Posts Tagged ‘pronostic’

Granitul de Basel ia aur Mondial (…sau de ce nu m-a mirat Spania – Elveţia 0-1)

iunie 17, 2010

Nu pot zice că am „mirosit” eşecul Spaniei dar am avut senzaţia certă că Elveţia îi va face seara amară, chiar sperând în asta, din moment ce mi-i luasem pe helveţi, aşa, de haz, drept simpaticii mei la turneu. Citiţi Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul, postat înaintea startului competiţiei… Iar la finele acestei postări, recitiţi o postare a mea din 16 noiembrie 2009, despre acelaşi fotbal elveţian, Granitul de Basel ia aurul Mondial

O federaţie naţională care reuşeşte de nicăieri să câştige la prima apariţie titlul mondial la juniori, este demnă de respect şi în mod sigur bine structurată, organizată şi cu calităţi certe în componentele fotbalului pe care-l păstoreşte, pentru a fi luată în seamă la adevărata valoare. Pe această idee, că Elveţia a devenit în noiembrie 2009 campioană a lumii la juniori sub 17 ani, într-o competiţie în care România nici pe departe n-a ajuns, am şi estimat că roş-albii ne pot surprinde şi cu seniorii lor… Mulţi sunt cei care îi iau în derâdere pe elveţi sau orice altă naţiune fotbalistică fără nu ştiu ce carte de vizită, însă fotbalul s-a aplatisat valoric iar pe fondul aceastei mai mici marje de diferenţă între echipe vine şi avantajul Ţării Cantoanelor de a propune un „sânge împrospătat” cu naturalizări mult mai lesne unor mai mari naţiuni vecine. 

Mai jos, câteva consideraţii în sprijinul ideei că 0-1 n-a fost o într-atât de mare surpriza… În primul rând, s-a mai întâmplat ca favorite să înceapă cu stângul, ca de exemplu Argentina cu Camerun, doar pentru a ajunge totuşi ulterior în finală. În al doilea rând, şi asta tot din punct de vedere spaniol, calitatea de favorită nu-i prinde bine, ibericii fiind apăsaţi atât de postura actuală de campioni ai Europei cât mai ales de constanta presiune de ordin tradiţional-istoric de a sparge odată şi odată greaţa. Pe fondul unei frustrări de decenii s-a mulat acum un statut de scalp preţios. Ca atare, cu conştiinţa propriei valori, Spania şi-a permis luxul să descindă pe platourile sud-africane abia în buza startului competiţiei. Chiar aşa, nici câteva zile de acomodare acolo!? N-a fost aşadar de mirare că lui Torres i s-a acordat ceva mai mult timp de acomodare, fiind lăsat la debut pe banca de rezerve… 

Deloc mai puţin important, în al treilea rând nu trebuia subestimată valoarea managerială a germanului Ottmar Hitzfeld, selecţionerul Elveţiei. Un antrenor deseori învingător în dauna armadelor spaniole de club. Care, ca şi Rehhagel la cârma Greciei, a insuflat elevilor săi ideea că statutul de „buturugă mică” îi va prinde bine în plan psihic, beneficiind de elementul surpriză. Ţara Cantoanelor nu s-a aliniat sub presiunea nevoii de mare performanţă la Mondial, aşteptările presei şi a publicului fiind mici. Subestimare din partea lumii fotbalului de care Blaise N`Kufo si colegii au profitat cu 1-0 şi-o bară.  

Şi pentru că am amintit de jucători de culoare pigmentând albul de lapte al Bernei, Gelson Fernandes, marcatorul, a primenit şi el spaţiul fotbalului de naţională din Elveţia tot aşa cum vigoarea şi determinarea turcilor naturalizaţi Swiss dă un plus de potenţial trupei lui Hitzfeld…

Desigur, 0-1 nu înseamnă nici că Elveţia s-a calificat, nici că Spania e out, chit că va avea joc greu cu Chile, însă e dovada că mingea e rotundă, că favoriţii sunt şi ei oameni şi că deseori cei desconsideraţi se dovedesc a fi mai buni decât par.

În continuare, mai jos, Granitul de Basel ia aurul Mondial, aşa cum îl publicam pe acest blog în 16 noiembrie 2009…  

GRANITUL DE BASEL IA AURUL MONDIAL

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Reclame

Mondial 2010: joaca de-a Pronosticul

iunie 10, 2010

De ce-aş zice altfel, dacă agenţii de pariuri spun Brazilia – Spania? Reflex la fiecare 4 ani, iau tabelul competiţional şi îmi imaginez un scenariu în care doar două încheie în vârf. Mi-a ieşit Brazilia – Spania.

Fapt real. La Mondialul francez, în 1998, când încă mizam cu oarecare succes la pariuri, l-am ales pe Di Biagio marcator al primului gol în Italia – Camerun, jucat într-o miercuri, apoi pe Cocu în aceeaşi postură în Olanda – Coreea de Sud, disputat două zile mai apoi, şi pe Reyna înscriind la 0-0 în SUA – Iran, peste alte două zile. Mă fascinase cota ridicată oferită acestor mijlocaşi nu foarte prieteni cu golul, şi mai ales primul.

Ei bine, Di Biagio a deschis scorul cu capul într-un 3-0 „la perete”, Cocu a înscris şi el primul gol într-un 5-0 şi mai clar iar duminică Reyna a şutat în bară la 0-0, în ceea ce avea să se dovedească o surpriză, 2-0 pentru iranieni. Mi-am zis că bara a scuturat norocul şi n-am mai mizat. Până peste doi ani, când încă înaintea competiţiei am mers pe o finală Franţa – Italia, indicând şi numele învingătoarei în ultimul act: Franţa. Aşa a fost să fie, cu oarecare şansă…

… Anii au trecut şi n-am mai prea jucat. Mai bine zis n-am mai jucat deloc. Şi nu mă dezmint nici acum. Ca idee şi ca de-obicei, mi-ar place să-i văd pe europeni făcând treabă bună dar nu neapărat cu aceeaşi simpatie, de vreo 25 de ani, pentru insulari. A mai pălit. În schimb mi-ar surâde ca central-est europenii să nu se facă „de cacao”, având o uşoară slăbiciune, nu ştiu de ce, pentru Elveţia lui Hitzfeld. O alta ar fi pentru grecii altui neamţ, Rehhagel, dar asta ar avea o explicaţie genetică, pe arborele genealogic al mamei.   

Iar cu sârbii voi ţine nu pentru că au zdrobit o Românie ce bine că stă acasă, ci pentru că au fost buni vecini, fie peste graniţă, aici în Timiş, fie între noi, în Timişoara. Chiar şi în nopţile lor de Anul Nou, la două săptămâni după Revelion, în baza calendarului slav, şi când tradiţia e să se spargă pahare. Tare mi-e însă că după-amiezele triste petrecute cu comunitatea sârbă din Londra, la jocurile Mondialului din 2006, îşi vor găsi o repetiţie şi chiar vremelnică în Africa de Sud.

Dar cum speranţa moare ultima şi avem dreptul să visăm, i-aş vedea pe sârbi câştigând grupa, apoi trecând de englezi şi argentinieni, fiind stopaţi în semifinală de Spania. Aberez? Tocmai aici e farmecul. Să-ţi alegi un cal negru, care sigur îşi va frânge gâtul, dar pe care să ţi-l imaginezi totuşi imbatabil, asta pentru a avea o porţie de râs la final, autoironie ce te face să-ţi spui ce prostuţ şi idealist poţi câteodată fi…

Apropo, în cealaltă semifinală îi văd pe brazilieni dispunând de SUA, nord-americani ce trecuseră mai întâi de Germania, apoi de Mexic. Nu-i aşa că-i fantezie de cămaşă de forţă? Oricum, v-am spus de ce… Cât despre helvetici, păcat că dau în optimi de Brazilia.

Dar ce mi-aş dori cu adevărat de la Mondial? Ca Ronaldo să nu mai plonjeze ori să facă din ochi, ca arbitrii să nu ne enerveze, ca televiziunile să nu ne caute prin tribune feţele ştiu eu cui „celebrităţi”, ca Maradona să dea din mâini încercând să aplice acel beton românesc de 3-2 care e doar reţetă Iordănescu şi-atât, ca Paraguay să dea cumva de Uruguay, ca sud-africanii să iasă cât mai repede întru a ne scuti de caznele oficialilor de a-i ţine în competiţie… Şi bineînţeles să Messi, pardon, vroiam să zic triumfe, cel mai bun.

Dar vorbind serios? Să mai vedem ceva feţe proaspete şi sisteme de joc ori soluţii tactice mai ieşite din şabloane!

Şi de ce nu Anglia? Pentru că e unica naţiune europeană mare care şi-a luat din nou antrenor străin, pentru că e prea crispată şi îmbăţoşată de-atâta amar de ani, în încercarea de-a dovedi că „leagănul” e musai „the best”. Ar fi dacă ar presa în jumătatea adversă când n-are posesie şi dacă şi-ar da drumul la jocul fără minge când cu unul de-ai ei la balon. Dar cum aceste aşteptări sunt onorate doar aşa, odată pe Wembley contra Olandei, în 1996, ori altădată la Munchen în 2001, e greu de crezut că Albionul se va scutura de greaua manta a prea marilor aşteptări. Sau poate le-o fi indus Don Fabio arta relaxării? Nu ştiu dar zău că ar fi fain să spargă blocada finalistelor din 1970 încoace, mereu aceleaşi şi aceleaşi Brazilia, Argentina, Italia, Germania şi Franţa cu două picături de Olanda. Să se-aleagă oare tot dintre cele şase sau e timpul Spaniei şi Angliei?

Vizionare plăcută. Eu ies până-n colţ să-mi iau o talangă, o ciocolată Milka şi-un ceas cu cuc, că n-am încredere în cronometrul lui Webb. Aaa, şi-un dicţionar român-sârb, să-mi împrospătez vocabularul, că doar Radio Televizija Serbija e postul de recepţie. Muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…

Chiar sa fie Arsene mai bun ca Owen?

mai 14, 2010

Marti m-am lansat in <Fotbal vest> intr-o comparatie intre un manager de Champions League si altul avand ca obiectiv evitarea retrogradarii…

Arsenal a avut la urma urmei un sezon bun, daca e sa ne amintim cati nu-i dadeau pe “Tunari” undeva de la locul 5 in jos in Premier League, insa un al cincilea an la rand fara un trofeu cat de mic nu suna deloc bine la un club cu pretentiile londonezei.

Locul trei, pe podium, e un succes in sine. S-ar fi asteptat cineva chiar la mai mult din partea ros-albilor? N-as prea crede. Insa circumstantele in care a capitulat in cursa pentru titlu, pe terenul rivalei locale Tottenham, ce o batea recent mai clar decat o arata scorul de 2-1, a scos mai lesne cutitele din teaca.

Presa londoneza de elita a tunat in ziua imediat urmatoare cu grafice si explicatii ale traiectoriei peste ani a Arsenalului lui Arsene Wenger si pentru prima oara a concluzionat fara echivoc ca 5 sezoane fara trofee e impardonabil. Pana mai ieri, alsacul era dulcele presei, acel revolutionar ce a metamorfozat fata fotbalului englez cu mai fine trasaturi continentale, acel intelept in toate, acel cavaler al jocului frumos, spectaculos.

Nu doar fani ai “Tunarilor” ci si mass-media in general se autoconvingeau sau amageau, cum vreti, insistand pe plusurile prezentei francezului la carma lui Arsenal, chiar si dupa cascada de usturoatoare esecuri la scor pe Emirates, in ultima vreme, in fata rivalelor Chelsea si Man United, insa penelul presarilor s-a ascutit brusc dupa nisipul fugit de sub picioarele ros-albilor cu Barcelona si la White Hart Lane. Wenger devenise indefensibil.

Iar presa l-a unghiurit cu intrebari la care francezul a admis in sfarsit ca performantele sale la carma nord-londonezei sunt cuantificate in numarul de trofee din vitrina. Wenger a mers mai departe, recunoscand si ca termenii renegocierii contractuale de anul viitor depind de abilitatea sa de a grebla onoruri. Poate ca lectia de catalana predata pe Emirates in prima repriza a sfaramat scutul francezului vizavi de jocul spectacol practicat de Fabregas & Co., justificarile sale riscand sa devina ridicole in ochii mai marilor clubului, ce vazusera un Arsenal impotent, rudimentar si descalificat fotbalistic.

Wenger a ajuns sa se simta vulnerabil. Si atunci a declarat ceea ce vroia lumea sa auda. Ca nici un antrenor nu poate avea statut special si sa reziste in post fara a da rezultate. Iar la Arsenal rezultatele inseamna trofee. Cu alte cuvinte, macar Cupa Ligii in sezonul viitor sau ochii la usa. De fapt, tinand cont de resursele lotului “Tunarilor” si de balanta actuala de forte in Premier League si pe continent, alte trofee par tare greu accesibile inchipuitei caravane a alb-rosilor.

Cui ii va fi Almunia rezerva? Cu cine il va inlocui pe capitanul Gallas? Va mai da de o furnica gen Hleb? Ce varf propriu-zis de lance ii va gasi pereche lui van Persie? Wenger are probleme de rezolvat si vara de Mondial e forfecata. Sau poate ca Arsene va da lovitura in al doisprezecelea ceas, cu acei tineri cu care n-ai cum sa castigi onoruri, cum era luat candva peste picior Ferguson pentru aruncarea in valuri a generatiei roscovanilor Scholes si Butt.

Si gandul ma duce nu doar la galezul Aaron Ramsey. Mijlocasul are talent cu carul si cariere de succes pot fi totusi infiripate si dupa picioare rupte. Ci si la un alt tanar mijlocas cam prea cu nasul pe sus, poate inaltat cu impertinenta aroganta de increderea oarba in valoarea sinelui, dar care de bine de rau s-a integrat intr-un mecanism odata ce a fost imprumutat de la Arsenal, de Bolton.

La inceputul editiei, estimam in acest editorial ca Portsmouth, Hull si Bolton vor lua drumul ligii a doua. Si partial le-am nimerit. Am riscat cu Bolton Wanderers in ideea ca “Trapasii” erau de ceva vreme in elita, intr-un fel purtand o palarie nitel cam evazata, iar Gary Megson nu dadea senzatia ca va face din rahat bici pentru al doilea an la rand. Ceea ce a dovedit-o cu prisosinta printr-un start catastrofal, pe care scria retrogradare.

Daca as fi fost realist, as fi anticipat ca Megson va fi inlocuit insa putini si-ar fi imaginat ca Bolton va pune mana in plin sezon pe un manager salvator. Si s-ar putea spune ca aducerea lui Owen Coyle peste iarna de la nou-promovata si vecina Burnley a fost transferul anului, acea alegere inspirata ce schimba destine.

Coyle, purtat pe brate la elevarea micutei Burnley, ar fi sucombat probabil pe pelicula fina a unui buget straveziu. Promovarea in sine fusese o performanta peste puteri iar mentinerea cu resurse tare reduse era de domeniul fantasticului. De aici si pasul pragmatic al lui Coyle de a da loialitatea pe o sansa in plus. Numita Wanderers. Un club cu ceva mai mare potential decat Burnley si infipt cat de cat in Premier League.

Transformarea a fost remarcabila. Burnley, anticipabil, s-a scufundat dupa plecarea lui Owen Coyle iar Bolton, mai putin evident, a inflorit totusi pe mainile ex-atacantului cu o selectie pentru Irlanda. Coyle n-a facut probabil decat sa aplice metodele de la Burnley si ascensiunea din zona retrogradarii a venit de la sine. E greu de estimat, dar multi alti antrenori poate ca n-ar fi reusit in conditiile date s-o resusciteze pe Bolton.

Roy Hodgson, ce a salvat-o miraculos in 2008 pe Fulham, pe care o preluase la finele turului, e exceptia ce confirma regula si in fond o exceptie cu totul speciala, daca e sa notam la ce nivel si-a reconfirmat plimbaretul antrenor competenta. Cu prima finala din istoria Europa Cup.

Sau poate unul ca Avram Grant, cu o credinta de neclintit, ce s-a multumit cu “calul mort” Portsmouth, ar fi gasit solutia salvatoare pentru Bolton. Dar ar fi interesant de vazut daca managerul unui club de frunte s-ar descurca in situatia mostenita de Coyle la Wanderers. Ar fi salvat-o Wenger pe Bolton, daca s-ar fi infiintat la Reebok in iarna?

Apropo de roluri inversate, previzibilul naufragiu al lui Colin Todd la carma “Tunarilor”, chiar inaintea investirii lui Wenger, e exemplul perfect ce demonteaza remarca mai degraba xenofoba a lui Sam Allardyce cum ca unui antrenor englez ii este aproape imposibil sa fie numit la carma unui club mare, evidentiind in schimb ca sunt manageri si manageri, croiti pentru circumstante si bugete diferite. Todd nu era de nivelul Arsenalului si putini ca el penetreaza la varf, insa pe de alta parte unii ca Hoddle stiu amarul coborasului de la aerul tare al lui Chelsea si al Albionului la fotoliul de… analist. Wenger nu e in asemenea pericol insa inca un an sterp cu “Tunarii” l-ar putea gasi mai aproape de alde Bolton decat de Liverpool.

In fine… In tot puzzleul salvarii lui Bolton, Coyle i-a gasit un rol si infumuratului Luke Wilshere, june caruia Wenger nu-i gasise locul. Poate o alta dovada a abilitatii unora de a “avea ochi” pentru un imprumut rentabil si a gestiona mai bine putinul din dotare.

Iar prin aceasta prisma “reusitele” lui Coyle si Mick McCarthy la Wolves sau Alex McLeish cu Birmingham City sunt mai admirabile decat lafaiala lui Mancini ori cei cinci ani sterili ai lui Wenger. Ba chiar Owen Columba Coyle, la cei 43 ani ai sai, poate spera s-ajunga intr-o buna zi la “Tunari”…

Granitul de Basel ia aurul mondial

noiembrie 16, 2009

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta „datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui „helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Doar Drogba inaintea lui Burnley

septembrie 21, 2009

Orice verdict e vremelnic dar cateva impresii pot fi impartasite. In fond, s-a scurs deja o treime din turul Premier League 2009-2010.

Incep prin a reaminti un paragraf din editorialul „Fotbalul, pe locurile 14-15”, pe care-l semnam in Fotbal Vest in luna iulie, pe cand prim-divizionarele abia isi incepusera pregatirile precompetitionale, si in care le aminteam pe Portsmouth, Bolton Wanderers si Hull City drept ocupante ale locurilor retrogradante, 18, 19 si 20, la finele actualei editii, in mai 2010: „Culmea ironiei e ca si la anul focurile retrogradarii ii vor perpeli probabil tot pe antrenorii englezi iar de-ar fi sa ma dau bookmaker pentru o zi, le-as trece pe Portsmouth, Bolton si Hull pe lista neagra, prima fie ea si preluata de un bogatas arab, dupa modelul de la Man. City, cu tot cu petrodolarii sai dar fara a fi fost pus la “testul de prestanta” in ceea ce priveste standardele Premier League. Adica Hart, Megson si Brown, asta daca luna mai ii va regasi in posturi. Dar nu incercati si Dumneavoastra acasa, sa aruncati bani pe aceasta speculatie cu cele trei, caci s-ar putea sa va arda. Am presupus si eu, asa…”

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Dar nu la cele trei ma voi referi, ci la nou-promovata Burnley Football Club, principala candidata a bookmakers la retrogradare, conform cotelor dinaintea inceperii stagiunii. Caci Burnley a infirmat sambata proverbul cu ulciorul care nu merge de trei ori la apa, invingand din nou acasa, in primul joc al rundei a sasea, televizat pe Sky Sports, 3-1 cu Sunderland.

Turf Moor, datorita capacitatii sale restranse, a inregistrat cea mai mica asistenta a etapei din elita, doar 20.196 spectatori, insa… ce mai spectatori. Vorba unui suporter al visiniu-albastrilor, fanii au cantat si scandat la nesfarsit, o ora si jumatate plus prelungiri si la lovituri de departajare, in editia trecuta, cand viitoarea nou-promovata a descins pe Stamford Bridge, a remizat cu Chelsea, si finalmente a eliminat-o din Cupa Ligii, in urma suturilor de pe punctul cu var. A fost o campanie a competitiei K.O. in care Burnley nu doar a facut 1-1 acasa la Chelsea, dar le-a invins la Turf Moor si pe Fulham, Arsenal si Tottenham, fiind eliminata abia de ultima, in prelungirile mansei a doua a semifinalei, datorita golurilor in plus marcate in deplasare. Pazea, vine Burnley!

Fanii sunt acum si mai entuziasti, si mai calzi, ridicandu-se, aidoma echipei, la nivelul elitist al Premier League si percepand insemnatatea momentului. Incredibil dar adevarat, dupa 6 etape, doar Chelsea lui Ancelotti, lidera fara punct risipit, are o linie de clasament superioara lui Burnley in meciurile de pe teren propriu.

Burnley avea sa debuteze in Premier League cu un dus rece la Stoke, promovata de anul trecut, esec care o punea deja sub lupa scepticilor. Dar trupa lui Owen Coyle a strans imediat randurile, inregistrand doua succese de moral, pe teren propriu, in decurs de o saptamana de la debutul campionatului. A fost mai intai acel neverosimil 1-0 cu Manchester United, cand campioana a ratat inclusiv un penalty in jocul de la mijloc de saptamana, iar apoi un alt 1-0, tot in dauna unei „europene”, Everton Liverpool, si ea „inghetata” la punctul alb de danezul din poarta nou-promovatei, Jensen. Saha l-a copiat pe Rooney iar Burnley a strans 6 puncte din doua meciuri creditate cu… „2”.

Sambata, Burnley s-a impus in acel gen de confruntare tipic pentru echipele amenintate de retrogradare. Un meci de… 6 puncte. Sunderland e in aceeasi luntre si, doar invingand formatii mai mult sau mai putin de calibrul ei, Burnley isi poate consolida postura in elita. Restul, gen victorii contra campioanei en-titre, sunt bonusuri mai mult decat binevenite, excelente pentru moral, insa nu neaparat jocuri deseori amintite drept fiind de 6 puncte.

Remarcabil e si faptul ca Owen Coyle n-a facut nu stiu ce achizitii, in mare aceeasi jucatori ce au urcat treapta in elita, via – Wembley, purtand falnic stindardul clubului din Lancashire si in Premier League. Tot Wade Elliott, marcatorul unicului gol din finala play-off, 1-0 contra lui Sheffield United, s-a aflat la originea primului gol de sambata, smulgand un penalty, si tot scotianul Alexander, veteranul capitan, si-a reconfirmat precizia de la 11 metri.

Abia dupa pauza, cand era introdus in minutul 57, un nou recrut a pus si el umarul la redistantarea lui Burnley. David Nugent, abia reintors in Lancashire, dar nu la Preston, unde isi facea un nume cu care debuta cu gol in nationala Angliei, ci la micuta Burnley, si-a redescoperit pofta de gol pierduta la Portsmouth, reusind o dubla de efect, cu capul si cu stangul, din pirueta, dinafara careului: 3-1. Lui Nugent li se adauga fundasii Mears, sosit de la Derby County, via – Marseille, unde a fost imprumutat, si africanul Bikey, un munte de om ce n-a inghitit ratarea revenirii in elita, cu Reading.

Coyle a adaugat ici-colea, prin partile esentiale, dar colectivul unit ce a surprins Albionul, promovand la mustata, continua sa minuneze, pastrand procentajul maxim la Turf Moor. O fi arena cea mai mica din elita, dar vocea suporterilor se face auzita. Iar idolii raspund pe masura, cu 1-0 si 3-1.

In contrast, un club care era egalat in prelungiri de AC Milan, in 27 noiembrie 2008, intr-un joc din grupele Cupei UEFA, n-a acumulat inca nici un punct in Premier League si a incasat o medie de doua goluri pe meci in primele 6 etape. Portsmouth, caci despre „Pompey” este vorba, s-a despartit si de sus-amintitul Nugent, care nici nu figura in acel 2-2 de la Fratton Park, ce a fost… 2-0 pana in minutul 84. Atunci au iesit la rampa Ronaldinho si Inzaghi.

Altii insa, dintre care cei mai remarcabili ar fi Johnson, ajuns la Liverpool, Distin, la concitadina Everton, Crouch, dupa Redknapp, la Spurs, ori Davis, inhatat de Bolton, au parasit Titanicul din portul Portsmouth, la fel ca veteranul Sol Campbell, neutilizat in acel joc de referinta cu milanezii, dar care, transferandu-se tocmai in liga a patra, la Notts County, trupa avandu-l drept director pe Eriksson, a dat masura completa a necesitatii sariturii de pe punte. Tony Adams, la carma contra rosso-nerilor, si-a frant si el de-atunci gatul, iar Paul Hart, inlocuitorul, a tesut cu chiu cu vai plasa mentinerii in elita insa nu mai are solutii si pe 2009-2010.

Portsmouth s-a anuntat a fi drept o victima previzibila, iar startul ei confirma temerile, nu datorita numelui lipsit de sonoritate de pe banca tehnica, Paul Hart, nume ce a atras in intersezon recruti pe masura, jucatori de nivelul doi, cu care doar poti sfarsi sub elita, ci mai ales datorita instabilitatii de la conducerea clubului, destabilizat de interminabilele discutii din cursul verii legate de preluarea gruparii de catre un consortiu arab. Pestele de la cap se impute si incertitudinea de la Fratton Park se rasfrange evident asupra rezultatelor din teren. Cele doua coordonate sunt inseparabile, orice delimitari ar vrea unii sa faca…

Portsmouth e macar la… zero, insa vecina – rivala de pe coasta sudica, Southampton, sta chiar mai rau. Pornind cu un handicap de zece puncte, din nou pe motive legate de imputirea pestelui de la cap, „Sfintii” abia au inregistrat primul succes stagional, 2-0 acasa cu Yeovil Town, in fata a peste 19.000 suporteri, pe St. Mary’s, oaspetii declarandu-se insa dezgustati de acordarea celor doua penaltyuri din care noul recrut Rickie Lambert a asigurat primele puncte alb-rosilor.

Macar Portsmouth e inca in Premier League, cu amintirea unui joc cu milanezii, in Cupa UEFA, acum nici zece luni. Insa Southampton, adversara Stelei in Cupa UEFA, in toamna lui 2003, e lanterna rosie a ligii a treia, si desi handicapul e surmontabil, „Sfintii” fiind la -2 si deci la opt puncte in urma unei clasate pe o pozitie salvatoare, si anume tocmai Yeovil, exemplele nefericite din editia trecuta pot pune sub semnul intrebarii capacitatea clubului de a raspunde adversitatii. Luton s-a scufundat, torpilata de cataroiul din start, -30 puncte. Altele s-au salvat…

Dar sa se fi inclinat oare Anglia aidoma Titanicului, cu coasta sudica luand apa? Nu de alta dar si „verzii” de la Plymouth Argyle, fara succes in 8 etape, proptesc ierarhia ligii a doua…

Unii se scufunda, nou-promovata Burnley exulta. Si nu pare a fi doar un foc de paie. Cata vreme „visiniii” vor invinge si tine la distanta adversare directe, „ambarcatiuni usoare”, gen Birmingham City, si ea o nou-promovata, viitoare oaspete pe Turf Moor, trupa lui Coyle va putea spera la supravietuire. In fond, calculele spun ca si 39 de puncte pot fi suficiente, iar Burnley a strans deja noua.

Urmatoarele luni doar vor confirma (sau infirma) speculatiile rezultate din primele confruntari. Dar Burnley pare a avea vant bun. Si poate ca proximul derby local, la vecina de pe Ewood Park, Blackburn Rovers, va aduce clubului fondator al The Football League, participant la acea memorabila prima editie de campionat din 1888, si primele puncte externe. Ce ziceti, Alexander si Nugent? Se poate…