Posts Tagged ‘derby’

Veritabilul derby Poli -„U” are un X după 44 ani, şi tot în octombrie!

Octombrie 22, 2010

Aseară, 22 octombrie 2010, s-a repetat pentru prima dată de la inaugurarea duelului Politehnica – Universitatea în elită ca rivalele studenţeşti să-şi împartă punctele pe Bega. Într-un derby sub semnul tradiţiei, unicul fapt netradiţional era remiza.

Dar ca şi în 2 octombrie 1966, în prima ediţie de campionat în care grupările din Timişoara şi Cluj trecuseră de la aceeaşi denumire, Ştiinţa, la cele actuale, şi acum a fost egal: 2-2. Atunci a fost 1-1, noua Politehnica încheind ultima sezonul, pe 14, şi retrogradând pentru câţiva ani buni. Ca o coincidenţă, numai atunci s-au mai întâlnit în octombrie! Iar de la reluarea duelului, în 1973-1974, n-a mai fost urmă de egal la Timişoara între cele două…

După ce cu neruşinare ni s-a împuiat capul despre falsul derby Dinamo – Steaua, de fapt o faţetă evidentă a imposturii ce a generat tragedia postbelică românească, Poli Timişoara – „U” Cluj s-a prezentat ca un veritabil duel de tradiţie al fotbalului nostru, în fond una dintre cele mai longevive încleştări din arena carpatină şi totodată cu un iz cândva demn, dat de trecutul dizident al celor două grupări fost „studenţeşti”. Lucrurile s-au mai schimbat dar nostalgia altor vremuri dă o notă aparte acestui joc bănăţeano-transilvan.

„50.000 oameni la Poli – U în Divizia B” remarca www.diviziasport.ro , siteul online al Radio Timişoara, adăugând un clişeu de arhivă de la acel joc de 4-1 în favoarea Timişoarei, în primăvara lui 1984, important în economia luptei pentru repromovare. Alb-violeţii aveau să revină atunci în elită.

Interesant, ultimii ani buni n-au găsit Universitatea în elită, aşa încât consemnăm un unic 3-0 în 5 aprilie 2008, pe „Dan Păltinişanu” din Timişoara, precedentul duel Poli – „U” pe Bega datând din 3 mai 1997: tot 4-1.

În ordine cronologică, iată meciurile jucate în prima ligă sub actuala lor denumire la Timişoara între bănăţeni şi „Şepcile Roşii” în ultimele peste patru decenii, pornind chiar de la acel 1-1 în octombrie ´66…

2 octombrie 1966….. 1-1

9 septembrie 1973… 1-0

26 martie 1975…….. 0-2

28 martie 1976…….. 2-0

Etapa a 24-a, în 1979-´80… 2-0

7 martie 1981………. 3-2

20 martie 1982…….. 2-0

27 aprilie 1986…….. 1-2

28 noiembrie 1987.. 1-0

25 martie 1990…….. 4-1

9 decembrie 1990…. 4-0

7 noiembrie 1992…. 0-1

18 decembrie 1993.. 1-0

Etapa a 23-a, în returul 1995-´96… 2-0

La unele dintre cele mai bune clasări ale poliştilor, în 1976 respectiv în ´91, locurile 5 şi 4, alb-violeţii au învins la zero nişte alb-negri care aveau să încheie acele ediţii pe locul 18, ultimul. Memorabil este şi un alt 4-1, cel din martie 1990, într-unul dintre primele jocuri după lovitura de stat globalistă din România, când Timofte II semna o dublă.

Nou-promovata „U”, venită pe Bega de pe un loc superior concitadinei campioane CFR, i-a barat Timişoarei calea spre primul loc, rămas Galaţiului. De ceea ce i-a fost frică lui Cosmin Contra, Poli n-a scăpat. Când îi era lumea mai dragă, şi într-un duel în general de „1”, gazda pe val s-a înecat în faţa unui club ce nu mai remizase pe Bega din 2 octombrie 1966.

Anunțuri

O altfel de avancronică Everton – Liverpool

Octombrie 17, 2010

Aşa cum am semnat în Fotbal vest, o avancronică inedită a derbyului, de la faţa locului…

EXCLUSIV DIN LIVERPOOL: GOODISON şi ANFIELD… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room

Duminică, pe „Goodison”, e derbyul local Everton – Liverpool, unul trist, al locurilor 17-18. Pentru a desluşi mai multe, am păşit cu aparatul foto în culise la Anfield.

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar – conform amfitrionului nostru – cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor inclusiv cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

„Mai bine la Beirut decât la comun cu Liverpool!”

De la clişee cu jucători şi antrenori, la tablouri în rame aurite ale fondatorilor… Ne priveşte sever “King” John Houlding, producător de bere, consilier şi primar în Liverpool, ba chiar parlamentar, care a ajutat-o pe Everton pe când puţini o făceau, în vremurile cu “albaştrii” jucând încă pe Anfield Road, şi care i-a constituit pe “Cormorani” odată ce “Caramelele” s-au mutat de-acolo, chiar ducându-i în doar 9 ani la titlul naţional. De fapt, o altă dovadă a întrepătrunderii istoriei iniţiale a cluburilor am văzut în preajma portretului lui Houlding… „Anfield a fost casa lui Everton FC din 1884 în 1892. Primul ei joc aici a fost în 27 septembrie 1884, un 5-0 cu Earlstown FC”, e scris pe placheta înmânată de rivala albastră Everton clubului vecin Liverpool FC, şi care e expusă în muzeul de la Anfield al „Cormoranilor”.

Mai mult, în vremuri demult apuse, cele două rivale din Liverpool şi-au împărţit şi… hârtia programului de meci, având unul comun timp de peste trei decenii, după cum relevă un panou explicativ de pe frontul stradal al arenei Goodison Park: „Unicul program oficial editat cu împuternicirea lui Everton şi Liverpool”, e scris pe panoul turului istoric al lui Goodison, menţionând că rivalele au avut un program de meci la comun din 1904 şi până în 1935!

Şi tot în periplul istoric de la Goodison Park e prezentată o fotografie de grup a suporterilor celor două rivale, pozând fericiţi împreună după un 1-1 pe acea arenă între „Caramele” şi „Cormorani”, în 1948, în faţa unei asistenţe record de 78.299 spectatori. Remarcabil în clişeu e spiritul deschis, voios, al fanilor rivalelor, acea camaraderie a breslei iubitorilor de fotbal, fără aere ori rivalităţi prost înţelese. Oamenii erau nevoiaşi, mult mai strâmtoraţi decât în zilele noastre, însă mai uşori la suflet, mai bogaţi la inimă, neînvrăjbiţi ori infatuaţi. Erau uniţi de pasiunea pentru fotbal. De fapt, în anii postbelici, chibiţii din Liverpool cât şi din Manchester, deşi ţineau cu una dintre echipe, obişnuiau să meargă la meciurile de-acasă ale ambelor cluburi, parcă într-o solidaritate locală.

Altele sunt însă vremurile şi, deşi constrânse financiar în ultimii ani, Liverpool FC şi Everton nu pot depăşi ascuţişul rivalităţii lor locale pentru a se uni în ridicarea unei noi arene „comune”, în ciuda faptului că „albaştrii” au jucat acei 8 ani pe teren propriu la Anfield Road, în secolul XIX! „Mai bine la Beirut decât să împartă cu Liverpool”, mi-a explicat jurnalistul Paul Wilson, de la The Guardian, vizavi de dogmatismul favoriţilor săi, Everton, de a rămâne de sine stătători, de cealaltă parte a parcului Stanley. Căci da, Goodison şi Anfield sunt despărţite doar de o întindere verde…

De la pluşul sălii conducătorilor, în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, cu scaune încă de lemn, datând din 1906, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Iar bancheta capitonată a lui John Lesley Handley, dispărut la doar 27 ani, conform plăcuţei memoriale, sigur a fost preluată de alt fan de vază, la asemenea cerere. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, un unic „brâu” sub balcon, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. Câştigat în premieră în 1901, când cu „King” Houlding.

E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiarul acum al lui Roy, HOME TEAM DRESSING ROOM, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, apărarea stă după uşă la stânga, cu tricourile frumos înşirate de la Reina şi 2 G Johnson încolo, şi anume Carragher, Agger, Skrtel, Kyrgiakos, Fabio Aurelio, mijlocaşii pe alt perete, cu Gerrard luându-i sub aripi pe Poulsen şi Cole, iar atacanţii la un al treilea, Babel, Torres, Kuyt, Ngog, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi peretele opus, cel al rezervelor, cu un vechi clişeu al lui Shankly vorbindu-le băieţilor chiar în acest loc. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, de exemplu Barclays, Adidas, Standard Chartered şi BBC Sport pentru Premier League, hol revărsându-se pe treptele coborânde spre teren, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. Loc unde a răsunat recent în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, în colţul stânga jos al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea mea, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Turul, trecând pe la băncile de rezervă cu câte 21 locuri pe 4 rânduri, se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet. O mică secţiune din două rânduri, cu tot cu o gradenă originală de susţinere, sunt salvate şi expuse în muzeu, în faţa unui panoramic reluând la nesfârşit momentul Istanbul…

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, şi la „Memorialul” dinafara arenei, din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly, inaugurată de soţia sa, Nessie, în 26 august ´82, la opt ani după ce Bill preda ştafeta. Sunt nume de rude, tată şi fiu, fraţi, surori… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, „Hillsborough Justice Campaign”, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… Iar pe flamura cu flacăra unui chibrit şi o balanţă stă scris „Încă nu s-a făcut dreptate” şi 96 – JUSTICE FOR ALL.

Sunt doi Brown. 18 şi 25 ani. Doi Glover. 27 şi 20. Chiar 3 Harrisoni: 15, 27, 31. Doi Hewitt. 17 şi 16 ani… Howard şi Rimmer, taţi şi fii. Gerald Baron Snr, cel mai vârstnic, la 67 ani. Şi Jon-Paul Gilhooley, verişorul lui Stevie G, cel mai fraged, la 10 anişori. Şi un masterand în ştiinţă, Jones, unul dintre cei 78 sub 30 de ani. Şi poate cel mai cumplit, surorile Hicks, Sarah Louise (19) şi Victoria Jane (15), din cele şapte fete pierite, şi ale căror părinţi, şi ei atunci la faţa locului, au înfierat cinismul autorităţilor într-un recent documentar investigativ televizat. În memoria lor, în muzeu, o pictură din partea branşei scandinave a fanilor clubului, cu clasicul clişeu cu peluza post-tragedie, inundată de eşarfe, flori, jerbe… 

De fapt, memoria fanilor şi a lui Shankly te urmăresc ca o umbră la Anfield, şi în muzeul având drept intrare o veche poartă originală de acces din lemn roşu cu însemnul „Spion Kop – bilete anuale”, acolo regăsindu-se şi cărticica „The Little Red Book”, cu „gândurile” lui Bill…

„Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Mai greu pentru „Tunari” pe Lane decat la Camp Nou!?

Aprilie 12, 2010

Miercuri seara e Tottenham – Arsenal, „The Classic” in nordul Londrei, iar Manuel Almunia a lansat razboiul psihologic spunand ca ar fi mai dificil pentru „Tunari” pe White Hart Lane decat in arena barceloneza unde tocmai a incasat patru. Diplomatie.

"Captain" Fabregas e out...

... asa incat sperantele cad pe umerii lui Walcott. Va fi el la Lane in postura de marcator de pe afisul magazinul oficial al "Tunarilor din statia Finsbury Park?

Cert e ca Arsenal nu-si va permite sa cedeze piesele grele, gen Fabregas, mai ales in fata asaltului tot mai evident al lui City, daca vrea sa-si pastreze locul in "careu". Tricourile pot fi insa intr-adevar vandute la solduri... Alte modele apar in iunie...

Vizitele ros-albilor la Lane spun insa cu totul altceva… 0-0 in sezonul trecut. O victorie cu 3-1 cu inca o editie in urma. Si tot asa… 2-2. 1-1. 5-4. 2-2. 1-1. 1-1. 1-1. Ultimul succes al lui Spurs acasa in dauna Arsenalului, in Premier League, dateaza din 7 noiembrie 1999, cand Iversen si Sherwood marcau intr-un 2-1, cum puteti vedea aici…

http://www.mehstg.com/arsestat.htm

In contrast, la finele lui octombrie, pe cand Spurs se pregatea sa descinda pe Emirates pentru o deplasare de campionat in care n-a mai triumfat din 1993, Robbie Keane trambita ca bleumarinii au un lot cel putin la fel de bun ca Arsenal. Pe-atunci, rivalele locale erau vecine si in clasament dar si surclasarea semnata de „dubla” lui van Persie si golul lui Fabregas i-au distantat intre timp pe „Tunari”. Care miercuri, in direct pe Sky Sports, pot sari cu o victorie peste campioana United, pe locul 2, in vreme ce cele trei puncte nu i-ar fi suficiente lui Spurs s-o ajunga pe locul 4 pe Manchester City.

Totusi, cum la bataie sunt locuri in Champions League, derbyul de pe Lane e ascutit ca taisul lamei. Iar vorbele lui Keane, paradoxal revigorat la debusolata Celtic dupa eliminarea cu irlandezii sai, s-ar apropia acum de liman, cand principalul marcator al „Tunarilor”, capitanul Fabregas, pare a nu mai adauga celor 15 reusite in liga, alaturandu-i-se lui Gallas in infirmerie, de unde tocmai a iesit la antrenamente normale van Persie.

Fara piese cheie, Arsenal poate spera doar ca lidera Chelsea sa alunece pe o coaja de banana, nepermitandu-si in schimb la randul ei sa paseasca gresit. Mai ales la Lane. Unde gazdele, socate de eliminarea in prelungiri pe Wembley, vizeaza o rabufnire imediata, poate prin principalul lor puncher, Defoe, cel cu 17 goluri in campionat dar si inlocuit in semifinala F.A. Cup.

Traditia e net defavorabila lui Spurs, impotriva-i fiind si oboseala acumulata pe „islazul” alunecos de pe Wembley, intr-un weekend pe cand Walcott s-a tolanit la un Play Station din fotoliu, cu Messi golgeter. Dar vor conta pana la urma absentii fara de care Wenger n-ar concepe sa-si inchege unsprezecele?

Cert e ca Berbatov, desi strangand totusi 12 goluri in Premier League pentru United, s-a indepartat de statutul de titular de drept pe Old Trafford pe cand i-ar fi putut servi si pe mai departe cu folos lui Spurs, de unde ca tocmai jucatorii cheie cedati recent de cluburile fortand usa primelor patru au mentinut decalajul si nu neaparat prin contributia adusa la noile grupari ci prin lasarea unui gol in urma lor.

Se prea poate ca Manchester City, care o asteapta spre final pe Spurs la Eastlands, sa reuseasca intr-adevar marea ascensiune, facand rocada in careu cu Liverpool, alte eventuale clarificari fiind asteptate in „dubla” de sambata, City – United in Manchester si Spurs – Chelsea in nordul Londrei. E posibila o dupa-amiaza mai tensionata ca asta!? Ma indoiesc… Iar jocul rezultatelor ar putea-o gasi duminica in varf tocmai pe Arsenal, ce va descinde si la Wigan.

Dar pozitia lui City, intarita vara trecuta si cu Barry, capitanul lui Villa, si Lescott, fundasul lui Everton, cu care-si permite luxul sa-l tina chiar si in tribuna, isi gaseste pe undeva explicatia exact in slabirea prin punctele esentiale ale contracandidatelor sale la amenintarea respectivului careu. Villa, eliminata neceremonios din Cupa Angliei, cu talpa lui Terry pe tibia lui Milner, si Everton, ce gasea un inlocuitor imediat in defensiva in persoana lui Distin, mai au doar sanse limitate la pozitia inhatata de City, si asta poate tocmai datorita constrangerilor bugetare suferite in mod evident de O’Neill si Moyes.

Pe cand Spurs s-a descurcat cu cateva puncte mai bine gratie aducerii lui Redknapp cu sine a varfurilor inegale de la <Pompey>, Defoe si Crouch, care ar da uitarii trecerea pasagera a lui Berbatov pe la Lane daca vor izbuti ceea ce Keane si compania ratau la potou tocmai in fata lui Arsenal, in „afacerea lasagna”, in urma cu patru ani… Calificarea in Champions League.

Si acum, ca si atunci, Spurs e foarte aproape de locul patru. In 2006 l-a pierdut in ultima etapa. In 2010 pare a avea nevoie de salturi de cangur pentru a prinde urma „miliardarei”. Pe cand City si-a creat avantajul de a cheltui masiv, progresand insa poate mai mult gratie reculului lui Liverpool, celelalte trei au batut mai degraba pasul pe loc in raport cu fruntasele iar rezultate recente din alte competitii, un United – Villa 2-1 in finala Cupei Ligii si Chelsea – Villa 3-0 sambata, sunt sugestive in acest sens.

De aceea, cu toata precautia si temerile de fatada ale lui Almunia, o Arsenal tragand la titlu ramane mai potenta chiar si fara „Tunari” cheie in linia intai decat urmaritoarele lipsindu-le acel ceva. De fapt, marea victorie a lui Wenger in acest sezon a fost sa se regaseasca inca si-acum, in aprilie, pe podium, in lupta pentru titlu, dupa ce in vara ii era prezisa o soarta impartasita azi de Benitez cu „Cormoranii” lui…

Acum 10 ani, Petrescu si Zola marcau de Pasti pe Old Trafford

Aprilie 2, 2010

Aceeasi competitie, prima liga engleza, acelasi for, The Premier League, alt calendar competitional. De-a lungul deceniilor, fotbalul insular a avut obiceiul de a organiza doua etape de campionat in perioada Pastelui, cu grosul jocurilor sambata si lunea. Inainte si dupa Duminica Mare. Cam la fel era schitat programul si in jurul Craciunului, cu meciuri de Boxing Day, 26 decembrie.

Nu e cazul de asta data. E drept, e mare meci mare sambata la amiaza la Old Trafford, United – Chelsea, intre campioana si vicecampioana, intr-un derby al primelor clasate, insa runda de sambata si duminica nu ofera un bis si luni, o alta etapa, ca pe vremuri… Ca de exemplu acum 10 ani, in lunea Pastilor din 24 aprilie, cand „bisul” includea acelasi United – Chelsea.

Ei bine, de cativa ani, a doua zi de Pasti a fost stearsa din calendarul competitional, poate si datorita inghesuirii la mijlocul aceleiasi saptamani a partidelor din eurocupe. In 2007 s-a intamplat ultima oara ca lunea sa fie una fotbalistica, 6 jocuri ale etapei avand loc in 9 aprilie.

Cu inca un an inainte, in 2005-2006, s-au disputat cate sapte jocuri in 15 si 17 aprilie, Lampard marcand atat intr-un 2-0 la Bolton cat si pe Stamford Bridge, 48 de ore mai tarziu, intr-un 3-0 cu Everton, puncte care consolidau postura lui Chelsea de viitoare campioana, cu un avans de opt puncte, in fata unei United care atunci remiza alb acasa in uvertura etapelor de Pasti, cu Sunderland, in vinerea de 14 aprilie.

Iar acum zece ani de exemplu, intr-un sezon inceput de Manchester United din postura de detinatoare a triplei Champions League – Premier League – F.A. Cup, si pe cand traditia celor doua etape de Pasti era inca bine inradacinata, Dan Petrescu si Gianfranco Zola marcau pentru Chelsea pe Old Trafford, in deplasarea de luni, in minutele 22 si 36, intorcand rezultatul dupa ce Dwight Yorke deschidea scorul in minutul 10. Bucuria „albastrilor” n-avea insa sa dureze, Solskjaer egaland in minutul 40 iar acelasi Yorke semnand victoria cu 3-2 a „Diavolilor rosii”, la mijlocul mitanului secund.

Remarcabil, cu doua zile inainte, sambata, in vreme ce United era desprinsa cu 3-0 deja dupa 29 de minute, la Southampton, inclusiv prin reusitele lui Beckham si acelasi Solskjaer, Chelsea de exemplu doar remiza acasa, 1-1 cu Boro, dupa ce Poyet inscrisese in minutul 10. Cu alte cuvinte, in doar 48 de ore „Diavolii rosii” au strans 6 puncte, comparativ cu unul al „albastrilor”. In acele vremuri, rundele de Pasti puteau altera cursul sezonului, puteau schimba soarta lucrurilor. De altfel, United avea sa incheie in 2000 cu un avans de 18 puncte fata de Arsenal.

Intr-un fel, marcatorul de-altadata, Zola, e probabil usurat ca ai sai „Ciocanari” n-au de bisat si intr-a doua zi de Pasti, asta judecand dupa reclamatia belicoasa emanata de la Upton Park, in directia concitadinilor de la Fulham, „vinovati” nevoie mare ca abilul Roy Hodgson si-ar fi menajat 5 titulari in deplasarea la Hull, o adversara directa a visiniilor italianului in lupta pentru salvare. Ei bine, „Cabanierii” au facut minuni cu un lot restrans, a se citi un sirag de 16 jocuri in Europa League, si orice manager chibzuit ar fi abordat jocul tur cu Wolfsburg, din sferturile de finala in premiera atinse de alb-negri, luand in calcul recuperarea jucatorilor sai.

Fulham navigheaza la mijlocul clasamentului fie si cu „distractia” europeana pe cap, pe cand West Ham n-are suflu de jocuri la 48 ore distanta, cum o dovedea de Boxing Day, cand era pamantie la Spurs, intr-un 2-0 fara comentarii.

Totusi, la cat e de stufos calendarul competitional al ligilor inferioare, cu 46 runde, traditia etapelor de sambata si luni, la Pasti, e mentinuta mai mult de nevoie. Deci luni se va merge totusi pe stadioane in Albion…

Un vocal localnic despre o rivalitate ce divizeaza in familie

Ianuarie 19, 2010

Pe BBC1, mare meci mare. Un derby local. City v United, in Manchester, in semifinala amanata cu doua saptamani a Cupei Ligii.

Scriam recent de Ian Brown, artist solo, fost vocalist al celebrei The Stone Roses, ale carei slagare rasuna in zi de meci la Old Trafford, si iata-i opinia despre fotbal, despre „Diavolii rosii”, trupa sa de suflet. Avand in familie fani Manchester City, Ian stie mai bine cum stau lucrurile pe falia de fapt subtire intre albastru si rosu. Culori sub care, indiferent de simpatii, bate tot o inima de fan…

http://www.youtube.com/watch?v=rd_O4jJIiO8

Si daca tot suntem la pasiunea lui Ian pentru United, iata-l si in post de selectioner al unui XI Dream Team…

http://www.youtube.com/watch?v=3Olg5ifRlyA

De cealalta parte a baricadei, Noel Gallagher, de la un alt faimos grup al anilor ’90 din Manchester, Oasis, vorbeste despre dragostea sa, Man’City, si plecarea de pe Maine Road pe City of Manchester Stadium.

http://www.youtube.com/watch?v=qu4pUqJAVJ4

Pe coloana sonora a unuia din hiturile lui Brown, F.E.A.R., inapoi pe Old Trafford, cu un tur de orizont cu vedere spre trecut al clubului finalist la zi a Champions League…

http://www.youtube.com/watch?v=oE9lHPJsN4c

A doua „repriza” a semifinalei, saptamana viitoare, pe Old Trafford.

Madchester sau Cum au crescut altii

Ianuarie 2, 2010

Miercuri 6 ianuarie va fi sarbatoare in Manchester. Pe City of Manchester Stadium, arena a municipalitatii ridicata intru gazduirea Commonwealth Games, rivalele City si United vor juca in prima mansa pentru un loc in finala Cupei Ligii. In returul din 20, pe Old Trafford, ca de obicei, la megafoane vor rasuna acorduri din The Stone Roses, formatie locala „cap de afis” mondial si al carei solist Ian Brown ne poarta pe strazile Manchesterului cu imnul Stellify, postat spre finele acestui articol… 

Asadar voi incepe anul 2010 asa cum ne-am despartit de 2009, cu muzica Made In Madchester, intr-o paralela football – music a la Manchester. A fost un adevarat curent muzical ce a stat in anii ’80 la baza remodelarii identitatii unei urbe in cautari in perioada post-industriala. Au fost formatii, inca in activitate, si destule slagare ce au definit cultura insulara a acelor ani si a ceea ce avea sa urmeze. Destui dintre spectatorii prezenti in acest ianuarie la disputele de pe City of Manchester Stadium si Old Trafford, din semifinalele Carling Cup, au crescut si pe liniile sonore postate in continuare, asteptand pe-atunci si la o redesteptare fotbalistica a orasului.

Muzica unor grupuri din Manchester a revigorat scena britanica dar a dat parca un impuls si fotbalului local, marea United reusind in 1993 recucerirea titlului, dupa peste doua decenii, un prim pas al dominatiei sale in Albion. In anii ’80, titlurile n-au luat calea Manchesterului, ci doar Cupa Angliei, cucerita de United in 1983, contra lui Brighton & Hove Albion, la cateva luni dupa ce „Diavolii rosii” cedasera lui Liverpool in prelungirile finalei Cupei Ligii, respectiv in ’85, in dauna lui Everton. Atat.

Pentru City, semifinala de miercuri si din 20 ianuarie va reprezenta o prima aparitie in penultimul act al unei competitii knock-out, oricare ar fi ea, din 1981 incoace. Dupa aproape 30 de ani! Atunci, „albastrii” ajungeau in finala Cupei Angliei, FA Cup, pe care o pierdeau in rejucare, 2-3 cu Spurs, dupa 1-1 in jocul initial. Iar Cupa Ligii reprezinta ultimul trofeu castigat de clubul mutat de pe Maine Road, din Moss Side, cu un 2-1 contra lui Newcastle, in februarie ’76. Au trecut 34 de ani…

In 1976 se lansa in Manchester si legendara Joy Division, cu solistul vocal Ian Curtis, niste pionieri prin stilul post-punk al curentului Madchester. Din ’80, in urma disparitiei lui Curtis, ceilalti trei, in frunte cu Bernard Sumner, si el un „mancunian”, nascut in Salford, au continuat sub numele New Order, trecand spre electro, alternative, house si new-wave.

In continuare, fiind inca in inertia Sarbatorilor si abia recuplandu-ne la „fotbalul la el acasa”, cateva clipuri cu grupuri celebre din Manchester…  New Order, James, Morrissey, Ian Brown (continuator solo al The Stone Roses) si Inspiral Carpets. N-am inclus in selectie Oasis, trupa fratilor Gallagher, de altfel mari fani Manchester City, rasarita drept o continuatoare in anii ’90 a pionierilor din anii ’70/’80.

Putina muzica in preambulul fotbalului nu strica. Mai ales ca multi suporteri, inainte de a lua drumul arenelor, in masini ori chiar si ajunsi pe Old Trafford, unde The Stone Roses se revarsa cu consecventa din toate difuzoarele inaintea jocurilor, sunt purtati pe asemenea linii melodice din alte vremuri.

Dupa New Order, cu Crystal, trec la James, cu Getting away with it (all messed up)…

Si de la Morrissey, nascut si el in Trafford, fost in The Smiths, cu Something is squeezing my skull, la Ian Brown, cu Stellify

Si inchei cu Inspiral Carpets, alti pionieri pentru care si-a facut ucenicia in jurul scenei unul dintre Gallaghers, cu Two worlds collide

La un an de la Alexandros, lacrimogenele o intrerup pe Pana

Decembrie 6, 2009

Jocul lui Panathinaikos de duminica a fost intrerupt datorita inclestarii Politie - protestatari inafara Stadionului Olimpic, la aniversarea unui an de la uciderea de care fortele de ordine a lui Alexandros Grigoropoulos, un suporter de 15 ani, a carui amintire e reliefata pe exteriorul peluzei Leoforos, in dreptul celebrei Porti 13 de la vechea arena Apostolos Nikolaidis

Parca nu-i fusesera de-ajuns esecurile in meciuri cheie din saptamana precedenta, 2-0 la Olympiacos, si 1-0 joi la Istanbul, cu Galata. Panathinaikos a fost deposedata de fotoliul de lidera in eternul derby din Pireu iar pe malul Bosforului i s-a confirmaj ca mai are de transpirat pentru a se califica in fata lui Dinamo.

Panathinaikos, aflata in urmarirea noii lidere Olympiacos, invingatoare 1-0 cu Xanthi, a fost insa intrerupta in cursul reprizei secunde a jocului de campionat cu Atromitos, din etapa a 13-a a Superligii Greciei, la scorul de 2-1, stabilit inaintea pauzei, dupa ce golurile mijlocasului Kostas Katsouranis ii desprinsesera pe „verzi” in minutele 6 si 33.

Meciul a fost intrerupt 25 minute, echipele retragandu-se la vestiare in baza deciziei oficialilor, odata ce gazele lacrimogene imprastiate de fortele de ordine in incercarea de a dispersa protestatarii dinafara Stadionului Olimpic au fost purtate de vant in incinta arenei. Tulburarile s-au produs in complexul Satului Olimpic gazduind terenul provizoriu al clubului atenian.

La reluarea jocului, vizitatorii au ramas in 10 oameni in ultima jumatate de ora, avantaj de care a profitat Djibril Cisse, in chiar ultimul minut, rotunjind scorul la 3-1 si mentinandu-i pe „verzi” la un punct in plasa campioanei.

Iuresul iscat in jurul Stadionului Olimpic la ora jocului a coincis cu implinirea unui an de la uciderea tanarului Alexandros Grigoropoulos in urma unui conflict intre protestatari si Politie, scanteie care a aprins si intretinut timp de cateva saptamani in cursul toamnei lui 2008 vehemente si violente proteste stradale de masa.

Duminica, numerosi manifestanti au marsaluit in zona centrala a capitalei Greciei cu ocazia comemorarii atenianului in varsta de 15 ani impuscat de Politie, iar emotiile au rabufnit din nou, fie si pe fondul insecuritatii sociale si a crizei economice cu care se confrunta tara, serioase inclestari intre protestatari si fortele de ordine inregistrandu-se atat in buricul urbei cat si in Satul Olimpic din Irini, in nordul orasului, unde „Pana” isi disputa mai nou meciurile.

Multi dintre tinerii capitalei simpatizeaza cu Panathinaikos, un simbol al zonei central-nord-estice cu adanci ramificatii in viata comunitatii, avandu-si „sufletul si inima” la vechiul stadion „Nikolaidis”, de pe artera Leoforos Alexandras. Tragicul incident ce a declansat revolta din toamna anului trecut s-a derulat in cartierul limitrof spre vest Exarchia, unul gazduind institutii de invatamant superior printre care Politehnica si Artele Frumoase.

Si mai multa incrancenare si durere, in care este tras din pacate si fotbalul, cu un joc intrerupt.

Esplanada Satului Olimpic din fata Olympic Stadium, construit pentru Jocurile Olimpice din 2004 si gazduind-o temporar pe Panathinaikos. Dinamo Bucuresti va juca in Irini la mijlocul saptamanii viitoare

Buruieni si mizerie in preajma intrarii in marele stadion, semn ca la nici 6 ani de la Olimpiada o infrastructura mult prea balonata e greu de intretinut. Noroc ca proiectul relocarii lui Panathinaikos in vestul Atenei, in Votanikos, e taraganat de birocratie

Derby: Liverpool si Everton, incotro?

Noiembrie 27, 2009

Derbyul de duminica, Everton – Liverpool, e al orgoliilor ranite, dupa o saptamana trista pe estuarul lui Mersey.

Gazda Everton a incasat un croseu teribil, guvernul britanic blocand proiectul „albastrilor” de a demara construirea unui nou stadion, in orasul satelit Kirkby. Vechiul Goodison Park e demodat si incorsetat de sirurile de case din zona, ce nu-i permit extinderea, in vreme ce arena de la Kirkby ar fi putut constitui un nou inceput pentru gruparea detinuta de Bill Kenwright.

Oaspetii, Liverpool, au fost eliminati din UEFA Champions League, pentru prima oara in gestiunea lui Rafael Benitez, iar planul lor de a construi trambitatul Stanley Park pare acum a se lovi cu atat mai mult de aspectul financiar, complicat in urma redirectionarii spre UEFA Europa League.

Lasand la o parte ca ambele cluburi ar avea nevoie stringenta de o crestere a veniturilor din vanzarea de bilete, pentru a tine pasul la acest capitol cu Manchester United si Arsenal, care si-au extins respectiv reconstruit arenele, problema a devenit cu atat mai arzatoare cu cat zilele trecute conurbatia Liverpool si-a inaintat laolalta cu alte 14 orase din Albion aplicatia si dovada de creditare in vederea gazduirii Campionatului Mondial din 2018, a carei candidatura Anglia si-a lansat-o.

Conform dosarului celor din Liverpool, orasul ar propune ca arene gazda atat preconizatul Stanley Park, viitor stadion cu 60.000 locuri al „Cormoranilor”, dar a carui constructie a fost amanata datorita turbulentelor financiare si stramtorarii creditarii, cat si amintitul stadion din Kirkby, devenit la ora actuala un proiect mort in fasa. Cu alte cuvinte, la cum stau lucrurile, Liverpool ar putea ramane pe dinafara daca Albionul ar castiga intr-adevar dreptul de organizare al C.M. din 2018. O eventualitate deprimanta pentru cluburile locale si ale lor numerosi simpatizanti.

In aceste conditii, intrebarea vine de la sine… Liverpool, incotro? Si aici nu e vorba doar de „Rosii”, ci si de „Caramele” si de orasul port in general.

In martie 2007, la ora dialogului cu Paul Wilson, ziarist localnic semnand editoriale in duminicalul londonez The Observer, un fel de supliment de weekend al cunoscutului cotidian stangist The Guardian, conducerea lui Everton n-ar fi agreat deloc o eventuala impartire a unui nou stadion cu rivala Liverpool.

Wilson, fan Everton, imi explica cum stateau lucrurile: „Nici vorba ca suporterii ori clubul sa fi dorit asa ceva si, oricum, Liverpool nu s-ar fi sinchisit nici ea. Marea majoritate a fanilor n-ar fi fost de-acord, chiar in conditiile in care Goodison Park este si el invechit, unica varianta fiind mutarea inafara orasului, la Kirkby, parte a unui complex comercial. La fel, linia oficiala a clubului e ca mai bine ar juca la Beirut, decat sa imparta cu Liverpool. Opinez ca solutia cea mai practica ar fi fost ca Everton sa se mute tocmai la Anfield Road, care inca e un stadion bun, incat te doare sufletul ca va fi demolat, decat sa ridice si ea o arena abstractizata, dar asta nu se poate intampla nici intr-un milion de ani. Pe de alta parte, stiindu-i pe americani intreprinzatori cum sunt, m-as fi asteptat ca noii investitori de la Liverpool sa faca un ban din impartirea Stanley Park cu Everton. Dar n-au fost interesati.”

Ei bine, doi ani si jumatate mai tarziu, lucrurile sunt incremenite cel putin in privinta impartirii stadionului. Insa cu o mentiune. Daca Liverpool FC ramane ferm pe pozitie, reiterand cu fermitate ca nu doreste construirea la comun a noii arene, Everton Liverpool s-a sucit brusc in urma esuarii proiectului de la Kirkby, cel putin la nivelul conducerii clubului, batand saua sa priceapa iapa ca i-ar surade mutarea intr-un stadion municipal. Asa cum se practica in nordul Italiei de exemplu. Ar fi insa o premiera in Albion.

Si oare ar fi Liverpool dispusa, in conditiile constrangerilor financiare, sa renunte la linia sa traditionala si sa devina o pioniera in insula, impartind arena cu clubul considerat mai mic, desi atragand mai multi suporteri localnici? Extrem de putin probabil, desi – lasand mandria la o parte – o logica de ordin geografic ar sugera o reevaluare a prioritatilor.

E bine stiut ca Anfield Road si Goodison Park sunt despartite doar de o intindere verde, Stanley Park, o pajiste avand si un lac in preajma arenei lui Everton. In Liverpool, un oras destul de intins, ambele stadioane sunt amplasate asadar in acelasi cartier, fapt ce ar sugera o unire a fortelor, daca barierele traditiei si rivalitatii n-ar sta in cale.

Insa Liverpool, care doreste inadins sa-si pastreze suprematia in oras, stie ca in plan financiar Everton ar fi mai interesata de o asemenea reuniune a fortelor, datorita capacitatii si mai reduse a arenei Goodison Park, incet-incet o adevarata relicva a fotbalului englez. Ca istoric, Goodison e fantastic. Insa realist vorbind, stadionul cu o biserica intr-un colt al sau numai pretabil fotbalului din 2010 nu mai este…

Asta pe cand Liverpool, proiectand noul Stanley Park aproximativ pe locul lui Anfield Road, oarecum rotit si putin deplasat, ar ramane suverana in zona.

Totusi, grijile lui Liverpool se ingroasa, proiectul deja contramandat fiind franat nu doar de lipsa creditarii pentru demararea constructiei, Cuiul lui Pepelea pentru americani, ci de-acum si de pierderile financiare rezultate din eliminarea din Liga Campionilor. In aceste conditii, o clasare de la locul 5 in jos la finele actualei editii de Premier League, echivalenta cu necalificarea in Champions League, ar complica si mai mult situatia, implicit decalajul fata de triunghiul fruntaselor fiind in pericol sa se mareasca simtitor.

Sezonul trecut, Liverpool incasa 23,2 milioane euro din prezenta in Champions League, opt milioane venind din optimea cu Real, spulberata cu 5-0, si sfertul de finala pierdut in fata lui Chelsea. Acum, scurtcircuitata in grupa, Liverpool a ramas cu o gaura in buzunar. Deloc placut, tinand cont de datoriile de sute de milioane ale clubului, renegociate vara trecuta, dar cu scadenta la ora Mondialului sud-african, o situatie noua pentru „Rosii”, condusi vreme de decenii cu mare precautie financiara, nicicand pe… rosu.

Everton, desi nu e imprumutata masiv la banci, n-a adus profit si este unicul club „cu firma” care realmente jongleaza pe un fir de ata, nepermitandu-si vreun lux banesc.

Si in acest context are loc derbyul de duminica de pe Goodison Park, lasand la o parte probleme celor doua echipe in acest sezon. Pe de-o parte, pierzand miercuri si la codasa Hull City, Everton s-a scufundat de-a binelea, intrand in hora retrogradarii. Incredibil dar adevarat. Indisponibilitatile recente nu-i ajuta cauza, capitanul Phil Neville adaugandu-se listei cam lungi ce-i da batai de cap scotianului David Moyes.

Nici in UEFA Europa League „albastrii” nu mai defileaza, ca in primele doua jocuri, castigate, fiind in schimb pusi la colt de Benfica, 5-0 la Lisabona si 2-0 pe Goodison Park. De fapt, combinand ultimele 20 de rezultate ale lui Everton si Liverpool, rezulta doar 3 victorii. Da, trei!

Liverpool vine dupa remize acasa cu Birmingham City si Manchester City, ambele 2-2, iar unicul punct smuls in 3 jocuri cu Lyon si Fiorentina au aratat ca Benitez nu mai exceleaza nici in Europa, teren propice spaniolului. Capitanul Gerrard abia a revenit dupa o accidentare iar Torres a fost menajat in Ungaria, „Cormoranii” lasand impresia ca schiopateaza iar unul ca Mascherano dand de inteles ca perioada de transferari din ianuarie i-ar putea servi despartirii de Merseyside. Nici Babel nu e departe, despartirea in vara de Xabi Alonso generand pare-se un efect de domino odata cu scurgerea sezonului. Influentului iberic i se simte tare mult lipsa pe Anfield Road.

Parca niciodata in ultimii ani un derby local in Liverpool n-a avut loc sub nori atat de sumbri si amenintatori. Problema stadioanelor si implicit a candidaturii orasului in cazul reusitei insularilor de a obtine dreptul de gazduire peste opt ani amplifica grijile suporterilor, dezamagiti de imposibilitatea cresterii veniturilor cluburilor si mai recent de rezultatele negative.

In plan economic, orasul Liverpool n-o duce pe roze iar sugrumarea creditarii si implicit a investitiilor in infrastructura fotbalistica nu-i ajuta deloc cauza. Vechile stadioane sunt amplasate intr-o intinsa zona rezidentiala, cu case insa modeste si multe dintre ele abandonate, cu grilaje la geamuri, intregi strazi fiind chiar parasite si in decadere. Este asteptat buldozerul. Cam aceasta este realitate in preajma parcului Stanley si cat rezultatele bune au curs iar planurile cu americani bogati si potentiale noi stadioane au fost trambitate sus si tare, lacunele majore au fost date uitarii. Dar evenimentele recente au aratat pericolul in care se regaseste orasul fotbalistic Liverpool, intr-o imagine de ansamblu a jocului in Albion.

E de prisos asadar sa mai reamintim ca ultimul titlu national al „Cormoranilor” dateaza din 1990 iar al „Caramelelor” din ’87. Iar ultimele trofee, din 2006 pentru Liverpool, Cupa Angliei la penaltyuri, respectiv din ’95 pentru Everton. Tot FA Cup. Cate n-au strans alde Manchester United, Chelsea ori Arsenal de-atunci, e motiv de depresie puternica pe Mersey.

Un derby pe care gazdele il vor aborda din jumatatea gresita a ierarhiei iar Liverpool doar de pe locul 7. Orgoliul ranit ar putea insa genera implicit o si mai incrancenata rivalitate locala. Un meci demn de urmarit.

O zi din viata, 4.000 de rasaduri, The Beatles si-un derby

Octombrie 18, 2009

Imaginati-va ca fanii Albionului asteapta un titlu mondial din indepartatul ’66. Atunci inchipuiti-va cat trebuie ca au rabdat suporterii lui Blackburn Rovers si Burnley, acerbe rivale locale, sa se reintalneasca pe iarba primului esalon, din moment ce ultimul derby din comitatul Lancashire in elita dateaza din primavara aceluiasi 1966.

Asteptarea lor a fost insa curmata duminica, la Ewood Park, in Blackburn, la o aruncatura de bat de Turf Moor din Burnley. Rivalitatea lor a fost reinnodata. Rovers si Burnley, membre fondatoare ale Football League si totodata participante la prima editie de campionat din istoria fotbalului, in 1888.

Un prilej de absoluta mandrie pentru intreaga zona, relativ la lumea fotbalistica din Anglia, dar si de mare adversitate locala. Presa centrala si camerele de filmat au luat drumul lui Ewood Park, unde Roversul lui Dalglish aducea titlul in Premier League in ’95, cu Shearer in atac, si au consemnat inedite reportaje, inclusiv pe marginea revistei fanilor, ori mai bine zis una dintre ele, editata de un grup de sustinatori ai gazdelor, si denumita „4.000 Holes”.

Trandafirul rosu e pe stema lui Rovers, deasupra mottoului Arte Et Labore, si e rosul Comitatului Lancashire, un simbol al locului. Iar „4.000 Holes” se traduce prin „4.000 de rasaduri”. Un camp de trandafiri rosii in Lancashire, cele 4.000 de rasaduri fiind mentionate in ultima strofa a cantecului Beatlesilor, „O zi din viata”. A Day In The Life.

I read the news today oh boy

Four thousand holes in Blackburn, Lancashire

And though the holes were rather small

They had to count them all

Now they know how many holes it take to fill the Albert Hall

I’d love to turn you on

Pe vremuri, spre sfarsitul revolutiei industriale, cand zona duduia  la capacitate maxima de productie, Rovers – Burnley era si un derby al Lanii. Acum, relicve industriale in cautarea unei identitati pierdute, incercand sa se readapteze, Blackburn si Burnley traiesc de fapt mai ales prin fotbal. Asa ca derbyul chiar a contat…

Nou-promovata din Burnley a deschis rapid scorul, in minutul 5, cu primul gol in deplasare in elita, dar Roversul lui Allardyce a intors la 3-1, abia in ultimele secunde visiniu-albastrii inscriind din nou: 3-2. Ca vremurile s-au schimbat o spune si faptul ca unul dintre marcatorii invingatorilor, mijlocasul David Dunn, a fost unicul jucator englez figurand pentru Rovers. Un amanunt greu de conceput, tinand cont de faptul ca Blackburn e un mic oras post-industrial, pierdut printre colinele din Lancashire, in nord-vestul Angliei.

Revansa, pe Turf Moor, cu speranta amandurora ca derbyul sa se perpetueze in elita. Semnele ar fi bune dar sezonul e lung. Si pentru ca am amintit de noua fata a fotbalului englez, fie si prin exponentele unor targuri departe de Londra, a surprins tot duminica proportia covarsitoare a jucatorilor de culoare intr-o alta echipa din Lancashire, micuta Wigan Athletic. Ce s-a prezentat cu un singur alb, austriacul Paul Scharner, dintre jucatorii de camp, contra lui Man’City. Iar cand a fost introdus in joc ibericul Jordi, acesta i-a luat locul tocmai lui… Scharner.

Premier League pare un exercitiu de globalizare a fotbalului de club la scara insulara. Strainii lui Rovers si formula ciocolatie a lui Wigan, doua exemple elocvente. Atunci ce sa te mai miri de cosmopolitele londoneze!?!

Arsenal v Liverpool. Watt & Vela contra Ngog?

Septembrie 26, 2009

Tragerea la sorti a optimilor Cupei Ligii le-a adus fata in fata, pentru disputa eliminatorie in mansa unica din 27 si 28 octombrie, pe Arsenal si Liverpool. Cam vremelnic, vor spune unii. Un duel demn de finala Carling Cup din februarie, de pe Wembley.

Da si nu. Afirmativ, prin prisma calibrului cluburilor, a traditiei lor in competitia „verisoara mai mica” a F.A. Cup, Cupa Angliei. Negativ, tinand cont de numele aruncate in focuri de Wenger si Benitez. Antrenorii isi exerseaza in Cupa Ligii garnitura secunda, incercand tineri jucatori, rodandu-i in rare confruntari oficiale. E un obicei de ani de zile al francezului, care s-a incapatanat in a folosi tineri fotbalisti chiar si ajuns la un pas de finala Cupei Ligii.

In turul precedent, Tunarii au trecut de retrogradata acum fruntasa in liga a doua, West Brom, prin reusitele lui Sanchez Watt si Carlos Vela. E greu de crezut, in ciuda magnitudinii duelului cu Cormoranii, ca Wenger va renunta la serviciilor promitatorilor tineri. Ii va rasplati, conferindu-le o noua sansa sa se afirme.

La fel, Liverpool s-a calificat la Leeds gratie unicului gol reusit de David Ngog. E de presupus ca Benitez va mentine in echipa macar cativa tineri de perspectiva.

Din aceste considerente, disputa se anunta atractiva, plina de dinamismul si avantul tineresc, dar – per total – competitia in sine va suferi de pe urma nealinierii starurilor de calibru. Cupa Ligii ramane un laborator experimental, de incercare, iar faptul ca majoritatea numelor grele din Premier League s-au calificat in optimi nu tine de luarea in serios a competitiei ci mai degraba de decalajul valoric tot mai pregnant dintre cluburile elitei si „restul lumii”, diferenta manifestata prin usurinta cu care favoritele se califica, chiar si aliniind jucatori de rezerva.

Iar optimile lasa sanse infime celor doar trei cluburi secund divizionare ramase in competitie. Barnsley, antrenata de fostul varf al Diavolilor rosii, Mark Robins, e unica grupare dinafara Premier League ce va gazdui un joc din optimi, si tocmai in dauna lui Manchester United. Sansa lui The Tykes ar fi sa prinda o seara buna, coroborata cu alinierea de catre United a unor rezerve care sa nu confirme…

In rest, nou-promovatele in liga a doua Peterborough si Scunthorpe vor calatori in Lancashire, la Blackburn respectiv Manchester City, si nu neaparat cu sanse mari…

Celelalte optimi, conform tragerii la sorti… Tottenham – Everton, Chelsea – Bolton, Sunderland – Aston Villa, Portsmouth – Stoke.