Posts Tagged ‘blog’

Diapozitive cu Serge

Martie 28, 2010

Barcelona s-a dus. Ce s-aleg? Timisoara in octombrie sau Florenta in noiembrie? Navigand pe www. si dupa alte maratoane, am dat de turul mondial al francezului Serge Giraud, care a trecut si prin Oradea amicului meu maratonist, medicul Dan Balaci. Mi-au placut diapozitivele cu Serge si aplaud initiativa sa. Pe jos, in alergare, turul lumii de la Paris si-napoi…

http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Serge-Girard-Oradea-recordul-mondial_5_232826719.html#

Si m-am gandit imediat la ultramaratonistul Russell Secker. Texanul imi spunea imediat dupa TransEurope 2009, acea alergare zi de zi din sudul extrem al Italiei in extremitatea nordica a Norvegiei, ca a „promis solemn ca nu va mai repeta vreodata o asemenea nebunie„. Ceea ce a si scris la vremea respectiva pe blogul sau, ce are o legatura de pe aceasta pagina a mea: http://secker.blogspot.com/

Insa „virusul” alergarii l-a recapturat pe nord-americanul stabilit in Regatul Unit, acum pregatindu-se de Baltic Run, cinci zile din nordul Berlinului pana la tarmul Balticii, un soi de antrenament inaintea Trans Europe Footrace 2012, cand va porni din extremitatea nordica a Marii Britanii, intr-o cursa zi de zi, 64 la rand, pana in Gibraltar. „Doar” 4.000 kilometri, cum glumea pe pagina sa. Desigur, Russell, banuiam ca nu vei mai repeta vreodata nebunia din 2009… Care nebunie era deja al treilea sau ultramaraton, dupa Trans Gaule (2005) si Deutschlandlauf (2007). 

Numai aventurandu-te intr-o asemenea competitie, de fapt mai mult o confruntare cu propriile-ti limite, poti realiza la adevarata dimensiune si valoare aproape nelimitatele si nebanuitele resurse ale omului. Fizice, psihice, mentale, emotionale, de anduranta, de capacitate de efort si spirit de sacrificiu. Bariere de tot felul ne ingradesc existenta, bariere pe care noi le coboram, si pe buna dreptate se zice ca utilizam doar 3% din propriile capacitati. Serge si Russell stau marturie a apropierii de infinit. Paseste inainte si vei afla…

Si apropo de mentiunea din ziarul Adevarul, apropo de trecerea francezului prin Oradea, si Romania libera a dedicat un articol maratonistilor amatori bucuresteni, membri ai Ro Club Maraton, ce se aduna regulat la antrenamente. Laudabil subiectul ales, cu una dintre mentiuni ca maratonul ca proba anuala are mult mai vechi state de servicii decat cele amintite in reportaj. Si anume s-a inceput inca din 1897, la Boston, iar in Europa cel mai vechi maraton anual dateaza din 1924, gazduit fiind de Kosice.

In loc sa critic evidentele lacune din material, prefer sa aplaud spatiul publicistic rezervat acestei admirabile probe olimpice care este maratonul. Nu exista o cultura a acestei probe in spatiul sportiv si social romanesc, de aici si inconsistenta si erorile din randurile autorului. In aceasta ramura in care Romania detine totusi aurul olimpic intr-o proba feminina introdusa la Los Angeles, in ’84, se fac abia primii pasi de bebelus, supervizati de grupulete de entuziasti intr-un ocean de indiferenta si ignoranta… La mai mare.

Anunțuri

De doi ani dati pe-aici!

Ianuarie 10, 2010

V-am infuriat? V-am intristat? V-am pus pe ganduri? V-am atins o coarda sensibila? V-am bucurat? V-am adus la cunostinta ceva nou, demn de mentionat?  

Am reusit oare sa-i port pe amatorii de survolat bloguri prin spectrul trairilor inerente cititorilor? Le-am ostoit setea de cunoastere cu alte indicii? Sau doar le-am irosit timpul? M-au gasit drept plictisitor ori naiv sau bine informat si demn de urmarit? Stau asa si ma intreb… Am reusit oare ceva si am servit intr-o cat de mica masura comunitatii blogosferei?

Ochii mi-i deschidea la un pahar de vin fiert, de sarbatori, un cetatean german de origini franco-nigeriene. Un slujbas al industriei publicitare pledand pentru importanta unei platforme si eternitatea clipei ce-ti apropie mesajul de public. Reticent tehnologiei si ideei ca tot ceea ce-i nou e neaparat mai bun, in schimb loial simplitatii absolute a Mamei Natura, i-am impartasit scepticismul meu vizavi de o comunitate virtuala de care aveam o extrem de vaga idee plus snobismul inversat de a crede ca a fi in pas cu moda si tendintele e tare uncool, sa imprumut un termen… in voga.

Ce-i trebuie chelului tichie de margaritar!? Doar asa, pentru ca multi altii au blog si se incadreaza in tendintele anilor de 00!? Imi ziceam ca e ca si cum mi-as dori un automobil, si cat mai bun, doar pentru a fi in pas cu lumea, a fi vazut si „bifat”, asta deoarece imi tot spun ca tocmai pentru ca nulitatile, nonvalorile si in general oportunistii inchipuiti cu iz de paltonari si aere de suficienta au in limuzine false etichete pozitionale ale artificialei scari sociale, ne-ar obliga sa nu avem ori ravnim la o cat de modesta scatula de tabla pe patru roti. Ma simt onorat sa fiu stropit pe trotuar ori pe bicicleta de cauciucurile volanului mintii lor. Am dat un exemplu din trafic…

Si totusi am pornit la drum. Mai mult ca o provocare. Daca am izbandit ori am pierdut, mi se pare absolut irelevant. In mod cert am pierdut, daca ar fi sa-mi compar blogul cu „succesul” de milioane confirmat de „traficul” altora. Numa-ncet, ca nu-i concurs. Dar de fapt am castigat acea senzatie nepretuita a savurarii parcursului. La inceput, n-am stiut daca Insulare se va dovedi o povara in carca ori un bun amic asteptandu-ma la o alta povestioara. Pe drum am descoperit deliciul de a lua cativa companioni, de a-mi tine de urat, de a pleca loial urechea la ce gaseam de cuviinta de spus.

Drumul in sine e mai frumos decat destinatia finala. E ca si in alergari. Ma delimitez, din nou intr-un snobism inversat, de considerarea timpului inregistrat drept finalitate esentiala si obiectiv mai presus de orice, crezand cu tarie in insemnatatea covarsitoare si magnetismul cursei in sine, in placerea fiecarui pas inainte atat in perioada de acumulari si pregatiri cat si in concurs. Acele clipe sunt mai puternice decat elatia finalitatii proiectului.

E ca si senzatia nobletii risipitoare a Portocalei Mecanice de altadata. Povestea spune ca in incercarea de a impinge spre perfectiune acel fotbal total cu care isi atrasesera simpatii, olandezii si-au dat sufletul sa elaboreze cat mai frumos cu putinta, punand atractivitatea jocului practicat mai presus de ideea de a inscrie, de finalitatea rezultatului, pe care le percepeau drept consecinte ale evolutiei lor. Cu alte cuvinte, un 0-1 cazand de pe un cal frumos, delectandu-te cu un iures cu vantul prin plete, poate fi mai inaltator decat un 1-0 de dragul satisfactiei triumfului.

De aceea nu dau insemnatate mediei de „doar” 25 pe zi, timp de doi ani. La inceput, in inerenta frica de a ma face de ras si a-mi zdruncina egoul, m-am intrebat daca voi reuni cumva ridicola audienta de un cititor. Apoi, mai ales in jumatatea de an intre solstitii, cand am postat zilnic sub genericul Noaptea cea mai scurta, jocul mental in sine de a te intoarce la fiecare 24 de ore cu alte cateva randuri mi-a dat sansa testarii unei autodiscipline placute.

Blogul implica o dependenta de lumea virtuala si este o unealta a individualismului, vanitatii si egocentrismului, dar sper ca am reusit sa-l folosesc mai degraba pentru a raspandi un alt punct de vedere despre un fotbal insular atat de la moda in ultima vreme dar foarte putin stiut, cautat si vizionat pe vremea cand il ascultam „la calorifer” pe Alexandru pe serviciul in limba romana ori receptionam serviciul mondial al BBC, prin anii ’80. Paradoxal, desi fotbalul britanic e in voga, cu varful de lance Premier League, m-am simtit mult mai putin cool scriind in acesti ultimi doi ani pe Insulare despre un subiect mai degraba de larg interes decat de nisa, ba de-a dreptul uncool, mai ales comparativ cu vremurile de-acum doua decenii, cand foarte putinii ce-auzisera de gaselnita lui Bates de a imprejmui suprafata de joc de pe Stamford Bridge cu sarma ghimpata imi radeau in nas si ma intrebau ce-i rau cu fotbalul britanic.

Vremurile cu adevarat cool ale desertaciunii languroase dar riguroase valoric imi par apuse si doar timpul va dovedi consistenta blogurilor ca expresie a avansului tehnologiei comunicarii virtuale. L-am ales poate si ca o alternativa la ceea ce s-a dovedit a deveni o tot mai autointeresata ori ghidata de comercialismul-publicitar, incorsetata, dogmatica, neintuitiva si lunecand spre false prejudecati presa „de mare tiraj”, „centrala”, dupa cum puteti citi in recomandarea urmatoare… Merita rabdarea, sa va mai rupeti vreo zece minute… 

http://www.medialens.org/articles/the_articles/articles_2002/de_ethical_writer.html

Preferabil, le-as scrie de mana si trimite prin posta cititorilor mei si nu numai, si cu idei sa fim de exemplu mai altruisti ori mai cutezatori, oricare ar fi implicatiile. Eu am cutezat sa-mi infrang reticenta si am apelat la „progresul” tehnologiei tocmai pentru a scrie. Am facut prin asta mai mult bine decat rau in ultimii doi ani? Ar fi banal de-am avea doar certitudini.

Pentru cei care inca se mai „uita” la teve

August 6, 2009

Am descoperit, navigand pe worldwideweb, niste vorbe atat de adevarate, atat de actuale. De retinut pentru acei inca mult prea multi telespectatori si cititori care se lasa dezinformati si manipulati de indoctrinarea injectata de mass-media „oficiala”. Scuturati-va de somnul ratiunii, de lancezeala mintii, si aruncati plasmele pe geam iar „marile” tabloide folositi-le drept tapet al cosului de gunoi ori, mai bine, salvati hartia si padurile – „plamanii” copiilor vostri. Se aude?

Declaratia ziaristului explica de ce jurnalistii care au ce spune sunt inlaturati sau barati de mafia sistemului ori aleg sa se autoexcluda, de buna voie, tocmai pentru a nu se „prostitua”. 

In rest, sa auzim numai de bine, in preajma toamnei temerilor noastre. Nori negri se strang de la apus. Ii vedeti? Nu? Luati-va ochii de la teve si scoateti capul pe geam. Sau cititi noian de surse alternative, in general pe internet si mai nou fie si in limba romana, cata vreme nu sunt inca reduse la tacere de „sistem” ori cenzurate, unde se pune punctul pe i. In rest, minciuna prin omisiune, tainuire sau rastalmacire… 

http://zonadecriza.wordpress.com/category/despre-presa/

Si apropo de cele declarate de editor, am trait-o pe propria piele, cand cu sezonul de pomina al lui Zambon si Marcel Iancu la Timisoara, 2000/2001. Dupa ce am dezvaluit in presa ca indivizii planuisera trantirea jocului din ultima etapa cu Baia Mare, in favoarea promovarii acesteia si in defavoarea sanselor UMT-ului si a fotbalului timisorean in general, m-am trezit cu amenintari telefonice si… fata in fata. Asta dupa ce cu cateva saptamani sau luni inainte incercasera sa ma indulceasca. Una mica, in birou. Sa fi fost oare cu sifon? Asa ca pentru Poli – Baia Mare, de la „centru”, a fost trimis un servil, un condeier de-al lor, care a fost purtat prin localurile Timisoarei, fiind indulcit si finalmente „bagat sub masa”, de atatea aperitive si repetiruri, pentru a stii exact ce va trebui sa scrie. Sa dezinformeze. Asa se scrie istoria.

Eu am ramas cu incheieturile mainii sucite, cu urechile tiuind de vorbe aducatoare de moarte si fara obiectul muncii, preluat de un „traiti sefu” sosit de la Bucuresti cu sarcini clare dar fara habar de ce se-ntampla cu adevarat…

Trans Europe 2009

Iulie 12, 2009

Poate ati apasat titulatura UltraMaratonist, dintre blogurile de pe coloana dreapta. Poate nu. Ati intra in lumea lui Russell Secker, un temerar indreptandu-se cu brio spre varsta a treia.

L-am vazut in carne si oase, am avut ocazia, norocul si onoarea sa-i fiu companion pe scaunul vecin, zburand inapoi de la Oslo la Londra, dupa noaptea solstitiului de vara. Atat de cu picioarele pe pamant, atat de natural si candid in a istorisi o poveste a inimaginabilelor limite ale spiritului uman. I-am vazut gleznele umflate ca borcanele, testament al cursei Trans Europe, ce tocmai o incheiase, dupa 64 de zile in sir pe soselele continentului, insumand 602 ore de alergare cap la cap, 2.800 de mile si 6 tari strabatute.

In spatele glasului rece al cifrelor, care l-a regasit pe locul 30 din totalul celor 68 de ultramaratonisti aliniati la start undeva aproape de Bari, Russell are unul dintre cele mai puternice mesaje intru imputernicirea spiritelor, sufletelor si mintilor noastre. O performanta ca a sa infricoseaza dar mai ales da curaj. Este o poveste de succes a triumfului spiritului uman. Iar Russell a mai avut timp si „nervi” sa si alimenteze scurtul sau jurnal, gratie tehnologiei, in timp real, de pe mobilul la purtator direct pe interfata blogului sau.

Va puteti imagina ce inseamna sa alergi in medie minim 60 de kilometri pe zi, prin soare ori ploaie, pe caldura Italiei sau prin ninsoarea viscolita din preajma noptilor albe ale Cercului Arctic, timp de peste doua luni, zi de zi, fara macar 24 de ore de pauza? Sosete sfartecate, varfuri ale incaltarilor tocite, basici si rani, toate intr-o lupta la prima vedere inumana cu propriile limite, pe care ni le imaginam atat de restranse.

Italia, Elvetia, Germania, transbordarea peste Baltica, si apoi Scandinavia, cu Suedia si „colturi” din Finlanda plus Norvegia. Finish la Nordkapp, punctul nordic extrem al Europei, odata cu solstitiul, la 71 grade 21’10”N. Al 30-lea din 68, dintre care unii au spus intr-adevar pas.

Rainer Koch, un german, a triumfat, urmat la un interval de 6 minute de japonezul Senoo si neamtul Strosny. La femei a invins o japoneza, Funyama, sosita a 20-a in ierarhia generala si urmata la aproape 7 ore de germanca Streicher. Dar in spatele numelor si timpilor, aceleasi povesti inaltatoare ale cutezantei umane. Pe pagina sa, atat de frumos bifate, Trans Gaule in 2005, Deutschlandlauf in 2007 iar acum Trans Europe. Si frumoase amintiri. Plus recordul de a fi pierdut cea mai mare masa corporala dintre ultramaratonistii transcontinentali.

Dar nici cea mai mica urma de superioritate, de aroganta ori de infatuare. De fapt, e prea mare in pielea sa, un monstru sacru al soselelor, pentru a-si irosi energia cu „masti” in ochii altora. Mai mult, m-a facut sa ma simt special, si nu deloc umilit de mult mai redusa mea incercare tocmai bifata, spunandu-mi ca un unic maraton si nu 64 la rand poate fi cel putin la fel de dificil daca nu chiar mai complicat, prin pregatirea psihologica si conotatiile unei abordari diferite, decat ultra-incercarea lor. Inclin sa cred ca a exagerat dar nu-l contrazic pentru ca, in orice caz, dupa peste 100 de maratoane la bord, sigur stie una-doua „boabe” mai multe decat subsemnatul.

Cine are rabdarea, va castiga din a-i citi pasii jurnalului. De la niste glezne normale, la unele tumefiate, de la ninsoarea cu vant de ii lua pe sus, undeva in Suedia, incotosmanat in 6-7 randuri de haine fara a transpira, unde atinsesera deja noptile complet albe, cu lumina 24 de ore in rotirea aratatoarelor, la poza in tricou, ireala, aproape de Capul Nord. Au fost printre cele mai pline de semnificatii ore petrecute recent, undeva in zbor, deasupra nordului Europei. Ascultand experienta unui extraordinar temerar dar atat de in… blugi si tricou, daca ma intelegeti ce vreau sa spun…

In antiteza, sesizand cate suflete ratacite nu mai stiu cum sa copieze mai bine falsele modele ale zilelor noastre, salivand ca daca topismul afiseaza Maybachul si el trebuie sa etapeze macar cu un miniMaybach (chiar, exista asa ceva?), nu am nimic altceva de declarat decat ca inima imi canta de fericire ca o vioara bine acordata. Mi-am ales bine eroii nestiuti, marunti in ochii lumii orbite de uraganul consumerist si de falsele modele impinse in fata de o abila orchestrare, si imi spun ca am norocul sa pasez informatia. Am vazut si trimit mai departe. Nu voi face ca Russell si nu faceti ca Russell, doar daca un imbold special va cheama, dar de ce n-am pretui si purta la suflet samburele unei inaltatoare lectii de viata. Si anume ca oameni din randul oamenilor, atat de naturali si sa zicem „simpli” dupa vorba ori port, nu tu politicieni sau asa zise „vedete”, pot atinge cele mai impresionante si remarcabile tinte…