Archive for Iunie 2010

Galerie foto (I): Ruină şi regenerare la Băile Herculane, spanioli şi japonezi la Hercules Maraton

Iunie 30, 2010

Acasă la Hercules, contrastul între măreţia de altădată, căzută în decrepitudine, şi noul gen de microturism e poate mai izbitor ca oriunde altundeva în ţară...

La ora decontului, în nişte zile fierbinţi pentru viaţa Băilor Herculane, care pare a se dezbăra de încremenirea degradantă din „perioada Armaş”, am dat o raită cu clişee ale palatelor în ruină, cu incursiuni în trecut şi istorie, cu poze din natură, cu întrebări despre ce-i este rezervat acestei staţiuni şi cu devieri spre sport, mai exact pomenind de Maratonul Hercules… .

Apele Cernei, învolburate şi agitate, parcă mai umflate ca niciodată, sunt "inima" Herculanelor...

... tot aşa cum izvoarele, unele din păcate dezafectate, sunt simbol al Băilor...

... pe când măreţia de altădată e pe ici pe colo readusă încet la standardele antebelice, cum e cazul Vilei Elisabeta...

...însă nu toate palatele, cum ar fi fostul Hotel Decebal, sunt la fel de norocoase. Întrebarea e, când le-o veni oare rândul... Sau sunt într-adevăr foarte greu de reconstruit conform planurilor iniţiale, datorită costurilor care ar implica regenerarea minuţioasă, în detaliu, a vechilor edificii...

Un proiect pare-se totuşi că a demarat. La Vila Elisabeta, care are istoria ei. Şi oaspeţii de seamă de altădată...

Băile Herculane s-a întors la oile sale. La contrastul între ruină şi nou, între arhitectura de altădată şi oferta modernă de cazare, pensiunea. Am avut noroc să rulez pe strada de pe malul vestic al Cernei, unul mai puţin circulat, peste apele râului de „buricul” staţiunii balneoclimaterice, şi să dau de excelenta ofertă în raportul calitate/preţ, ghidându-mă în alegerea mea după mottoul afişului publicitar… „O alegere înţeleaptă!”

Chiar aşa! Iar cazându-mă acolo, am călcat implicit pe urmele unor participanţi la Maratonul Hercules, care a strâns la mijlocul lunii mai în probele de maraton şi „semi” 249 participanţi, de la tineri şi până la veteranul de 71 ani Dimitrie Felea, de la timişoreni, majoritatea, 85 la număr, onorând iniţiativa organizatorilor concitadini de la C.S. Alternative TM, şi până la străini inclusiv din Spania, Franţa şi chiar Japonia.

Pensiunea a fost plină, până în mansardă, de alergătorii care au luat în piept platourile şi urcuşurile ce domină Herculanele, cu 138 înscrişi la proba mamut de peste 36 kilometri, iar aşteptările sunt ca şi mai mulţi îndrăzneţi să revină la anul. Aşadar Herculanele e conectat, măcar o dată pe an, şi la alte „oi”, mai sportive… La Maratonul montan dar şi la concursurile de căţărări pe stâncăria din amonte şi aval… Herculanele nu e deci doar recuperare şi refacere, ci şi consum de energie.

Mai puţine cluburi, de fotbal să zicem, aleg în zilele noastre Herculanele, şi asta nu pentru că ionizarea e mai „subţire” ca altădată, platoul Coronini fiind tot acolo, aşteptându-le cu ale sale 4 hectare, ci pentru că recuperarea la efort lasă de dorit, condiţiile oferite la Hotel Roman, un expert în domeniu în alte vremuri, nemaifiind la standardele ce pot fi lesne găsite prin alte părţi. Poli e zilele astea în Slovenia, Poli care era nelipsită de la Herculane, de la Roman…

Dar ghirlandele de beculeţe de pe frontispiciul Romanului, pregătite pentru noaptea de Revelion, cu mesajul „La Mulţi Ani 2000!”, spun multe despre împietrirea în timp a unor edificii altădată marcante pentru Herculane. Unele s-au afundat, pe când pensiunile turistice au început să ia faţa, magnetizând inclusiv alergători, fie ei şi amatori…

Herculanele se regenerează sub aceleaşi coordonate: Cerna care se prăvăleşte printre stânci spre Dunăre, apele geotermale şi ale sale izvoare, adevărată sursă de sănătate. Profitând de existenţa acestor bogăţii naturale, oferta turistică în schimbare îşi caută şi ea o nouă albie.

În Piaţa Hercules, acolo unde Hotelul Ferdinand este una dintre foarte rarele excepţii de ofertă de cazare într-o veche clădire „clasică” a staţiunii, un autocar nemţesc îşi aşteaptă la bord excursioniştii germani de vârsta a treia ce sporovăiesc animaţi în faţa intrării. E o rara avis, înconjurată de şi mai impunătoare clădiri în paragină şi ruină, e o oază de regenerare în vechiul Herculane istoric. Din preajmă, un microbuz îşi preia clienţii pentru croaziera de câteva ore pe Dunăre, cu punct de reper Orşova fluvială, şi staţiunea pare animată.

Una dintre clădirile "pulbere"... Fără geamuri la ferestre, cu bălării ieşind prin acoperiş, cu cochilii de încăperi. E vechiul Hotel Decebal, la frontul stradal...

Peste râu, Băile Sulfuroase aveau până şi un arc peste calea de acces la intrarea în clădire, probabil pentru protecţia celor sosiţi pe patru roţi. De la grandoare la decadenţă. Statuile cu zeităţi antice plâng. Îmi dau lacrimile...

Un alt exemplu de paragină. Frontispiciul cu motto în latină rezistă încă, adăugându-i-se pe faţadă o modernă cruce luminoasă...

Pare idilic. Parcul e într-adevăr întreţinut dar peisajul e urâţit de ruina clădirilor. Pe unele sunt lipite mesaje ce îndeamnă la sesizarea actelor repetate de sustragere de materiale din interiorul acestor dărăpănături "regale"...

Am intrat în Uniune, nu-i aşa? Steaguri străine în parc, şi mai multe vechi clădiri părăsite... Trist dar adevărat

Nu totul este însă căzut în paragină. Am citit panoul informativ în privinţa Vilei Elisabeta şi viitorul sună bine pentru Casa Orăşenească de Cultură… Deci: clădirea de pe strada Cerna 5-7 datează din 1875, figurează pe Lista Monumentelor Istorice Protejate (2004) şi a fost ridicată de către Guvernatorul băilor, Carol Tatartzi, în stilul rococco II, având o factură asimetrică, fiind construită din două corpuri de clădire unite printr-o terasă circulabilă şi cu un turn cu ceas accesibil pe o scară nodală.

Deşi concepută ca locuinţă, vila a adăpostit după 1848 sediile bibliotecii orăşeneşti Nicolae Stoica de Haţeg, la parter, şi al Casei Orăşeneşti de Cultură, la etaj.

Vila îşi trage numele de la vizita pentru câteva zile, în primăvara lui 1887, a celebrei împărătese Elisabeta, cunoscută şi sub numele de Sissy, însoţită în această călătorie „în Ungaria de Sud, la Herkulesbad” de Sarpita Majlah, care i-a ţinut companie în peregrinările prin galeriile staţiunii şi prin sălbăticia înconjurătoare, plimbări ce-au inspirat-o să traducă poezii din limba maghiarp ori sp recitească Heine.

În 28 aprilie primeşte aici vizita Reginei Carmen Sylva, Elisabeta, soţia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, apoi Sissy călătorind în 13 mai spre Sinaia iar apoi la Viena.

Sissy a fost naşă la botezul fiicei unui cioban, Veta, numită astfel în onoarea împărătesei, şi căruia i-a dăruit un inel cu piatră de rubin rămasă în familia urmaşilor acestuia.

Interesantă poveste. Cu feţe împărăteşti. În preajma Vilei, bustul poetului naţional, şi nu departe un hotel interbelic refăcut de la intrare şi până la acoperişul de un roşu aprins. „Cerna”. Flancat de lăcaşul ortodox de cult. Şi verdeaţă pretutindeni, plus izvoare. Domogled ori Neptun, numerotate. În funcţie de afecţiuni. „De ochi”. Totul s-a făcut cu mult suflet. Dar ce-a mai rămas din oameni?

Mihai Eminescu, 1850-1889. "Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece"

"Cerna" sub Prolasul carstic, un hotel din anii treizeci. În care poţi sta şi pe 40 RON / noapte...

Biserica ortodoxă, amplasată în aval, la începutul zonei centrale de vechi clădiri impunătoare

Sunt vorbe că viitorii proprietari ai clădirilor vor reabilita în timp structurile. Mai multe sunt în Piaţa Hercules, pe ambele părţi ale squarului… Datând chiar din 1811. Două secole! Să vină… nemţii.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/transilvania/se-destrama-imperiul-lui-armas-192076.html

Cât vor rezista oare clădirile ridicate în noul mileniu? Două secole!?! N-aş prea crede.

Pe latura vestică a pieţei, ceea ce a fiinţat drept "Hotel Apollo", nu mai are pe frontispiciu îndemnul Trăiască Republica Populară Română.

Sute de camere fără locatari, ale unui stăpân care acum plăteşte...

Frumuseţi arhitectonice. Îşi vor regăsi farmecul de altădată?

Totuşi, în susul pieţei, biserica romano-catolică e şi ea bine mersi

BAILE HERCULANE. Îmi aduce aminte de ceasul floral de la Bega...

 Multe de văzut, şi mai multe de zis. Hotelurile „socialiste”, nişte zgârieturi în peisajul minunat al Băilor, au fost la rândul lor neglijate, unele închizându-şi recepţiile. Ce se va alege şi de ele?

Farmecul vechilor Băi a fost oarecum ştirbit de roşieticul mastodonţilor socialişti, deveniţi şi ei pietre de moară în anii degradării staţiunii. Care le va fi soarta?

Opinez că un foarte sugestiv obiectiv în privinţa farmecului unic al „perlei” Herculane e poarta sa de… fier, Gara din sudul staţiunii. Parcă pentru a-mi confirma importanţa sa strategică, Gara a primit la ora raitei noastre acceleratul Bucureşti – Timişoara, pe peron coborând numeroşi amatori de băi. Peronul cu bolta înverzită, iedera, termometrul companiei Kecskemeti Timişoara, indicând precis peste atâtea decenii, ca de altfel cele două ceasuri Paul Garnier Paris, cel de pe peron şi cel din sala principală, cu ghişeul de bilete, iată repere ale unui punct feroviar remarcabil…

Şi încă un ceas Paul Garnier în incinta sălii principale a Gării

****** Aici, câteva alte trimiteri spre legături la una alta. La Maratonul Hercules, aşa cum este promovat pe pagina organizatorilor, inclusiv cu pozele podiumurilor întrecerii din luna mai, http://www.alternativetm.ro/herculesmaraton , la cum a fost reliefat concursul în mass-media: http://www.romanialibera.ro/actualitate/fapt-divers/miscarea-de-sanatate-2010-la-hercules-maraton-187521.html

Anunțuri

Timişoara desfiinţată, nu Clujul campion: un ultim surâs pentru CFR

Iunie 29, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID, editorialul din Fotbal vest, am pomenit de abandonul din <B> al feroviarilor timişoreni, cândva vicecampioni ai ţării, dar acum dispăruţi într-un acelaşi sezon în care omologii vişinii din Cluj-Napoca, CFR din KVSC după Marea Unire, şi-au recâştigat titlul naţional… Iar cu trupa de la Gara Mare se risipesc şi venerabilii ei fani. Au mai ramas doar amintirile.

Am pierdut primul gol al Mondialului. N-am văzut reuşita lui Tshabalala împotriva Mexicului, întorcându-mi capul la o conversaţie despre „oile noastre”, despre Poli şi CFR. În fond, divizia din care feroviarii timişoreni au aruncat prosopul avea să tragă cortina abia într-a doua zi de meciuri din Africa de Sud. O altă dovadă, dacă mai era nevoie de vreuna, că fotbalul ferefisto-lepefist n-are nici un Dumnezeu, nici o treaba, nici un cadru, nici o limită…

De la Cici Manolache continuându-şi cariera în Congoul african, discuţia a sărit la Lone Nedelcu şi a poposit în curtea arenei de la Gara Mare. Desigur, s-a vorbit mai ales de acele mai candide alte vremuri când până şi aranjamentele erau mai „naturale” şi se făceau „pe două lăzi de bere”. Rememoram anii când „majoritatea jucătorilor soseau în Timişoara ca studenţi la Poli şi abia apoi erau cedaţi ca angajaţi la C.F.R.” Aceasta era ordinea ierarhică a fotbalului local.

Pe-atunci, mama lui Iosif Kiss nu pierdea nici un meci al vişiniilor, la Gara Mare şi în orice deplasare: „În majoritatea sezoanelor CFR mergea la cam aceleaşi echipe de B dar când a retrogradat, mama a ajuns după echipă şi pe la Corabia, Calafat şi Câmpulung Muscel, într-una din cele 4 serii de C. Nu erau multe din zona noastră de B în liga a treia…”

Anii au trecut dar flacăra arzând pentru fotbal nu s-a stins, doamna Kiss urmărind fenomenul în întregul său în ciuda imploziei de la Gara Mare. A vizionat finala Cupei României, CFR Cluj – FC Vaslui, decisă la lovituri de departajare, s-a bucurat nespus la succesul celorlalţi feroviari, şi a plecat dintre noi în somn, în acea noapte, cu „zâmbetul pe buze”. 81 de ani trăiţi în mare parte conectată intens la pasiunea pentru fotbal. Şi pentru CFR-ul timişorean fondat în 1933…

Ascultându-l pe Iosif Kiss, am mai înţeles încă o dată că simplitatea fermecătoare a jocului, a „tribului fotbalului”, s-a pierdut iremediabil, mai ales în România. Într-o familie cu inima vişinie, „tata nu era nici sponsor, nici conducător la club, nici om de fotbal, ci pur şi simplu ceferist. Ţinea cu băieţii. După meciuri ne strângeam pe Corso la Palace, la fiul lui Androvici, cu Reiter, cu Csiki Bacsi, mai venea şi ziaristul Hârşova de la Drapelul Roşu, şi discutam fazele jocului.”

Tatăl său, director la DCA, a ajutat cum a putut echipa, dintr-o postură în care, în zilele noastre, „oameni de fotbal” infiltraţi interesat în fenomen îşi atrag capital social, economic şi etichete gen „sponsor principal”. Altădată, simpatizanţii ajutau dezinteresat pentru că erau adevăraţi pătimaşi suporteri. „Dar n-a mai rămas nimic din nucleul vechilor ceferişti. Sunt bătrâni iar mulţi au murit. Erau mari fani. Stăteau grupaţi, în stânga şi-n dreapta tribunei principale, şi sufereau pentru echipă. Erau ceferişti, nici măcar Leoparzi, cum i-am văzut porecliţi peste ani în revistă”.

„Atunci se tăiau nişte porci pentru înţelegeri şi se aranja şi pe simpatii”. Boemia parcă inocentă a altor vremuri a fost mitraliată însă de „actuala mafie atotcuprinzătoare. Are multe tentacule, pe piaţa pariurilor sau de exemplu a agenţilor de jucători. Păi cât rău n-au făcut fotbalului românesc fraţii Becali! Nişte securişti… Mari probleme şi cu arbitrii…” Chiar aşa… Vizionăm Mondialul şi ne amintim de un Nicolae Rainea ori Ioan Igna.

Dar cum de-am ajuns să lipsim cu desăvârşire!? Noi, strălucitorii… Păi deloc de mirare, cauză şi efect, un declin previzibil, şi o vorbă înţeleaptă. Peştele de la cap se împute. „Şi pe-atunci exista o reţea incluzând echipe aservite iar unul ca Pădureanu îţi aranja cu un telefon ploile, aproape indiferent de meci, chiar dacă nu era implicat clubul lui. Din acel sistem s-a ridicat Mitică, atât de influent până şi azi încât la zbârnâitul telefonului stau drepţi chiar şi cei care nu-l plac” a mai spus Iosif Kiss.

Un fotbal controlat şi dirijat înainte de 1989 a devenit în zilele noastre o maşină de spălat bani. Motivaţia e alta dar jocul e un acelaşi paravan pentru putere şi influenţă. „Acele cluburi din sistemul socialist, fiinţând pe lângă fabrici, existau ca principiu şi pentru o angajare, pentru o carte de muncă şi vechime.” Odată unităţile de producţie sacrificate voit în favoarea multinaţionalelor într-o lume reorientată tot mai mult şi mai mult spre industriile de servicii sau eventual a altor tehnologii avansate, şi cluburile tipice din ceauşism au sucombat în favoarea celor ale „miliardarilor de carton”. 

Căderea producţiei manufacturiere stă paradoxal la baza prăbuşirii şi a fotbalului dintr-un oraş predominant universitar ca Timişoara, tot aşa cum şi şcolile superioare în sine au fost private de fondurile de cercetare încasate în alţi ani de la fabrici „în foc continuu”. Industrializată forţat în perioada socialistă, capitala Banatului a avut suficiente cluburi pe lângă întreprinderi, în B şi C, care şi-au pierdut recent borcanul cu miere. UMT şi Electrica ar fi exemplele proeminente.

Dar CFR? Într-o cauzalitate mai complexă, pe de-o parte alb-vişiniii au plătit tribut ineficienţei unui minister aproape în stare de avarie, dovada fiind că şi campioana ceferistă clujeană a prosperat nu din proptele MT ci pe banii unor infiltraţi care i-au păstrat doar numele, însă a avut şi „ghinionul” locaţiei arenei de la Gara Mare într-o zonă prea centrală a oraşului pentru a nu stârni majore lupte de interese, într-o perioadă influenţată şi de sforăriile dezvoltatorilor imobiliari, într-o mai mică măsură resimţind şi scurtcircuitul polist.

Fără îndoială, cum îşi aminteşte şi Iosif Kiss, Poli şi CFR au fost mai ales rivale: „Şi când am promovat neaşteptat în <A>, în 1970, cu acel ultim joc asigurat, la Gara Mare tot se strângeau doar vreo 12.000 oameni, dintre care destui erau poliştii ce huiduiau CFR-ul, studenţi miştocari. Timişoara nu s-a raliat cu CFR-ul, deşi Poli rămăsese în <B>. Dar nici ceferiştii sadea nu ţineau cu Poli.”

Însă diferenţa de divizii, menţinând doar o rivalitate locală dar nu şi reală, a ţintuit-o pe CFR nu doar în inferioritate faţă de alb-violeţi ci şi într-o oarecare vasalitate deşi, la urma urmei, ca palmares, Poli n-a fost vreodată vicecampioană a României, o performanţă atinsă la Gara Mare. Iar vasalitatea a indus o oarecare intercorelare, cu feroviarii preluând jucători cerniţi de sita polistă şi cu iubirea alb-violetă a Banatului racolând crema vişinie. Un Surdan, un Chimiuc, un Cotec.

Ei bine, să fie oare doar o simplă coincidenţă că mai micile cluburi timişorene s-au afundat nu doar pe seama derapajului industriei ci şi în urma pierderii busolei de către o Poli înfundată pe la Bragadiru? Fotbalul timişorean al ultimelor decenii a existat ideologic prin şi pentru Poli, a pompat mai toate resursele logistice, strategice şi sufleteşti în utopia unei înălţări alb-violete, şi a suferit in corpore la rătăcirea „fratelui mai mare”, cu efecte devastatoare pentru „vasale”. Chit că erau mai degrabă înghiontite şi dezavantajate pe piaţa transferurilor de Poli, celelalte cluburi locale au dus-o şi pe principiul agrar că dacă nu curge, atunci picură. De la Poli.

Astăzi, Timişoara a rămas şi fără Poli, şi minte cu armuri cu vizieră, pe cal, sub numele F.C., iar restul e praf. Fără reprezentare în B şi C, cu CFR-ul retras şi bătrânii fani risipiţi sau luând în ceruri amintirea unor deplasări la Corabia după un ultim surâs smuls de CFR-ul deturnat al altora. Care măcar l-au deturnat bine, direct la titlu şi cu Cupa în poală…

Minim absolut de europene in sferturi. De ce?

Iunie 29, 2010

Sase dintre cele 8 sfertfinaliste la Mondialul din Germania, acum patru ani, s-au ales dintre europene. Mai mult, careul de asi al semifinalelor a fost o afacere a batranului continent. Ei bine, pentru prima oara in istorie, finalistele precedentei editii n-au iesit din grupe.

Si mai in urma, in 2002, patru sfertfinaliste au fost europene, sase calificandu-se in sferturi in 1998, chiar 7 la US World Cup, din nou 6 la Italia Novanta si 5 la Mundialul mexican. Asta cam de cand exista faza sferturilor de finala in varianta lor moderna… Ca o observatie, de cate ori s-a jucat in Europa, „gazdele” au patruns in pluton de sase in sferturi. Iar cand s-au deplasat altundeva decat in preajma Alpilor or in SUA, au penetrat cel mai greu. O simpla coincidenta?

Acum, in Africa de Sud, doar trei. De ce? In primul rand datorita erodarii valorice a unor importante campionate nationale din Europa, ce platesc tribut asfixierii cu importuri din lumile a doua si a treia care, se vede treaba, s-au rodat bine pentru a face o figura frumoasa la Mondial.

In al doilea rand, datorita neprimenirii loturilor nationale si a marsarii, mai ales in cazul Italiei, Frantei dar si al Angliei, pe staruri consacrate insa si rasuflate.

In al treilea rand, datorita noutatii cu efect de handicap de a evolua intr-un climat nou, diferit precedentelor turnee finale, in plina iarna in emisfera sudica si pe platouri la altitudini cu care sunt acomodati mai degraba sud-americanii. Desigur, Olanda de sub nivelul marii e poate exceptia care confirma aceasta supozitie. Unii europeni cu oarece insigne in piept parca nu au mai avut aceeasi capacitate pulmonara ca in Champions League. Ceea ce nu constituie o scuza. 

Si poate ca daca n-ar fi jucat intre ele, cele trei europene ar fi ramas chiar… doua. Viziunea lui Blatter, a Mondialului pentru intreaga planeta, globalizat, a prins contur, cu plusuri evidente pentru America de Sud si ochii migdalati. Africa mai are de transpirat dar marele semnal de alarma este pentru complacuta Europa.

Vijelie în Timişoara la Solstiţiu

Iunie 22, 2010

S-a lăsat cu artere şi gospodării inundate, cu ramuri rupte, ba chiar cu pomi smulşi din rădăcini. Săptămâna şi vijelia. Zilele trecute remarcam pe un bulevard central un stâlp de iluminat stradal doborât din temelie de un arbore din preajmă, iar acum obiectivul a plâns la vederea nucului scos din rădăcini…

S-a întâmplat în Timişoara, în seara de 21 iunie, data Solstiţiului de vară în 2010. Aşa a decurs o jumătate de oră din ziua cea mai lungă a anului.

Un falnic nuc, făcut una cu pământul.

Şi după noi potopul. Catastrofa ecologică generată de British Petroleum în Golful Mexic e un exemplu elocvent la scară globală al jocului omenirii cu focul. Exploatăm deşănţat resursele pe altarul Regelui Automobil şi ale nevoilor de tot felul iar natura reacţionează. Pe plan local, deşi acţiunile „furnicilor” umane au un efect infinit mai mic decât exploatările de producţie ale unor corporaţii transnaţionale, fiecare contribuim mai mult sau mai puţin la învrăjbirea naturii. Cine nu are timp de dualitatea cauză – efect, să mai gândească o dată la rezultantele acţiunilor sale pe pământ. Cât mai e timp…

Carte-monografie: Legenda „Poienii Fetei” la lacul de acumulare Surduc

Iunie 22, 2010

S-a întâmplat ca într-o săptămână să sar în cel mai mare lac natural din Franţa, iar în următoarea într-unul puţin cunoscut dintr-o zonă tot submontană, dar din judeţul Timiş, o regiune percepută mai degrabă drept de şes, agrară, pentru a nota faptul evident că măreţia şi frumuseţea naturii sunt aceleaşi oriunde în Europa asta sau în lume. Mediul înconjurător românesc nu e cu nimic mai prejos celui din de exemplu mult mediatizatul şi admiratul Hexagon. Franţa, cea mai scumpă destinaţie turistică…

Clişeu de-undeva din Franţa sau Europa? Da, din România, judeţul Timiş... Lacul de acumulare Surduc

Lac Bourget, acest cel mai mare lac natural din Franţa, e o frumuseţe în podişul subalpin dintre Lyon şi Geneva, în zona Alpilor Maritimi, înconjurat fiind de vârfuri înzăpezite fie şi primăvara. Dar savurând frumuseţile locului cu Aix-les-Bains pe mal, n-am putut să nu remarc similitudinea cu peisajele din Banat, cu aceleaşi văi, versanţi împăduriţi, zone carstice ori căderi de ape din sud-vestul României, şi n-am putut să mă abţin în a-i judeca pe destui dintre români drept snobi de cea mai înaltă speţă în a strâmba din nas la ceea ce oferă ţinuturile subcarpatice în materie de natură, că n-ar fi vezi Doamne cu vârfuri suficient de înalte sau alte noduri în papură, dar în a se extazia şi „uda” la mai toate coclaurile, doar înafara graniţelor să fie…

"Fundul" lacului la Surduc...

Mai multe despre Lacul Surduc şi împrejurimi pot fi lecturate în cartea în 153 pagini „Monografia comunei Fârdea”, scrisă de dascălul localnic Traian Babescu şi lansată de Editura Mirton Timişoara în anul 2003, căreia autorul i-a adăugat o adnotare de mână, datată 9 mai 2003, cu titlul „Lacul Perlelor”. Reproduc mai jos explicaţiile legate de numele vechi al locului şi citatul dintr-o veche lucrare istorică pomenind de legenda ce stă la baza numelui…

O carte ilustrată cu tot ceea ce înseamnă comuna Fârdea şi împrejurimile, inclusiv Lacul "Poiana Fetei", alias Surduc: despre cadrul geografic, istoric şi economic, despre populaţie, cultură şi nivel de trai

Învăţătorul Traian Babescu, născut în aprilie 1916 în Mâtnicul Mic, unul dintre cele 7 sate de pe raza comunei Fârdea, citează în monografie sursele documentare din Districtus Walachorum, scrisă de Iulian Vuia, care, ocupându-se de districtul Fârdea, „Twrd” conform denumirii de origine slavă, aminteşte de legenda locului: „… În Margina era un paşă turcesc. Fiul acestuia călătorea adesea la Fârdea, fiind îndrăgostit de o fată foarte frumoasă. Odată, rudele fetei, ca să se răzbune pentru insulta adusă familiei, au atacat pe tânăr şi l-au omorât. Locuitorii, ca să scape de răzbunarea Paşei, s-au refugiat în Munţii Padeşului. Trădaţi fiind de fată, turcii i-au înconjurat şi i-au omorât până la unul. Fratele fetei a răzbunat această trădare, omorând cu cuţitul pe sora trădătoare. Desigur, în amintirea deosebit de zguduitoare a acestei epopei, locul unde s-a petrecut drama a fost botezat „Poiana Fetei” şi aşa i se zice şi azi.” 

Drept concluzie, autorul Traian Babescu opinează că lacul de acumulare de pe aceste locuri istorice ar fi potrivit să se numească „Poiana Fetei”, denumire recunoscută de oamenii locului.

Adnotarea veteranului de război şi ulterior directorului şcolar Traian Babescu e la fel de sugestivă în privinţa numelui lacului: „La 4 kilometri în amonte de satul Surduc, la cota 200 metri, pe hotarul comunei Fârdea se întinde lacul de acumulare inclus în Monografia zonei din 1969. La începutul lucrărilor de îndiguire, administraţia hotărâse denumirea Surduc. Apele lacului acoperiseră o mare parte cultivată de sătenii comunei Fârdea şi a satului aparţinător, Mâtnicul Mic, înconjurată de codrii cu un nume de o rezonanţă legendară, <Poiana Fetei>! Această toponomastică aminteşte de pe timpul ocupaţiei otomane (sec. XVII-XVIII) despre zguduitoarea tragedie descrisă în lucrarea monografică. Posteritatea a păstrat această denumire şi astăzi fermecătoarei poieni; localnicii o ştiu <Poiana Fetei>. Dorinţa lor a fost şi se menţine ca lacul să-i poarte numele… De fapt e şi firesc a se menţine toponimia istorică, pe lângă o răsplată morală a foştilor proprietari ce n-au fost şi nici nu sunt de acord cu denumirea satului în aval şi departe de aceste locuri polarizate de <Poiana Fetei>. Generaţii trecute şi încă ce vor urma păstrează cu tărie un nume îndrăgit: <Poiana Fetei>. Cât de frumos răsună în cântece legate de poieni: Poiana Ruscăi, Poiana Mărului, Poiana Fetei, poieni îngemănate prin masivul Padeşului bănăţean… Pe firmamentul carpatin străluceşte „Stella Montis”, cum la Tomis „Stella Maris”, de Ovidiu…”

„… Feeria „Perlelor” lacului întăreşte Consensus Omnium local pentru o nouă denumire, fermecătoare, legendară, a acestui lac: Poiana Fetei”

Sus în codrii străluceşte / Lacul Perlelor cu… peşte / Raiul mîndru al Planetei / Scris cu dor: <Poiana Fetei>!”

Lacul Surduc

Monografia subliniază încă din debutul capitolului III, Cadrul Istoric, vorbele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care identifică zona Banatului şi Olteniei drept singura locuită de români la nord de Dunăre „reprezentând o continuitate neîntreruptă geografică, istorică, a neamului românesc, un cuib de unde se romanizau treptat ţările spre apus, spre criveţ şi spre răsărit…” Aici, la poalele Banatului Montan, la sudul şoselei ce leagă Lugoj de Deva, din comuna Traian Vuia, se coteşte la dreapta spre masivul dominat de Vârful Padeş, 1374 metri, cel mai înalt din judeţ.

Iar în drum îţi iese Fârdea, comuna cu 3.261 locuitori în 1890 şi circa 2.500 în urmă cu peste douăzeci de ani. Peste aceste locuri s-au perindat otomanii, apoi habsburgii şi austro-ungarii, având parte atât de traumele anilor interbelici, când mulţi săteni nu s-au întors de pe front, cât şi de colectivizarea din socialism. Peste aceste locuri s-a pogorât şi furia generalului Lentulus, care a înecat în sânge cu braţul miliţiilor ardeleneşti revolta ţăranilor localnici de la începutul anului 1739, satul Hăuzeşti suferind teribil, dar în egală măsură şi furia apelor, care a lăsat prăpăd în acelaşi Hăuzeşti, în 29 iulie 1980, bilanţul fiind de 13 morţi, numeroase animale luate de viituri, şi semnificative pagube materiale…

De fapt, Lacul Surduc este colector al apelor izvorând din Munţii Poiana Ruscăi, râul Gladna avându-şi de exemplu obârşia la 950 metri…  

Lacul are o suprafaţă de 366 hectare, cu „L”ul de 4 kilometri, lăţimea maximă de trei şi adâncimea de 17,2 metri, cu un volum total de 50 milioane metri cubi. Toate în preajma barajului cu înălţime de 34 metri, lungimea de 136 şi lăţimea de bază de 110 metri… 

Capătul dinspre baraj al lacului de acumulare Surduc

Barajul în lungimea sa...

... şi turişti în dreptul pontoanelor de lângă debarcader. Frumoase locuri!

Am vâslit, am vâslit şi-am ajuns la capătul lacului, dinspre Fârdea

... unde-am mai rotit niţel obiectivul, spre alte maluri

În zilele noastre, altele sunt provocările la care e supusă frumoasa regiune compusă din aşezările Fărdea, Hăuzeşti, Mâtnicul Mic, Gladna Montană, Gladna Română, Zolt şi Drăgsineşti. Ar fi deşeurile rămase în urma turiştilor de ocazie, de weekend, ce periclitează ecosistemele, ar fi şi furtunile de vară, dezlănţuindu-se furibund, aidoma celei din iulie 1980, şi care nu doar înalţă cotele apelor lacului.

Am numărat măcar 33 peturi pe suprafaţa încadrată de poză. Câte-or fi pe raza lacului şi câte consumabile or mai pluti pe ape, urmând să fie duse la ţărm? Un dezastru lent, previzibil dar ce poate fi combătut: oameni buni, nu mai aruncaţi după bunul plac ceea ce nu vă mai este de trebuinţă. Duceţi cu sine până la cel mai apropiat coş de gunoi, fie acesta şi în... Timişoara.

Nu apreciem bogăţia naturală ce-o avem la dispoziţie, de aici şi lipsa de educaţie ecologică. Recent, când cu ploile torenţiale ce-au crescut nivelul apelor lacului Surduc, cel de care pomeneam, de pe raza comunei Fârdea din Timişul vestic, dinspre Munţii Poiana Ruscăi, a ieşit la iveală şi degradarea inumană ce-ar putea sfârşi într-o bună zi în asfixiere sub propriile deşeuri. Lacul s-a retras între timp iar pe porţiunile inundate, acum redate suprafeţei uscate, pe fiecare 100 de metri pătraţi, un număr aproape egal de aşa zise peturi, de reziduri plastice, rezistente cu zecile de ani.

Nu respectăm natura pentru că nu ne respectăm pe sine şi de aici şi deprecierea imaginii către tezaurul natural cu care am fost binecuvântaţi. Lac Bourget, deşi mai mare, la poalele Alpilor, şi cu locuri pitoreşti şi bunăstare în jur, nu e neapărat mai frumos decât necunoscutul Surduc. Diferenţa o face atitudinea celor care-i vin pe neştiutul mal şi care privesc natura de la lac drept un drept cuvenit de care se pot folosi pe bunul plac, tocmai dintr-o lipsă de respect al locurilor, dintr-o falsă impresie că şi-aşa n-ar fi la fel de frumoase ca în „vest” sau mai ştiu eu unde, deci putându-li-se arunca în cârcă coş de mizerie umană.

Pescari, amatori de sporturi nautice, cu toţii beneficiază de apele Surducului. Haideţi să nu le murdărim şi poluăm cu deşeuri altfel reciclabile...

Citesc prin ziare că Surducului i se pregăteşte în timp ceva, în speţă o sistematizare a zonei malurilor, cu drumuri asfaltate, alei, mobilier exterior cu tentă urbană, urmând să fie astfel ridicat la rang de ţintă turistică. În drum spre acele locuri, s-ar rula pe o şosea de nivel european, şi aşa mai departe. Splendid. Începem să ne trezim la potenţialul locurilor…

Până atunci însă, sub imperiul maximei lui Blaga, „Veşnicia s-a născut la sat”, e recomandabilă „Monografia Comunei Fârdea”, o enciclopedie a locului, un mai mare respect în faţa Mamei Natură, care merită întreţinută curată, şi un ochi pe starea vremii, pentru amatorii de descinderi la aer liber. Cu furtunile şi viiturile iscate în zonă nu-i de joacă…

Nici zona Surduc nu e scutită de vijeliile verii...

Bătând locurile cu pasul, de pe Brăinul Mare şi până la biserica din Zolt, de la baraj şi până în Gladne, de la biserica din Mâtnicul Mic, datând din 1912, şi până la cea din Drăgsineşti, am mai fotografiat una alta…

Lacul dinspre Fârdea, cu vedere spre baraj...

Pe drumul Mâtnicul Mic - Drăgsineşti, o minunată lizieră de pădure şi cu un foişor într-unul din brazi...

Biserica şi cimitirul din Drăgsineşti...

... Şi interiorul acestui lăcaş religios. Săteanca, poftindu-ne în biserică, a pus cu înţelepciune punctul pe i. Aflându-ne de la oraş, a grăit adevăr ce-l ştim cu toţii... "Balamuc la oraş. Zarvă şi înghesuiala. Agitaţie. Atâtea tramvaie, maşini, circulaţie, zgomote". Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat pe când du-te vinoul nonsensic şi senil al oraşului e doar deşertăciune

Zburătoare, câte şi mai câte. Ne-au venit berzele la malul lacului...

În luna multinaţionalelor, fără acreditări de la F.R.F.

Iunie 21, 2010

Explic de ce nu relatez de la faţa locului despre piruetele lui Cristiano la fiecare cinci zile, între reclamele sale orare la Castrol Edge.

Suntem în plin Mondial şi aţi fi putut citi pe acest blog şi în Fotbal Vest corespondenţe de la faţa locului. Deşi în plan personal nu regret deloc că n-am călătorit în Africa de Sud, rămânând în faţa televizorului cu cei de-acasă, aş fi preferat totuşi să relatez ceea ce vedeam pe-acolo, nu acele “picanterii” şi amănunte de nimic cu care ne bombardează agenţiile de presă, ci inclusiv acea realitate ignorată ori cenzurată de obiectivul camerelor de filmat, focalizate pe alde Messi sau De Rossi.

 La începutul lunii decembrie, în 2009, un comunicat al FIFA Media Channel ce amintea de o “îngreunare” şi “întârziere” a procesului de aprobare a cererilor de înregistrare cu canalul mass-media al forului fotbalistic mondial, un pas necesar dar nu suficient pentru obţinerea acreditării, îmi confirma senzaţia că solicitarea mea era una dintre foarte numeroasele – mai multe decât de obicei – pe care le primise. Până aici, nimic anormal şi deloc de mirare.

 Aşa cum aveam să ne lămurim ulterior, în tardivele prime săptămâni din februarie, un mai mare rol al F.R.F. în privinţa distribuirii acreditărilor, comparativ cu Campionatul European, însă coroborat din păcate cu o slabă promovare în materie de relaţii publice a acţiunii, ne-a lăsat cu ochii-n soare pe peron.

 Un mesaj explicativ al FIFA Media Channel, din 11 februarie, clarifica faptul că “federaţia naţională a fost responsabilă pentru distribuirea numerelor şi a cheilor de control însă oricum data limită de înaintare a aplicaţiilor era 31 ianuarie”. Cu alte cuvinte, am aşteptat până spre sfârşitul lunii ianuarie procesarea solicitării de înregistrare cu canalul media FIFA, care avea pe-atunci să fie aprobată, un fapt pozitiv în întreaga încercare, în ideea că, odată acceptat, aş fi avut “verde” să şi înaintez direct la FIFA cererea de acreditare.

 Un coleg jurnalist din Bucureşti, director al unei publicaţii online şi implicat activ în asociaţia presei, cu care intenţionam să abordez luna sud-africană, a căzut în paralel şi în aceeaşi măsură în neaşteptata capcană. Pe-atunci, înştiinţat fiind de FIFA Media Channel în privinţa responsabilizării federaţiilor naţionale în cazul acreditărilor, ziaristul şi-a deşertat oful şi mi-a dezvăluit cum se rupsese firul: “Să ştii că am fost foarte supărat când am văzut ţeapa pe care o luasem. Ideea a fost că F.R.F. ne-a cam dat o păcăleală. În 2008 eram ţară calificată la EURO, am vorbit la F.R.F. şi răspunsul a fost <La noi nu se face nimic, trebuie mers direct la UEFA>. În 2010 nu am mai fost calificaţi, am intrat direct pe site-ul FIFA şi ne-am înscris în sistem, după cum bine ştii. Acolo nu scria nimic că ar fi trebuit să ne înscriem şi la federaţia naţională. Eu am căutat acum din urmă pe site-ul frf.ro şi am găsit ceva din decembrie. Însă cum la vremea respectivă ei nu au dat nici un comunicat, nici prin cap nu mi-a trecut că – ţară necalificată fiind – trebuia să caut de atunci”.

 Doi ingineri învăţaţi pe băncile facultăţii dacă nu altceva măcar în privinţa structurării logicii, făcuţi mat de un mod operaţional FIFA – F.R.F. diferit de controlul acreditărilor de către UEFA cu ocazia EURO. Calificată la Campionatul European, Federaţia Română n-avea de-a face cu “passurile” presei. Necalificată la Mondial, F.R.F. era distribuitoarea lor. Dacă mai înţelege cineva ceva, şi încă din timp…

 Dar, cum am mai scris, n-aş fi savurat la faţa locului un Mondial ca o falsă reflexie a acestui frumos sport. Şi asta pentru că, în ciuda spectacolului fotbalistic, jocul şi competiţia în sine sunt de fapt în plan secundar, umbrite de cifra de afaceri şi interesele colaterale ce sug seva acestui eveniment cu magnetism vizual global. E mai degrabă luna multinaţionalelor.

 M-a amuzat ştirea potrivit căreia majoritatea românilor ce au cutezat să călătorească la Mondial sunt de fapt conducători ai multinaţionalelor ce i-au răsplătit cu un asemenea bonus, mai degrabă nişte “turişti de fotbal” dintr-o tot mai substanţială categorie artificială de spectatori, fie că le place sau nu sportul rege. Coca Cola e pe-acolo pe panouri publicitare şi pe ecrane iar păstorii corporaţiei în tribune. E noua faţă a sportului în general, fotbalul – afacere, competiţia – profit, una îndepărtată de adevăratul spirit al jocului. Să fi fost într-adevăr deturnat? Ni-l mai putem lua oare înapoi?

 Pe această linie, un monstru sacru al jurnalismului mondial, John Pilger, ziarist echidistant şi combătând vehement de decenii prin investigaţii socio-politice, s-a oprit în editorialul său din New Statesman şi la subiectul Mondialului, descriind sub titlul “De ce n-ar trebui ca rechinii să deţină sportul” cum “cei bogaţi şi puternici au acaparat şi distorsionat această plăcere a oamenilor”.

 “Luaţi de exemplu FIFA, care efectiv a preluat frâiele Africii de Sud pentru Mondial. Aidoma Comitetului Internaţional Olimpic, FIFA e o combinaţie a Wall Street şi Pentagon în sport. Şi are această putere deoarece politicienii locali cred că prestigiul internaţional al vizitatorilor le vor aduce, mai ales lor, beneficii economice şi promoţionale. Mi s-a reamintit acest lucru vizionând documentarul Fahrenheit 2010, al directorului sud-african Craig Tanner. Filmul său nu se opune Mondialului dar înfăţişează cum sud-africanii de rând, al căror sport e fotbalul, au fost daţi de-o parte, dezproprietăriţi şi sărăciţi astfel ca un uriaş ecran TV să le acapareze ţara”.

 “Un nou stadion lângă Nelspruit va găzdui patru meciuri în 10 zile. Jimmy Mohlala, vorbitor al municipalităţii locale, a fost împuşcat acasă în ianuarie 2009 după ce dezvăluise iregularităţi de procedură. O întreagă şcoală, ce le stătea în cale, a fost mutată în nişte sufocante prefabricate de oţel, pe un teren dezolant despicat de o şosea.<Când Mondialul va fi gata>, a spus scriitorul Ashwin Desai,<va fi evident că stadioanele vor rămâne nişte cochilii goale, că banii ne-au fost mâncaţi în ceea ce e de fapt o schemă piramidală>”.

 “FIFA va încasa circa 2,25 miliarde lire sterline din drepturile de difuzare, depăşind veniturile adunate ale precedentelor două turnee finale. Incredibil, Africa de Sud nu va primi nimic. Şi aceasta e o ţară cu aproape 40% şomaj, cu speranţa de viaţă a populaţiei masculine la 49 ani şi mii de copii subnutriţi. Acest adevăr despre <naţiunea curcubeu> nu va fi văzut pe micile ecrane de fanii din lumea întreagă, care vor putea totuşi detecta faţeta nedivulgată a Africii de Sud moderne, cu o vibrantă rezistenţă făţişă, ce aşează Mondialul pe acelaşi calapod cu un apartheid economic rămas la fel de diviziv ca întotdeauna”.

 Mondialul ca paravan pentru politici şi inginerii sociale invizibile la prima vedere e doar un biet pudrat clovn trist iar actorii săi, şi agenţi de vânzări pentru ulei de motor.

„Cocosul galic” fara gol, ca in Coreea 2002?

Iunie 18, 2010

Justitia divina. Irlandezii, catolici devotati, n-ar fi trebuit sa se indoiasca de faptul ca mai devreme sau mai tarziu bumerangul ii va lovi pe francezi pentru nonsalanta lor mustacita din noiembrie, din Saint Dennis. „N-am vazut dezastrul venind” s-a referit capitanul Patrice Evra la bumerangul 0-2 cu Mexic, adaugand ca Franta e acum ca o mica natiune fotbalistica. Si-atunci Romania, a cincea in preliminarii, cum o fi, Mirciulica si Mitica!?

In urma cu opt ani, tot inafara Europei, in Coreea de Sud, campioana mondiala la zi Franta isi apara trofeul cu un prim 0-1 in deschiderea turneului final, in fata debutantei Senegal. Calau a fost Papa Diop iar dintre francezii prezenti si-aseara pe taram sud-african doar Henry, ca titular, si Cisse, introdus in minutul 81, au figurat in acel meci.

Gluma s-a ingrosat cu un 0-0 cu Uruguay, rezultat pe care „Cocosul galic” l-a repetat si in Africa de Sud in primul sau meci, Roger Lemerre titularizandu-l iar pe Henry si introducandu-l pe Djibril Cisse in acelasi minut 81. Finalmente, Franta a fost trimisa sec acasa de Danemarca, in dupa-amiaza de 11 iunie 2002, cu 2-0. Henry n-a mai aparut in cadru iar Cisse a intrat putin dupa pauza…

Joi 17 iunie 2010, la 2-0 pentru mexicani, cand mai erau vreo 5 minute, Henry mustacea iar pe margine, prefacandu-se ca se incalzeste, cu acel jerseu FIFA portocaliu pe spate, dar de fapt schimband bezele cu… Cisse. Domenech pe urmele lui Lemerre. Eliminat. Si Franta pe urmele generatiei campioane mondiale, fara gol marcat in grupa? Raspunsul, contra Africii de Sud. Cu Gignac sau cum l-o chema in atac, cota O creste, creste…

Orice-ar fi, capitanul nascut in Senegal si cuceritor al Champions League cu Manchester United a spus el ceva: „o mica natiune fotbalistica”. In toamna, in alte preliminarii, un duel latino-francofon al unor mici natiuni fotbalistice. Franta – Romania.

Granitul de Basel ia aur Mondial (…sau de ce nu m-a mirat Spania – Elveţia 0-1)

Iunie 17, 2010

Nu pot zice că am „mirosit” eşecul Spaniei dar am avut senzaţia certă că Elveţia îi va face seara amară, chiar sperând în asta, din moment ce mi-i luasem pe helveţi, aşa, de haz, drept simpaticii mei la turneu. Citiţi Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul, postat înaintea startului competiţiei… Iar la finele acestei postări, recitiţi o postare a mea din 16 noiembrie 2009, despre acelaşi fotbal elveţian, Granitul de Basel ia aurul Mondial

O federaţie naţională care reuşeşte de nicăieri să câştige la prima apariţie titlul mondial la juniori, este demnă de respect şi în mod sigur bine structurată, organizată şi cu calităţi certe în componentele fotbalului pe care-l păstoreşte, pentru a fi luată în seamă la adevărata valoare. Pe această idee, că Elveţia a devenit în noiembrie 2009 campioană a lumii la juniori sub 17 ani, într-o competiţie în care România nici pe departe n-a ajuns, am şi estimat că roş-albii ne pot surprinde şi cu seniorii lor… Mulţi sunt cei care îi iau în derâdere pe elveţi sau orice altă naţiune fotbalistică fără nu ştiu ce carte de vizită, însă fotbalul s-a aplatisat valoric iar pe fondul aceastei mai mici marje de diferenţă între echipe vine şi avantajul Ţării Cantoanelor de a propune un „sânge împrospătat” cu naturalizări mult mai lesne unor mai mari naţiuni vecine. 

Mai jos, câteva consideraţii în sprijinul ideei că 0-1 n-a fost o într-atât de mare surpriza… În primul rând, s-a mai întâmplat ca favorite să înceapă cu stângul, ca de exemplu Argentina cu Camerun, doar pentru a ajunge totuşi ulterior în finală. În al doilea rând, şi asta tot din punct de vedere spaniol, calitatea de favorită nu-i prinde bine, ibericii fiind apăsaţi atât de postura actuală de campioni ai Europei cât mai ales de constanta presiune de ordin tradiţional-istoric de a sparge odată şi odată greaţa. Pe fondul unei frustrări de decenii s-a mulat acum un statut de scalp preţios. Ca atare, cu conştiinţa propriei valori, Spania şi-a permis luxul să descindă pe platourile sud-africane abia în buza startului competiţiei. Chiar aşa, nici câteva zile de acomodare acolo!? N-a fost aşadar de mirare că lui Torres i s-a acordat ceva mai mult timp de acomodare, fiind lăsat la debut pe banca de rezerve… 

Deloc mai puţin important, în al treilea rând nu trebuia subestimată valoarea managerială a germanului Ottmar Hitzfeld, selecţionerul Elveţiei. Un antrenor deseori învingător în dauna armadelor spaniole de club. Care, ca şi Rehhagel la cârma Greciei, a insuflat elevilor săi ideea că statutul de „buturugă mică” îi va prinde bine în plan psihic, beneficiind de elementul surpriză. Ţara Cantoanelor nu s-a aliniat sub presiunea nevoii de mare performanţă la Mondial, aşteptările presei şi a publicului fiind mici. Subestimare din partea lumii fotbalului de care Blaise N`Kufo si colegii au profitat cu 1-0 şi-o bară.  

Şi pentru că am amintit de jucători de culoare pigmentând albul de lapte al Bernei, Gelson Fernandes, marcatorul, a primenit şi el spaţiul fotbalului de naţională din Elveţia tot aşa cum vigoarea şi determinarea turcilor naturalizaţi Swiss dă un plus de potenţial trupei lui Hitzfeld…

Desigur, 0-1 nu înseamnă nici că Elveţia s-a calificat, nici că Spania e out, chit că va avea joc greu cu Chile, însă e dovada că mingea e rotundă, că favoriţii sunt şi ei oameni şi că deseori cei desconsideraţi se dovedesc a fi mai buni decât par.

În continuare, mai jos, Granitul de Basel ia aurul Mondial, aşa cum îl publicam pe acest blog în 16 noiembrie 2009…  

GRANITUL DE BASEL IA AURUL MONDIAL

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Tamaş şi Di Matteo încep la Chelsea, pe Stamford Bridge…

Iunie 17, 2010

Fără preşedinte executiv federal şi între două meciuri de Campionat Mondial, fotbalul din Premier League merge înainte, anunţând ţintarul competiţional pe 2010-2011, un calendar publicat din timp, cu bun simţ, în ideea că prima ligă începe în 14 august. Şi nu oricum, ci cu Liverpool – Arsenal!

Iar la revenirea după un an în elită, acum şi cu Gabriel Tamaş în lot, „dungaţii” lui Roberto di Matteo vor debuta pe stadionul unde italianul a strâns câteva sezoane în fotbalul englez. Campioana Chelsea va începe noua stagiune cu un joc acasă în faţa nou-promovatei West Bromwich Albion Birmingham, rămânând de văzut căror recruţi ai lui Ancelotti va trebui Tamaş să le facă faţă. Oricum, odihnit fizic şi verbal de absenţa de la Mondial şi de un silenzio stampa ce-l ţine departe de microfoane, fundaşul român ar putea găsi resursele să-şi crească nu doar cota personală ci a întregului fotbal românesc, atât de şifonat în Insulă de „cazul Mutu”.

Coincidenţă, în săptămâna în care s-a aflat că „Briliantul” e într-adevăr bun de plată foştilor săi angajaţi de la Stamford Bridge, s-a anunţat şi că Tamaş va da o raită peste cam două luni pe la „podul” din SW8. Ancelotti – Di Matteo în prima rundă a unui sezon ce va lua sfârşit, pentru prima oară din 2002 încoace, abia după disputarea finalei Cupei Angliei, în 14 mai, pe Wembley, ce va găzdui în 28 mai 2011 şi finala Champions League. Aşadar, runda a 38-a vine duminică 22 mai…

Lună mai când, pe 7, în antepenultima etapă, e Manchester United – Chelsea, retur al derbyului de pe 18 decembrie de la Stamford Bridge, de unde „albaştrii” lui Ancelotti vor merge pe 26 decembrie la Arsenal. În alte jocuri cheie, United – Arsenal în 11 decembrie, iar dubla United – Liverpool e în 18 septembrie 2010 şi 5 martie 2011, în retur pe Anfield.

În continuare, programul primelor trei etape, cele din august, cu observaţia că s-a renunţat la starturile furibunde, cu etape intermediare… Capetele de afiş, pe Anfield şi în Londra, într-o reeditare a duelului Spurs – Manchester City pentru locul patru.

Aston Villa v West Ham
Blackburn v Everton
Blackpool v Wigan
Bolton v Fulham
Chelsea v West Brom
Liverpool v Arsenal
Man Utd v Newcastle
Sunderland v Birmingham
Tottenham v Man City
Wolverhampton v Stoke

În etapa a doua, pe 21 august…

Arsenal v Blackpool
Birmingham v Blackburn
Everton v Wolverhampton
Fulham v Man Utd
Man City v Liverpool
Newcastle v Aston Villa
Stoke v Tottenham
West Brom v Sunderland
West Ham v Bolton
Wigan v Chelsea

Iar într-a treia, pe 28…

Aston Villa v Everton
Blackburn v Arsenal
Blackpool v Fulham
Bolton v Birmingham
Chelsea v Stoke
Liverpool v West Brom
Man Utd v West Ham
Sunderland v Man City
Tottenham v Wigan
Wolverhampton v Newcastle

Portarii străini din topul Premier League, absenţi de la Mondial!

Iunie 15, 2010

E eronată şi simplistă atitudinea presei engleze şi a publicului de a-l pune la zid pe Robert Green pentru greşeala sa contra Statelor Unite. Ei se pierd astfel în amănunte, problema de ansamblu, în profunzimea sa, fiind lipsa acută a unor portari de valoare în fotbalul englez. De ce a fost oare nevoit Capello să-l convoace pe Green, abia salvat de la retrogradare cu West Ham, şi – mai mult – să-l şi titularizeze în faţa unui David James picat cu Portsmouth din Premier League dar care la 40 de ani a strâns cele mai multe titularizări în preliminarii?

Simplu. Pentru că Don Fabio n-avea altceva mai bun la dispoziţie, poate cu excepţia lui Paul Robinson, fost la nivelul turneelor finale internaţionale.

În schimb, portarii care s-au bătut la titlu în Premier League fie n-au ajuns la Mondial, fie au fost omişi de selecţioneri. Contrast care spune multe între rezervele de potenţial ale altor ţări şi penuria Albionului de talent între buturi.

Petr Cech, campion cu Chelsea, nu s-a calificat cu Cehia. Van der Sar, vicecampion cu United, n-a fost inclus între cei 3 îngeri păzitori ai Olandei. Vârsta? Almunia, la fel, n-a prins lotul Spaniei, al cărui ultim număr, 23, a fost ultimul tren prins spre Africa de Sud de Pepe Reina, ocupant al locului 7 cu Liverpool.

Abia dinafara podiumului, de pe locul 4, e pe scena Mondialului al doilea portar al Braziliei, Gomes, venit din poarta lui Tottenham Hotspur. Manchester City, de pe locul 5, a mers pe mâna irlandezului Given, care se uită şi el la televizor, pe când mult apreciatul veteran Brad Friedel, urcat pe şase cu Villa, n-a fost ales de SUA, ce i-a selecţionat pe Howard, de la Everton, Guzan, rezerva lui Friedel la Villa, şi un alt veteran, Hahnemann, omul divizionarei secunde Reading.

Păi dacă Statele Unite şi-a permis să aleagă trei portari înaintea ocupantului locului şase în Premier League, omis la selecţie, atunci problema Angliei e absenţa aproape totală a unor goal-keeperi care să fie implicaţi în lupta pentru onoruri în Premier League, la care se bat străini omişi de la Mondial.

Alte comentarii, absolut de prisos…