Archive for Aprilie 2009

Ziua 129. La anul cu Virgin

Aprilie 30, 2009

Ai invins, continua. Ai pierdut, continua. Abia se sting ecourile editiei din acest an a Flora London Marathon si toate drumurile si gandurile duc deja la startul viitorului concurs, din 25 aprilie 2010.

Zeci de mii de maratonisti sunt asteptati la start si in 2010. Si vor trece Tamisa peste Tower Bridge. Cati vor pasi insa si peste linia de sosire, pe The Mall?

Zeci de mii de maratonisti sunt asteptati la start si in 2010. Si vor trece Tamisa peste Tower Bridge. Cati vor pasi insa si peste linia de sosire, pe The Mall?

Nu doar insemnele cladirii din preajma, sediu al organizatorilor maratonului londonez, s-au schimbat la culoare de pe-o zi pe alta, din galbenul cu care se identifica Flora, firma de produse alimentare sponsor al concursului in ultimii ani, in rosul noului sponsor al intrecerii, Virgin. Linii aeriene, cate si mai cate sub „cupola Virgin”, ghidata de Sir Richard Branson.

Si afisul oficial al competitiei e in ton cu rosul celor de la Virgin. Flora pana in 2009, Virgin din 2010 in continuare. Ce va fi la anul? Un al treilea succes la rand pentru Irina Mikitenko? Un comeback al favoritilor care au abandonat mai devreme sau mai tarziu inaintea maratonului? Ma refer aici la Paula Radcliffe si Martin Lel, african ce a aruncat prosopul abia in saptamana premergatoare cursei… Si o ultima tentativa pentru campioana olimpica en-titre Constantina Dita? Romancei nu-i este dat la Londra dar cateodata bataliile cu propriile noastre limite sunt mai dure decat intrecerea cu adversarii. De aici si abandonul Constantinei. O campioana la zi, cu asteptarile de rigoare si un blazon aurit de aparat, cazuta prada tentativei de a atinge perfectul. De a alerga maratonul perfect, de a obtine un timp pe masura. 

Din cei peste 35.000 participanti, a doua cursa din istoria maratonului londonez ca numar de alergatori, nici 500 au fost cei care n-au trecut linia de sosire pe The Mall. Marea majoritate au ajuns la finish, cativa au capotat. Printre care si Dita. Dar nu datorita unei pregatiri neadecvate, ci in urma unei tentative esuate de a „lua cu asalt” maratonul. S-a intamplat ca rivalele ei, din respect si teama pentru aurul romancei, sa abordeze cursa cu tactica gorjencei de la Beijing. Tare din start. Au invins-o cu armele ei, pe care Constantina nu si le-a regasit pe malul Tamisei.

Dar nu-i nici o paguba. Ai pierdut, continua. Aurul olimpic e inca la purtator, macar pana in 2012…

Ziua 128. Vipuri, uituci, avioane si berze

Aprilie 30, 2009

„… Si ma rog de ce VIP? Cu ce sunt mai VIP cei 10-15 biciclisti decat restul biciclistilor?” Cam asa a pus pe buna dreptate punctul pe i unul dintre participantii la actiunea „Verde pentru biciclete”, desfasurata in centrul Timisoarei in sambata Pastilor Mici, nimeritele intrebari fiind adresate pe forumul online al respectivei initiative. 

Din punctul nostru de vedere, al iubitorilor pedalatului, sau dintr-o perspectiva sportiva, doar doua personalitati au  innobilat si dat greutate prin prezenta lor la start pelerinajului „Verde pentru biciclete”. Ar fi castigatorul Turului Ciclist al Romaniei, Dan Anghelache, devenit in 2007 primul roman triumfator in „bucla carpatina” dupa o asteptare de 10 ani, si mai ales multipla campioana olimpica la canotaj Elisabeta Lipa, care a cules salbe aurite la nivel mondial pentru Romania. Jos palaria in fata acestor doi campioni, adevarate very important person pentru „Verde pentru Biciclete”, si care au onorat actiunea cu entuziasmul lor pentru miscarea fizica in aer liber. Doua VIP si atat!

Insa cu exceptia necesitatii sublinierii prezentei lui Lipa si Anghelache, ne intrebam intr-adevar ce atata caz despre prezenta unor alte asa zise vipuri. Nu se mai invart rotile bicicletelor si nu mai putem deschide frigiderul in Romania fara a fi asaltati de acest nou si insidios cult de a promova la nesfarsit numele unor presupuse very important person, de fapt niste biete creatii ale comercialistei industrii mass-media?

Tot ceea ce a fost esential de mentionat despre „Verde pentru biciclete” tinea de initiativa in sine, a Fundatiei Bega si a altor organizatii cu caracter sportiv din Timisoara, de sprijinul excelent oferit de autoritatile locale, Politie si Politia Comunitara, de adunarea unui mare numar de inimosi la ceea ce s-a dovedit a fi o actiune reusita, la vremea buna si mesajul pozitiv al acestui pelerinaj ciclist in premiera.

Dar, cand colo, stirile locale de luni, desi au prins prima pagina a ziarelor, au fost de fapt un pomelnic al numelor respectivelor very important person. Te doare capul, nu alta, la ce s-a ajuns. Pai daca la asta s-a redus totul, putem sa inchidem pravalia. Orice scriber care cat de cat se respecta ar fi innodat un dialog cu unul dintre participanti, un non asa zis VIP, intrebandu-l ce l-a determinat sa sprijine initiativa, ce spera sa rezulte din actiunea lor si alte asemenea ecuatii…

In ziua imediat urmatoare evenimentului aveam norocul sa ma intersectez cu un lunguiet sir indian format de unii dintre participantii la „Verde pentru biciclete”. Toti unul si unul, oameni obisnuiti, ca tine, ca mine, reuniti intr-un pelerinaj ciclist spre estul Timisoarei, prin natura. Fara tam-tam, fara publicitate, doar de dragul sportului si al comuniunii „verzi” cu natura. O actiune normala, minunata prin simplitatea ei, cu oameni adevarati si nu tu asa zise VIPuri. Ceea ce nu s-a inteles in capul si penelul propagatorilor mass-media ai evenimentului este ca „Verde pentru biciclete” a fost insufletita si ridicata la rangul de prima pagina de prezenta in numar mare a pasionatilor de incurajarea mersului pe bicicleta, a acelor multi ilustri necunoscuti. Fara ei, initiativa ar fi fost inconsistenta prin prezenta doar a presupuselor asa-zise VIPuri. Dar se remodeleaza o societate prefabricata si acestea sunt pateticele reflexe… Ce trebuie taxate!

Cam asa am lasat in urma Timisoara. Cu senzatia ca am avut norocul si placerea de a participa la „Verde pentru Biciclete”, o initiativa minunata, dar din care unii atat au reusit sa concluzioneze… Ca a fost onorata de VIPuri. Asta a fost stirea zilei… Insiruirea numelor respectivilor. Mai sa fie. Noroc ca n-am cazut din sit la ilustra lor aparitie.

Pentru confirmare, un VIP mondial apare in poza de pe prima pagina a ziarului de limba engleza din Budapesta, Budapest Times. David Beckham in tricoul lui AC Milan, cu care a evoluat recent intr-un meci demonstrativ in capitala maghiara. Beckham e atat de „mare”, un megabrand mondial, incat a tinut prima pagina a presei budapestane de limba engleza. Ce bine! Pacat ca alte nume au tinut prima pagina si mai toate randurile legate de „Verde pentru biciclete”. VIPuri si VIPuri. Beckham pe prima pagina iar undeva dosit, in acelasi ziar, incidentul aviatic din Romania, urcat la rang de „stire VIP” de prezenta la bord, in zbor spre Iasi, a unui alt nume mult prea important cu sine si in ochii altora. Despre Dinamo in presa de limba engleza din capitala vecina. Ce poate face o barza! De parca altii n-ar fi fost in acel avion. Estimez ca nu s-ar fi facut atat tam-tam in presa romana, de unde subiectul a fost pasat mai departe, daca n-ar fi fost vorba de Dinamo.

Si apropo de avioane, stewardesa mai simpatica decat norma care ne-a vorbit survoland Europa spre Londra ne-a lasat la aterizare cu o glumita excelenta. „Iar daca aveti sesizari, accesati http://www.icantrememberwhatiamcomplainingabout.com” adica „Nu-mi amintesc despre ce vroiam sa reclam la adresa companiei aeriene”. Cu alte cuvinte, abtineti-va de la comentarii inutile. Pe buna dreptate, as zice, mai ales tinand cont de costul (inca) redus a numeroase zboruri. A fost buna poanta cu „nu-mi amintesc…”

Ziua 127. Tifoseria despre „furia englezeasca”

Aprilie 27, 2009

Timişoara rămâne în gâtul păstorilor fotbalului nostru dar Poli a alunecat de la statutul de dizidentă a sistemului la postura de victimă, de care s-ar putea scutura cu… un titlu cucerit în următoarele luni.   

 

4 noiembrie ’95. O serie neagră, cu un egal şi 6 eşecuri, a dus-o pe Poli pe ultimul loc, cu -7 la adevăr, înaintea primei vizite la Timişoara a Ceahlăului Piatra Neamţ, în etapa a 14-a. Într-un reportaj cu titlul “Zăpadă, goluri, hoţi, cartonaşe, nervi”, de la arena “Dan Păltinişanu”, trimisul Fotbal Vest a amintit de “cascadele de nesimţire ale numitului Costică-Suceava, un tip cu un obraz mai gros decât baza piramidei lui Keops. Acest individ […] a demonstrat adevărata faţă a situaţiei actuale din fotbalul nostru”. Poli a câştigat, 4-3, dintr-un penalty transformat de Băban după care centralul Constantin Gheorghe a fluierat imediat încheierea jocului, într-o atmosferă de indescriptibilă furie a publicului timişorean, adus la disperare de arbitrajul părtinitor al suceveanului. Călin roşu, Contra roşu şi alte nedreptăţi de parcă ai fi vizionat jocul dintre aliaţi şi nazişti din “Drumul spre victorie”, au stârnit avertismentul şefului clubului timişorean, Boiţ, “Costică, eu nu te scot de-aici”, şi intervenţia Poliţiei. Mizeriile împotriva lui Poli erau împinse până în pânzele albe…

 

După joc, observatorul federal Remus Câmpeanu a admis că “am văzut cu toţii ce a fost. Am văzut arbitrajul… aşa cum l-aţi văzut şi dumneavoastră”, iar Tifoseria, în colţul ei de pagină din Fotbal Vest, remarcând că Guşatu, la 3-2, devenea primul marcator de la Timofte II, la memorabilul Poli – Dinamo 3-1 din ’90, care să urce pe gardul “peluzei sud”, a scris că publicul a fost “impresionant prin furia englezească”, stârnită de Gheorghe, care “ne-a furat ca-n codru”. Iar în “Vocea Porumbelului Scandalizat”, semnând Ion (Bine că nu-s Gheorghe) Golumbu, editorialistul a “vorbit de mizeria fotbalului. Mizerie mai mare decât cea regizată de Gheorghe din Moldova, sâmbătă, la Poli, n-am mai văzut. Ce folos dacă, deşi mă îndoiesc, Gheorghe va fi suspendat? Ce folos, din moment ce Poli va juca la Braşov cu juma’ de echipă? Oare cine va opri conjuraţia arbitrilor împotriva Timişoarei? FRF-ul tace, de 3 ani încoace, iarba noastră nu-i mai place”.    

 

Decembrie ’89 trecuse, conducerea FRF se schimbase dar, aidoma acelui Poli – Dinamo 2-1 din noiembrie ’87, nemodificate rămăseseră batjocorirea umilitoare a clubului alb-violet şi a fanilor săi, dar şi spiritul îndârjit al Timişoarei. Exemple sugestive ar mai fi, ca în returul de pomină din ’86 când, fiind terfelită de arbitraj la Timişoara mai că spectatorilor le ieşiseră ochii din orbite şi îşi pierduseră glasul în disputele 11 contra… 14 din aprilie pierdute cu Sportul şi Cluj, Poli aluneca de pe locul 5 şi retrograda…

 

Am rememorat aceste episoade pentru a aşeza furtul actual al numelui, culorilor clubului şi al celor 6 puncte cu trudă adunate de Uhrin Jr. şi băieţi, în contextul posturii mereu aparte a alb-violeţilor în fotbalul nostru. Uneori, ca la Poli – Dinamo 2-1, aveai senzaţia că stadionul cu echipa şi suporterii ei întregeau un bastion de verticalitate şi rezistenţă nu doar împotriva “Cooperativei” ci a întregului sistem mincinos. Era o dizidenţă reală, ce s-a prelungit şi în anii ’90.

Asta până într-o bună zi, când, ticluit îmbrăcată într-un portocaliu-cărămiziu “de deplasare” ce nu era al ei şi mieros atrasă într-un joc la două capete contrastând cu trecutul fără prea multe compromisuri, Poli şi-a erodat încet-încet identitatea. Iar de-acolo până la a se decide în numele clubului cumpărarea de locuri în eşaloane superioare, fuzionarea, strămutarea şi alte maşinaţii tenebroase, n-a mai fost decât un pas, care a tot fost repetat. Clubul, cu istoria, tradiţia şi blazonul său, devenise o jucărie la cheie pe un eşichier politic şi, în mâinile celor perindaţi pe la conducere, părea a fi preluat linia aderării la hora din mocirla fotbalului nostru. Odată trecut din mână-n mână, suit peste noapte între divizii ori mutat, alb-violetul devenise spălăcit. Operatorii îi ciuntiseră probitatea morală şi-l târâseră în rând cu marionetele sistemului. Lui Poli îi fusese sugrumat ascendentul moral. În continuare dizidentă? Hmm…

 

În toată această rătăcire a busolei, sâmburele lui Poli a fost salvat la pieptul suporterilor din peluză, care au ridicat vocea şi au menţinut flacăra aprinsă. Flacăra de pe vechea stemă… Doar ei au rămas mai mult sau mai puţin neîntinaţi, inocenţi, aidoma Politehnicii cea decapitate. Cine intră pe www.justiceforpoli.com , înţelege văzând fotografiile galeriilor din România şi Europa solidare cu alb-violeţii în nedreptatea furtului numelui, culorilor şi punctelor, că fanii, Tifoseria, răspândind vestea terfelirii grupării fanion a urbei, sunt adevăraţii cavaleri pe cal alb, apărători ai identităţii clubului. Doar Poli, cu simbolurile sale ce trebuie recuperate, galeria de la peluză şi puţinii statornici prezenţi la meciuri şi la greu, sunt stâncile de neclintit în torent. Ceilalţi, de la conducători şi până la antrenori demişi şi jucători aduşi şi cedaţi, sunt în trecere…

 

Acel arbitraj al lui Gheorghe şi actualul scandal din fotbal dovedesc că sistemul doar se perpetuează, născând alţi monştri manipulatori, dar acel 4-3 prin zloată şi fulgi, în condiţii de extremă adversitate, demonstrează la fel de bine că hidra ar putea fi răpusă, fie şi în 2009.

 

Mi-e groază însă că, aşa cum unii au manevrat în numele clubului din 2000 încoace, actualmente se poartă războaie verbale pe diverse fronturi în numele aceleiaşi grupări, cu un aer nu justiţiar ci stânjenitor prin tonalitate, contrastând cu spiritul de a nu “se lua în gură” al Timişoarei, şi care stârneşte reacţii de victimizare a clubului. Actualul ping-pong verbal nu e dizidenţă ci e izvor de dat apă la moară agresorilor victimei.

 

Dizidenţa reală e doar a fanilor desfăşurând alb-violetul prin deplasări  şi răguşind pentru perpetuarea identităţii unui club reprezentat în galben-negru şi amintit pe ecrane drept FC Timişoara. Fe ce?

Ziua 126. Pachet de namol nord-estic

Aprilie 27, 2009

Sunt la pachet. Incolonate simetric. Doua taman deasupra zonei retrogradarii, doua sub linie. Sunderland 35, Hull 34, Newcastle 31 si, penultima, Middlesbrough 31. Sunt adancite in namol si oricat ar impinge, carutele par a se urni tare greu. Si toate sunt din nord-estul Angliei, de la sud la nord Hull – Middlesbrough – Sunderland – Newcastle. O coasta a innecului in Marea Nordului. Care se va salva? Conform unui mucalit, doar una dintre ele, si anume Sunderland, in vreme ce actuala laterna rosie, West Brom, ar acumula conform chibitului 40 de puncte si ar devansa la potou trei dintre nord-estice.

Ar mai fi 4 etape. Patru. 360 de minute in care se va decide cine va face stanga-mprejur, o rotatie completa de 360 de grade, din Premier League spre Championship. Daca nou-promovata Hull City nu mira pe nimeni ca a lunecat usor spre zona nisipurilor miscatoare, in schimb situatia „Cotofenelor” alb-negre ale lui Newcastle United ii socheaza pe neinitiati. Isi va trece Michael Owen o retrogradare in cont? Va pleca steagul Nicky Butt, candva castigator al Champions League pe Camp Nou, acum 10 primaveri?

Newcastle a intrat de ceva vreme in vrie iar actuala campanie a confirmat haotica stare de fapt de la St. James’ Park. Asa incat e o surpriza si nu prea… Cert e ca ultimele rezultate demonstreaza cu prisosinta derapajul clubului fanion al nord-estului industrial. Pana si Sunderland, promovata in 2007 si zguduita in acest sezon de demiterea lui Roy Keane, inlocuit cu asistentul scotian Sbragia, are cu patru puncte in plus fata de zestrea surprinzator de subtire a „Cotofenelor”. Sunderland pe 16, Newcastle sub linie, cu 31 din 34 de jocuri. Nici nu-i de mirare, daca ultima victorie acasa dateaza dinaintea Craciunului, un 2-1 smuls cu forcepsul in dauna lui Spurs, de Duff, in minutul 90. De-atunci, o singura victorie in Premier League, la Birmingham, cu ultima clasata, West Brom, un 3-2 in 7 februarie.

Secventa de 9 meciuri fara victorie nu e deloc incurajatoare. Si nici palmaresul lui Shearer, de la instalare: 4  0  2  2. Ce-i de facut? Luni seara, pe St. James’ park, in epilogul etapei, fostul golgeter a apelat la 5 modificari in echipa pentru jocul cu vizitatoarea Portsmouth, alegand un evantai de atacanti, cu Martins, Viduka, Owen si Duff titulari, ca sa nu-l pomenim pe Alan Smith, pornit si el la Leeds, ca june, in avanposturi. La un moment dat, pana si tanarul „paratraznet” localnic Carroll a fost aruncat la disperare, pentru un „cap”, ceva. Viduka, fara gol stagional, fusese retras… O optiune neinspirata, aceasta titularizare a „cangurului”.

Spre final, la 0-0, te-ai fi asteptat ca Newcastle sa atace cu toate fortele. Dar „Cotofenele” s-au baricadat, respingand atac dupa atac. Nu mai aveau putinta, vointa, idei. Neputincioase. Fanii isi luasera capetele in maini, presimtind inceputul sfarsitului. In nord-est e frig, vant, criza, saracie si de puncte si un cvartet innamolit, cu Newcastle tinand afisul. Va reusi Alan Shearer miracolul? Dupa Newcastle – Portsmouth 0-0, indicatorul palpaie „nu”.

Parcurgand programul, deplasarile la Liverpool, pe Anfield, si la Villa, par gen K2, greu abordabile. Ar mai ramane jocurile de acasa, unul pe viata si pe moarte, cu cealalta trupa cu 31 de puncte, vecina Boro, intr-o reeditare a jocului cu Pompey. Intr-o luni seara, de la 8 in Albion. Peste doua saptamani. Va fi care pe care si va alege poate una dintre retrogradate, daca nu mai rau. Celalalt joc acasa, cu londoneza Fulham. Newcastle tremura, se chirceste si ingheata. Coasa retrogradarii e ascutita. Namolul e tot mai mare. Cine si-ar fi imaginat, in august 2008? Nici macar cei mai pesimisti… Keegan era antrenor si noile achizitii erau prezentate pe banda rulanta. Dar pestele de la cap se-mpute si Mike Ashley degeaba zambeste a indiferenta. E in culpa.

Sugestiv in timpul transmisiei jocului cu Pompey a fost cadrul cu fotoliile goale dintr-o loja a tribunei si un cap blond-deschis, cu spatele la teren, urmarind meciul pe un ecran din foaier. Era Gazza. Ce n-ar fi dat localnicul sa fie acel bondoc Gascoigne de-acum 20 de ani, sa intre in joc si sa salveze situatia. Dar Newcastle traieste doar din amintiri si cu toata combinatia de latini si prea multi atacanti, Shearer si ai lui tot par sortiti picajului.

Dar, vorba aceea, until the fat lady sings, ar mai fi o sansa. Newcastle in Championship? Suna ciudat dar la fel am zis candva si de Forest ori Leeds, doar pentru a descoperi ulterior ca sub liga a doua exista si o a treia. Cateodata, cand lucrurile merg bine si nu e nimic de ajustat, mai bine sa fie lasate sa curga de la sine. Sir Bobby Robson a dus-o pe Newcastle, nu acum multi ani, ci chiar in acest deceniu, ani in sir intre primele sase ale elitei. Unii au fost nemultumiti si-au strambat din nas cu „doar” o semifinala de Cupa UEFA. Si si-au pus pe faras un minunat manager, fiu de miner al locului. Robson e acum in tribuna, cu cancer, iar Shearer, interimar, pe margine. Asa-i cand nu te multumesti cu ce ai. Poti ramane cu mana goala si iluzii spulberate.

Newcastle e pe marginea prapastiei, balanganindu-se in gol si cu degetele infipte in rapa, dar sub bocancii lui Hull si Sunderland. In plus, Boro o gadila sub brat. E poate blestemul lui Liverpool asupra lui Owen, pentru o plecare fara cap si fara rost. E poate blestemul lui Gullit, trimis la plimbare pentru „crima” de a-l fi ignorat din echipa pe Shearer. E poate dublul blestem al lui Kevin Keegan, Double K, tratat si el cum au resimtit-o altii, cel putin la fel de galonati. Noroc ca Ashley, cel putin supraponderal, e inca acolo, in loja, zambind, pana la capat, neparasind Titanicul, cu o infatisare care, de-as fi fan Newcastle, m-as simti cel putin agasat si aproape de tentativa de a testa valurile Marii Nordului.

Ziua 125. Maratonul Londrei, editia a 29-a

Aprilie 26, 2009

N-a fost sa fie nici in acest an pentru romanca „americanca”. A castigat aurul olimpic la Beijing si mereu a reusit curse foarte bune la Londra, insa Constantina Dita n-a triumfat nici la actuala editie a maratonului din capitala britanica, Flora London Marathon. Malurile Tamisei nu-i poarta noroc.

In schimb favorita Irina Mikitenko a confirmat previziunile, castigand pe The Mall in doua ore, 22 minute si 11 secunde, fiind urmata la un minut si o secunda de favorita localnicilor, surprinzatoarea Mara Yamauchi, care s-a tinut scai de germanca de origine cazaca pana cu 7 kilometri inaintea finalului. Mikitenko isi pastreaza astfel medalia invingatoarei, adjudecata anul trecut la Londra, in vreme ce Yamauchi, originara din Oxford dar traind in Japonia, si-a imbunatatit performantele recente, intre care locurile 6 la acelasi maraton londonez, in anul 2007, respectiv la J.O. de la Beijing. Reusind curse mai bune atat in China cat si la Londra, acum in absenta Paulei Radcliffe, recordmana mondiala a probei feminine, Yamauchi devine pe nesimtite maratonista numarul unu a britanicilor. O modificare a balantei de forte…

Pe podium a urcat si rusoaica Liliya Shobukhova, luandu-i fata tinerei chinezoaice Chunxiu Zhou, care s-a remarcat si la Beijing. Trioul Mikitenko – Yamauchi – Zhou a impus un ritm bun inca din startul cursei, caruia Constantina nu i-a tinut pasul.

Tot un trio a dus trena si in elita masculina, campionul olimpic din China, kenyanul de 22 ani Samuel Wanjiru, stabilind un nou record al maratonului Londrei, cu doua ore, cinci minute si noua secunde. Ritmul celor trei a marcat Flora London Marathon drept al 7-lea maraton din toate timpurile ca timp de sosire al invingatorului. A fost o cursa foarte rapida, cei 3 stabilind recorduri personale!

Wanjiru, sosit al doilea anul trecut, la doar 9 secunde dupa favoritul Martin Lel, care insa s-a retras inaintea startului, datorita unei accidentari la sold suferite la ultimul antrenament, s-a „luptat” pe aproape 30 de kilometri cu Tsegay Kebede, din Etiopia, medaliat cu bronz la maratonul Jocurilor Olimpice, si care a sosit pe The Mall al doilea, in 2h05:20, respectiv cu marocanul Jaouad Gharib, „argintul” J.O. 2008, ce a incheiat pe locul 3, in 2h05:27. In absenta lui Lel, e clar cine domina elita masculina la maratoane…

Interesant este ca recordul mondial stabilit anul trecut la Berlin de Haile Gebrselassie, in 2h03:59, a fost oarecum in pericol, conform ritmului rapid impus de tripleta pe prima portiune  a cursei, in estul Londrei. Spre final, Wanjiru a iesit din lupta pentru doborarea recordului mondial insa a triumfat pe sol britanic.

Ziua 124. Pe doua roti prin Timisoara

Aprilie 25, 2009
"Verde pentru biciclete", la mai mare...

"Verde pentru biciclete", la mai mare...

Am trait s-o vad si pe asta. Siruri de autovehicule in trafic, insa nu incetinite de ambuteiaje ori la „stop”, la intersectii, ci dand prioritate initiativei „Verde pentru biciclete”, un proiect de incurajare a ciclismului in mediul urban si care s-a bucurat de sprijin din partea autoritatilor locale si de entuziasmul numerosilor amatori ai transportului pe doua roti. A fost o sarbatoare a entuziastilor sportului cu pedale, cu mic cu mare, cu biciclete care mai de care, o ridicare la putere a dreptului bicicletelor in tot mai aglomeratul trafic urban.

Vremea a fost cu noi… Soare cald. Zambetele au fost pe buzele tuturor. Iar organizatorii s-au gandit la toate. Au impartit sticle cu apa, inaintea pornirii de pe Bulevardul Circumvalatiunii din Timisoara, si numeroase pliante explicative… Plus tablitele cu numere si logoul de un verde crud.

Macar si pentru o primavarateca dimineata de sambata, puterea pedalei a trecut pe primul loc pe strazile Timisoarei. Verde pentru biciclete!

Macar si pentru o primavarateca dimineata de sambata, puterea pedalei a trecut pe primul loc pe strazile Timisoarei. Verde pentru biciclete!

Ne-am reunit intr-atat de multi incat prezenta Politiei a fost primordiala in asigurarea bunei desfasurari a pelerinajului ciclist pe strazile orasului nostru. Pentru o ora, cateva artere ne-au stat la picioare, limuzinele s-au oprit, agentii de trafic au asigurat fluidizarea traficului iar unii soferi au salutat initiativa cu claxoane amicale.

De luni, intr-o zi ca oricare alta, de lucru, lucrurile vor sta altfel, cu ciclistii ruland inghesuiti langa borduri si cu automobilistii cu nitel mai putin spatiu de manevra. Atunci, anumite reguli „de convietuire” in trafic vor usura drumul tuturora cu treburile zilnice, daca soferii nu ii vor descuraja pe ciclisti deschizand portiera fara sa se asigure, daca le vor lasa loc de rulare in preajma bordurii, daca nu le vor taia calea, daca le va acorda prioritatea cuvenita in intersectii, daca vor semnaliza schimbarea directiei de mers, daca nu vor parca pe pistele de biciclete, care, par a se inmulti in mediul citadin si pe arterele de acces in oras ori daca nu vor claxona in apropierea lor. Sunt mai degraba lucruri de bun simt decat legi negru pe alb.

Biciclete aliniate la startul initiativei "Verde..."

Biciclete aliniate la startul initiativei "Verde..."

Cred ca am fi fost si mai multi daca domni si doamne intre doua varste sau chiar de varsta a treia ar fi avut curajul sa se alature unei procesiuni in general tinere. Sunt multi timisorenii care prefera sa-si rezolve treburile circuland cu bicicleta dar abia in crestere numarul celor care percep puterea pedalei drept un mod de relaxare. Cei in ton cu ordinea zilei, a culorii verde pentru prioritate la biciclete, au spus prezent sambata dimineata, pe platforma Timco din zona centrala a orasului. Am fi fost asadar si mai multi. Si estimez ca parcul de biciclete al orasului va creste considerabil pana la proxima reuniune. Ar mai fi Masa Critica, in serile din ultima seara de vineri a lunii, tot cu un pelerinaj pe doua roti pe cateva artere ale Timisoarei…

Unde-s multi, puterea creste. Nu suntem multi, ca si chinezii, insa numarul crescand de masini, pe niste artere care nu s-au largit peste noapte, ne determina sa cautam solutii viabile pentru transportul "in cetate".

Unde-s multi, puterea creste. Nu suntem multi, ca si chinezii, insa numarul crescand de masini, pe niste artere care nu s-au largit peste noapte, ne determina sa cautam solutii viabile pentru transportul "in cetate".

Odata „sarpele” pornit, coloana ciclista a fost mai lunga decat ne-am fi asteptat. Am prins putere inca de la actiunea incipienta. Am trecut pe sub viaductul din apropierea Garii de Nord, apoi prin fata Catedralei, am trecut Bega, am ajuns la giratoriul de la Michelangelo si am continuat spre Spitalul Judetean, apoi pe Calea Martirilor si pe traseul tramvaiului 9, pana la Calea Sagului. La dreapta si apoi pe Strada Resita, din nou peste Bega si prin fata Garii. A fost frumos, a fost placut, ne-am bucurat de privelistile din oras in mersul molcom al bicicletei si am savurat libertatea de a pedala in voie. Drumul a fost al nostru…

"Pe cand urmatoarea intalnire?" ne intrebam cand prinsesem deja gustul, la 15km/ora, pe Bulevardul Vasile Parvan...

"Pe cand urmatoarea intalnire?" ne intrebam cand prinsesem deja gustul, la 15km/ora, pe Bulevardul Vasile Parvan...

La fel de bine, biciclistii trebuie sa-si puna si ei problema sigurantei in trafic… www.pedaleaza.ro atrage atentia in privinta catorva reguli de bun simt. Traversezi zebra calare pe bicicleta? Mai bine nu… Tasnesti brusc in fata masinii? Deloc recomandabil… Treci pe rosu la semafor? Interzis! Nu semnalizezi schimbarea directiei de mers? La fel de grav… Circuli in paralel cu alti biciclisti? Nu-i concurs… In paralel, doar la aceasta initiativa. Iti legi bicicleta de copaci, stalpi, hidranti, burlane? Inca, din pacate, pana ce numeroase bare metalice, special amenajate, vor fi amplasate ici-colea, in oras. Nu porti elemente reflectorizante, noaptea? Esti in pericol!

Politia a fost cu noi, masinile s-au oprit iar "Verde pentru biciclete" a facut turul Timisoarei!

Politia a fost cu noi, masinile s-au oprit iar "Verde pentru biciclete" a facut turul Timisoarei!

A fost un prim pas reusit spre ceea ce ne-am dori sa fie traficul in mediul urban al Timisoarei. Mai tolerant, cu loc pentru toti, cu calm, rabdare si zambete. Se poate… E nevoie de biciclete ca de aer, e o sansa in plus pentru fluidizarea traficului. Si o mie de soferi daca ar renunta la volan, macar pentru o zi pe saptamana, in favoarea bicicletei sau mersului pe jos, si traficul ar fi deja mai lesne. Se inscrie cineva? Ala eu, ala eu…

Si fotbalistele de la Ripensia au fost cu noi, si cateva fete cunoscute din spatiul public. Plin de camere de filmat. O initiativa al carei mesaj este raspandit, e o actiune de efect...

Si fotbalistele de la Ripensia au fost cu noi, si cateva fete cunoscute din spatiul public. Plin de camere de filmat. O initiativa al carei mesaj este raspandit, e o actiune de efect...

Ai economisi bani, ai contribui la diminuarea poluarii in orasul copiilor tai, ai decongestiona traficul, ai fi mai putin frustrat decat in ambuteiajele create la „stopuri”, ai face miscare si, surpriza surprizelor, iti vine sau nu sa crezi… ai castiga chiar si timp, aliatul sau inamicul nostru numarul unu, dupa caz… Cine se incumeta sa lase luni masina in garaj si sa porneasca pe doua roti? Mai ales acum, in anotimpul de tranzitie, cand, fara ploaie dar nici prea cald, bicicleta e un mod placut de deplasare. De la A la B, in cateva minute. Iar banii iti raman in buzunar si benzina la pompe, si nu in atmosfera. Suna bine, nu-i asa?

Ciclismul ca mod de destindere si petrecere al timpului liber e la mare pret in alte societati. Va castiga oare incet teren si in orasele noastre? Depinde numai de noi

Ciclismul ca mod de destindere si petrecere al timpului liber e la mare pret in alte societati. Va castiga oare incet teren si in orasele noastre? Depinde numai de noi

Ruland sambata in grup, laolalta cu alti entuziasti, cu prieteni si cunoscuti, am fost incercat de o mare usurare. M-am simtit eliberat de teama, infima ce-i drept, ce mi-o oferise peste ani ciclismul pe strazile Timisoarei. A fost triumful nostru, al celor neintelesi in privinta avantajelor mersului pe bicicleta ori chiar aratati uneori cu degetul si perceputi drept „sarantoci” pentru alegerea noastra de a profita de puterea pedalei. 

E poveste veche, cam de-acum un deceniu… Pe prioritate, in giratoriul Michelangelo, aproape ca am fost luat pe capota de o limuzina straina, decapotabila, cu numar „rosu de be”. M-am ferit si doar i-am sugerat soferului, gesticuland, s-o lase mai moale. Nu i-a convenit, a schimbat brusc directia de mers, neregulamentar, mi-a taiat calea, a oprit, a coborat din masina si m-a lovit cu capul in gura cat ai zice peste. Era un ins intolerant, masiv, tuns „periuta”, cu o ceafa de taur si cu un limbaj pe masura. Cazut fiind pe spate, i-am preluat in plin dispretul absolut fata de-un semen de-al sau. S-a referit la marea patura de „nimicuri”, la calcatii in picioare ai acestei natiuni. Noi, cei multi, din masa de manevra, ce nu contam in estimarea unora ca Dumnealui. Mi-a intors apoi spatele, si-a asezat pretiozitatea in scaunul capitonat si dus a fost, cu scrasnet de roti. Cazut si lovit, m-am ridicat si am incheiat prin a-mi spune pasul, la Sectie. Am avut si martori, socati de brutalitatea individului… Dar mi s-a sugerat prieteneste si politicos, dupa un apel facut pentru detectarea soferului, in functie de numarul de inmatriculare, sa uit de depunerea unei plangeri, spre binele meu. Dadusem de nervii cuiva sus pus. L-am iertat dar n-am uitat, caci am fost o vreme tumefiat…

Iar acum, peste ani, pentru o sambata dimineata, mi-am luat revansa, pasnic. Verde pentru biciclete! De fapt, pentru a fi un bun si iubitor de oameni „ostean” al „cetatii” trebuie sa treci prin toate ipostazele si sa vezi lumea prin ochii tuturor participantilor la bunul mers al lucrurilor… Pieton, biciclist, sofer. Toleranta, calm, respect, bucuria de a trai. A fost o victorie a emanciparii civice, un succes al civismului. Rulam pe un drum bun, cu prioritate.

Ziua 123. Maratonistul fara un picior

Aprilie 25, 2009

Am avut ocazia sa-l cunosc, n-am avut norocul sa-l intrec. Un om intre oameni care si-a gasit eliberarea alergand, mai repede decat multi semeni de-ai sai chiar mai bine antrenati si pe distante mai lungi decat le-ar veni greu multora sa-si imagineze ca ar rezista. Si-a descoperit talentul nativ abia dupa ce si-a pierdut un picior. Iar acum este izvor de inspiratie pentru numerosi alergatori amatori, un munte de incredere pentru telurile sale. O poveste de succes, cladita din lacrimi. Un triumf al spiritului uman, despre care aminteam acum cativa ani, intr-un reportaj in Fotbal Vest. De-atunci insa, curajul si meritele sale i-au fost rasplatite, la moment aniversar, inaintea Maratonului Londrei, intr-o gala sponsorizata de aviva, in capitala britanica. 

Zilele acestea, intr-o prezentare de gala a revistei de circulatie mondiala Runner’s World, dedicata alergarilor pe sosea, un tanar african a fost recompensat cu distinctia de a fi furnizat cel mai motivational exemplu de abnegatie sportiva. Un premiu anual pentru cea mai savuroasa poveste a victoriei darzeniei umane impotriva adversitatilor vietii.

Pana sa ajungem colegi de club, si sa alergam in antrenamente sau curse, traiectoriile noastre au fost atat de diferite. Abdifatah Dhuhulow, astazi in varsta de 28 de ani, a scapat cu viata dar a trecut prin chinuri cumplite in cursul razboiului civil din Somalia. In 1991, incercand sa scape din Mogadishu, capitala ravasita de lupte, Abdi a fost ochit in glezna, cazand din basculanta cu care spera sa se elibereze si fiind calcat de roti. Piciorul drept i-a fost strivit, 16 ore s-a luptat intre viata si moarte.

Ulterior, tratamentul a fost minimal, oasele nu s-au sudat iar calvarul sau a inceput. Carje, o operatie, dureri si mai mari. Alte trei operatii. Nici macar medicii britanici nu i-au alinat durerile. Amputarea piciorului sub genunchi, unica solutie. Care a venit ca o izbavire. Paradoxal, asa cum marturiseste Abdi, si-a regasit libertatea.

Fizioterapeuta, impresionata de taria sa de caracter, l-a incurajat sa alerge, iar Abdi, intr-un picior si cu o tija metalica, a facut niste primi pasi… in sprint. Mai apoi, s-a alaturat clubului amator Serpentine, din Londra, unde un prim antrenament cot la cot cu alergatori sanatosi i-a sugerat ca ar putea fi mai iute intr-un picior decat destui semeni de-ai sai, mai norocosi dar nu la fel de dotati pentru alergari.

De la un picior zdrobit, la maratoane. „Ai parte de atatea suisuri si coborasuri. Visezi, idealurile nu ti se materializeaza iar in cele din urma sfarsesti prin a fi schilod. Dar, desi poate exagerez, simt ca m-as fi nascut din nou cand mi-am descoperit abilitatea de a alerga, chiar si fara un picior. Acum nadajduiesc sa ating niste teluri pe care nu le-am abordat pentru atata timp, desi sanatos fiind”. Modest si cumpatat, Abdi a inteles cu atat mai mult cat e de pretioasa viata, dupa ce a izbandit in fata vicisitudinilor ei… Timpii inregistrati de Abdifatah sunt mai mult decat onorabili pentru un alergator amator iar maratoanele sale sunt un exemplu minunat pentru capacitatea de efort si darzenia psihica a omului. Sunt norocos sa-l fi cunoscut.

A fost seara sa, la brat cu o alta laureata, campioana olimpica Dame Kelly Holmes. Amatori ori profesionisti, entuziasti legati de pasiuni comune si imbratisand minunatia luminoasa a sportului. Acum cativa ani, Abdi nu stia daca va scapa de scaunul cu rotile. Acum cateva sezoane, Abdi facea primii pasi in alergari. Astazi si maine, poimaine si saptamana viitoare, se antreneaza pentru o alta cursa. Hei, incerci si tu? Poate intr-o buna zi iti vei intersecta pasii, la o manifestatie sportiva, cu unul ca Abdi. Si vei intelege ca un necunoscut e doar un potential prieten pe care l-ai putea castiga…

Ziua 122. Ale lacrimilor flori…

Aprilie 22, 2009

Un trotuar circulat. Cu intrari la hotel, banca, cinematograf si intr-un sediu de mare companie. De cealalta parte a parcarii, o alee pustie spintecand spatiul verde din jurul Muzeului Banatului.

Pe trotuar, oameni grabiti de la un nou inger la altul al existentelor noastre in mileniul trei. Ingeri si totodata… demoni. Pe alee, eventual niscaiva furnici. Nici tipenie de om, chit ca la 50 de metri distanta se deschide Piata Operei, Corsoul Timisoarei. Pe alee in schimb, un memorial. Un monument inchinat celor cazuti in decembrie ’89. S-o mai opri cineva in dreptul lui? Nu sa aseze pe soclu o lumanare, ci macar sa dea timpul inapoi. Asa, pentru o secunda…

In spatele muzeului: niste eroi uitati de timp, un monument abstract in ochii mei si doua lumanari roase de vremi...

In spatele muzeului: un monument si doua lumanari roase de vremi... Sa fie-un semn ca eroii sunt deja uitati de timp?

Imi zic ca trebuie sa fie trupurile neinsufletite ale eroilor. Sicriele lor suprapuse. Imi spun ca bine ca timisorenilor si vizitatorilor orasului le ies in cale, ici-colea, memoriale ale durerii noastre comune din decembrie ’89. Un semn al recunostintei noastre. Dar cat suntem oare de recunoscatori?

Dar si un simbol al triumfului vietii. Cat despre libertatea si democratia pentru care au strigat si si-au varsat sangele unii dintre semenii nostri disparuti, ce s-a ales din ele sau, mai exact, cum sunt exercitate de beneficiarii schimbarii de-acum doua decenii?

Raspunsul imi razbate din parcare. Un crampei de democratie… prost inteleasa. „Bine ca parcati peste tot, aiurea, in p**a mea, de blocati tot orasu’ asta!” Soferul nostru era justitiar si nervos nevoie mare. De la inaltimea Jeepului sau argintiu, cu numar de inmatriculare de Viena, biata tinta a tiradei sale obscene era vinovata pentru toate ambuteiajele unui oras al carui parc auto in crestere a sufocat niste artere proiectate si construite pentru alte vremuri. De-acum douazeci si ceva de ani, sa zicem. Nici o secunda nu si-a pus soferul problema ca poate masivul sau autovehicul nu se preteaza strazilor inguste din „cetate”. Nici pe-atat ca alta ne-ar fi fost soarta, fara Jeepuri la scara si volane la inaltime ce-ti insufla o falsa senzatie de superioritate, daca n-ar fi fost generate anumite evenimente, in urma cu doua decenii, care au daramat anumite ziduri si cortine. Dar ar avea rost macar sa-i sugerezi sa coboare din Jeep si sa dea un ocol pe la monument, poate-poate realizeaza cat e de incrancenat si ridicol in slobozirea sa verbala? As… Mai bine mergi la concert „Parazitii”, cu albumul lor, „Slalom printre cretini”, si-ti zici sa le urmezi exemplul. Dar, dicton filozofal, treburile merg cum merg pentru ca oamenii cu bun simt si de buna credinta nu iau atitudine. Ma consider printre ei si tac malc, studiindu-i falcile, semn ca filozofia e stiinta exacta. Prevaleaza prostii si prostia lor pentru ca ne lasa cu gura cascata, ca la dentist. No comment… Viena? Asa s-o descarca si-acolo?

Daca la atat se reduce libertatea si democratia cu sacrificiu castigate, la a-ti achizitiona un mamut pe roti de la al carui volan sa te refulezi la adresa semenilor tai, atunci pacat, pacat, de sangele varsat… Ii intorc spatele si inconjor monumentul. Din loc in loc, dispuse circular, aidoma unor sicrie suprapuse, lespezi de piatra ce ar putea tine loc de banci. O „bancuta” pentru fiecare zi fierbinte a Timisoarei, din 15 si pana in 21 decembrie, in 1989. Saptamana temerilor si sperantelor noastre. Geniala daltuirea „pe bancute” a zilelor si la fel de semnificativa omiterea zilei de 22. Era vinerea demararii cacealmalei…

Duminica, 17 XII, prima zi in care "s-a tras". O zi plansa pentru Timisoara...

Duminica, 17 XII, prima zi in care "s-a tras". O zi plansa pentru Timisoara...

Imi spun ca si prin aceste locuri oameni din „cetatea” Timisoarei s-au ferit candva de plumbul orb al glontului servit de sistemul statal indreptat impotriva cetateanului si imi amintesc ca vineri, in 15 decembrie, n-aveam inca habar de „cutremurul” ce avea sa darame intr-o saptamana varful piramidei. Ieseam de la liceu si anticipam vacanta, vorbind de Poli. Si alb-violetii tocmai intrasera in hibernare, dupa un 2-2 smuls in Regie, la Sportul Studentesc, in chiar ultimul minut de joc. Adrian Craciun, fundasul marcator. Ne-a bucurat tare vestea punctului din Bucuresti, cu care Poli incheia turul pe locul 10, cu 4 victorii, 6 remize si 7 infrangeri. Dupa ce Dobre, in prima repriza, si Tarlea, in minutul 64, marcasera pentru gazde, Dan Manaila a oferit o raza de speranta Timisoarei, in minutul 70, si apoi a venit masivul fundas. Craciun in preajma Craciunului. Nu stiam de ce Craciun vom avea parte… 

15 XII. O data ramasa in istorie. La vremea aceea, o vineri ca oricare alta pentru liceeni la fine de trimestru

15 XII. O data ramasa in istorie. La vremea aceea, o vineri ca oricare alta pentru liceeni la fine de trimestru

 De Craciun au fost ucisi Ceausestii iar dupa Anul Nou s-a dat de pamant cu Victoria Bucuresti, emanatie ce incheiase turul pe locul 4, inclusiv cu un 0-0 smuls la Timisoara in 29 noiembrie, respectiv cu FC Olt, intepenita pe 16, dupa ce pe 27 august, in etapa a doua, o batuse cu 4-3 pe Poli, in Oltenia. Degeaba golul lui Olosutean si „dubla” regretatului Nae Traistaru. Dar zau, s-a schimbat ceva in fotbalul nostru? Dinamo si Steaua, care incheiau sezonul de toamna in ’89 in frunte, in aceasta ordine, isi pastrau pozitiile si la final iar acum, daca parcurg ierarhia, Dinamo e tot acolo. Locul 1. Cata continuitate, peste ani… Poli avea sa incheie in ’90 pe 5, pierzand doar 3 meciuri intr-un retur demarat cu un memorabil 2-1 la Oradea, de la 1-0 la pauza pentru bihoreni, si cu galeria alb-violeta aplaudata la fiecare raspantie, pe malul Crisului, pe cand ingenunchea si se ruga pentru eroii insangeratului Decembrie. Campionatul se incheia cu atat mai bine cu cat Flacara Moreni era stinsa, disparand sub ape pe urmele desfiintatelor Victoria si FC Olt. Dar s-a dovedit in timp ca a fost ceva doar de ochii lumii…

Uitati-va la disparitia Corvinului Hunedoara, cu mandra sa traditie de decenii si pepiniera fructuoasa, contrastand puternic cu aparitia unor ciuperci pe taram sterp in fotbal, la Urziceni sau mai stiu eu unde, si vom intelege ca e vorba de sora Mariei FC Olt ori Victoria, doar cu alta palarie. Louis Vuitton? Am scris bine?

Pe Corso, soare primavaratec si zumzet de vorbe. La Pesti, susurul fantanii. Iar covoarele de flori confirma statutul de oras ce-si cultiva traditia si renumele. Ambianta placuta te-nvaluie si, inc-odata, aidoma iesirii neplacute a soferului, acel Decembrie insangerat de-acum aproape douazeci de ani pare ca si cum n-ar fi fost. Ori doar candva, demult. Si totusi, pe-aceste locuri… Si cum ne-o fi inraurit vietile? Nu mai e timp sa meditam la asemenea „nimicuri”, alte lucruri mai „importante” trebuie zilnic bifate. Si pozez, mai intai spre „porumbei”.

Lalele, lalele, frumoasele mele lalele. Rosii ca sangele eroilor. Oameni pe banci, bucurandu-se de soare si tihna locului. Plus publicitate culturala. Primavara, Timisoara mai frumoasa ca niciodata...

Lalele, lalele, frumoasele mele lalele. Rosii ca sangele eroilor. Oameni pe banci, bucurandu-se de soare si tihna locului. Plus publicitate culturala. Primavara, Timisoara mai frumoasa ca niciodata...

Catedrala, o statuie simbol, brazii de pe centru si fantana. Binecuvantati suntem cu artezienele... Multe locuri pe lumea asta n-au apa potabila. Seceta.

Catedrala, o statuie simbol, brazii "de pe centru" si fantana. Binecuvantati suntem cu artezienele... Multe locuri pe lumea asta n-au apa potabila. Seceta.

 Lalele galbene, la picioarele Lupoaicei. Si imi amintesc ca am mai zarit minunate aranjamente florale si pe malul Begai, aproape de Uzina Hidroelectrica, unde s-a reamenajat frumosul parculet de care aminteam, cu de toate, de la tobogane si pana la podete, de la alei incrucisate si pana la bancute acoperite, ba si in Piata Bisericii, in Piata Crucii. A fost frumos la Inviere, cu Lumina sclipitoare in noapte, Lume Luminata facand inconjurul parcului. Altadata, un simplu gazon denivelat. Acum, o frumusete demna de Orasul Florilor…

Piata Crucii, placut cosmetizata. Un parculet in care mireasma te-mbie...

Piata Crucii, placut cosmetizata. Un parculet in care mireasma te-mbie...

Si inca si mai multe flori... Nu-i asa ca-i frumos, Herr Sofer? Lasa "gipul" si incordarea ca arcul atasata de volan, si indrazneste o terapie florala. Ori pretind prea mult deranj? Imi iertati indrazneala, stiti, eu... De fapt mai bine "talpa", demarati, cu scrasnet. E mai modern.

Si inca si mai multe flori... Nu-i asa ca-i frumos, Herr Sofer? Lasa "gipul" si incordarea ca arcul atasata de volan, si indrazneste o terapie florala. Ori pretind prea mult deranj? Imi iertati indrazneala, stiti, eu... De fapt mai bine "talpa", demarati, cu scrasnet. E mai modern. Lasati-ne pe noi, muritorii de rand, in ratacirea noastra puerila...

Imi spun ca, de Pasti, Poli a ratat o sansa rara, de a deveni lidera chiar si cu penalizare, in detrimentul asa zisilor „Caini”. Rosii. De la 2-0 si 3-2, langa Podul Inalt, invinsa cu 4-3 de mercenarii jucand la Vaslui si fara a profita de latratul ragusit dinamovist in Copou. 1-0 pentru cealalta Poli, cea nepenalizata si fara numele sfartecat.  

Dar si-asa tot e grozav, intr-un sezon cum Timisoara n-a mai avut de mult, cu doar 3 esecuri, care ma duc cu gandul la acel retur primavaratec, al sperantelor noastre, din ’90. Tot doar trei infrangeri. Anii au trecut si ce s-a ales de sperantele noastre? S-a ales dreptul la libera exprimare. Aud un parinte ghidand pasii copiilor sai, in drum spre stadion. „La meci se merge pe jos, se mananca seminte si se scuipa”. Chiar asa. Buna lectie de viata. Cum vor calca respectivii pasi in viitor? Si vor purta oare cu ei un crampei din amintirea povestita de parinte a unor evenimente parca din alte vremi, de-acum doua decenii? Cei ce nu-si cunosc trecutul sunt in pericol sa-l retraiasca. Pericol…

Nu intrevad finalitatea sperantelor noastre insa savurez rondourile de flori. Rasadurile recunostintei noastre. Presarati pe-a lor morminte ale lacrimilor flori.

Ziua 121. 4-4 sau 4×4?

Aprilie 22, 2009

Am primit un apel, in a doua zi de Pasti. Amicul si colegul meu de breasla ofta la monopolul fruntaselor din Premier League asupra UEFA Champions League, consolidat cu inca un trio englez in semifinale, pentru al treilea sezon la rand. Intr-adevar, competitia a devenit previzibila si plictisitoare prin secventa repetitiva a calificatelor in fazele sale rarefiate, insa cauza ar fi formatul dezechilibrat pus acum cativa ani pe hartie de conducatorii fotbalului european si nu „vina” fotbalului englez de a-si fi pus ograda in ordine. „Careul de asi” profita, tragandu-si partea leului, ce-i drept poate intr-o mai mare masura decat „italienele” ori „spaniolele” la vremea lor, insa e esential de mentionat ca Anglia n-a avut mereu 4 reprezentante in UEFA Champions League, ci si-a marit treptat numarul echipelor prin punctele acumulate an de an, cu truda, in teren.

Iar acest ultim Liverpool FC – Arsenal Londra, 4-4, este exemplul perfect al fotbalului spectacol care-si merita postura privilegiata in luminile rampei. Un 4-4 ca la teatru venit dupa un alt 4-4 la Stamford Bridge, cu o saptamana inainte, dar nu in Premier League ci in… Europa, si avand-o din nou pe Liverpool printre protagoniste.

Restul e chestie de gusturi si gusturile nu se discuta. Fotbalul „mare”, in formatul Champions League, a largit acolada participantelor, de la cate o reprezentanta din fiecare tara, insotita eventual de invingatoarea precedentei editii europene, pana la chiar 5 cluburi, cum a fost cazul Angliei in editia 2005-2006, dupa succesul lui Liverpool la Istanbul plusat cu clasarea „abia” pe locul 5 in Premier League. Deja pe 13 iulie „Cormoranii” se aliniau in prima faza preliminara a competitiei, ulterior intrand in focuri concitadina Everton si Arsenal, Chelsea si Man United. Dar – revin – pana a atinge acest pisc Albionul a rulat si cu numai 3 echipe in Champions League, cum s-a intamplat pana in editia 2001-2002.

Vizionand remiza de infarct a orgoliilor ranite, intre niste „Cormorani” si „Tunari” eliminati din competitii K.O. de Chelsea la chiar precedenta lor prestatie fotbalistica, cei din Liverpool dupa un 4-4 pe Stamford Bridge iar Arsenal dupa un gol tarziu al lui Drogba pe Wembley, a iesit in evidenta ca Anglia isi merita numeroasele locuri in UEFA Champions League, fiind binecuvantata cu asemenea reprezentante, respectiv ca intrecerea este inobilata de participarea unor asemenea grupari avand predilectie pe jocul ofensiv.

Numarul limitat de locuri repartizat altor tari, inclusiv Romaniei, poate fi frustrant, dar un 4-4 care iti taie rasuflarea lanseaza totodata intrebarea daca vrei sa-i vizionezi pe… „ai tai ca brazii” sau fotbal adevarat. Tine de diferenta intre partizanat si neutralitate. Ca iubitor al fotbalului, as prefera o copie a acestui 4-4 din campionat si in cupele europene si iata ca Albionul ne-a furnizat-o, de fiecare data prin Liverpoolul unui iberic. Mai intai a zdrobit-o pe Real Madrid, 5-0, iar la finele aceleiasi saptamani s-a „intors” in Premier League si a triumfat la Old Trafford: 4-1.  Acum, a marcat de patru ori la Chelsea si apoi a repetat rezultatul, in campionat, cu Arsenal. Daca victoriile la scor au mentinut-o in cursa pe doua fronturi, remizele recente de 4-4, cu toata spectaculozitatea lor, i-au agatat in cui pofta de trofee. Nu poti sa nu-ti para rau de „rosii” lui Benitez, in conditiile in care, se intampla, sunt cluburi ce merg mai departe cu un unic gol. Dar, firesc, un iubitor al Stelei sa zicem ar prefera in fiecare sezon o prezenta a ros-albastrilor in competitie, chit ca nici evolutiile, nici rezultatele bucurestenei, n-ar lasa o amprenta pozitiva in UEFA Champions League.

Mai mult, notand scandalurile de coruptie din fotbalul romanesc si „curat murdarul” caragialesc din Liga I, care erupe prin toti porii, plus parcurgand ierarhia competitiei interne, cu Dinamo, cocotata in frunte, o potentiala reprezentanta a Romaniei in UEFA Champions League, e de-a dreptul pacat ca unii ajung sa respire degeaba aerul european in conditiile in care destule cluburi din campionate competitive, jucate cinstit, rateaza la mustata asemenea prilejuri.

As opta de-o suta de ori din 100 de alegeri pentru un 4-4 european, faurit val-vartej in Premier League, cu talent, vivacitate, daruire si profesionism, decat un 4×4 autohton, parsiv, de ochii lumii, cusut cu ata alba si lipsit de consistenta. Superficial. Fotbalul „lor” e gen Liverpool – Arsenal 4-4, atractiv, spectaculos, de calitate si suspans, cinstit, jucat „pe teren”, cu tribune pline si suporteri cantand. Un fotbal de angajament total. Fotbalul „nostru”
e gol la suflet si in tribune, mai ales in „Groapa” potentialei campioane a tarii, umbrit de suspiciuni si coruptie, putrezit de lipsa de profesionalism si batosenia autohtona dar infatuat de parcari pline cu 4×4. Un fotbal de circ, oglinda fidela a unei societati cu poalele in cap, pieptul de curcan, gura mare si prostituandu-se materialismului si falselor sale valori.

Cat despre jocul in sine, remarcabil e ca Liverpool a marcat de patru ori si a ratat inca pe-atat fara Steven Gerrard la pupitru iar Arsenal a inscris de tot atatea ori desi a inceput jocul fara vreun marcator a mai mult de 3 goluri in aceasta editie de campionat. Arshavin, „urcand din linia a doua”, i-a facut uitati pentru o seara pe Adebayor si Van Persie, golgeterii „Tunarilor”. Ce mai meci a fost pe Anfield!

Ziua 120. Submarine nu doar galbene

Aprilie 21, 2009

Cine promoveaza? Care merg la baraj? Cine pica? E vremea palpitatiilor in ligile inferioare din Albion, multe raspunsuri fiind anticipate de cateva verdicte vremelnice si unele indicii. Dar mai presus de toate persista senzatia ca sistemul competitional cu baraje de promovare e un rau mai mult decat necesar, daunator inimilor slabe insa primordial in mentinerea efervescentei si sanatatii unor divizii jucate pana la ultima picatura de energie din mai. Iar nume dintre cele mai sonore ori surprinzatoare se regasesc intre cluburile implicate in duelurile pentru promovare ori retrogradare. Vanzoleala e maxima si mai nimeni nu e scutit de deranj. Dar hai s-o luam de sus in jos…

 

In lunea Pastelui protestant s-a confirmat faptul ca o penalizare de 30 de puncte la startul sezonului e piatra de moara, Luton Town retrogradand din liga a patra si implicit din fotbalul profesionist, dupa un 0-0 cu Chesterfield. O prima ecuatie rezolvata, vremelnic, in 13 aprilie. Dar si o imediata autoincurajare, rostita la necaz de Mick Harford, manager al “Palarierilor” recent triumfatori pe Wembley, in Cupa ligilor a treia si a patra: “Am picat dar exemplul e Doncaster. Ca si noi, ajunsa nu demult in esalonul cinci dar acum jucand in divizia secunda”. Adevar graieste. In diviziile tuturor posibilitatilor, o multime de cluburi traiesc aceste ultime etape pe muchie de cutit.

 

Nu doar Doncaster s-a plimbat recent nebuneste cu liftul intre divizii. Charlton Londra, prim-divizionara intre 2000 si 2007, va juca din august in liga a treia iar “Sfintii” de la Southampton, retrogradati in 2005 dupa 27 de ani neintrerupti in elita, i-ar putea urma. Scenariul e cu atat mai socant cu cat intr-un anumit 31 martie 2007 Southampton castiga cu 6-0 in deplasare la Wolves. Care “Lupi” de la Wolverhampton Wanderers se intorc acum in Premier League, unde mai jucasera recent si in editia 2003-2004. Doar mentionand faptul ca pentru managerul Mick McCarthy, fost capitan si selectioner al Irlandei, promovarea e bifata la finele unui sezon in care ferventul sau critic, Roy Keane, un fost elev la “verzi”, si-a frant gatul la prima sa incercare, cu Sunderland, mai notabil de subliniat este insa faptul ca euforia elevarii in Eldoradoul cosmopolit al elitei ar putea fi iute scurtcircuitata, iar exemplele sunt garla.

 

Ca si Wolves, ar mai fi Derby, Sheffield United, Watford, Crystal Palace, Norwich si Leicester, care in ultimii ani, din 2003 incoace, n-au rezistat mai mult de o editie in Premier League. O explicatie vine de la Ray Houghton, fostul mijlocas irlandez al lui Liverpool sau Villa, care a sesizat nivelarea valorica in jos a esalonului doi, benefica spectaculozitatii si competitivitatii Championship, mai “stransa” ca niciodata, cu numeroase echipe aspirand la accederea la baraj, dar lovind ulterior, odata nou-promovatele izbindu-se de rigorile elitei. Tinerii Ebanks-Blake si Kightly, plus masivul Iwelumo, au adunat 49 de goluri pentru “Lupi”, dar vor avea ei oare dintii la fel de ascutiti in Premier League? McCarthy stie deja raspunsul, din experiente anterioare, si l-a imprumutat din elita, de la Villa, pe Marlon Harewood, poate cu gandul unei permanentizari.

 

La fel, rezistand ce-i drept doi ani, Ipswich Town a realizat rapid, in 2002, ca elita-i o palarie prea mare, desi fosta castigatoare a Cupei UEFA izbutise dupa promovare sa mai dea o raita prin aceeasi competitie europeana. Reading, o elevata in premiera, a copiat-o cu cele doua sezoane de aer tare, curmate brusc anul trecut, cand invingea cu 4-0 in deplasare la despartirea de Premier League! Ei bine, pe 3 mai, in duminica ultimei runde a ligii a doua, Reading va primi vizita lui Birmingham City, care castiga si ea cu 4-1 la retrogradarea de anul trecut din primul esalon, rivalele din Anglia “centrala”, Midlands, fiind acum in morisca revenirii in elita.

Cat de urias e pasul intre Championship si Premier League o sugereaza soarta trupelor din Birmingham, City respectiv West Bromwich Albion, care au reusit laolalta 5 promovari din 2002 incoace, urmate uneori si dupa un an de retrogradari. Iar Albion, lanterna rosie a elitei, ar putea face rocada cu City. Ametitor.

 

Totusi, ar exista si un contraexemplu. Nou-promovatele din anul 2001, si anume Fulham, Blackburn si Bolton, si-au pastrat de-atunci statutul de prim-divizionare, uneori cu chiu cu vai, dar elevarea lor in bloc, urmata de consolidarea in elita, a oferit pilde demne de urmat. Manchester City n-a mai retrogradat de la sosirea in Premier League, in 2002, nici Portsmouth, promovata in 2003, ori West Ham si – incredibil – Wigan Athletic, ajunse la masa bogatilor in 2005. Si o mentiune in plus pentru Bolton Wanderers si West Ham. Cele doua au rezistat desi promovarea o reuseau la baraj, triumfand in finale impotriva aceleiasi Preston North End, semn ca gruparile elevate via play-off n-ar fi neaparat victime sigure. De fapt, nici o regula nu sta in picioare cand e vorba de plimbarea dintr-o divizie in alta…

 

Si apropo de promovarea in urma fascinantelor baraje, statistica de la intrarea in noul mileniu incoace spune ca locul 3 in ierarhia finala a Championship e pasaportul cel mai sigur spre elita. Hull devenea anul trecut a cincea echipa prinzand “bronzul” care sa ajunga in Premier League via-baraj, dispunand de Watford, ocupanta locului 6 la final, in semifinala tur-retur si de Bristol City in finala de pe Wembley. Comparativ, cluburile incheind campionatul pe locurile 5 si 6 au promovat de cate doua ori, in vreme ce pozitia a patra a adus ghinion absolut.

 

Asadar e plin de… submarine care au mai iesit la suprafata, insa ar fi doua, si inca galbene, ca in cantecul Beatlesilor, Yellow Submarine, ce au imersat subit iar acum incearca din rasputeri sa revada zapezile de altadata. Wimbledon AFC si Leeds United n-au in comun doar galben-albastrul, prezenta in teren pentru ani buni a “durului” Vinny Jones, ce trecea intr-un intermezzo de la londonezi la Elland Road in 1989, si excluderile sau depunctarile rezultand in retrogradari, ci si experienta duelurilor directe in Premier League.

 

In 18 martie 2000, in ultimul lor joc direct in prima liga, Wimbledon deschidea scorul la Leeds in minutul 2, finalmente Bakke, Harte si Kewell intorcand rezultatul la 4-1, United calificandu-se de pe locul 3 in Champions League iar londoneza retrogradand de pe antepenultima pozitie. Mileniul trei a fost insa nemilos cu cele doua.

 

Leeds ajungea sa retrogradeze pana si din liga a doua, cu o penalizare, iar anul trecut, datorita uneia si mai mari, de 15 puncte, rata in favoarea lui Forest promovarea automata, ce ar fi fost acontata la doar un punct in urma campioanei esalonului trei, Swansea. Sfarsita la baraj, Leeds pierdea cu 1-0 finala cu Doncaster, episod de care n-ar vrea sa-si reaminteasca, mai ales acum, cand un alt baraj pare a o paste.

 

Mereu in ascensiune dupa ce s-a regrupat la baza piramidei fotbalului englez, promovand succesiv, Wimbledon AFC a jucat sambata in deplasare la rivala locala din sud-vestul Londrei un derby avand miza accederii in liga a cincea, prima sub profesioniste. Lideri uneori si distantati, “Domnii” galben-albastri au fost ajunsi recent pana la o diferenta de 3 puncte de vecinii de la Hampton&Richmond, care pierdeau anul trecut promovarea in finala barajului, 0-2 cu Eastbourne Borough. Acum, nou-promovatii de la Wimbledon au avut curajul de a le reteza visele, meciul cheie al sezonului in seria sudica a esalonului sase, Blue Square Conference, incheindu-se sambata 1-1, Quarm 52 – Main 82. Asadar Wimbledon in Blue Square Premier deja inaintea ultimei etape, semn ca si submarine galbene copiaza cu folos nebuneasca navigatie a altora intre divizii…