert e ca va fi lumina. Oare si soare? Daca plafonul de nori va fi ingaduitor…In avion, destui alti inscrisi pentru Midnight Sun Marathon. Ii recunosti usor, dupa echipamentul din dotare. Doar unul a scapat echipajului radar, si anume un ins imbracat elegant, cu o sotie absorbita de sine si de propria-i imagine, care parca nu cadrau cu o descindere la nord de Cercul Arctic. Aveam insa sa raman gura casca, peste nici 24 de ore, cand il vedeam trecand linia de sosire a maratonului, la peste cinci ore de la start.Desi pliantul turistic sugera ca vom zbura deasupra Atlanticului, nu mult ne-a trebuit pentru a vedea pamant si linia tarmului. Atat de puternic contrastul intre verdele intens din preajma malului si albastrul inchis al oceanului… Iar pe uscat, inca destula zapada. Si numeroase ape, unele inaintand si ducandu-ma cu gandul la faimoasele fiorduri.“Ce priveliste! Rareori ti-e dat sa vezi un aeroport in asemenea imprejurimi, cu pista pe malul apelor si un lant muntos in zare” a remarcat unul dintre pasagerii de ocazie cu care am nimerit sa impartim taxiul, spre oras. Celalalt, un japonez, se gandea déjà la maratonul de la miezul noptii si timpul sau de 3 ore si jumatate. Tromso ne intampina cu o vreme buna dar nu si insorita.Prima mare surpriza a fost oferita de calatoria spre oras, pe “scurtatura” prin paianjenisul de tuneluri de sub colina din centrul insulitei pe care e situat Tromso. Intersectii semaforizate, giratorii, toate sapate in munte. Iar la un moment dat iesirea la suprafata, pe una din cele sapte “guri” de iesire la suprafata in estul insulei, cu toate deservind Downtown Tromso. Zona centrala.Totul foarte pitoresc, de la casutele de lemn cu ghirlande de flori la stradutele pietonale si catargele ambarcatiunilor din port. Si totul in culori deschise, calde, placute, “refugiu” in lunile iernii polare cu zilele cu doar doua ore de lumina.

Domnul Karlsen, taximetristul, ne spune ca mult mai multi turisti aleg Tromso pe perioada de iarna, gratie numeroaselor facilitati pentru sporturile sezonului alb. Colina din centrul insulei are traseele sale de schi fond, pistele ei de schi si chiar cele trei trambuline, amplasate in nord-estul orasului, langa campusul universitar, Universitetet I Tromso. Pe colina sunt ele si alte atractii… Un lac natural, Prestvannet, cu pontoane si loc de patina iarna. Gradinile Botanisk Hage si nu doar stadionul de fotbal ci si unul atletic, denumit Valhalla, ca doar suntem in Scandinavia… Japonezul cu gandul la cele 3 ore si jumatate, englezul la reunirea cu sotia sosita déjà in oras dar nu si la cursa, in care o va incuraja de pe margine, iar eu spre Fjellheim, o pensiune amplasata spre sudul insulei, nu departe de centru.

O pensiune tinuta de misionari, calatori in scopuri caritabile sau in actiuni voluntare in emisfera sudica, si autoproclamata Scoala Biblica.La receptie, un cuplu de pensionari elvetieni trimisi ca ultima solutie de cazare la Fjellheim. Nu stiau ca Tromso avea sa fie invadat la momentul solstitiului de vara de “lacustele” alergatoare. “Am calatorit noaptea pe teritoriul Germaniei, cu un tren special, care ne-a imbarcat si masina. Am parcurs intreaga Norvegie, pana la Nordkapp, de unde ne-am intors in aceasta dimineata, in nici doua ore”. Asadar suntem la mica distanta de extremitatea nordica a Scandinaviei si Europei iar helveticii au dat raita alte cateva ore prin Tromso, pentru cazare. Fjellheim, plin si el ochi. Iau cheia, am camera 209, si constat imediat ca mai sunt maratonisti in hotel. Aceiasi asiatici carora le place sa calatoreasca, sa vada. Sa fotografieze. Iar pe una din mesele camerei, constat ca am de-a face cu Noul Testament. Invelit in piele albastra.

Restaurantul Milano, cu literele sale galbene pe fond verde, e sansa mea. Am nevoie de paste, macaroane, “religie” a alergatorilor inaintea curselor. Si unde mai sigur asemenea meniu decat intr-un stabiliment cu denumire peninsulara? E aproape gol dar lumanari palpaie pe toate mesele. Si e doar 4 dupa-amiaza. Am avut mare noroc cu calabrezul Silvio, care si-a “desertat” sufletul in pranzul preparat. Tagliatelle gustoase, o salata consistenta, cu de toate, si o paine la cuptor, cu aroma de usturoi. Apa e de baza…Cu greu m-am despartit de Silvio si colegii sai din bucatarie. Ne-am pozat, am frunzarit Gazetta dello Sport, plansa dupa esecul Italiei cu Egipt, la Cupa Confederatiilor, am sters granite si am dat mana. Sunt invitat a doua zi.In preajma, doi voluntari in tipicele tunici galbene ale organizatorilor strajuiesc o intersectie si un semn indicator dezvaluie enigma. Mai sunt cateva ore pana la Midnight Sun Marathon. Editia a 20-a, din noaptea solstitiului de iarna. O dara albastra, pe carosabil, imi aduce aminte de Maratonul Timisoarei, de cursele de-acasa, unde un indiciu identic iti poarta pasii de la start pana la sosire. Si sper sa nu impartasesc soarta unor alergatori straini, vizitand Timisoara si fara a cunoaste locul, care au “pierdut” o curba si s-au trezit inafara traseului.Imi spun si ca e posibil ca traseul sa treaca prin preajma pensiunii mele si sa ajunga la aeroport, nu de alta dar, in calatoria noastra cu taximetrul de la poarta aeriana spre oras, remarcasem o anumita dara albastra… Sper ca localnicii nu ne vor expedia direct pe avion, de pe parcursul cursei… Nu, nu. Mai sunt ceva krone de cheltuit. Coroane norvegiene. Am primit aproape 10 pe o lira sterlina.Se insereaza, daca se poate spune asa…

E sambata seara si la noapte e solstitiul de vara. Suntem la nord de Cercul Arctic, la paralela 70, si peisajul iti taie rasuflarea. Colinele golase din preajma, de pe insula Kvaloy, “paravan” al orasului in fata Atlanticului, cu casutele si blocurile cu cel mult patru nivele la poale, si cu funicularul ce te cocoata pe creasta, pe “acoperisul” orasului, la 1.257 metri, impopotonat cu tot cu un restaurant. Varful Tromsdalstinden. Pana acolo sunt 420 metri cablu ai cabinei galbene Fjellheisen, instalatia fiind construita in acelasi 1960 de Brodsrene Jakobsens, o companie navala. Muntii golasi si inzapeziti din imprejurimi si soarele jucandu-se printre nori. Cand un versant e incalzit, cand o alta colina e mangaiata de razele sale.Ziua cea mai lunga. Ca in filme. Dar aceasta sambata se va ingemana la Tromso cu noaptea cea mai scurta. E perioada in care lumina nu merge la culcare, asta daca esti suficient de inspirat sa te nimeresti la nord de Cercul Arctic candva in iunie ori iulie.

Cat despre cursa, imi spun ca suntem ca jucatorii din Primera spaniola, asteptand sambata seara, “omorand” timpul, inaintea startului. Mai toate cursele la care am participat sunt fie duminica ori sambata dimineata. Dar de aceea Midnight Sun Marathon e cu atat mai special, cu atat mai ravnit in jurnalul cu amintiri al maratonistilor.Sunt veniti si cinci din comitatul Yorkshire, dupa ce saptamana trecuta alergasera semimaratonul estuarului lui Humber la Marea Nordului. De pe coasta nord-estica a Angliei, la Hull, pe cea nord-vestica a Norvegiei, la Tromso. Roger e fan Arsenal si imi marturiseste ca n-a fost prea intelept din partea sa sa alerge trei curse in patru saptamani, culminand cu maratonul din Tromso. Spera doar sa-l incheie, fie si in circa cinci ore. Simon, companionul sau, isi aminteste de momentul din timpul Maratonului New York, cel cu trecerea lungului pod, cand s-a oprit sa-si faca o poza, langa indicatorul catre Bronx. Amintiri. Nu se iau prea in serios iar numele clubului ad-hoc ii tradeaza. Ceva despre Fat Guys.Un alt grup e si mai pitoresc. “Sunt angajati pentru a alerga. Bossul e mare fan al alergarilor si isi plimba angajatii prin lume, pe la curse”, imi explica antrenorul clubului, un profesionist cu licenta, inaintand gratios spre varsta a treia. Imi spun ca nu-si bat capul cu maratoanele si nici n-au alergat vreunul. Pentru grupul din nordul Londrei e Toro Midnight Sun Half-Marathon iar Toro e numele sponsorului semimaratonului, gasit si pe ambalajele unor produse alimentare din Tromso. La care m-am repezit la sfatul lui Silvio, care mi-a explicat ca duminica toate supermarketurile sunt inchise in oras, fie ele ICA ori Coop.In Tromso déjà se-alearga. E cursa de o mila, unde, cu mic cu mare, orasenii au iesit la o portie de sanatate. E si un concurs de patine cu rotile. Nici o problema cu carosabilul, aproape ca-n palma, dar ar fi cu strazile in panta, coborand spre port. Totusi, daca se urmeaza linia tarmului, spre sud, cea a traseului de maraton, patinatorii nu vor transpira in plina noapte. E si un concurs de 10 kilometri. Plus regele si regina, maratonul si jumatatea sa.

Si apropos de rege, startul e dat din preajma pietei centrale a orasului, ce se prelungeste spre debarcader, piata ce e dominata de statuia Regelui Haakon al V-lea al Norvegiei, cu atat mai sever in “ascutimea” sa in straiele militare. Monumentul dezvaluie ca Haakon n-a prins 60 de primaveri.Lumea e stransa ciorchine in preajma sosirii de pe strada pietonala, paralela cu artera de pe care se da startul, iar comentariul organizatorilor norvegieni e plin de exclamatii, foarte viu, probabil nu si… “colorat”. Se vine in timpi foarte respectabili, sub 33 minute, in cursa de 10 kilometri. Imi spun ca are de-a face si cu frigul. Se anunta doar 6 grade Celsius. Iar un voluntar pregateste paturi groase de campanie, cu care imi imaginez ca se acopereau vikingii sau rezistenta norvegiana la ora luptelor cu ocupantii nazisti. Si cortul verzui cu crucea rosie imi da aceeasi impresie, a vremurilor rezistentei.

Exista de fapt si un memorial cu numele eroilor locali rapusi in cei 6 ani ai celei de-a doua conflagratii mondiale. S-a murit peste tot, chiar si in “crestetul” Europei. De ce atata sange varsat, cand se poate si doar cu zambete la miez de noapte dar in plina zi?

Piata se numeste Stortorget, conform unei placute,  iar intr-un colt al ei, din lemn galbui, strajuieste Katolske Kirke. O biserica catolica. In apropiere, palatul Episcopal. Ca o paranteza semnificativa, aici tinea o comuniune in 1989 Papa Ioan Paul al II-lea. Ah, acest an ’89, mereu si mereu…De cealalta parte a pietei, la parterul cladirii administrative locale, Radhuset, adica Primaria, centrul de organizare al Maratonului.  Sponsorizat de Discovery Petroleum, o companie care exploreaza si spera a for a titei in nordul Norvegiei. Inauntru, lume luminata, peste tot sigla cursei, sugerandu-ti un soare aprins pe post de bust al alergatorului si razele sale, ducandu-te cu gandul la fuleul concurentului.Cat de iuti vom fi oare? Mai am vreme de un suc de mere si un altul de portocale, de cateva poze, inclusiv spre Tromsobrua-Bridge, zveltul pod lung de 1.016 metri, finalizat in 1960, peste stramtoarea Treomsoysundet, ce desparte orasul insula de “ruda” sa dinspre interiorul tarii, unde, pe tarm, se alungeste cartierul Tromsdalen.Dar nu mai e vreme… Ne pozam si… spre start, pe Gronnegata, de la picioarele Regelui Haakon.

E 10 si jumatate seara. Daca mi-as egala ultimii patru timpi de la semimaratoane, atunci as incheia chiar inainte de miezul noptii, aici, inapoi in centru, pe pietonala paralela Storgata, urmatoarea cum cobori spre port.Pregatirea psihologica e insa cu lacune. Am degustat prea mult din ideea descinderii la nord de Cercul Arctic, am fost absorbit de aventura in intregul ei si am pierdut focalizarea pe cursa in sine. Cu consecintele care doar pot sa le anticipez dar care nu ma dezamagesc. Si pentru a ma autoconvinge ca am venit in excursie si nu doar la Midnight Sun Marathon, iau camera cu mine, in cursa. O premiera, dupa atatia ani de tropait pe soselele si arterele Europei…“Coboram” spre sudul insulitei, tot mai aproape de tarm, tot mai aproape de aeroport.

“Heya!” e parola serii. Suntem incurajati la nesfarsit cu “Heya” si nu pot decat sa zambesc ori sa salut din mana, cand scandarile sunt insotite de “Valuri mexicane”. Cine crede ca norvegienii sunt reci si inchisi, sa-si reconsidere prejudecatile. Sunt calzi si deschisi. Optimisti si candizi. Calitati umane care-i tine in lungile reci luni de iarna. Care iarna nu e de trei-patru luni, ca pe continent. Aici suntem pe “dorsalul” panterei scandinave care pare a se arunca pe Europa.Toate natiile, toate culorile, doar un tricou Serpentine. Cu numarul meu. In premiera, n-avem parte de cipuri la siret, care se inregistreze timpii intermediari si final, ci de un cod de bare pe numarul din piept. Cod care ne va fi scanat la sosire, aidoma scanarii unei conserve de fasole boabe in supermarket. Scanare manuala cu ustensila din dotare, una cu infrarosii.

Imi aud numele, dintr-un balcon. Surpriza serii. “Heya Mihai!” Pai bine mai copii, de unde pana unde? Citind listele cu concurenti, spectatorii din cabana puneau cap la cap numerele din piept cu numele noastre. Mihai, pronuntat corect. Oricum, cu o mai mare acuratete decat in cativa ani buni de Londra. Tine de complexul de superioritate al englezilor, sa nu poata pronunta ca lumea numele straine. Nu “pot” sau nu… vor? Alegeti Dumneavoastra.

Multi englezi in cursa, intre multe alte natii. Un prim roman, la a douazecea editie, aici, la nord de Cercul Polar.Pe Scott l-am ajuns din urma spre final. Am incetinit si am schimbat doua vorbe. Un canadian din Edmonton, jucator in liga secunda canadiana de hochei pe gheata, stiind de Timisoara. E invitat la Maratonul nostru. Va veni cu siguranta. Ulterior aveam sa ciocnim berea locului, Mack, in barul Kinematograf. Puneam la cale alte si alte curse. Schitam vise si trasam trasee.Spre final, roluri inversate, cu un localnic care mi-a suflat in ceafa cativa kilometric buni. Si prin ploaia care ne-a udat nitel, o ploaie nocturna, si sub soarele care a spart norii. Soarele miezului noptii solstitiului de vara. Intram in 21 iunie si nu “cobor” sub o ora si 30 minute. Asta sa fie tot pacatul!Ajung pe pietonala, lume ochi la “intrare”, iar scannerul spune 1:33:58. Nu pot sa ma pun cu el ci doar ma incalzeste ideea ca am venit binisor “sub” o ora si 35 minute. Sandwich, o premiera, plus tipicele banana, apa, bauturi energizante. Si patura pe spate. Plus o bere Mack la pahar. Sa ne bucuram de ea, ca in pub costa aproape 7 lire sterline…

Aveam sa aflu in dimineata urmatoare, atat la centrul de organizare, pe listele expuse, cat si din ziarele local respectiv regional Tromso si Nordlys ca am sosit al 10-lea intre semimaratonistii categoriei mele de varsta, 30-39 ani. A castigat un alt Mihai, Michael Gottschalk, de la Long Distance Berlin, in o ora, 15 minute, 54 secunde. L-a urmat la 37 secunde un localnic, Ronny Jakobsen, iar pe 3 a urcat Jensen Rune, de la Run SAS, cu un timp, 1:27:18, abordabil pe propria piele. Cu alte cuvinte, as fi putut “intra in puncte” dar asta doar cu pregatirea psihologica de rigoare. Oricum, medalia cu soarele de la miezul noptii imi atarna la gat iar pe unii ii vad cum o si saruta. La cinci asemenea medalii, adica intoarceri la Tromso, promisiunea gazdelor e ca vine si una de aur. Sunt produse in Africa de Sud. Un italian din Roma, un brazilian, un olandez reprezentand Regatul Unit si un olandez “pur” intre ceilalti clasati in primii 10.Iar neamtul a castigat semimaratonul si la general, pe cand al fetelor l-a cucerit Margaretha Baumann, de la SK Vidar, in 01:21:02.

La maraton, nu doar medalia dar si cununa inverzita cu lauri a fost cucerita de Samuel Chepno Kiprotich, kenyanul de la Sjundio EF, in doua ore, 31 minute, 20 secunde, la fete invingand Anne Jorunn Hodne, de la GTI Stavanger, in 2:47:15. Reintalnirea, la anul.

Si-acum, sa dam tarcoale prin port. Multe sunt de vazut, de admirat, de notat. Schitez. Ar fi mai intai muzeul Tirpitz, amplasat undeva la baza colinei din Tromdalen, sub telecabina. Cuirasatul era scufundat in noiembrie 1944 intre Grindoya si Hakoya, de Lancaster britanice. Razboiul bubuia spre sfarsit si nemtii au pierdut batalii insemnate si intre fiorduri.Mai pacifist, cu rol explorator, Roald Amundsen. O casa memoriala, cu statuia sa in fata si numeroase ancore plus arbalete. Chipul sau, incadrat de gluga. Ma trec fiorii, si nu doar pentru ca ploua in dimineata de dupa solstitiu.

Cald e in interiorul Polarmuseet, muzeul polar, care te intampina cu Legile Vikingilor, inramate. Fii brav si agresiv. Fii pregatit. Fii un bun comerciant. Tineti lucrurile in ordine. Pe subcapitole, la unu ar fi cam asa… Fii direct. Abordeaza toate oportunitatile. Uziteaza de diverse metode de atac. Fi versatil si agil. Ataca fiecare tinta la timpul ei. Nu planui totul in detaliu. Foloseste doar arme de calitate. Ma intreb care legi se preteaza alergarilor si cate le urmez cand e sa atac cursele. Citesc si celelalte capitole. Instructiv.   

Muzeul, intr-o cabana din lemn rosiatic datand din 1830, a fost inaugurat in 18 iunie 1978, la aniversarea a 50 ani de la zborul exploratorului la bordul Latham.Muzeul porneste de la originile expeditiilor, cantonate in timp prin 1795 – 1893, cu cel putin 14 asemenea temerare plecari spre nord, pentru un intreg an. Unii dintre cutezatorii circa 20 membri ai echipajelor mureau la datorie, pe cand vanau de la foci si pana la vulpi… Deficienta de vitamina C. Daca in secolul XIX s-au axat pe Arhipelagul Svalbard, in secolul trecut s-au avantat spre Jan Mayen, norvegienii pornind sis pre Groenlanda, inca inaintea primului razboi mondial. Tintele includeau acum ursii si vulpile polare…Muzeul reuneste toate expeditiile efectuate peste ani, iar in camera 6 chiar si hidroavionul francez Latham 47, cu care Amundsen pleca in vara lui ’28 in cautarea navei disparute “Italia”. Un zbor care avea sa-i fie fatal, undeva intre Tromso si Svalbard, din apele Marii Barents fiind recuperate doar tancul de combustibil si o aripa. Roald, conationalul sau Dietrichson, si 4 francezi, aveau sa-si gaseasca sfarsitul.

Roald Amundsen, exploratory, 1872-1928, sta inscris pe statuia vikingului ajuns la ambii poli. O legenda a expeditiilor mondiale… Avea sa-i urmeze Nansen, cu a sa Fram…

Inapoi intre cei vii, la o bere in cea mai veche berarie din oras. Cea a fabricii inaugurate de Wilhelm Mack in 1845. E vorba de Ollhalen, sau Hala Berariei, inaugurate in 30 septembrie ’27. La o vorba cu alergatori din Canada, Anglia, Olanda. Despre curse, sport, calatorii, intamplari, vomitat in nisipul sau gaurile terenurilor de golf. Chiar…

Tromso se lauda nu doar cu cea mai nordica prim-divizionara de fotbal din lume dar si cu cel mai nordic teren de golf cu 18 tinte din lume. Toate aici, la poalele muntilor din preajma, urcand pana la 1.833 metri. Nu foarte inalti, dar aducand tare ascutiti, la tasnirea lor din ape…Mai multe despre Discovery Petroleum am aflat de la un inginer geolog localnic. Acum nu multi ani erau doar opt mari companii care explorau dupa resurse petroliere in Norvegia. Industria a luat avant si cu sprijin guvernamental, iar acum ar fi 48 pe piata. Unele cu probleme, mai ales in actualul climat. Statul subventioneaza cu 78% din valoarea investitiei, pana ce sunt descoperite zacamintele, moment in care balanta sa schimba, cu firmele achitand la stat, sub forma de taxe si impozite, treisferturi din profit. Dar chiar si asa, angajatii sunt bine remunerati si multumiti. Isi pot permite Berea de 7 lire in Kinematograf, vacantele aproape lunare la schi. Poti schia in care zi a iernii vrei. Avantajul oferit de traiul in Tromso. Dar, dupa cum imi spune un fost cadru militar, a alerga semimaratonul Noptii Polare, programat in seara de 9 ianuarie 2010, e chiar o aventura. Iarna aduce si minus 40 grade, in padurile din preajma. E pe viata si pe moarte, de acolo si legile vikingilor.

Reclame

Ziua 160. Spitalizati, „cazuti ca mustele”

iunie 3, 2009

E cinci si jumatate, in dimineata maratonului din Edinburgh. Ma trezeste lumina puternica, soarele strapungand pe langa perdelele groase. Le dau la o parte si vad o doamna cu codita trecandu-si cainele in parc, la plimbare. Vom alerga cu soarele in fata, spre rasarit, la un moment dat chiar pe aceasta strada, prin fata demipensiunii, si apoi pe malul marii…

La micul dejun, multimaratonistul cu tricoul galben al intrecerii din Honolulu e deja cu cafeaua in fata. Trezirea, dupa o alta seara „traditionala”, in care iesisera in grup la un pahar de vorba. Bat spre 60 de ani dar nu-si schimba obiceiurile. Chiar acum? Dupa vreo 50 de concursuri? Ce rost ar mai avea?

Si o alta fata, in trusoul britanic, care se grabeste, alegand sa parcurga cu autobuzul traseul spre start. „Merg sa-l prind pe cel de 7”. Si alti trei, mai retrasi. Cu gandul deja la urmatorii 42 de kilometri. Decid sa merg in plimbare, cu „petrecaretii”. Au ce-mi impartasi. Si cu cat ne-apropiem de centru, cu-atat mai multi participanti, in felurite echipamente. Politie, ambulante, autobuze ale organizatorilor, indicatoare speciale galbene, restrictii de circulatie, indicatoare, forfota, curcubeu coloristic. Suntem la baza Calton Hill, mai trebuie doar sa inconjuram colina…

St. Andrew's House si steagul Scotiei, din fata carora s-a dat startul. La vale...

St. Andrew's House si steagul Scotiei, din fata carora s-a dat startul. La vale...

Cand am intrat pe Princess Street, deja lume luminata. Si caldura, in contrast cu ploaia in rafale de la editia trecuta. Daca ar fi sa aleg, as prefera totusi soarele, mai ales ca vom cobori la tarm. Multi se inghesuie la autotrenurile incarcand echipamentele participantilor, ordinea fiind data tot de numarul de concurs. Organizare in cele mai mici detalii. Altfel, ar fi haos. Mai ales ca ne vom alinia peste 13.000, plus alti 4.000 la stafeta. Echipe de cate patru. Mai lesne. Respectivilor le revin cate 10,55 kilometri de caciula.

Ora 8 si 10, conform ceasornicului de pe turnul hotelului Balmoral. Ultimele pregatiri inaintea startului. Masaje, lotiuni de ten, drumul la toalete, inca o inghititura de apa...

Ora 8 si 10, conform ceasornicului de pe turnul hotelului Balmoral. Ultimele pregatiri inaintea startului. Masaje, lotiuni de ten, drumul la toalete, inca o inghititura de apa...

Exista pana si fluturasi atasabili la incheietura, galbeni, cu timpii intermediari estimativi pe fiecare mila, in functie de ritmul ales si timpul final „tinta”. Imi aleg bentita de 3 ore si 20 de minute. Avea sa-mi poarte noroc… In megafoane, suntem invitati in tarcurile speciale. Cu un coleg de club, spre zona roz. Imi luasem deja ramas bun de la „petrecareti”, cu urarea „Good luck” si raspunsul plin de umor „La noi nu intra deloc in calcul norocul”. Intalnim si alti colegi de club. Ultimele impresii… Aud italiana. Spaniola. Suvoi uman pe margini, in asteptarea startului.

O scotianca in combinezon albastru aprins, vopsita pe fata si cu parul in vant, cocotata pe un podium, parca in mijlocul nostru, flutura un urias steag al Scotiei. Imn cu sunet de cimpoaie si numaratoarea inversa. Foc de pistol. Start! La vale, de la baza Calton Hill, din preajma cladirii administrative St. Andrew’s, purtand numele mai celebrului teren de golf de pe malul nordic al estuarului, unde se strange crema mondiala a sportului… Cu Dumnezeu inainte. E o zi calduroasa, cu soare fara pic de nori. De-ar fi tot asa, la vale si pe sub pomi fosnind usor…

Aveam sa aflu ulterior ca traseul de-acum doi ani serpuise spre vestul orasului, mai intai strabatand zona centrala cu o arhitectura aparte si apoi cartiere mai rasarite, sfarsind insa din nou intr-un peisaj auster. Ce n-as fi dat sa fim purtati pe la poalele pantei Edinburgh Castle, pe langa statuile oamenilor de seama ai orasului si ai Scotiei, de pe Regent Street. Si totusi, la un moment dat, „am prins” capatul estic al Milei Regale, sfarsind in cladirea noua a Parlamentului Scotiei si palatul Holyroodhouse, resedinta regala la vizitele Elisabetei a II-a in Edinburgh…

Am lasat in urma Balmoralul de pe strada Printesei

Am lasat in urma Balmoralul de pe strada Printesei

Edinburghul scaldat in soare, la ora maratonului

Edinburghul scaldat in soare, la ora maratonului

La portile Parlamentului, mesaj in celta...

La portile Parlamentului, mesaj in celta...

Parlamentul, modern dar abstract, a fost ridicat vizavi de resedinta regala, Palace of Queen's Gallery la intrare

Parlamentul, modern dar abstract, a fost ridicat vizavi de resedinta regala, Palace of Queen's Gallery la intrare

Traseul, pe la portile resedintei

Traseul, pe la portile resedintei

Resedinta, inchisa temporar pentru reamenajari

Resedinta, inchisa temporar pentru reamenajari

Singuratatea alergatorului de cursa lunga. De-aici, pe cont propriu. Mai sunt unii, perechi. Si schimba o vorba. Aud germana. Ajung din urma un coleg de club, care ma intreaba unde suntem. La a cata mila? Unde sunt marcajele? La randul nostru, suntem auziti si raspunsul vine rapid: „Chiar in fata, pe catargul maroniu”. 8. E inca „devreme”. Dar incet incet ne rasfiram, se creaza spatiu de manevra. Ceva mai mult aer. Plus briza. Salinitate. Trecem pe langa un pub pe nume The Gothenburg. Scandinavii descindeau si ei pe aceste tarmuri, nu doar romanii, venind dinspre sud.

Multa lume, statii de alimentare cu apa, un DJ entuziast, probabil in curtea propriei case, si deodata peisaj… industrial. Si te-ai dus, dulce minune. Lasam tarmul la stanga noastra. Doar soare si o sosea spre est. Trecem si peste covoarele inregistrand timpii intermediari, la mijlocul cursei, la kilometrul 30. Aici deja facem cale-ntoarsa si rulam pe ambele sensuri. Mai iuti, mai lenti. Parca s-au inmultit pe margini. Incurajari. Steagul Greciei in multime. Unii schioapata. Altii se cabreaza. Altii au luat-o in plimbare. E cald. Se apropie pranzul. Dar nu si sosirea…

Si totusi… Dupa 42 de kilometri, la mila 26, intram pe o suprafata plasticata, acoperind si protejand pista inverzita a Hipodromului Musselburgh. Locul nostru de sosire. Intalnirea cu eternitatea. Cand microcipul de pe glezna va inregistra, la trecerea ultimului covor maroniu, timpul nominal al cursei. Cel brut, incluzand si secundele scurse pana la trecerea liniei de… start, in suvoiul initial de peste 13.0000 oameni, e afisat pe ecranul electronic dispus pe poarta intrarii. Tribune pline. Larma. Urale. Incurajari. Topaim pe suprafata plasticata. Parca avem arcuri. Finish…

3 ore, 20 minute, 56 secunde. Nou record personal. Imi primesc medalia, punga oficiala cu „atentii”, bananele, apele, mi se da jos microcipul si suntem invitati la un paharel de bere. Totul e ca-n rai. Parca plutesc. Iar timpul inregistrat chiar ca-mi da aripi. Bere imediat dupa efort? E cat un degetar de whisky, atat de populare in magazinele de pe Royal Mile… Pareri, impresii, ne cautam din ochi. Multi au sosit, mult mai multi urmau sa vina.

Stirile aveam sa le aflu ulterior. 5000 au abandonat. 10 au sfarsit la spital. Iar 160 au fost tratati la fata locului. Cativa, lesinati, i-am vazut cu ochii mei. Medicii, aplecati deasupra lor, acordandu-le primul ajutor. Primul reflex, sa-i fereasca de soare. Multi s-au plans ca se sfarsise apa, la unele puncte de pe traseu. Deshidratare. N-am avut ghinionul dar, ce-i drept, trecusem repede. Dintr-un regretabil reflex uman, de a se fi sustras baxuri intregi cu fluide, ori dintr-o nota explicativa a organizatorilor, care, poate incercand sa-si scoata camasa in fata avalansei de reclamatii, au aruncat pisica in curtea celor care le-au sterpelit sticlele, multi concurenti au ramas insetati, „cazand ca mustele”, dupa cum s-a exprimat un martor ocular. Investigatiile continua.

Iar de la Musselburgh, o suburbie estica, inapoi in centru. In jur, oameni schiopatand, oameni zambitori, tot amalgamul. Greul trecuse. Incepea recuperarea. Pe cand urmatoarea? Si soarele e tot sus pe cer. Ultima duminica din mai, a Maratonului Edinburgh, a fost nefireasca pentru clima altfel racoroasa de la estuar.

Ziua 106. Pe plaja la Atlantic

aprilie 7, 2009

M-au trezit razele soarelui, furisandu-se piezis. Liniste si pace, doar pescarusii readucandu-ma cu picioarele pe pamant, ca sunt aproape de tarmul sudic al Albionului. De fapt, pescarusi de uscat, aclimatizati cu Tamisa la Londra, zboara si gangura si in zonele centrale ale metropolei. Dar nu, cu siguranta, in aceasta duminica sunt in alta parte. La Bournemouth, un oras cam cat Arad, amplasat intr-un golf cam la mijlocul lungimii „talpii” iepurasului care e insula britanica.

Fitness First Bournemouth Bay Half-Marathon incepe la zece si primele semne sunt bune. Asadar soare. Placut. Chiar caldut. Dar o usoara adiere… Vom alerga oare impotriva brizei marine? Aceasta este intrebarea. Caci, asa cum dezvaluie si numele concursului, inafara de Fitness First, care sponsorizeaza cursa, facand reclama lantului de centre de recreere, cuvantul Bay, adica golf, dezvaluie locul de desfasurare. Pe faleza, de-a lungul plajei la Atlantic. Pitoresc!

Lapte, fulgi de grau si porumb, o pruna uscata si o felie de citrice, o paine prajita cu gem de capsuni si doua pahare cu suc de portocale si pe-aici ti-e drumul. Cu geanta in spinare si aparatul foto la indemana. Trei baieti, la misto, stateau undeva, intr-un colt de strada, tolaniti pe scaune. Imi ureaza noroc. „Tara?” Dupa echipamentul din dotare, peste ani le-am dat si altora senzatia ca ar fi Spania. Zic. „Aaaaaaaaaa, Dan Petrescu!” Chiar asa. „Clubul?” Imi spune de West Ham. La care il felicit pentru golul lui Tomkins. Dam mana. Cu stanga. In dreapta e tigara. In mana mea dreapta, aparatul. Peste drum…

A fost odata o biserica. E acum bar, club de noapte. Zona West Cliff, un platou cu povarnis spre mare, e in vestul orasului, spre localitatea litorala vecina, Poole, extrem de afluenta, unde marea face o "scorbura", cu insulite.

A fost odata o biserica. E acum bar, club de noapte. Zona West Cliff, un platou cu povarnis spre mare, e in vestul orasului, spre localitatea litorala vecina, Poole, extrem de afluenta, unde marea face o "scorbura", cu insulite.

Sunt aproape de start dar mai opresc oleaca. Acum imi permit, nu si in timpul semimaratonului. Peisajul se „deschide” brusc, cu albastrul marin izbind dintre contururile caselor si cu un balon propulsat pe cer, undeva spre centrul orasului…

Un balon numit delectare. Cer senin, soare si marea, deloc agitata. Sa tot vezi lumea de sus...

Un balon numit delectare. Cer senin, soare si marea, deloc agitata. Sa tot vezi lumea de sus...

Continui spre locul de start, un urias ponton „intrand” in mare, si cu o cladire gen Casino la capatul sau, Theatre Pier, iar balonul imi iese din nou in cale. Isi incheiase survolajul. Pe moment…

Din inaltimi, la sol. La rand, alti pasageri...

Din inaltimi, la sol. La rand, alti pasageri...

Li se da drumul alergatorilor in cursa de 10 kilometri si copiilor, in Fun Run. Pe 1 kilometru. Mai am timp de un cliseu, unde vom incheia cam peste o ora si jumatate. Finish. Parca se incalzeste pe minut ce trece si briza se inteteste. Dar imi zic ca tine doar de ambianta. Atmosfera conteaza. Tot mai multi privitori, pe margini. Ciorchine la barele amplasate pentru a delimita traseul. Cursele de alergari sunt treburi serioase aici in Insula, cu tot dichisul…

Un balon dar bun, deasupra liniei de sosire. De la semimaratonul din Bristol imi amintesc de cuvintele si focul de pistol la start al legendarului Steve Ovett si de puzderia de baloane, pe cer.

Un balon dar bun, deasupra liniei de sosire. De la semimaratonul din Bristol imi amintesc de cuvintele si focul de pistol la start al legendarului Steve Ovett si de puzderia de baloane, pe cer.

 Intram in tarcuri. Cei sub o ora si jumatate, in fata. Cei ce se asteapta „sa scoata” sub o ora si treisferturi, mai apoi. Si tot asa. Sunt in primul tarc. Un motociclist isi face loc printre noi. Va deschide partia. Zece. Start. Parca deodata se lasa linistea… Doar pasi. Si bineinteles valurile si pescarusii. Catam spre vest, spre West Cliff. Aha, stancaraie pe care trebuie sa o urcam! Dar macar suntem cu vantul. Ceea ce implica faptul ca majoritatea cursei, cand ne vom intoarce pe faleza spre est, vom fi cu briza in fata. Da bine la ten dar incetineste ritmul. In viata nu le poti avea pe toate…

Si urcam. In fata mea, un mesaj simpatic. Cate tricouri, atatea inscriptii, mesaje ori reclame. Pe albastru sta scris „Eu alerg asa ca tu poti vorbi”. Intr-adevar, I’m doing the running, altii dau cu papagalul si uite-asa se scrie istoria. Iar acum, la final, dau cu penelul.

Cu penelul a dat chiar pe acest povarnis si Robert Louis Stevenson, cand a scris Dr Jekyll si Mr Hyde, cum m-am documentat din istoria locului. Cu semnificatii. E impadurit dar la un moment dat, cand valea secata se „inchide”, ne vom intoarce la vale, spre mare. Oceanul sub ochii nostri. Zburdam. Dar odata ajunsi inapoi la plaja si intorcandu-ne spre est, vrajmasul nostru vantul isi intra in rol. Ne va tine companie pana dupa mila 8, cand vom ajunge la extremitatea estica a traseului.

West Cliff are un funicular dar noua nu ni-l trebuie, e inca "devreme" in cursa. Bun ar fi spre final...

West Cliff are un funicular dar noua nu ni-l trebuie, e inca "devreme" in cursa. Bun ar fi spre final...

Cand ajungem inapoi la pontonul principal, lume luminata ne incurajeaza. Bairam in toata regula! Parca e Turul Frantei. Si e tot mai cald. Multi pe sezlong, in fata cabanelor de lemn, una dupa alta, pe toata lungimea falezei.  Altii nu se sinchisesc, doar absorb soarele. Prin stanga noastra „curg” alergatorii curselor din deschidere, sprintand spre sosire. Larma…

Ilustrata de la malul marii. Dar nu din valuri. Nici macar degetul...

Ilustrata de la malul marii. Dar nu din valuri. Nici macar degetul...

O portiune lunga, cu vantul in fata, e dificila in plan psihologic. Capatul golfului parca nu se mai apropie. Fata Morgana. Dar ca toate cele lumesti, nimic din cele rele nu tine la nesfarsit, asa cum nici binele nu e infinit. Sus. Jos. Sus. Jos. Si stim ca la capatul golfului, la povarnisul East Cliff, trebuie din nou sa ne cataram, pentru intoarcerea spre finish. Asaltul final…

 

Litoralul tot litoral e, oriunde in lume. Temperatura?

Litoralul tot litoral e, oriunde in lume. Temperatura?

Priveliste spre est... Theatre Pier, "magnetul" din Bournemouth

Priveliste spre est... Theatre Pier, "magnetul" din Bournemouth

La a doua statie de apa unul cu care am tras umar la umar imi indica sa ma indrept spre mesele din stanga. El tine dreapta. Dar un altul imi taie calea si-si ia paharul din fata nasului meu. Se scuza. Ori doi. Tot acolo sunt. O rupere de ritm a monotoniei. In rest, pasii nostri, soarele si briza.

Unii alearga, altii iau iarasi balonul. Optzeci de zi... a, pardon, juma' de ora deasupra orasului.

Unii alearga, altii iau iarasi balonul. Optzeci de zi... a, pardon, juma' de ora deasupra orasului.

East Cliff are povarnisul mai lin. Mai putina lume, semn ca ne-am cam departat de centru. Semn bun. Mai departe nu mai alergam, ci cale-ntoarsa…

Un hotel la tarm si acelasi obsesiv balon.

Un hotel la tarm si acelasi obsesiv balon.

Intr-adevar, portiunea finala ne protejeaza fortele subtiate. In coborare lina iar vantul e cu noi. Ce-am vrea mai mult? O linie de sosire. Care, dupa aproape o ora si jumatate, ni se iveste in fata. Din nou lume luminata. Si certitudinea, pe ultimul kilometru, ca „intru in prima suta”. Indiciul mi l-a dat o fetita, care exersa numaratoarea. Am trecut vreo trei prin dreptul ei, unul dupa altul, si ea-si calcula in barba. Eightyeight, eightynine, ninety. Bun. Asa o fi? Dar mai conteaza?

Finish. O ora si 28 de minute. La fel incheiam si in Timisoara, la pusta, fara vant, printre ai mei. Niste sticle cu apa, o medalie, un tricou de la British Heart Foundation. Asociatie caritabila implicata in strangerea de fonduri. Asemenea evenimente sunt mana cereasca pentru fundatii. Oamenii au suflet pentru cei incercati de boli cardiace si nu numai. Efortul e gata. Recuperare. Gal-gal. Apa. Batoane de ciocolata. Iam-iam. Un ins inalt in scaunul ambulantei. Masca de oxigen. Un altul fara masca si nu la fel de alb ca varul, dar tot inconjurat de „Paramedics”. St John’s Ambulance. Nu-i de joaca. Deshidratare. Imi spun ca pentru primul semimaraton al anului am venit mai bine decat ma asteptam.

Am alergat de la Anul Nou incoace pe tot soiul de distante. Mi-am incercat fortele pe 3 kilometri, pe cinci, la contracronometru individual in panta, pe 10 kilometri pe asfalt, pe 10K pe iarba, pe 10 mile si la Handicap, cursa de 6,97 kilometri. Primul concurs de „semi”…

E timpul pentru niste fotografii din Bournemouth. Pitoresc, inverzit, atractiv. Sau macar in preajma plajei. A, da, si e oras universitar. Fete asiatice. Piata agroalimentara de duminica. Dar si produse naturiste. Pare raiul pe pamant. Si nici un norisor. Ma indepartez de larma cursei si constat ca la un pas de ocean mai exista si alte ape, curgatoare.

Tot asa, pe vreo doua mile, curgand spre mare...

Tot asa, pe vreo doua mile, curgand spre mare...

Vegetatie abundenta, primavara in floare. 5 aprilie...

Vegetatie abundenta, primavara in floare. 5 aprilie...

Bournemouth nu face exceptie... Un memorial de razboi si o explicatie. In jurul Canalului Manecii s-au dat lupte grele. Iar nu departe pe coasta sudica, mai spre vest, Plymouthul de exemplu a fost "lovit" crunt. Poate ca statiunea litorala a scapat gratie caracterului ei non-strategic. Dar eroi de-ai locului si-au gasit si ei sfarsitul, pe alte plaje...

Bournemouth nu face exceptie... Un memorial de razboi si o explicatie. In jurul Canalului Manecii s-au dat lupte grele. Iar nu departe pe coasta sudica, mai spre vest, Plymouthul de exemplu a fost "lovit" crunt. Poate ca statiunea litorala a scapat gratie caracterului ei non-strategic. Dar eroi de-ai locului si-au gasit si ei sfarsitul, pe alte plaje...

Am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-sa. La plaja, la Atlantic, in varianta cursiva. Iar duminica ne-a oferit si un crampei elvetian la mare. Guggl 2000. Galben-negri si foarte simpatici. Au strans pe buna dreptate lumea…

O orchestra si niste arii cunoscute...

O orchestra si niste arii cunoscute...

La final, rezultatul oficial al cursei si o constatare, in saptamana dinaintea Pastelui protestant. Toate atractiile Bournemouthului au magnetizat publicul, mai putin un anumit asezamant, tot acolo, in centru. Asta ca sa-mi readuca picioarele pe pamant, in ce lume patrundem in forta. Pentru o ora si jumatate, luat cu ale mele, mai ca uitasem.

http://www.chiptiming.co.uk/pdf/0405_BBRHM.pdf

Tipic locului, semeata...

Tipic locului, semeata...

Ziua 88. Echinoctiul… mijlocul jurnalului

martie 21, 2009

Am inceput cu „pastila si ziua” inainte de Craciun, cand emisfera nordica se trezea din cea mai lunga noapte a anului. Si am ajuns in 20 martie, la echinoctiul de primavara, cand ziua e egala cu noaptea pe toate meridianele globului, in momentul cand soarele traverseaza ecuatorul ceresc, trecand din emisfera sudica in cea nordica. Scurgerea ireversibila a timpului. Mijlocul jurnalului meu… Aequus plus nox. Egala cu noaptea.

Finalul, la solstitiul de vara, intr-o dimineata de iunie, pe 21, la 5:45, cand vom fi binecuvantati cu cea mai lunga zi a anului, ocazie cu care voi scrie un inedit reportaj surpriza. Citeste si da mai departe.

Si la echinoctiu m-am intors de unde lansam jurnalul. La meridianul zero.

Natura a dat in floare la Observatorul Regal

Natura a dat in floare la Observatorul Regal

Pe unele pante, la Greenwich, primavara a sosit deja. Unii acrediteaza ziua de 1 martie inceputului primaverii, si nu la echinoctiu. In 20 martie, la 11,45.

Pe alte pante, ne-am incarcat in continuare bateriile. O jumatate de ora de alergari, apoi doua serii a cate 12 minute de pante propriu-zise, un urias opt, 8, covrigul sudorii noastre. Totul s-a lasat cu un concurs de stafeta, si acesta in panta. Pentru a da putina culoare antrenamentului. Unii se antreneaza pentru Maratonul Parisului, altii pentru al Londrei, unii pentru amandoua, si ele bat la usa. Pana la al meu, in Edinburgh, e ceva mai mult, dar alte curse il preceda. Iar o alta, insolita, de solstitiu, il urmeaza. Trei luni de foc.

De pe alte pante, la cativa metri de meridianul zero, estul Londrei ti se desfasoara la picioare. Cu atat mai atractiva, intr-o zi cu soarele pe cer. E soarele zilelor noastre de-acum tot mai lungi.

La Planetariu. Universul...

La Planetariu. Universul...

Vedeti Dumneavoastra, o corabie miniaturala tine loc de roza a vanturilor, pe Planetariu. Temerari marinari trasau liniile tarmurilor, ale meridianelor.

Pomii au inmugurit in Londra, dupa o saptamana de soare primavaratec. Ne va insoti odata cu cresterea zilelor?

Pomii au inmugurit in Londra, dupa o saptamana de soare primavaratec. Ne va insoti odata cu cresterea zilelor?