Posts Tagged ‘Paris’

Oli sa mearga pe luna

mai 14, 2010

Se poarta si pe la case mai mari si la prima vedere mult mai ordonate. Politica isi baga nasul in fotbal. Regatul Unit se strange joi la urne, pentru alegeri parlamentare, care, ca o paranteza, sunt mai degraba de fatada din moment ce majoritatea legilor vin de la Bruxelles, iar acelasi partid laburist de guvernamant a ales din nou, poate in ideea de a grebla capital electoral, sa se priceapa si la sport.

Daca a avut obrazul sa scoata din burta acuze la adresa irakienilor, pentru a justifica si declansa o invazie, lui Blair nu i-a trebuit acum peste un deceniu tot atat soric pentru a impresiona alegatorii cum ca o incuraja din peluze pe Newcastle United inca din copilarie. Luna trecuta in schimb, laburistii s-au aratat ingrijorati nevoie mare de gradul ridicat de indatorare al cremei cluburilor profesioniste din Albion, nefacand insa altceva decat sa trompeteze ceea ce UEFA atrasese de ceva vreme atentia, cu o salva de avertisment.

Nu suna oare a ipocrizie sa te legi de datoriile unor grupari din sistemul privat, cand cele publice ale corabiei gestionate de partidul la putere scufunda insula cu circa 447 milioane lire sterline pe zi!? Mult mai grav e de fapt aspectul ca formatii din elitista Premier League au ajuns la cheremul bancilor, care finantisti sunt cei ce trag sforile si le dicteaza din umbra ce si cum sa cante alesilor pe post de marionete, care-or fi ei, indiferent de culoare.

Portsmouth, cea suspendata, e pe mana unor administratori care-i cauta cumparatori. Iar Liverpool a fost tocmai preluata de un presedinte cu abonament anual la Chelsea si o norma de o zi pe saptamana la Anfield Road, pentru a unge trecerea “Cormoranilor” din mainile nord-americanilor in vitrina cu jucarii a altor interesati de magnetismul fotbalului. S-a ajuns ca Barclays, institutia financiara sponsorizand inca de la inceputuri Premier League, sa se implice direct in soarta lui Liverpool, delegandu-l pe Broughton sa gaseasca un cumparator ce-ar prelua si datoriile clubului si nevoile investirii in viitorul stadion.

Complicatii si la Birmingham City, spre finele unui sezon remarcabil la revenirea in prima liga. Carsten Yeung si consortiul asiatic ce a preluat acum 3 ani si ceva clubul, mai ca se vede fara fraiele gruparii de la St. Andrews in maini, dupa ce o banca de investitii a castigat procesul intentat pentru neachitarea la termen a unui comision de 2,2 milioane lire legat de trecerea gruparii din mainile lui Sullivan si Gold in cele ale noilor proprietari. Culmea ironiei e ca “albastrii” sunt momentan in custodia unor institutii financiare in ciuda faptului ca nu Seymour Pierce, reclamanta actuala, finaliza la vremea respectiva achizitia lui Yeung.

Lucrurile stau deci cum stau in elita, cu unele cluburi cu mainile legate la spate de atotputernicele banci, iar in The Football League banii sunt cu atat mai putini iar echilibristica pe sarma cu atat mai precara, fapt remarcat de Lord Mawhinney la retragerea sa de la carma forului diriguitor al ligilor doi – patru. Fostul presedinte tocmai a remarcat poate pentru ultima oara ca singura sansa reala de supravietuire a gruparilor mici e sa se incadreze in bugete.

O alta “buturuga mica” s-a vazut recent vaduvita de restransele-i venituri financiare si a trebuit sa suiere ca din gura de sarpe pentru a nu fi afectata de… politic. Cei de la Motherwell, din Scottish Premier League, nu s-au declarat impotriva continuarii impartirii competitiei in turneele locurilor 1-6 si 7-12, dupa cele 3 tururi de campionat insumand 33 etape, de care impartire alte grupari pare-se s-au cam saturat, dar au contestat vehement calendarul ales pentru aceste ultime cinci runde din play-off.

Mai exact, “Otelarii” au ramas masca la programarea celor doar doua jocuri pe teren propriu din turneul locurilor 1-6. Unul, pierdut recent cu Dundee United, scor 2-3, s-a desfasurat duminica dupa-amiaza, sub focalizarea transmisiei in direct, implicand o asistenta redusa la Fir Park, iar al doilea, cu Hibernian Edinburgh, urma sa aiba loc joi seara, cand oamenii ar fi dat mai degraba fuga de la slujbe la statia de votare din preajma, si nu in tribunele cu nici 14.000 locuri ale caramiziu-portocaliilor din oraselul satelit al Glasgowului.

Cum bine au remarcat cei de la ‘Well, nu doar ca au fost vaduviti in cele doar doua jocuri pe Fir Park de sosirea macar a unui gigant, Rangers sau Celtic, cu starnirea interesului de rigoare si casele inchise, dar s-au trezit cu niste ore de disputare ce le rapesc din bruma de spectatori si venituri. Mai mult, Motherwell a jucat in decursul sezonului de doua ori la Celtic Park, “verzii” trecand in schimb o singura data pe la Fir Park, dezechilibru amplificat si mai mult de tintarul din play-off. Si asta tocmai la rara oportunitate a “Otelarilor” de a se califica in prima jumatate a ierarhiei, cand cele mai manoase afaceri raman, la final de sezon, primirea unor Celtic ori Rangers.

Finalmente, apelul lor s-a facut auzit, meciul cu Hibs fiind reprogramat pentru maine, miercuri 5 mai. O concesie ce nu alunga insa injustetea sistemului de desfasurare din turneul 1-6. Cati se vor aduna acolo, pe Fir Park, la ultima aparitie acasa in 2009-2010 a invinsei Stelei? Banuiesc ca nu multi… Acolo, intr-una din tribune, cu numele lui Phil O’Donnell, mijlocas cu o selectie pentru Scotia, ce-si incepea si incheia cariera in portocaliu-caramiziu, finalul reprezentand o tragedie, cu stopul cardiac suferit tocmai pe Fir Park, ce l-a luat in ceruri la 35 ani, in 2007. Phil trecuse si pe la Celtic si prin Anglia, la Wednesday… Acolo, intr-o alta tribuna, purtandu-i numele lui Davie Cooper, ce-si facea ultima dintre cele 22 aparitii pentru “Cimpoieri” de sub flamura lui Motherwell, unde sfarsise dupa 12 ani de succes la Rangers. Davie, plecat si el in ceruri la 39 ani, in 2005, egala decisiv din penalty in noiembrie ’85 la Cardiff, in acel tragic 1-1 marcat de moartea selectionerului Jock Stein, si care califica Scotia la barajul pentru Mondial, castigat cu 2-0 si 0-0 in dauna Australiei si printr-un alt gol al mijlocasului…

Cert e insa ca nu doar alde Motherwell sau mai ales Liverpool vor vedea la televizor desfasurarile finale de forte in Europa, ci si Olympique Lyonnais. Scriam numarul trecut de OL si de deja-vu si a fost intr-adevar 0-3. Deznodamant care cu siguranta i-a incantat pe fanii rivalei locale AS Saint Etienne, asta macar dupa exclamatia unei suportere a “verzilor”, la ora dintre mansele semifinale: “Lyon sa se duca pe… Luna!” N-au deplans soarta campioanei Frantei nici neutrii, fani ai lui Nantes ori Le Mans spunandu-mi ca adorm la fotbalul practicat in Hexagon si ca prefera Premier League, al insularilor de peste Canal. Sau – ideal – rugbyul din Turneul celor 6 natiuni, cucerit de “Cocosi”.

Rugby roz si fotbal lionez in Paris

Si apropo de rugby si fotbal, intr-o tipica braserie pariziana n-am vazut urma de PSG ci un poster al nationalei de rugby a Frantei, cu barbatii trasi la patru ace, si un soi de figurina Popeye pe raft, suporter al jocului cu balonul oval. Altundeva, pe malul Senei, langa St. Michel si Notre Dame, un magazin mixt de rugby si fotbal, din nou fara urma de PSG dar cu tricoul lui OL in prim-plan si “rozul” clubului local de rugby… Da, da, rugbisti in roz aprins, efeminizarea sportului cu brate tari!

Agricultorii, in forta pe Beaumarchais... Unii au inteles si vad pericolul noii dictaturi globale si se opun ca atare

"Granarii" care dau orasenilor "papa" au venit in Place de la Bastille sa avertizeze ca birocratii vor sa ne ia painea. Putini oraseni i-au aplaudat. Poate peste vreo 15 ani, cand nu va mai fi mancare ci doar ratii, cozi si oameni flamanzi in societati derapate in anarhie, vom intelege mai bine curajul de azi al agricultorilor francezi...

Ma intreb pentru cata vreme vom mai avea sansa sa deschidem gura... Suntem demult in ceasul al doisprezecelea. Doar ca putini remarcam ce ne paste. E procesiunea orbilor contribuind infantil si prosteste la propria noastra viitoare inrobire

In rest, pretutindeni panouri publicitare cu “madrilenul” lusitan Ronaldo, iar in jurul Bastiliei sute si sute de tractoare ale mandrilor si dreptilor agricultori, ocupand bulevardele, fluturand flamurile si raspandind mesajul grevei, in uralele parizienilor. “Granarul” tarii, satul de latul birocratiei si al taxelor, afisand drept unul din cele mai blande mesaje “Sark ne vrea morti”…

De unde ca falsii politicieni au mult mai multe, mai mari si mai importante probleme, inclusiv “papa”, decat sa-si bage nasul nestiutor in fotbal…

Reclame

Diapozitive cu Serge

martie 28, 2010

Barcelona s-a dus. Ce s-aleg? Timisoara in octombrie sau Florenta in noiembrie? Navigand pe www. si dupa alte maratoane, am dat de turul mondial al francezului Serge Giraud, care a trecut si prin Oradea amicului meu maratonist, medicul Dan Balaci. Mi-au placut diapozitivele cu Serge si aplaud initiativa sa. Pe jos, in alergare, turul lumii de la Paris si-napoi…

http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Serge-Girard-Oradea-recordul-mondial_5_232826719.html#

Si m-am gandit imediat la ultramaratonistul Russell Secker. Texanul imi spunea imediat dupa TransEurope 2009, acea alergare zi de zi din sudul extrem al Italiei in extremitatea nordica a Norvegiei, ca a „promis solemn ca nu va mai repeta vreodata o asemenea nebunie„. Ceea ce a si scris la vremea respectiva pe blogul sau, ce are o legatura de pe aceasta pagina a mea: http://secker.blogspot.com/

Insa „virusul” alergarii l-a recapturat pe nord-americanul stabilit in Regatul Unit, acum pregatindu-se de Baltic Run, cinci zile din nordul Berlinului pana la tarmul Balticii, un soi de antrenament inaintea Trans Europe Footrace 2012, cand va porni din extremitatea nordica a Marii Britanii, intr-o cursa zi de zi, 64 la rand, pana in Gibraltar. „Doar” 4.000 kilometri, cum glumea pe pagina sa. Desigur, Russell, banuiam ca nu vei mai repeta vreodata nebunia din 2009… Care nebunie era deja al treilea sau ultramaraton, dupa Trans Gaule (2005) si Deutschlandlauf (2007). 

Numai aventurandu-te intr-o asemenea competitie, de fapt mai mult o confruntare cu propriile-ti limite, poti realiza la adevarata dimensiune si valoare aproape nelimitatele si nebanuitele resurse ale omului. Fizice, psihice, mentale, emotionale, de anduranta, de capacitate de efort si spirit de sacrificiu. Bariere de tot felul ne ingradesc existenta, bariere pe care noi le coboram, si pe buna dreptate se zice ca utilizam doar 3% din propriile capacitati. Serge si Russell stau marturie a apropierii de infinit. Paseste inainte si vei afla…

Si apropo de mentiunea din ziarul Adevarul, apropo de trecerea francezului prin Oradea, si Romania libera a dedicat un articol maratonistilor amatori bucuresteni, membri ai Ro Club Maraton, ce se aduna regulat la antrenamente. Laudabil subiectul ales, cu una dintre mentiuni ca maratonul ca proba anuala are mult mai vechi state de servicii decat cele amintite in reportaj. Si anume s-a inceput inca din 1897, la Boston, iar in Europa cel mai vechi maraton anual dateaza din 1924, gazduit fiind de Kosice.

In loc sa critic evidentele lacune din material, prefer sa aplaud spatiul publicistic rezervat acestei admirabile probe olimpice care este maratonul. Nu exista o cultura a acestei probe in spatiul sportiv si social romanesc, de aici si inconsistenta si erorile din randurile autorului. In aceasta ramura in care Romania detine totusi aurul olimpic intr-o proba feminina introdusa la Los Angeles, in ’84, se fac abia primii pasi de bebelus, supervizati de grupulete de entuziasti intr-un ocean de indiferenta si ignoranta… La mai mare.

In ziua plasarii Romaniei cu Franta, reportaj de pe „Guichard” la St Etienne 3 – Monaco 0

februarie 8, 2010

Sub titlul „<Verzii>, nici in cele mai frumoase vise…”, am semnat pentru Fotbal Vest de pe „Geoffroy-Guichard”, arena fostului club suprem in Franta, AS Saint Etienne Loire…

Cu mai multe clisee voi reveni in postarile urmatoare… Aici, fanii monegasci aprinzand la start tarcul din coltul tribunei a doua. Exuberanta i-a tinut pana in minutul 15, la golul lui Matuidi, capitan al „Verzilor” Stephanois, care aveau sa se impuna clar: 3-0. Un impuls pentru St Etienne, in chinul ei de-a evita retrogradarea…


In seara unei duminici in care Romania a fost reinperecheata la tragerea la sorti cu Franta, am vazut chiar in inima Hexagonului cum amenintata St. Etienne n-a avut mila de monegasci. S-a lasat cu “roata tiganului”…

Temperaturi joase, frisoane reci ale locurilor de deasupra beciului retrogradarii. Dar caldura in suflet. Fanul in scaun cu rotile si insotitorul sau canta intr-un glas, facandu-si drum prin suvoiul uman curgand de la Geoffroy Guichard. Afisajul electronic verzui,3˚, strapunge intunericul noptii, la fel si exclamatiile a mirare: “Trois zero Monaco, Ou la la!”

In cazanul cu 35616 locuri “Verzii” declansasera “Inferni” pentru alb-rosii din Principat, conform inscrisului de pe bannerul micului si tacutului grup de suporteri monegasci, separati intr-un tarc din coltul tribunei a doua, Henri Point, iar capacul fusese pus cu doar cateva minute inainte de rezerva Riviere, cu un splendid covrig de la marginea careului, 3-0, urmat de roata tiganului, expresie a descatusarii  unei echipe ce nu mai invinsese acasa din 3 octombrie, 3-1 cu Bordeaux, si venind dupa trei 0-0 succesive pe poreclitul “Chaudron”, unde adunasera doar 5 goluri pana inaintea etapei a 23-a.

“Ici c’est le Chaudron!” e mandrul inscris de la balconul tribunei I, Pierre Faurand, a carei goliciune sub acoperisul sprijinit pe 4 stalpi nu inducea cele mai bune auspicii pentru vizita unor principi setosi de razbunare dupa un 2-1 in tur pentru St. Etienne. Dar galeria din peluza, condusa prin microfonul conectat la 4 megafoane de cate doi fanatici pe repriza, cocotati pe plasa gardului despartitor ai tribunei Charles Paret, i-a purtat pe verzi pe aripile victoriei.

Acolo, sub ochii fanilor fluturand si steaguri verzui cu un craniu sub palarie dar si tricolorul Frantei, capitanul de culoare Blaise Matuidi, un mijlocas de 22 ani cu numarul 12, il invinsese inca din minutul 15 pe Ruffier cu o superba torpila, declansand fiesta.

“Nous sommes Stephanois!”, imnul locului, amintind de porecla locuitorilor capitalei departamentului Loire, din regiunea Rhone Alpes a Masivului Central, a inceput sa rasune tot mai tare la 1-0 iar dirijorii au scuturat plasa gardului, atatand cu gesturi cealalta jumatate a galeriei, din peluza Jean Snella, inghetata parca de frigul serii. Imbolditi de la spate, respectivii “verzi” au format un lant uman, sarind necontenit, umar la umar. Monegascii nu mai pareau deja a avea scapare.

Acolo, in peluza Snella, purtand numele unui fost jucator si antrenor al “Verzilor” de origine poloneza, odata prizonier de razboi, altadata chiar manager al Frantei, era reamintita la balcon mandra origine a celui mai aureolat club din Hexagon, numele Casino, lant de aprozare al familiei Guichard, ce a pasat cu succes din generatie in generatie cheile gruparii fondate in 1919, Association Sportive St. Etienne Loire de pe Rue de Verdun. Asemenea blazon, cu 10 titluri nationale, record, si sase Cupe ale Frantei, si ridicat la rang profesionist in ’33, odata cu mutarea in Geoffroy Guichard, cu obraz subtire se tine, iar mandrii localnici din pitoreasca urbe agatata pe coline si strabatuta de silentioase tramvaie, printre care si 4, ce te lasa la arena cu tribune detasate din nordul orasului, n-au contenit sa creada in “Verzii” lor. Atat in ultimele dificile decenii, scurse de la ultimul titlu, din 1981, cat si la jocul cu AS Monaco.

“Allez! Allez!” a rasunat mereu corul peluzelor primitorului stadion gazda de Campionat European sau Mondial, pavoazat cu urarea “Bienvenue a Geoffroy Guichard Stade de l’aglomeration stephanoise Saint Etienne Metropole”, iar nouarul golgeter Gonzalo Bergessio, un blond argentinian de 25 ani, a adaugat cu stangul celor trei goluri ale sale pentru 2-0, in minutul 75. “BUT!” au reactionat ecranele panoramice din colturi, anuntand imediat si asistenta la meci… “Vous etes 23241 spectateurs… MERCI!”

Nu s-au strans 34342, ca la recordul de Le Derby du Rhone, transat de Gomis in favoarea lui Olympique Lyon, The New Kids on The Block din amontele Ronului, ce cu 7 titluri la rand au acaparat recent intaietatea in Hexagon de la vecinii “Verzi”, cei cu patru titluri si doua Cupe intre 1967 si ’70, ori nici macar media actualei editii pe “Chaudron”, 26498 spectatori, adica a sasea asistenta in Ligue 1, insa patimasii au intretinut o atmosfera de vis, in ton cu trecutul glorios al clubului.

Iar jucatorii au raspuns de data aceasta, pletosul cu coada Riviere, introdus la mijlocul reprizei a doua in locul partenerului lui Bergessio, si anume Sanogo, unul dintre cei 6 senegalezi din lotul lui Galtier, completand in minutul 90 un macel surpriza. Stadionul a fost in picioare, fanii au dat uitare locului 17. Savurau un moment unic in campionat, sandwich intre jocurile de Cupa, onorata cu doi de 4-1 acasa in drumul pana in optimi, unde miercuri va poposi la Geoffroy Guichard o “buturuga mica”.

Parca nu le venea sa creada, verzilor Stephanois, “Stefanilor” din orasul ce invarte rotile caravanei cicliste a Turului Frantei, cu firmele locale Mavic si Vitus, de cauciucuri ca lama respectiv cadre pe care cocotau alde Hinault, si devenit si mai faimos in lumea sportului cu acea finala de Cupa Campionilor Europeni din ’76, contra lui Bayern, intr-un sezon in care trupa lui Robert Herbin reusise eventul.

La asemenea trecut, fosta Regina a Hexagonului mai rabufneste iata cand si cand, intr-un sezon marcat de acel 3-0 la pauza la Paris, ce i-a fost fatal lui Perrin, inlocuit in aceasta iarna cu secundul sau, Christophe Galtier, un elegant antrenor de 43 ani trecut si prin Grecia, Anglia ori Emiratele Arabe dar si pe la Marseille sau Lyon, si care, luand nesperat scalpul monegascilor, spera acum intreptatit la evitarea retrogradarii.

St. Etienne a mai suferit ea recent, intre 2001 si 2004, dupa picajul generat de scandalul pasapoartelor false ale lui Levytsky si Alex, ba si pana in ultima etapa a editiei trecute, cand doar un 4-0 pe Geoffroy Guichard a salvat niste “Verzi” abia ajunsi in ultimele 16 din Cupa UEFA, iar actualul parcurs nu se ridica la nivelul reusitelor unui club promovat initial in ’37, pe cand era antrenat de englezi, scotieni sau Zoltan Vago, iar mai apoi de alde Kasperczak si Santini, si ale carui culori au fost imbracate peste ani de acelasi Jacques ori de Jacquet, Blanc, Battiston, Milla, Moravcik, Rep, Rijvers si mai ales Michel Platini, insa fanii Stephanois intretin flacara iar Matuidi si compania par a fi turat motoarele, de frig daca nu de altceva…

Mare noroc sa fi asistat pe Guichard la fiesta de 3-0 a celui mai titrat club de vita veche din Franta, surpriza conturata de Janot – Dabo, Diakhate, Benalouane, Perrin, N’Daw, Matuidi, Payet, Sako, Bergessio, Sanogo. Ou La La, ce beti de bucurie au fost “Verzii” Stephanois…

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa aflu ca nu stiam de fapt mai nimic

noiembrie 23, 2009

E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.

Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.

Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.

David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.

Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.

E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.

Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.

Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.

Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.

Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.

Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori  – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.

In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.

Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.  

Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.

http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek

E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.

http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY  

 

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…

New York, New York…

noiembrie 1, 2009

A 40-a editie a ING New York City Marathon a fost adjudecata de un alergator din Statele Unite, primul din 1982 incoace. Surpriza a furnizat-o Meb Kefhlezighi, 34 ani, originar din Eritrea, medaliat cu argint in maratonul olimpic din 2004. Succesul i-a adus 200.000 dolari din trei premii cumulate, incluzand performanta de a fi „coborat” sub doua ore si 10 minute in cursa in care a stabilit un nou record personal, 2:09:15, intrecandu-l cu 41 secunde pe favoritul kenian Kheruyiot, urmat pe podium de veteranul marocan Gharib.

O alta surpriza a fost sosirea pe locul patru a unui alt maratonist din Statele Unite, si inca alb, Ryan Hall, in vreme ce brazilianul dos Santos, invingator la New York anul trecut, a abandonat cu 5 kilometri inainte de sosire.

Cursa feminina a castigat-o etiopianca de 37 ani Derartu Tulu, o medaliata cu aur la Olimpiada, in 2:28:52, lasandu-le in urma pe rusoaica Petrova si invingatoarea de anul trecut, Paula Radcliffe, ce n-a sfarsit nici macar pe podium. Locul 4 pentru englezoaica de trei ori castigatoare in Central Park, ce-i drept la doar 35 secunde in urma invingatoarei, semn al darzei lupte pentru primul loc. Paula ramane cu recordul mondial al probei dar in ritmul actual pare a se indeparta de obiectivul castigarii aurului olimpic, in 2012, tocmai la Londra.

New York, New York… Frunzele ruginite, duse de vantul puternic, ce a retezat orice sansa de noi recorduri, au anuntat si incheierea unui alt sezon de Major Five. Dupa Paris, Londra, Boston si Berlin, NY a pus punct maratoanelor majore ale anului 2009. Recordurile mondiale raman 2:03:59 la barbati, stabilit la Berlin in 2008 de Gebrselassie, respectiv 2:15:25 la femei, rezistand din 2003, cand Radcliffe „zbura” la Londra.

Despre Olimpiade si nu doar, cu maratonistul-ziarist de limba chineza Hiu-yeung Chong

iulie 18, 2009

Vara trecuta, la Beijing, Constantina Dita cucerea aurul olimpic pentru Romania in proba feminina de maraton. Recent, in 12 iulie 2009, atleta romanca a onorat cu prezenta postura sa de cap de serie in principala intrecere gazduita de Londra pe distanta de 10 kilometri, si anume British 10K, concurs ce ne duce cu gandul atat la Virgin London Marathon, din 25 aprilie 2010, o competitie Fata Morgana pentru Dita, cat si la Jocurile Olimpice din 2012, gazduite de capitala britanica, unde aurul olimpic va fi tintit de invinsele romancei pe taram asiatic, recordmana mondiala Paula Radcliffe si tanara chinezoaica Zhu Xiaolin. 

E drept, multe se mai pot intampla pana atunci, de la accidentari pana la recuperari, intregi cicluri de pregatire, chiar viitorul apropiat oferindu-ne doua evenimente majore, cu Campionatul Mondial IAAF de atletism, in a treia saptamana din august, la Berlin, iar de interes in special pentru Romania, Maratonul Bucuresti, din 18 octombrie, aflat la a doua sa editie si la o saptamana dupa editia cu numarul zece a Maratonului Timisoarei, organizat de Atletic Club Maraton din localitate, www.maraton.ro

Ca si la finele lunii mai, in ultima zi de luni, libera de Bank Holiday in Regatul Unit, cand centrul Londrei a facut loc intrecerii pe 10 kilometri in colaborare cu asociatia caritabila BUPA, si la care am surprins acest cliseu cu fruntasi ai cursei, campioana olimpica Dita s-a aliniat la start in calitate de principala invitata a intrecerii si cu ocazia mai importantului eveniment British 10K, tot pe 10.000 metri, din 12 iulie

Ca si la finele lunii mai, in ultima zi de luni, libera de Bank Holiday in Regatul Unit, cand centrul Londrei a facut loc intrecerii pe 10 kilometri in colaborare cu asociatia caritabila BUPA, si la care am surprins acest cliseu cu fruntasi ai cursei, campioana olimpica Dita s-a aliniat la start in calitate de principala invitata a intrecerii si cu ocazia mai importantului eveniment British 10K, tot pe 10.000 metri, din 12 iulie

Dita a incheiat pe locul 11 in British 10K, in care a alergat cu numarul de concurs F1, inregistrand 34:30, la 11 secunde in urma britanicei Kat Grimmitt si la 36 secunde dupa Catherine N’dereba, din Kenya, invingatoare intre femei respectiv a saptea in ierarhia generala, cursa fiind castigata de sotul ei, Cyrus N’dereba, M1, in 30:19.

In acest context, am dialogat cu Hiu-yeung Chong, ziarist din Hong-Kong de limba chineza ce corespondeaza din Marea Britanie pentru publicatiile South China Morning Post, Hong Kong Economics Journal, CUP Magazine si Mingpao, semnand lunar o rubrica dedicata concursurilor de maraton, la care participa cu regularitate.

L-am intrebat pe Chong despre sansele lui Zhu Xiaolin de a-i urma Constantinei Dita la medalia de aur, cu ocazia maratonului olimpic londonez din 2012, iar jurnalistul a subliniat ca multe depind de felul cum vor progresa atletele, avand drept punct culminant Jocurile Olimpice din 2012. “Sper ca Zhu sa nu sufere accidentari dar cred totusi ca si la 28 de ani tot foarte tanara va fi pentru o asemenea proba, in timp ce principala sa contracandidata va fi tocmai veterana Paula Radcliffe, in conditiile in care aceasta isi va reveni complet. Ar fi ultima sansa pentru Paula, care va da totul in lupta pentru aur, in fata propriilor suporteri.”

La Beijing, tanara Zhu Xiaolin a incheiat pe locul 4, la 32 secunde in urma invingatoarei Dita si dupa o alta alergatoare din China, care a cucerit medalia de bronz, performantele lor neprovocand insa dezamagirea in randul sustinatorilor chinezi, dupa cum a explicat Chong. “Ei sunt mai interesati de tenis de masa si sarituri in apa decat de maraton, care n-are aceeasi priza la public. De aceea chinezii n-au avut mari asteptari de la proba de maraton si n-au luat rezultatele ca pe un esec.”

Per total, China a obtinut o salba de succese la Olimpiada de anul trecut, Chong fiind de parere ca stacheta performantei va fi extrem de greu de mentinut in 2012, pe taram britanic. “China a intercut asteptarile in 2008, a fost exceptionala in numeroase discipline, asa incat exista mai mari sanse pentru un regres, decat pentru progres. Iar echipei chineze ii va fi mult mai dificil sa apere pozitia intai cucerita la Beijing, unde a evoluat pe teren propriu. E o alta situatie dar oricum se va prezenta din nou bine. Iar ca organizare, Londra ar putea plusa doar la capitolul creativitate, in conditiile in care Beijingul e superior in plan financiar.”

In privinta probei de maraton, China abia recupereaza handicapul dat de traditie. “Majoritatea chinezilor sunt prea preocupati sa munceasca si sa castige bani, pentru a fi interesati de maraton, ale carui virtuti nu le inteleg si nu le apreciaza, intrebandu-se de ce se alearga pe o asemenea distanta uriasa. Pot spune ca proba de maraton e inca subdezvoltata in China, de exemplu comparativ cu Europa, avand doar cateva competitii internationale anuale gazduite acolo, insa pare a prinde iute teren. Tot mai multe concursuri sunt lansate si in China!”

La randul sau un maratonist, Chong mi-a destainuit din estimarile colegilor sai de concurs ca maratonul din Tokyo este pe acelasi calapod al organizarii si popularitatii cu cele din Londra sau Berlin, cotate intre primele cinci ale lumii. “Am alergat maratonul din Singapore, al doilea ca importanta din Asia, care are dezavantajul climatului umed si al temperaturilor ridicate la ora concursului. Am concurat si in Hong Kong si Tailanda.”

Iar dupa ce s-a tot antrenat pe cont propriu, nu multe fiind cluburile atletice amatoare in China, si a concurat pe taram asiatic, Chong a reusit un adevarat tur de forta anul trecut, cu sase participari la maratoane europene, si anume Barcelona, in martie, Paris, in aprilie, Tromso, in nordul Norvegiei, cu ocazia solstitiului de vara si al “noptilor albe”, la lacul Loch Ness in octombrie, si Nisa – Cannes pe Riviera plus Florenta, in noiembrie. Anul acesta, in calitate de corespondent, va informa de la pitorescul Marathon de Medoc, gazduit in fiecare luna septembrie de Bordeaux, si unde participantii si publicul pot degusta vinurile locului.

“Maratoanele europene sunt mai frumoase si mai bine organizate, in stil profesionist, decat cele asiatice, dandu-li-se importanta cuvenita, de exemplu in privinta marjei de timp, mai larga in Europa, pentru a li se da cat mai multor concurenti sansa de a incheia cursa, de a avea satisfactia si bucuria trecerii liniei de sosire. In contrast, in Hong Kong limita de timp e de 5 ore si 30 minute, autoritatile considerand ca fluenta traficului este mai presus de incercarile participantilor, dintre care multi nu s-au incadrat in timpul admis. Iar in Taipei, Taiwan, este chiar mai drastic, maratonistii trebuind sa alerge in paralel cu traficul ba chiar si sa stea la culoarea rosie a semaforului, daca era cazul. Acolo blocarea arterelor alese pentru desfasurarea alergarii este foarte limitata”, a spus Chong.

Ca o concluzie, Chong a opinat ca asiaticii n-au inteles inca spiritul intrecerii de maraton. “Ei nici nu aplauda, nici nu incurajeaza participantii, de pe margine, considerand concursul drept disruptiv, galagios, incurcand transportul urban si cursul normal al zilei. Eficienta fiind primordial, majoritatea spera ca maratonul sa ia sfarsit cat mai repede”.

Un aur olimpic pentru Zhu Xiaolin la Londra ar putea schimba optica pe taram chinez insa umar la umar cu tanara atleta, déjà remarcata la maratonul din 2008 din capitala britanica, va sta Paula Radcliffe, care, imediat dupa esecul din maratonul olimpic de la Beijing, exclama ca “daca Dita a triumfat aici, de ce n-as spera si eu la Londra, pe cand voi avea varsta ei!? Nu va fi prea tarziu.” Exact cum a spus Chong… S-ar putea ca tineretea sa fie in defavoarea lui Zhu, la J.O. London 2012. Te incumeti, Constantina?      

(more…)

Ziua 179. Man United e mare si in Tromso

iunie 23, 2009

Acasa la Tromso IL!

Acasa la Tromso IL!

De la arena celui mai nordic club prim-divizionar din lume, Alfheim din Tromso, unde castigatoarele de cupe europene Chelsea, Steaua Rosie Beograd si Galatasaray au fost invinse sau, in cazul ultimeia, chiar eliminate din eurocupe, creionez ambianta produsa la nord de Cercul Arctic, la latitudinea 70, de solstitiul de vara din noaptea cu lumina ca-n amiaza mare si soarele pe cer, precum si pasiunea unor localnici nu doar pentru Tromso IL.

Tribuna a doua si gazonul artificial...

Tribuna a doua si gazonul artificial...

 

E aproape trei dimineata si soarele mangaie povarnisurile inzapezite ale insulei Kvaloy, ce adaposteste orasul Tromso, situat pe o insulita legata de Norvegia „mama” printr-un arcuit pod si un tunel subacvatic, de curentul Maelstrom ce sufla de pe marea Barents. Calculez ca mai sunt nici trei ore pana la solstitiul de vara. Suntem la doua ore de rulat cu masina, cum mi-a dezvaluit un cuplu de elvetieni, de Cape North, punctul nordic extrem nu doar al Norvegiei ci si al continentului, unde soarele „de la miezul noptii” se revarsa peste ape in intreaga sa splendoare, dar suntem si la nord de amintitul Cerc Arctic, o neoficiala granita sudica a taramului „The Midnight Sun”, marcat de un memorial ridicat in amintirea prizonierilor de razboi sovietici si sarbi capturati de nazisti si care, cazand pe capete, au construit calea ferata ce leaga sudul Norvegiei de zona Tromso.

Tribuna I, 'oficiala'

Tribuna I, 'oficiala'

Peluza nordica a lasat loc doar vechii cabane TIL-Huset, cu vestiarele de pe vremuri si trofee expuse in geam

Peluza nordica a lasat loc doar vechii cabane TIL-Huset, cu vestiarele de pe vremuri si trofee expuse in geam

Tromso, „Parisul Nordului” acum un secol si jumatate, punct de plecare al expeditiilor nu doar ale lui Roald Amundsen peste Cercul Polar dar si o atractie turistica in zilele noastre. Iar de la 15 septembrie 1920 si mandrindu-se cu Tromso Idrettslag, sau prescurtat TIL, clubul de fotbal cocotat pe locul 3 in Tippeligaen anul trecut si care va reprezenta tara vikingilor in Europa Cup. Da, la Alfheim Stadium, candva poreclit Fort Altheim, „fortareata”, cele 7.500 locuri vor fi luate cu asalt intr-un nou sejur european. Momentan, TIL joaca in duminica imediat urmatoare noptii solstitiului de vara in deplasare, la Stromsgodset, langa Oslo, asa incat arena e pustie, dupa ce sambata a gazduit jocul de prima liga al fetelor.

Din august incolo, cand ziua se va subtia, lucsii nocturnei vor fi mai mult decat necesari.

Din august incolo, cand ziua se va subtia, lucsii nocturnei vor fi mai mult decat necesari.

Dar, dupa cum ne-a explicat Asmund Karlsen, in timp ce ne trecea prin impresionantul labirint de tuneluri subterane, cu intersectii semaforizate si giratorii in toata regula, sapate in munte, „sub oras”, strabatand insulita de la vest la est, localnicii n-au simpatii doar pentru TIL. Pe bord, o insigna… We must agree that Manchester United is great… Trebuie sa cadem de acord ca Man United e mareata. N-are de-a face doar cu faptul ca Ole Gunnar Solskjaer a jucat pentru Red Devils. E o stafeta din generatie in generatie…

Steaua Rosie a fost invinsa cu 3-1 la Tromso, care-si expune echipamentul similar pe strada pietonala din centru

Steaua Rosie a fost invinsa cu 3-1 la Tromso, care-si expune echipamentul similar pe strada pietonala din centru

Tatal sau a fost impresionat de tragedia lui United, din februarie ’58. Si i-a impartasit microbul lui Asmund. Care a devenit unul dintre cel 27.000 membri ai clubului suporterilor trupei din Manchester in Norvegia, calatorind pana acum de 28 de ori la Old Trafford, iar intr-o buna zi laolalta cu tatal si copiii sai. „Am fost trei generatii, acolo, in Manchester, si vom tine cu United orice-ar fi. Odata chiar i-am intalnit pe Ryan Giggs si Paul Scholes, la stadion respectiv la Carrington, si mi-am spus ca mai bine sa nu ma mai spal vreodata pe mana. N-am avut ocazia sa-l intalnim si pe Ole Gunnar dar avem marea bucurie ca el sa fi egalat pentru United in finala Champions League.” Asmund mi-a mai marturisit ca, desi nu-i usor, aidoma drumurilor facute cu inima larg deschisa in fotbalul din Albion, tot asa isi „pune lanturile” in fiecare iarna din Tromso, pentru a ataca strazile in panta ale orasului, in ciuda stratului de zapada, in general cu o medie de 80 centimetri. Localnicii isi iubesc minunatia din nordul Scandinaviei, un oras cu partii de schi ori trasee de schi fond pe dealul din centrul insulitei si care ascunde in adancurile sale labirintul stradal, iar clubul care va vizita Alfheim poate fi sigur ca va fi intampinat cu cele 5 legi nescrise ale supravietuirii vikingilor, expuse in Polarmuseet, din preajma „barlogului” lui Amundsen inaintea expeditiilor.

In oras sunt cateva baruri cu tematica fotbalistica. Succesele trupei suedezului Svensson au fost stropite cu multa bere Mack. Takk, TIL! Iti multumim pentru reusite...

In oras sunt cateva baruri cu tematica fotbalistica. Succesele trupei suedezului Svensson au fost stropite cu multa bere Mack. Takk, TIL! Iti multumim pentru reusite...

Sub crusta de pitoresc port din „turta dulce”, inimi otelite dar totodata calduroase si un club care o invingea cu 3-2, pe zapada viscolita, pe o Chelsea ce avea sa castige la finele respectivei campanii Cupa Cupelor. Dar mai multe despre TIL si istorisirile altor inediti interlocuitori din Tromso, in ultimele zile ale jurnalului meu „intre solstitii”…

Ziua 164. Le Goal pe Stade de France

iunie 6, 2009

Acorduri de chitara, muzica rock, razbatand dintr-un pub din preajma. E pe inserate, e caldut, si usa deschisa a pubului te imbie sa asisti la concertul live. Pe o scena improvizata, un artist localnic, purtand tricoul cu „limba” celor de la The Rolling Stones.

Muzica rock intr-un pub de langa gara centrala din Edinburgh, The Hebrides, purtand numele grupului de insulite din arhipelagul britanic. Pe perete, un colaj in relief al Hebridelor. Multe si mici, Hebridele Interioare si Hebridele Exterioare, amplasate in largul coastei vestice a Scotiei la Oceanul Atlantic. Jura, Skye si Mull par nume cunoscute, din grupul Inner Hebrides, iar St. Kilda mi-e cel mai familiar, dintre Outer Hebrides. Ocupate inca din paleolitic, ajunse si sub control norvegian si in mod cert de o frumusete aparte, cum ma asigura si cunoscatorii. Dar tac si ascult muzica. Deuchars, o bere locala, ciocnita cu alti maratonisti…

Si surpriza de a descoperi pe celalalt perete unul dintre cele doar 300 si ceva de copii ale unui tablou cu dedicatie speciala, onorand un moment remarcabil din istoria recenta a fotbalului scotian. Titlul e sugestiv… Le Goal…

Le Goal, cu eroul James McFadden si reusita sa pe Stade de France din Paris...

Le Goal, cu eroul James McFadden si reusita sa pe Stade de France din Paris...

Unul dintre putinele tablouri „Le Goal” a sfarsit in The Hebrides, cu o dedicatie speciala de la autorul golului, James McFadden. Se intampla in 12 septembrie 2007, pe marea arena pariziana, la jocul Franta – Scotia, din preliminariile Euro 2008. Ceea ce parea a fi un succes facil al „cocosului galic” s-a transformat intr-o surpriza de proportii, cu ramificatii pana in ultimele secunde ale campaniei de calificare.

A fost Franta – Scotia 0-1, intr-un joc inscris cu litere de aur in istoria fotbalului scotian. Nu doar succesul de la Paris va ramane in memoria fanilor „cimpoieri”, ci mai ales modul cum a fost smulsa victoria. Cu indarjirea maxima a elevilor lui Alex McLeish si cu momentul de geniu al eroului James McFadden. Care si-a incrustat numele pe vecie in patrimoniul fotbalului de la nordul Hadrian’s Wall. Un stang de senzatie, cazut din senin, de la 30 metri, care a ingenuncheat Franta la ea acasa! Un eurogool marca McFadden si imaginati-va bucuria din barurile Scotiei, la ora acelei dispute din toamna lui 2007.

Desi Scotia a avut sanse de calificare pana in ultima runda a preliminariilor, meciul cheie, de pe Hampden, s-a incheiat cu 2-1 pentru campioana mondiala la zi, Italia, peninsularii si Franta calificandu-se la turneul final, intr-o grupa cu Romania, si lasand revelatia campaniei, Scotia, sa-si linga ranile in insula. Golul lui McFadden a ramas insa consolarea acelei sanse irosite.

Iar The Tartan Army, organizatia oficiala a suporterilor Scotiei, l-a imputernicit pe Jon Snodden, un artist local, sa zugraveasca reusita noului erou al „cimpoierilor”. Graficianul l-a portretizat pe McFadden in momentul sutului, schitand cadrul portii iar in fundal tribunele Stade de France. Colajul cuprinde si chipul lui McFadden iar „Le Goal”, in serie mica, a fost lansat in scopuri caritabile, pentru ajutorarea copiilor. O initiativa nobila a suporterilor, in amintirea unui gol de aur, ce ar fi putut readuce Scotia, dupa zece ani, la un turneu final…

„Le Goal” poarta semnatura autorului si a marcatorului, McFadden. Inramata, langa „Le Goal”, o nota explicativa, cu alte cateva fotografii cu subiect fotbalistic agatate pe peretii de la The Hebrides. Si nu surprinde fundalul uneia, cu tribunele arenei lui Motherwell, Fir Park. Scaunele ei galbui… De ce Motherwell?

Ei bine, la varsta de 17 ani, atacantul McFadden era lansat in prima liga scotiana. Ulterior, era inhatat pe 1,25 milioane de conationalul sau, David Moyes, la Everton. Ca jucator al lui Everton, mignonul McFadden marca atat intr-un alt succes de 1-0 al Scotiei, contra Olandei, in barajul de calificare la Euro 2004, cat si impotriva Romaniei, in 31 martie 2004, intr-un joc amical disputat la Glasgow. „Tricolorii” aveau sa invinga cu 2-1 iar McFadden isi trecea in cont al treilea gol pentru „cimpoieri”. Anii au trecut, iar el a adunat reusite, si intr-o remiza de 1-1 la Valencia, cu Spania, si in preliminarii mondiale, contra Moldovei, sau imediat dupa triumful de la Paris, impungand si Ucraina, intr-un 3-1 la Glasgow.

McFadden a marcat si in actualele preliminarii, intr-un 2-1 la Reykjavik, dar Scotia e in urma aceleiasi Olande de care era surclasata la acel baraj din 2003, 6-0 in returul din Tara Lalelelor. Acela era doar al doilea gol al scotianului, ajuns acum la „cota” 14, din 42 selectii. Anul trecut, marcatorul de 26 ani de pe Stade de France se reunea cu selectionerul de-atunci, Alex McLeish, conational cu care tocmai a revenit in Premier League, cu Birmingham City. Iar „cota” sa de transfer a crescut la 5 milioane, extensibila la 6, in functie de aparitii. Ce face un gol in fieful vicecampioanei mondiale la zi…

Ce-i va mai oferi cariera, ramane de vazut, dar cert e ca fiul Glasgowului lansat de Motherwell a devenit erou national dupa reusita pariziana. Le Goal…