Posts Tagged ‘Greenwich’

Crema de sub cupola cu tepi

noiembrie 23, 2009

Crema tenisului mondial masculin a descins in Londra, cu ocazia barclays ATP World Masters Tour. Primii opt in ierarhie, duelandu-se in grupe parca importate din competitii sportive pe echipe, si cu un britanic printre ei. Andy Murray, un fiu al Scotiei.

Tabelul competitiei masculine domina curtea interioara de la Wimbledon, intre Central Court si Court 1.

Care a si dat la o parte cortina turneului, 6-3, 3-6, 6-2, dupa ce demarase cu un 5-0 in 22 minute, in fata argentinianului Del Potro, locul 5 mondial. Un insular in varsta de 22 ani, dispunand de un sud-american de 20, nu intr-o reeditare a razboiului Malvinelor…

Ce-i interesant despre aceste zile de tenis la cel mai inalt nivel tine insa si de localizarea evenimentului. Nu la All England Lawn&Tennis Club, sediu situat in sud-vestul Londrei, in inverzitul si traditionalul Wimbledon, ci la O2 Arena, acea labartata cupola cu tepi din ecranizarea cu James Bond, campata aidoma unui cort extraterestru, undeva pe malul sudic al fluviului, in tuguiul peninsulei Greenwich.

Ce aduce nou aceasta repozitionare a tenisului, de pe iarba Wimbledonului in sala complexului cu nume de furnizor de servicii de telefonie mobila? Beneficii atat pentru spectatori, cat si pentru jucatori.

Pentru jucatori!? Cum asa? Ei bine, e o lege nescrisa partizanatul in favoarea simpatiilor gazdelor de la Wimbledon de a oferi Central Court si in general terenurile principale celor mai bine clasati dintre britanici. Avantajul de a juca pe iarba proprie. Asta pe cand alde Dinara Safina, la vremea verii numarul unu mondial intre femei, era azvarlita pe terenurile periferice ale complexului de inalta tinuta. Un Murray probabil nici nu mai stie prea bine cum arata alte terenuri decat cel Central.

In O2 in schimb, fiecare tenisman isi asteapta randul si democratia e impartita si pentru purcei, si pentru catei. Pe acelasi teren de sub o cupola atat de mult blamata, atat de nefunctionala in opinia multora, la ora cumpenei dintre milenii, cand, intr-adevar, megainvestitia parea a fi devenit un „elefant alb”, un proiect muribund din fasa, miliarde aruncate pe malul Tamisei.  

Iata insa ca i s-a gasit utilitatea, fiind de fapt multifunctional. De la concerte de muzica, incluzand cel al Madonnei, pana la recentele Campionate Mondiale de gimnastica, iar acum, o noutate, tenisul.

Madonna, "aterizata din spatiu", intr-o coreografie scenica de exceptie, in timpul concertului din vara in O2 Arena

E bine si pentru spectatori. Putini muritori de rand isi permiteau luxul de a prinde un bilet la Wimbledon, ale carui destule meciuri se derulau si cu suficiente locuri lasate libere, pentru ca angajatii sau simpatiile ori prietenii angajatilor ori simpatiilor diverselor companii ce-si asigurasera pe cai comercial-corporatiste locurile lor in jurul dreptunghiurilor verzi nu catadicsisera finalmente sa onoreze cu prezenta.

In plus, Wimbledon e cochet, capsuni cu frisca si sampanie, bonomie de moda veche, dar nu intr-atat de extins. E oarecum exclusivist. O2 in schimb e pentru norod, mai mare, cu 17.500 locuri, si extrem de putine dintre acestea de un alt rang. Uniformitate si incluziune prin diversitate. Si un baietel dintr-o familie nevoiasa, de pe-acolo, din estul Londrei, dar de pe malul nordic, atat de „mai altfel” decat inverzitul Greenwich, poate prinde cu taticul sau un loc, inspirandu-se din arta cu racheta a urmasului lui Henman si intrebandu-si parintele cand incepe si el orele in preajma fileului.

Indirect, un imbold pentru regenerarea tenisului la nivelul juvenil si in general al maselor, in Regatul Unit. Atat de zgarcit in oferta de campioni pe scena mondiala. Atat de optimist acum, cand intre aspirantii la glorie suprema se regaseste si un britanic, fie el scotian si nu englez.

Acest turneu la O2 e in pas cu tendintele evidente ale globalizarii, tenis pentru mai multi, o nivelare prin devalorizare, sapand incet la temelia unui emblematic Wimbledon, atat de inradacinat in malul de care incet-incet ne indepartam.

Iar in crema jocului se va remarca Roger, ce ne zambeste cu crema pe fata si Gillette la purtator, nu ca Napoleon, cu o mana folosind racheta de tenis si cu cealalta ingrijindu-se de aspectul sau facial, aparandu-si concomitent amicul din reclama TV cu cei trei muschetari, Thierry cel cu mana pe lama de ras dar si pe minge.

Vom afla curand cine va triumfa, cine va lua potul, acolo unde recent si Marian Dragulescu sfida legea acceleratiei gravitationale si dadea Romaniei si mai mult aur. Unii aduc aur, cu sudoare si repetitie, altii iau aerul romanilor intr-o tara cu munti ca ai nostri care aur poarta. Iar noi?

Cladirea terenului principal de la Wimbledon, Centre Court, vazuta dinspre poarta 5. Wimbledon inseamna traditie, istoria jocului dar si emfaza. Nu e multora accesibil... De aceea Murray se poate astepta in O2 sa fie incurajat de un spectru mai larg de suporteri

Reclame

Ziua 177. Mai un an si dau… „bacu'”

iunie 19, 2009

L-a prajit pe Drogba incat jucatorii lui FC Timisoara pot sa ia aminte. UEFA l-a pus pe ivorian pe tusa 6 jocuri din cupele europene, dintre care doua cu suspendarea sentintei, pentru adevarurile rastite de african la adresa arbitrajului lui Ovrebo, dupa incheierea returului semifinalei de Champions League dintre Chelsea si Barcelona. E mult! Dar cu ce a fost ‘cadorisit’ Ovrebo?

Oricum, la amenintarile ce le-a lansat, Mircea Sandu are el grija si abia asteapta de a-i potcovi pe timisoreni. Si apoi sa stropeasca isprava cu un spritan. Dar puteam sa ne-asteptam ca fostii alb-violeti sa continue traditia de a ceda in finale de Cupa Romaniei, si asta doar daca amintim o pura coincidenta.

In miez de iunie ’92, pe cand nationala Angliei evolua in Suedia, la turneul final al C.E., Poli urca pe scena finalei Cupei Romaniei, in Regie, in fata Stelei lui Dumitrescu. Iar intr-o miercuri in care Albionul evolua in compania unor scandinavi, localnicii suedezi, cedand cu 2-1, alb-violetii pierdeau finala la lovituri de departajare.

Fast-forward… Au trecut 17 ani si in acelasi 15 iunie Anglia, dar la tineret, a evoluat in compania unor scandinavi, finlandezii, tot la un turneu final organizat de suedezi. FC Timisoara a jucat si ea din nou finala iar deznodamantul a fost acelasi. Pe scut.

Ei bine, au trecut 17 ani de la doua insuccese, al Angliei in Suedia si al lui Poli in Bucuresti, care m-au impins sa incep sa scriu. Esecurile lor m-au mahnit iar refugiul l-am gasit in scris. Iar in iulie ’92, in avancronicile primei editii a Premier League, incepeam a semna in Sport Vest. Au trecut atatia ani, atatea sezoane si campionate, cu atatea etape si evenimente, si iata-ne inca despicand firul in patru. Este intr-un fel un semn al scurgerii ireversibile a timpului, o masura a ticaitului nemilos al timpului. La fel cum zilele de la solstitiul de iarna la cel de vara s-au scurs ca firicelele de nisip in clepsidra, tot asa si cele 17 campionate au adunat arhiva la istoria fotbalului.

Atunci, in vara lui ’92, ma refeream la Leeds United drept campioana nationala in Albion. Cu Cantona. Acum, onoarea ii revine unei alte United, din Manchester, pe cand Cantona apare intr-un film cu tema fotbalistica, localizat in Manchester. Semn al schimbarilor radicale de la o decada la alta, daca notam ca Leeds se zbate in esalonul trei. Sau ca Poli e FC. Iar Sport Vest s-a specializat pe fotbal, care, iata, ne copleseste in varianta sa globalizata.

Iar la anul e ‘bacul’ in scris. Ce ne va aduce oare un 2009-2010 al carui program competitional a fost deja trasat in Anglia si in care stim ca FC Timisoara va debuta in Champions League, fie si in fazele ei preliminarii? Abia asteptam ridicarea cortinei, ca de cazut, va cadea ea repede, cat sa aiba timp C.M. din Africa de Sud sa intre in scena, pe 11 iunie 2010, intr-o vineri. Pare atat de departe dar scurgerea inexorabila a timpului are grija de toate.

Asa cum a avut si de zilele bifate de la solstitiul de iarna, mangaind la amiaza Greenwichul, si pana la cel de vara, de la finele acestei saptamani. Cand cu soarele de la miezul noptii, in noaptea cea mai scurta, pe taramul cu zi lumina 24 de ore, la nord de Cercul Arctic.

Ziua 88. Echinoctiul… mijlocul jurnalului

martie 21, 2009

Am inceput cu „pastila si ziua” inainte de Craciun, cand emisfera nordica se trezea din cea mai lunga noapte a anului. Si am ajuns in 20 martie, la echinoctiul de primavara, cand ziua e egala cu noaptea pe toate meridianele globului, in momentul cand soarele traverseaza ecuatorul ceresc, trecand din emisfera sudica in cea nordica. Scurgerea ireversibila a timpului. Mijlocul jurnalului meu… Aequus plus nox. Egala cu noaptea.

Finalul, la solstitiul de vara, intr-o dimineata de iunie, pe 21, la 5:45, cand vom fi binecuvantati cu cea mai lunga zi a anului, ocazie cu care voi scrie un inedit reportaj surpriza. Citeste si da mai departe.

Si la echinoctiu m-am intors de unde lansam jurnalul. La meridianul zero.

Natura a dat in floare la Observatorul Regal

Natura a dat in floare la Observatorul Regal

Pe unele pante, la Greenwich, primavara a sosit deja. Unii acrediteaza ziua de 1 martie inceputului primaverii, si nu la echinoctiu. In 20 martie, la 11,45.

Pe alte pante, ne-am incarcat in continuare bateriile. O jumatate de ora de alergari, apoi doua serii a cate 12 minute de pante propriu-zise, un urias opt, 8, covrigul sudorii noastre. Totul s-a lasat cu un concurs de stafeta, si acesta in panta. Pentru a da putina culoare antrenamentului. Unii se antreneaza pentru Maratonul Parisului, altii pentru al Londrei, unii pentru amandoua, si ele bat la usa. Pana la al meu, in Edinburgh, e ceva mai mult, dar alte curse il preceda. Iar o alta, insolita, de solstitiu, il urmeaza. Trei luni de foc.

De pe alte pante, la cativa metri de meridianul zero, estul Londrei ti se desfasoara la picioare. Cu atat mai atractiva, intr-o zi cu soarele pe cer. E soarele zilelor noastre de-acum tot mai lungi.

La Planetariu. Universul...

La Planetariu. Universul...

Vedeti Dumneavoastra, o corabie miniaturala tine loc de roza a vanturilor, pe Planetariu. Temerari marinari trasau liniile tarmurilor, ale meridianelor.

Pomii au inmugurit in Londra, dupa o saptamana de soare primavaratec. Ne va insoti odata cu cresterea zilelor?

Pomii au inmugurit in Londra, dupa o saptamana de soare primavaratec. Ne va insoti odata cu cresterea zilelor?

Ziua 36. 138

ianuarie 28, 2009

Nu este nici numărul unui autobuz, nici al dublelor pe care nu pot să le fac. Sâmbătă 26 ianuarie s-au împlinit 138 de ani de la înfiinţarea Rugby Football Union, întâia organizaţie a jocului de rugby pentru amatori.

RFU 1871

„Pe acest loc a stat Restaurantul Pall Mall unde la 26 ianuarie 1871 a fost fondat RUGBY FOOTBALL UNION” este inscripţia de pe placheta ce consemnează înfiinţarea RFU la adresa 1 Cockspur Street, în partea dinspre artera Pall Mall a masivului complex arhitectonic în formă de romb, situat pe latura vestică a Trafalgar Square. Pe acest loc stă acum restaurantul lanţului Texas Embassy.

În decembrie 1870, Edwin Ash, secretarul clubului Richmond, invita prin intermediul unui anunţ în presă ca „toţi aceia care practică jocul de tip rugby să se întâlnească pentru a formula un cod practic, din moment ce varii cluburi joacă în baza unor reguli care diferă şi fac rugbyul dificil de practicat”. Douăzeci şi două de cluburi, printre care Richmond şi Blackheath, care îşi disputaseră primul joc din istoria rugbyului, au înfiinţat RFU la 26 ianuarie 1871, regulile fiind publicate în iunie 1871 graţie a trei avocaţi absolvenţi ai Şcolii din Rugby.

Un rol decisiv în conturarea jocului de rugby l-a avut clubul sud-est londonez Blackheath Football Club, în a cărui denumire actuală cuvântul Football a fost înlocuit cu Rugby, înfiinţat în 1858, şi care este cel mai vechi club de rugby din Anglia în existenţă permanentă respectiv cel mai vechi club non-universitar sau şcolar din lume. Fondatorii clubului au fost învăţăcei ai instituţiei locale de învăţământ Proprietary School, înfiinţată în 1831, şi care au preluat regulile jocului Şcolii din Rugby.

Francis Maude Campbell, reprezentantul lui Blackheath FC la înfiinţarea Football Association, federaţia engleză de fotbal, la 26 octombrie 1863, şi care avea să fie ales trezorier al FA, a decis însă la a şasea întâlnire a forului fotbalistic, în 8 decembrie 1863, să o retragă pe Blackheath dintre cluburile membre ale asociaţiei federale de fotbal datorită deciziei comitetului de a nu include placarea între regulile jocului de fotbal.

Cei din Blackheath, care deja în acelaşi an experimentau jocul de pase la mână pe lângă cursele solo şi lovirea şi urmărirea mingii, se rupeau aşadar decisiv de fotbal, alţii urmându-le exemplul şi generând în timp, peste nici un deceniu, punerea pe picioare a RFU şi a regulilor jocului. Blackheath nu doar că a jucat primul meci, în compania sud-vest londonezei Richmond, dar a organizat la Edinburgh, în Scoţia, la 27 martie 1871, întâiul joc interţări, câştigat de gazde în faţa Angliei la o diferenţă de un punct, cu englezii avându-l căpitan pe Frederick Stokes, rugbyst la Blackheath.

Anii au trecut iar Blackheath RC se numără astăzi printre cele doar 7 cluburi încă în activitate care se reuneau la fondarea RFU, în ianuarie 1871. Roş-negrii evoluează în eşalonul trei, England National League 2, pe Rectory Field, un stadion undeva aproape de Charlton, un nume binecunoscut din fotbalul profesionist, niţel mai la est de Blackheath, care de altfel este la o aruncătură de băţ în emisfera estică de la Greenwich, cu al său Meridian 0.

Aşadar Blackheath nu e în faimoasa divizie de elită Guinness Premiership, formată din 12 cluburi, Gloucester, Bath, Leicester, Saracens (din Londra), Sale, Harlequins (din Londra), Newcastle, Wasps (din Londra), Bristol, London Irish, Worcester şi Northampton, promovata din England National League 1, dar este neîndoios piatră de temelie a atractivului joc cu balonul oval.

Altfel, data de 26 ianuarie are alte rezonante in presa si societatea romaneasca. An de an se tot aminteste in mass-media de Nicolae Ceausescu cu ocazia zilei sale de nastere, lasand senzatia ca inca se traieste sub spectrul mostenirii sale. La urma urmei, nu prea e de mirare, ca doar Romania abia intra intr-al douazecilea an predicat de sfatosul Brucan sau cum l-o fi numit.  Aceasta fixatie cu Ceausescu dovedeste ca tara a fost scapata de un dictator dar nu si de un sistem. Daca pe fiecare 26 ianuarie Romania e bantuita de fantoma pantofarului din Olt, atunci ar fi bine ca presa sa bata toba in celelalte 364 de zile pe an, si cat o tin puterile, de trepadusii din umbra care au intretinut intriga totalitarismului sau. Ceausescu a lasat puterea in vazul intregii lumi dar putini stim masinatiile celor care au intretinut si servit ani de zile sistemul. Care, actionand in trecut din umbra, sub nume de cod, si-a perpetuat nestingherit machiavelismul, cu o alta palarie, nederanjat de subiectii celor 20 de ani ai lui Brucan. Vorba aceea, lumea e cum e, tarata spre rau de canalii, caci oamenii de treaba nu fac nimic pentru a o schimba pe placul lor si fagasul normal al lucrurilor. Si complacandu-se in a nu-si apara drepturile luate de bune, se trezesc din nou si din nou prea tarziu, fara ele, sugrumati de un alt totalitarist si sistemul sau. Somnul ratiunii, si al natiunii, naste monstri.  Cu Ceausescu ne-am lamurit, e la groapa de gunoi a istoriei. Ce tot se rascoleste prin ea, la fiecare 26 ianuarie? De ce nu se rascoleste adanc, pana in panzele albe, in celelalte 364 de zile, dupa dovezi fara tagada ale cinismului sistemului servil puterii? Romania ar trebui sa aniverseze in fiecare zi din an dezvelirea adevarului despre esaloanele aparatului represiv si lacheii sai. Arhive, documente, ca in Cehia si tarile mai luminate. La lumina, nu urmarindu-ne peste ani din umbra.

Acestea fiind zise, 26 sa ramana mai bine ziua nasterii primei federatii nationale a jocului cu balonul oval.

Ziua 27. Pasarea Phoenix in vrie

ianuarie 17, 2009

O poveste despre ale vietii suisuri si coborasuri. De la agonie la extaz si inapoi. O istorioara per total trista dar cu un crampei de inaltare absoluta.

Am cotit pe stradutele in panta, cand in sus, cand in jos, pentru a descoperi la fata locului un indiciu al zbuciumului existential modern al unui club de fotbal care acum nici doua decenii era declarat falimentar iar lacate grele atarnau la portile unui stadion sufocat de buruieni.

Anii treceau si, in mileniul trei, Pasarea Phoenix primea acolo, pe noul stadion reconstruit intre aceleasi stradute, o Chelsea cosmopolitana si cu Abramovich cheltuind milioane, invingand-o cu un clar 4-2, printre „integralistii” infranti aflandu-se si un anumit Adrian Mutu…

Tribuna principala, cea vestica, de la The Valley, s-ar putea sa fie din august martora a unor jocuri de liga a treia...

Tribuna principala, cea vestica, de la The Valley, s-ar putea sa fie din august martora a unor jocuri de liga a treia...

Atat de aproape de disparitie, Charlton Athletic se poate declara intr-un fel multumita ca a trait la intensitate maxima anii de Premier League. Insa, aidoma fetitei cu chibrituri din basmul lui Andersen, visul a luat o intorsatura groteasca in ultima vreme, „Lancierii” parand acum nu a valsa pe ale vietii valuri in ton cu urcusurile si coborasurile pitorestii zone in care fiinteaza, ci a se scufunda si de la suprafata ligii secunde. Dar sa retez metaforele… La subiect.

Dupa razboi, Charlton era in voga, nu doar prim divizionara, ci si castigatoare a Cupei Angliei, 1-0 dupa prelungiri in finala din 26 aprilie 1947 cu Burnley, pe Wembley. La vechiul The Valley veneau si peste 50.000 spectatori, supravietuitori ai Blitzkriegului intr-un eroic est al Londrei.

Charlton isi are radacinile in vecinatatea Meridianului O de la Greenwich, in estul liniei meridianului. De peste un secol, Charlton e echipa locului in estul capitalei pe malul sudic al Tamisei, de fapt pe aceeasi longitudine, la cateva sute de metri distanta, cu barajul Thames Barrier, de protectie a orasului de apele Marii Nordului. Da, Charlton e la poarta navala a metropolei…  In sud-est 7, conform codului postal al capitalei.

Per total, Charlton n-a avut niciodata o viata usoara, cu West Ham la nord de Tamisa, tot in estul orasului, si cu mai mondenele Arsenal, Tottenham ori Chelsea avand prioritate in inimile fanilor. Charlton se putea baza doar pe localnici, eventual pe fanii din zona limitrofa sud-estica a Albionului, din comitatul Kent. Culmea ironiei ca in cartierul vecin, mai la est, Woolwich, avea sa fie infiintat Arsenalul de azi, care, tot pentru a dobandi un mai privilegiat statut in lumea fotbalului si in viata sociala engleza in general, isi muta candva radacinile la Highbury. Dar Charlton a ramas loial locului din preajma Barierei Tamisei. Aici, unde fluviul e mai labartat iar vantul de pe estuar mai taios. Aici, unde luminile capitalei palesc in departare. Un club de cartier.

Statuia lui Sam Bartram, recordmanul cu 632 aparitii pentru "Lancieri", in jurul celui de-al doilea razboi mondial, strajuieste gratios intrarea in West Stand

Statuia lui Sam Bartram, recordmanul cu 632 aparitii pentru "Lancieri", in jurul celui de-al doilea razboi mondial, strajuieste gratios intrarea in West Stand

Eroi locali ca Sam Bartram, din perioada cand clubul era la moda, au inflacarat pasiunea localnicilor si dragostea lor pentru Charlton a salvat ulterior clubul, cand la anaghie. Poate chiar caracterul local al lui Athletic, parca apartinand comunitatii din zona, a salvat-o pe Charlton cand dezastrul a lovit, acum doua decenii.

In 1986, Charlton isi incepea o aventura de patru ani in prima liga, nepotii localnicilor traind bucuria meciurilor din elita, aidoma inaintasilor lor, dupa razboi. Charlton chiar supravietuia intre granzi cand de exemplu, in 1989, Steaua pierdea finala CCE ori Chelsea abia promova si ea in esalonul numarul unu. In 1990, de pe locul 19, la brat cu o alta est londoneza, Millwall, Charlton retrograda insa. Pacatul mai mare era ca anii in elita, platind salariul unuia ca Allan Simonsen, falimentasera clubul, care a fost aruncat pe mana creditorilor si cu vechiul The Valley inchis.

Echipa a plecat in pribegie, jucand in liga a doua prin sudul Londrei, din 1991 la timona cu un anume Alan Curbishley. Mai rau, stadionul devenise de nerecunoscut. Si aici vine minunea… Mana de la mana si din munca voluntara, fanii localnici au curatat stadionul si au strans fondurile pentru reconstructia arenei, pentru inaltarea minunii de beton si sticla din zilele noastre. Pasarea Phoenix. Dupa cativa ani de disperare, truda, pribegie si umilinte, Charlton se reintorcea la vatra, la matca, in comunitatea locala, intre cei ce pusesera umarul. Inapoi la The New Valley…

In contrast cu datele falimentare ale problemei, echipa supravietuise spectaculos, la mijlocul ligii secunde, uneori, cu o clasare pe locul 7 respectiv 6, chiar cochetand cu pozitiile de promovare la baraj inapoi in elita.

Toate insa la timpul lor… Esentiala a fost redarea in folosinta a micului stadion in nuantele clubului, rosu-alb-negru, facandu-si loc intre stradutele cu case cochete si cateva blocuri turn de pe pantele din Charlton. De fapt, ocolind tribuna principala spre cea sudica, am dat de aleea Sam Bartram Way, redenumita in memoria eroului locului. Ma intreb de la ce etaj al turnului din preajma poti urmari ostilitatile pe intregul teren, fara bilet de intrare…

O alee, un bloc turn si o priveliste spre tribuna nordica...

O alee, un bloc turn si o priveliste spre tribuna nordica...

North Stand vazuta de pe calea Sam Bartram

North Stand vazuta de pe calea Sam Bartram

La fel cum localnicii au facut minuni in a resuscita clubul si locul sau de bastina, la fel si Curbishley a infaptuit minunea de a o readuce pe Charlton in elita, ba chiar in Premier League, in 25 mai 1998. S-a intamplat pe Wembley, in epopeica finala a barajului de promovare cu Sunderland. 3-3 dupa 90 de minute, 4-4 dupa prelungiri si 7-6 la penaltyuri, cu portarul Sasa Ilic, sarbul australian, intrand in folclorul „Lancierilor”. E drept, Athletic n-a dansat decat o vara, retrogradand in ’99 la brat cu mai ilustrele Blackburn Rovers si Forest, care parca i-au sugerat in ce companie selecta tocmai se invartise.

Insa la urmatoarea incercare, in anul 2000, Charlton n-a mai avut nevoie de baraj, ci a promovat imediat inapoi in Premier League, drept campioana a pe-atunci inca First Division, Coca Cola Championship de azi. Curbishley, dupa aproape un deceniu la The Valley, atragea atentia cu Athletic…

Si au urmat 7 ani plini in Premier League. Locul 9 in 2001, 14 in 2002, 12 in 2003. Apoi varful de potential, locul 7 in 2004, la doar 3 puncte distanta de o calificare in Cupa UEFA respectiv la 7 puncte de… Champions League. Incredibil dar adevarat, Athletic incheia a treia intre londoneze, dupa ce, pe parcurs, de Boxing Day, in 26 decembrie, o surclasa pe Chelsea la The Valley…

A fost atunci 4-1 deja in minutul 53! Islandezul Hreidarsson le-a reamintit lui Mutu si Ranieri inca din minutul 1 ca ziua de Craciun fusese ieri, irlandezul Holland a adus-o din nou pe Athletic in avantaj in minutul 35, finlandezul Johansson a desprins-o in minutul 48 iar englezul Euell a facut 4-1 peste alte cinci minute. Da, da, Charlton – Chelsea 4-2, nu e nici o eroare a teletextului. Ce mai Cha-Cha! Iar Chelsea avea sa devina vicecampioana…

Suporterii si-au cumparat un loc in istorie, personalizand cu propriile nume ori mesaje caramizile din preajma intrarii principale. Unii au asudat probabil la reconstructia mandrei The Valley...

Suporterii si-au cumparat un loc in istorie, personalizand cu propriile nume ori mesaje caramizile din preajma intrarii principale. Unii au asudat probabil la reconstructia mandrei The Valley...

Ocolind stadionul, am incercat sa-mi imaginez trairile acelei zile de decembrie din 2003. Niste megastaruri realmente umilite in propriul oras, insa pe un stadion „de dupa blocuri” dintr-o zona modesta a unei suburbii londoneze, stadion care nici nu era in schite acum doua decenii. Era doar o veche copie in paragina. Am incercat sa-mi imaginez cum autocarul lui Chelsea manevra in intuneric pe stradutele stramte, pe cand in barurile din preajma localnicii ciocneau o bere… a supravietuirii si triumfului. Berea Pasarii Phoenix.

Orice culme are si o vale. A urmat reculul. Locul 11 in 2005, 13 in 2006 si, de-acum fara Curbishley, dupa 15 ani, dar cu Dowie, Charlton a avut inca de la primul joc la The Valley al editiei 2006/2007 semnul a ceea ce avea sa urmeze… 0-0 la pauza dar 0-3 la final cu Manchester United. Ce incepe rau, se sfarseste si mai rau… Pe 5 mai 2007, cu al treilea antrenor la carma intr-un sezon, alb-rosii disputau ultimul meci pe teren propriu in prima liga: 0-2 cu Spurs. Si retrogradare. Un 2-2 tardiv pe Anfield, in ultima etapa, a fost o slaba consolare. 13 mai 2007 a fost duminica despartirii „Lancierilor” de Premier League.

Iar liga a doua n-a primit-o pe Charlton cu bratele deschise. Cu jucatori supraevaluati si cu contracte grase, Charlton a continuat sa piarda turatie iar in toamna l-a pierdut si pe Alan Pardew, cu care retrogradase.

In aprilie 2002 era inaugurat North Stand. Emblema clubului si o placa omagiala, cu corpul tehnic, actionarii si directorii clubului, plus cu fani de vaza, e expusa pe exteriorul tribunei. Numele lui Curbishley nu lipseste...

In aprilie 2002 era inaugurat North Stand. Emblema clubului si o placa omagiala, cu corpul tehnic, actionarii si directorii clubului, plus cu fani de vaza, e expusa pe exteriorul tribunei. Numele lui Curbishley nu lipseste...

Stadionul e pustiu. Fara fani, e neinsufletit. E rodul muncii localnicilor, acum la casele lor, intr-o amiaza de sambata cu Charlton departe de casa, la Sheffield. Suporterii au facut deplasarea pentru jocul cu Wednesday, iar unicul semn de miscare la The Valley e afisajul electronic amintind de bilete cu 15 lire pentru meciul… de la Sheffield. Ar mai fi timp, daca ai avea elicopter… Da, Athletic e in deplasare si doar cate un fan ratacit vine pentru un bilet. Trebuie ca sunt zile triste acum la The Valley.

Casa de bilete nu mai e luata cu asalt, ca-n 2003. Nici Charlton nu mai merge la fel, nici oamenii nu mai au atatia bani de cheltuit

Casa de bilete nu mai e luata cu asalt, ca-n 2003. Nici Charlton nu mai merge la fel, nici oamenii nu mai au atatia bani de cheltuit

Dupa colt, pe artera care te aduce la stadion, magazinul de prezentare e parca inghetat, cu JANUARY SALE mazgalit ingrosat cu carioca, pe ferestre. Solduri dar tot bate vantul. Tricoul de deplasare cu doar 15 lire, daca il cumperi pe cel clasic cu 30. Si tot asa. Dar nimeni nu deschide usa. Recesiune.

Mandrul Charlton trece prin momente grele, din toate punctele de vedere

Mandrul Charlton trece prin momente grele, din toate punctele de vedere

Pustietatea locului, vantul rascolind cocoloasele de hartie, au lasat parca senzatia ca sunt in preajma unui mastodont cu picioare de lut, prea mare si pentru zona si pentru apele in care mai nou se scalda. O minune care dintr-odata si-a pierdut staiful. Risipirea miracolului?

Nu stiu… Ascult rezultatele… Sheffield Wednesday – Charlton 4-1. Londoneza nici n-a mai avut zvacnirea lui Chelsea pe The Valley, pentru un gol doi. Esec in fostul oras al otelului care-o lasa pe Athletic cu 29 de puncte, cu lanterna rosie in mana si la 7 puncte de cea mai apropiata „barca”. La si mai multe de tarmul salvator. Au mai fost ele si altele, pe rand… Manchester City, chiar Sheffield Wednesday ori mai recent Leeds si Nottingham Forest sfarseau socant in liga a treia. Charlton mai are 18 meciuri pentru a evita retrogradarea dar latul se strange.

Pasarea Phoenix e din pacate in vrie. O poveste esantion pentru desertaciunea umana. Bucuriile sunt in fascicule intr-o existenta menita parca pentru a suferi si a supravietui. Prisma prin care Charlton e de fapt o victorioasa. A trecut ea si prin faliment, care parca a fost mai inversunat combatut tocmai datorita rezultatelor acceptabile din teren.

Un magazin cu de toate. Fanii l-ar lua cu asalt de-ar stii ca platile lor s-ar transforma in puncte. Acum au baza materiala dar nu si o echipa, candva coagulata de Curbishley

Un magazin cu de toate. Fanii l-ar lua cu asalt de-ar stii ca platile lor s-ar transforma in puncte. Acum au baza materiala dar nu si o echipa, candva coagulata de Curbishley

Ziua 23. David Beckham Football Academy

ianuarie 13, 2009
Intrarea in Academia de Fotbal a lui Beckham din Greenwich Peninsula, in estul Londrei, pe malul sudic al Tamisei

Intrarea in Academia de Fotbal a lui Beckham din Greenwich Peninsula, in estul Londrei, pe malul sudic al Tamisei

Comparativ, tot in Manchester, pe un zid, un sticker cu mesajul in rosu LOVE UNITED si negru HATE GLAZER. Jucatori ca Beckham vin si pleaca dar noi proprietari pot sa-si atraga ura fanilor...
In Manchester, pe un zid, un sticker cu mesajul in rosu LOVE UNITED si negru HATE GLAZER. Jucatori ca Beckham vin si pleaca dar noi proprietari pot sa-si atraga ura fanilor…
La Old Trafford, in jurul statuii lui Law, Best si Charlton din preajma intrarii, suporteri si staruri laolalta si-au cumparat cate o dala din caldaram. Sar in ochi cele inscriptionate aurit, rezervate ex-jucatorilor lui United si le-am fotografiat pe cele ale lui Beckham si Brian McClair. Pe numele lui Roy Keane erau imprastiati cartofi prajiti. Beckham in schimb, curat... A fost iubit acolo. Si lovit...
Comparativ, tot in Manchester, la Old Trafford, in jurul statuii lui Law, Best si Charlton din preajma intrarii, suporteri si staruri laolalta si-au cumparat cate o dala din caldaram. Sar in ochi cele inscriptionate aurit, rezervate ex-jucatorilor lui United si le-am fotografiat pe cele ale lui Beckham si Brian McClair. Pe numele lui Roy Keane erau imprastiati cartofi prajiti. Beckham in schimb, curat… A fost iubit acolo. Si lovit…

Cand vine deseori vorba de Beckham, parerile sunt de cele mai multe ori impartite in alb si negru. Fara prea multe nuante. Ba ca ar fi, pe de-o parte, un exemplar ambasador al fotbalului si un practicant cu acuratete al centrarii din fuleu de pe aripa dreapta dar pe de alta parte si un exemplu al propulsarii cultului celebritatii, o ustensila a companiilor publicitare si a comercialismului si in general un tanar care a trecut din sfera jucatorilor de fotbal in cea a superstarurilor mondiale, motive pentru care, spun cinicii, bocancul azvarlit candva de Sir Alex Ferguson bine a facut sa deranjeze nitel gelul de par al vedetei.

Cum necum, Beckham a triumfat in Champions League cu Manchester United iar apoi a sfarsit la o alta castigatoare a trofeului, Real Madrid, londonezul inchizand un triunghi perfect prin debutul recent sub forma de imprumut la un alt monstru sacru al fotbalului european de club, AC Milan. Cu asemenea destinatii in palmares, David Beckham va putea inchide gura si celor mai inversunati carcotasi.

Iar pe cand londonezul a onorat in premiera cu prezenta si Serie A, acasa, in orasul natal, activitatea a continuat la fel de febril la David Beckham Football Academy. Scoala sa de fotbal este o alta initiativa cu care fotbalistul dovedeste o substantiala pasiune pentru fotbal si „radacinile” jocului. De-acum cu trei baieti in familie, mijlocasul care n-a evoluat niciodata pentru o grupare din Londra a oferit ceva inapoi comunitatii locale, din estul capitalei.

Nascut la Leyton, in apropierea viitorului sat olimpic si cel mai aproape dintre stadioane de cel al lui Leyton Orient, din liga a treia, Beckham a ales drept loc al Academiei de Fotbal o suprafata din preajma celebrului Millennium Dome, redenumit O2 Arena, din preajma malului estic al Peninsulei Greenwich. Chiar si pentru londonezii obisnuiti cu locurile si distantele din metropola, peninsula din nordul zonei Greenwich pare aruncata undeva departe, deloc in calea lucrurilor. Acolo, pe malul sudic al fluviului, tarmul a fost sapat de cel mai stramt, ingust, U intors facut de Tamisa spre varsare.

In capatul peninsulei strajuieste Domul, cu al sau cel mai intins acoperis al unei constructii din arhitectura mondiala. De la distanta, pare o nava spatiala, datorita „tepilor” care sustin structura acoperisului. Pe el se dadea de-a rostogolul Pierce Brosnan sau dublura acestuia, intr-unul dintre Bonduri. Nitel mai la sud-est de locul de filmare al 007, in umbra O2 Arena, doua uriase sali aducand a hambare, cu acoperisuri si ele curbate, initiativa a numarului 7.

Si niste litere de-o schioapa, THE DAVID BECKHAM FOOTBALL ACADEMY, care dezleaga misterul. Plin de pusti iesind de la antrenamente, masini in fata, cu parinti asteptandu-si odraslele. Beckham inca joaca, in State sau pe Continent, dar a lasat deja ceva in urma sa, pentru comunitate. Si-atunci cum de-l invidiaza atatia, pentru schimbarea tunsorii si optiunile de gel de par ori alte noduri in papura!?

Din Leyton, care e undeva in nord-est, ruland spre sud, spre Tamisa, ajungi taman in Peninsula Greenwich cu al sau Dom, cu a sa Academie si cu a sa statie de metrou North Greenwich, pe linia argintie Jubilee Line, cea mai noua a Londrei, extinsa in 1998. E o zona moderna, reamenajata, reinventata pe malul fluviului, in niste locuri care tineau de vechi docuri si depozite pentru comertul maritim. In fond, peste ape, pe malul nordic, numele generic al locului e East India Docks.

 

Deci din Leyton, loc de bastina al lui Beckham, ajungi la un moment dat la Tamisa, pe care o treci pe dedesubt, prin tunelele construite la decenii distanta, unul intre 1871 si ’76, mai lung, si altul, prin anii ’60, nitel mai lat. Se numesc Blackwell Tunnels si au companie si un al treilea. Ele ies pe malul sudic tocmai langa Dom si Academia lui Beckham. In peninsula. Aici. luminile peste masura ale cladirilor iti iau seara respiratia. Iar ca tacamul sa fie complet, de peste Tamisa razbat cele ale zgarie-norilor din Canary Wharf. Ei bine, si daca te uiti spre est, spre varsare, vezi structurile barierei Tamisei, de la Woolwich, care protejeaza Londra de fluxul apelor Marii Nordului.

In jurul Academiei am avut antrenamentul de viteza al saptamanii, 3 serii pe mal a cate doua mile, cu 100 secunde recuperare intre alergari. Reper de intoarcere, raza laser verde ce strapunge noaptea de undeva din interiorul Domului.

Noua nu ne-a trebuit decat un petec de asfalt, pentru alergari. In preajma, in doua sali uriase, baieti calca pe urmele idolului lor, in cea mai moderna ambianta fotbalistica posibila. David Beckham e nu doar un fotbalist de valoare. E englezul cu 107 selectii care a dat orasului sau ceea ce altii nici n-au visat. Nu victorii in iarba, ci terenuri pentru viitoare generatii de fotbalisti. Sunt pro-Beckham. David, mai ai locuri si pentru copii mai mari?

Ziua 19. Contratimp 2’43”

ianuarie 10, 2009

Inapoi in Greenwich. Prima proba de contratimp a anului, pe o distanta ciudata ca lungime, 651 metri. Nici mai mult, nici mai putin. In panta. Totul tine insa de punctele de start si sosire, care explica masuratoarea aleatorie. Dar respectata la intervale de 6 saptamani. Plecarea, din preajma principalei porti de intrare in parcul Greenwich dinspre Greenwich Village, cu ale sale mijloace de transport. Traseul, pe principala artera care strabate parcul, interzisa insa autovehiculelor. Iar sosirea, in varful pantei, langa „fantana”.

Doua lucruri esentiale. Incepem din emisfera vestica si incheiem, peste 651 metri, in cea estica. Si trecem, pe rand, prin vestul principalelor trei cladiri ce tin de „buricul” Meridianului O. Pe langa John Flamsteed Museum, pe langa Observatorul Regal cu a sa uriasa cupola care ascunde telescopul principal si pe langa Planetariul Peter Harrison.

Plecarea, din preajma statuii lui Henric al VI lea, plasata in preajma National Maritime Museum si Queen’s House, flancate de statuia capitanului Cook…

P-aici ti-i drumul spre Observator...

P-aici ti-i drumul spre Observator...

Am fost sfatuit s-o iau incet, sa nu ma arunc pe portiunea relativ plana din prima parte a cursei. Panta e inselatoare si poate sa-ti taie picioarele. Alergam distante lungi dar cand e vorba de contracronometru individual pentru testarea progresului de la 6 saptamani la altele, orice metru conteaza…

Greenwichul, pe malul Tamisei, e o minune. Cu de toate, de la muzee si universitati, pana la colegii si puburi celebre, gen Trafalgar, unde poti bea si berea localnicilor, GMT. N-ai insa cum sa te pierzi cu asemenea harta...

Greenwichul, pe malul Tamisei, e o minune. Cu de toate, de la muzee si universitati, pana la colegii si puburi celebre, gen Trafalgar, unde poti bea si berea localnicilor, GMT. N-ai insa cum sa te pierzi cu asemenea harta...

De la bulina rosie de pe harta, pe aleea larga spre sud-est. Si incepe panta, cam in dreptul muzeului John Flamsteed. Unde esti trecut prin istoria busolei, a hartilor marine, a expeditiilor, a astrologilor regali. Flamsteed a fost de fapt intaiul astrolog desemnat de curtea regala pentru a descifra harta cereasca, de aici si numele muzeului, care la constructia sa, acum aproape 4 secole, a tinut loc de resedinta a exploratorului, usa in usa cu Observatorul Regal.

Muzeul, vazut de pe traseul nostru...

Muzeul, vazut de pe traseul nostru...

Chiar daca am luat-o domol, tot simti picioarele moi. Nu m-am incalzit destul. Nu e o scuza. E o realitate.

Celebrul Royal Observatory. Sub cupola, faimosul telescop.

Celebrul Royal Observatory. Sub cupola, faimosul telescop.

 M-as tranti pe bancuta, sa arunc firimituri porumbeilor. Si sa observ daca se deschide flansa cupolei si o inventie din partea locului cata spre ceruri… Continui.

Planetariul. Unde intelegi cat de minuscul e pamantul, in univers. Iar noi, niste furnici, nimic mai mult. Dar praf stelar... Fiecare din noi avem steaua noastra

Planetariul. Unde intelegi cat de minuscul e pamantul, in univers. Iar noi, niste furnici, nimic mai mult. Dar praf stelar... Fiecare din noi avem steaua noastra

Am trecut finishul in 2’43”. Respectabil si de-aici, sa bat in lemn, fara accidentari, tot mai iute…

Ziua 13. Inapoi la meridianul zero

ianuarie 4, 2009

La finele antrenamentului mai toti ne-am plans de frig. Si cu greu ne-am tras sufletul. Mainile s-au incalzit abia dupa o vreme si o doza buna de „imbratisat” cana cu ceai, cu ambele palme. Au fost trei pante pe colinele de la Observatorul Regal din Greenwich, fiecare in alergare neintrerupta cate 10 minute. Respiro cat sa iei o gura de apa, dupa ce ne mutam de la poalele unui delusor la altul.

Dar nimeni nu s-ar fi dat la o parte de la abordarea antrenamentului. Si nimeni nu s-a dat batut in cursul sau. Intr-un fel, iarba inghetata ne-a suras. Pentru o sambata, nu mai alergam pe pante noroioase, cum a fost cazul inainte de sarbatori, in ultimul antrenament „de dealuri” din 2008, cand intr-o sesiune keniana constand din alergarea continua in sus si in jos pe 8 pante, cate 4 minute pentru fiecare si jogging de la una la alta, uneori s-a coborat mai rapid prin alunecarea pe fund ori in coate decat in fuleu…

Parcul din "spatele" Observatorului Astronomic Regal de la Greenwich

Parcul Blackheath din "spatele" Observatorului Astronomic Regal de la Greenwich, cu biserica parohiala All Saints. Iar indicatorul iti sugereaza ca te indrepti spre linistitor denumita Tranquil Vale, practic zona comerciala a Blackheath "Village"

Nu mai aveam timp sa realizam ca trecem in alergarile noastre cand in emisfera vestica, fie in cea estica. Serpuiam peste meridianul zero.  Doar strangeam din dinti. Dar istoria locului ne intoarce in 1675, cand Sir Christopher Wren, arhitect si al Catedralei St. Paul’s, inalta Observatorul Astronomic Regal din culmea dealului Greenwich, in mijlocul parcului, pe locul pe care initial fusese construit un foisor.
Da, da, Greenwich a fost candva principala resedinta a Casei Regale, pantele sale inverzite coborand spre Tamisa, pe malul ei sudic, undeva in estul Londrei, fiind favoritele dinastiei Tudorilor. Humphrey, Duce de Gloucester, a ridicat in 1426 ceea ce avea sa devina Greenwich Palace, aproape de fluviu, iar dupa ce i-a fost incredintat pentru vanatoare parcul ce urca pe colina, a construit in varful ei si foisorul. Ulterior, in 1447, in timpul lui Henry al VI-lea, Casa Regala se muta de-a binelea la Greenwich. Si „urmele” arhitectonice razbat pana in zilele noastre, intr-o zona de o rara frumusete a capitalei, oarecum la distanta de tumultul centrului, de care Greenwich a fost insa legata inca din 1838, prin trenul cu destinatia London Bridge, si astazi in folosinta, deservit de South Eastern printre alti operatori de cale ferata, iar din 1854 si prin vaporul cu aburi ce urma serpuirea Tamisei spre vest…
In „spatele” parcului Greenwich se intinde o uriasa pajiste, din care am surprins poate doar o zecime in cliseul de mai sus, pe nume Blackheath. Un veche groapa comuna, dupa teoriile populare. Ciuma din 1665… Pana atunci insa, in secolele XIV si XV pajistea comunala a fost loc de rebeliune, in doua randuri, cum initial fusese loc de popas pentru armatele romane ori de pregatire a asaltului, pentru danezii descinsi in Albion.
Astazi, pe Blackheath isi exerseaza echilibrul amatorii de inaltat zmee care odata ce-au prins vant bun „zboara” pe iarba pe skateboardurile lor, ori juni fotbalisti invata tainele sportului rege. Iar fiu al Blackheathului e nimeni altul decat Sir Richard Branson, multi-antreprenor renumit mai ales pentru compania Virgin… nu doar linii aeriene, baloane si candva megastoruri de muzica.
In contrast cu golasul Blackheath, Greenwich Park ofera din abundenta flora si fauna dar magnetizeaza mai ales prin cladirile Observatorului, ale National Maritime Museum, ori Queen’s House si complexul Greenwich University. Poate ca iti trebuie macar o saptamana pentru a explora cum se cuvine Greenwichul…  

Ziua 0. De azi incolo se lumineaza…

decembrie 27, 2008

Jurnalul meu incepe in ziua cea mai scurta a anului. Intr-o duminica, asa cum a cazut 21 decembrie in 2008. Doar 7 ore, 49 de minute si 40 de secunde de lumina de la rasaritul de la 8,04 si pana la apusul soarelui… 15,54. Dar macar de maine incolo se lumineaza tot mai mult…

Si unde mai nimerit sa infig primul tarus decat in Greenwich? De aici, firul povestii ne va duce spre noaptea cea mai scurta a anului.

E o duminica inca impietrita in frigul de decembrie. Colinele din Greenwich nu s-au scuturat din amorteala iar tavalugul zumzetului urban n-a castigat teren, chiar daca e deja miezul zilei. Clipele curg parca mai molcom. Ca doar secundele sunt la ele acasa. Suntem in casa timpului. Lumii i-a fost dat ca punct de reper si raportare al scurgerii timpului meridianul zero. Care taie delusoarele Greenwichului. Intr-adevar, ora exacta bate de la Londra, dar nu la Big Ben ori in difuzarea British Broadcasting Corporation, ci in surdina, de la Observatorul Regal din Greenwich.

Trec pe langa tarabele pietii din Greenwich, decorate in spiritul Craciunului, si imi zic ca putine sute de metri mai la est telescoape uriase ale Observatorului Regal inregistreaza un moment aparte in scurgerea timpului. La 12 si 3 minute, ora Greenwich Mean Time, polii pamantului se aliniaza cu soarele, ceea ce noi numim solstitiu. De iarna in cazul emisferei nordice. Soarele zambeste acum doar Polului Sud…

Ziua solstitiului de iarna e cea mai scurta a anului, 21 decembrie, conform calendarului Gregorian introdus in 1582. Linia meridianului din Greenwich reprezinta principalul punct de referinta longitudinal al pamantului, in functie de care se raporteaza pozitia fiecarei asezari de pe glob, de la est sau vest, si strabate cercul tranzitoriu, care este un urias telescop special construit in 1850 de al saptelea astronom regal, Sir George Airy.

De aici se masoara ziua „universala”, o scala stiintifica a timpului, de fapt secundele, minutele si orele noastre. Dar parca timpul se scurge azi mai lenes. Poate pentru ca e neincalzit de soare. Astrul nu e sus pe cer in aceste zile de decembrie, in emisfera nordica. E mai jos ca niciodata in decursul anului. Sus de tot e doar luna.

Maine, luni 22 decembrie, ziua va fi deja putin mai lunga. Si tot asa, pana candva in iunie. Mai exact pe 21, cand la 5,45 ante meridian va avea loc solstitiul de vara…

Ma intreb insa cat timp va mai rezista Greenwich Mean Time drept punct de referinta al scalei timpului. Cati ani, cate luni, cate zile, cate ore, cate minute, cate secunde? Lumea e intr-o profunda si tot mai rapida schimbare, inca insesizabila la un nivel microglobal dar de fapt covarsitoare daca ai observa-o cu un altfel de telescop, dintr-o pozitie optima.

In 1884, la Washington DC, 41 de delegati la Conferinta Internationala a Meridianului din 25 de tari au decis alegerea longitudinii zero la Greenwich, cu 22 de voturi pentru, unul impotriva, al San Domingo, si doua abtineri, exprimate de Franta si Brazilia. La vremea respectiva, treisferturi din comertul mondial se ghida dupa hartile maritime trasate pe-aici pe undeva si care aveau ca punct de reper meridianul principal, fenomen ce luase amploare dupa publicarea in premiera in 1767 a almanahului nautic britanic. Intr-o buna zi va zdrobi oare de tarm valul schimbarilor  si statutul de prim-meridian dobandit in secolul al XIX-lea de Greenwich?

Inverzitul si molcomul Greenwich, undeva intr-o suburbie sud-estica din zona concentrica doi a conurbatiei londoneze, pe malul sudic al Tamisei, n-ar lasa impresia la prima vedere ca e „buric” mondial al timpului. Dar aparentele mai mereu inseala iar in Londra pana si un cartier oarecare ascunde farmece si istorii aparte. Las piata si dealul cu semetul observator in varf si cobor spre fluviu. In coborare, las undeva spre est, la poalele aceluiasi deal, impresionantul National Maritime Museum, care te poarta ca si prin maruntaiele unui vas oceanic prin intreaga istorie maritima. De la primele expeditii si pana la ultimele descoperiri. Hartile cartografice de care aminteam si care, la inceputuri, in functie de pozitia soarelui, au fost trasate sub forma liniei tarmurilor noilor teritorii descoperite peste mari si tari; din nevoia de ghidare pe apele parca nesfarsite ale oceanelor a izvorat inventia longitudinii zero si a prim-meridianului, ales la Greenwich.

Ajung la capatul pantei. Acolo e tunelul pietonal pe sub Tamisa, construit intre 1897 si 1902 pentru uzul muncitorilor de la docul West India si drept o altenativa la feribotul ce strapunge dus-intors apele Tamisei prin acele locuri inca din 1676. Tunelul lung de 1.217 picioare te scoate in nici un sfert de ora pe malul nordic, pe Isle of Dogs. Candva Insula Cainilor, o zona saracacioasa de docuri, acum inca sediu a ceea ce s-a dorit a fi noul centru de influenta mondiala in lumea afacerilor. Pe cat de repede i-a slabit stralucirea in cursul anului 2008, tot atat de iute imi da din nou tarcoale ideea legata de mentinerea in timp a meridianului zero de la cercul tranzitoriu din observatorul de la cateva sute de metri mai la sud, undeva pe malul celalalt al Tamisei… E un gand straniu. E o lume in permanenta schimbare. Va rezista Londra drept capitala mondiala a timpului in acest secol nebun, nebun? Unii, intangibili si invizibili in viata sociala mondiala, ar avea raspuns la toate, dar isi tin cartile strans la piept. Si majoritatea par a fi asi.

Nu mai e timp de pierdut. E ziua cea mai scurta a anului. In curand se intuneca. Incep antrenamentul de fuga, de pe malul nordic al Tamisei, din Wapping, undeva tot in estul capitalei, nu departe de Isle of Dogs cu al ei Canary Wharf, dus intors pana undeva in vestul Londrei, pe esplanada sudica a fluviului, cu a ei Peace Pagoda din celebrul Battersea Park, cel ales pentru dueluri spadasine sau de pistol invaluite in ceata de gentilomi ai altor timpuri. Aproape doua ore si multe mile parcurse. Dar timpul a curs intr-adevar mai molcom. E inca lumina la sosire…