Posts Tagged ‘FRF’

„JUSTICE FOR POLI” mereu în actualitate

iulie 26, 2010

Bogdan Herzog, în dreapta, cu bannerul cu care a intrat pe teren în semn de protest la Insulele Feroe - România, în septembrie 2008, împreună cu un caransebeşan fan "Poli", stabilit în Danemarca

Sunt fani sadea pentru care şi acum palmaresul clubului e mai important decât cucerirea titului”, a remarcat Bogdan Herzog, nimeni altul decât timişoreanul de 36 ani care în septembrie 2008 a lăsat pentru o zi deoparte eticheta carierei de consultant pe probleme de insolvenţă în favoarea unui „gest de protest destul de disperat împotriva nedreptăţirii noastre”, după cum l-a catalogat, pentru cauza lui Poli.

În ciuda scepticismului general, am avut mereu încredere că vom recâştiga cele 6 puncte! Şi am arborat sloganul pe gard iar cu celălalt banner am intrat pe teren în timpul jocului Insulele Faeroe – România tocmai pentru a răspândi ecoul durerii poliştilor şi pentru a atrage atenţia lumii fotbalistice internaţionale şi forurilor sale, într-o acţiune sub nasul FIFA, care să ocolească FRF”, a reamintit suporterul get-beget crescut vis-a-vis de „Dan Păltinişanu” şi al cărui tată, primul director al TVR Timişoara, a dat de-acum cunoscuta denumire <Divizia Sport> comentatorilor radiofonici.

Şi Bogdan a născocit atunci un slogan, „Justice for Poli”, căutând îndreptarea nelegiuirii legate de depunctarea şi înstrăinarea palmaresului, numelui şi culorilor clubului timişorean, iar când problema va reveni în acest sezon pe tapet, „şi noi vom trimite din nou la TAS petiţia cu cele 10.000 semnături, pe care le-am strâns în Complex cu amici polişti şi 2-3 din galerie, în favoarea cauzei lui Poli, prin care să arătăm că e un club mult iubit, cu un mare număr de simpatizanţi, ce reprezintă o comunitate locală de care nu poţi să-ţi baţi joc. E drept, TAS nu ţine cont de asemenea iniţiative dar ia totuşi aminte. Iar petiţia are valoare şi prin cadrul ei mai larg, noi solicitând UEFA să ancheteze modul cum FRF reprezintă interesele cluburilor româneşti”. 

E demarată urmărirea penală pentru semnăturile false în baza cărora TAS a dat verdictul iniţial în cazul Poli, iar odată ce o instanţă din România va dovedi acest fapt şi se va da o hotărâre judecătorească, atunci şi Marian Iancu va deschide proces la Tribunalul de Arbitraj Sportiv din Lausanne”, a mai explicat Bogdan, care opinează că patronul clubului de pe Bega „va aduce palmaresul înapoi. E orgoliul său în joc, le-a promis suporterilor, şi va dori să arate că s-a bătut într-adevăr mult mai mult pentru echipă decât cei de-aici. E de fapt regretabil că ditamai oraşul n-are investitori suficient de sufletişti, pentru a-l seconda în acţionariat”.

Nu vom ştii ce impact psihologic a avut asupra echipei reţinerea celor 6 puncte şi poate că, vorba lui Bogdan, „dacă le reprimeam mai repede, ne furau arbitrii în lupta pentru titlu”, dar cert este că deşi Iancu a dus-o pe FC Timişoara „doar” pe locul 2, în schimb a excelat cu rezultate pentru club în diverse litigii. Ceea ce l-ar credita cu şanse în lupta pentru recâştigarea palmaresului. 

„<Justice for Poli> a pornit oarecum din Faeroe pentru că era clar că Timişoara n-avea nici o şansă mergând pe mâna hoţilor din fruntea Federaţiei. România are cel mai slab raport de ţară pe justiţie iar problema e exacerbată în comunitatea fotbalistică. Atât în acea zi în Faeroe cât şi prin petiţie vroiam să arătăm şi că FRF a fost acaparat de un grup mafiot ce nu reprezintă comunitatea iubitorilor de fotbal de la noi, iar într-o lume justă federaţia ar fi fost cumva penalizată în cazul Poli”, a mai spus Bogdan, care în urma protestului său a fost arestat de poliţia faeroeză, urcat în dubă şi interogat dar nu amendat.

În declaraţia sa la poliţie a amintit de mitingul de protest al fanilor polişti, de pe Corso. „E grozav că au ieşit în stradă, într-un semn de solidaritate al comunităţii, fiind vorba nu doar de cele 6 puncte dar de crezul <Poli suntem noi!> Ideal ar fi să rămânem vigilenţi şi militanţi. Şi mai apoi, chiar înaintea deplasării României în Faeroe, 4 fani polişti au fost cât pe ce să protesteze făţiş la Cluj, cu ocazia jocului cu Lituania, dar mai bine că nu s-au dus, căci sigur ar fi avut mari probleme cu forţele de ordine. Ceea ce n-am păţit în insulă…” Unde poliţia locală a fost destul de înţeleaptă să nu plece urechea la denaturările lui Ionuţ Lupescu, cum că protestul lui Bogdan ar fi împotriva FIFA.

„Justice for Poli” e şi pe internet, documentele aferente fiind traduse în mai multe limbi de voluntari polişti, cazul e încă pe rol iar Bogdan Herzog rămâne optimist.

Reclame

Euro U-19 al României va fi doar în Bucureşti şi Ilfov…

iulie 20, 2010

De azi într-un an, pe 20 iulie 2011, Federaţia Română de Fotbal se va bate cu cărămida în piept. Va începe turneul final al Campionatului European U-19, încredinţat României dar restrâns ca arie de organizare, pe raza Bucureştiului şi a judeţului Ilfov. Restrâns de F.R.F. sau de UEFA? Ori de amândouă?

Comitetul Executiv UEFA a creat un precedent prin acordarea găzduirii de către România a fazei finale a Campionatului European sub 21 ani, în mai 1998, când într-un turneu ceva mai restrâns calendaristic decât cele aproape două săptămâni de la anul, tinerii „tricolori” au încheiat ultimii în unica lor participare la acel nivel. Avea să fie ediţia a unsprezecea, cucerită pe-atunci de Guti, Salgado şi Valeron…

Nu-i aşadar nici minunea minunilor şi nici nu dă ca nuca-n perete pentru UEFA că o competiţie juvenilă continentală se întoarce în România. O fi un schimb de favoruri pe relaţia Michel – Mircea. Dar de ce spun România şi nu Bucureşti plus sectorul agricol Ilfov!? Şi întăresc această definire, agricol.

Chiar aşa!? De ce s-ar juca unele meciuri în umbra Carpaţilor ori în ambianţa ardelenească, de exemplu pe arena campioanei en-titre CFR Cluj? Mai bine într-un mediu fost rural, acum periurban. Ironizez.

Accesez pagina de internet federală şi aflu că stadioanele „mai adecvate” s-ar regăsi „situate în zone unde un turneu de juniori s-ar bucura de o mai mare audienţă”. Oare în baza căror cercetări comparative a descoperit F.R.F. unde s-ar strânge mai mulţi spectatori la jocuri? Oare n-ar veni mai mulţi constănţeni, cu mic, cu mare, acolo, în colţul de ţară unde Gheorghe Hagi plămădeşte noi generaţii, decât în Chiajna, Buftea, Brăneşti şi Berceni?

EURO U-19 la Chiajna, considerat de federali „mai adecvat”, dintr-o zonă „cu mai mare audienţă”!? Oare? Şi în baza cărui studiu de specialitate?

N-am enumerat fantezist aceste localităţi, ci conform aceleiaşi note de pe www.frf.ro , cu eticheta „ar putea găzdui” în dreptul ultimelor două. Primele ar fi certitudini. Cât despre Ghencea, Dinamo şi Rapid, sunt pomenite drept „mari” şi „bineînţeles” ca gazde. N-ar fi fost mai nimerit ca alte arene din ţară să fi fost propulsate şi implicit modernizate la standardele cerute, în vederea turneului, într-o mai democratică distribuire? Ba bine că nu!

Ar fi constituit însă un coşmar logistic de necontrolat pentru F.R.F. toată trambalarea între oraşe, ţinând cont de peticita infrastructură rutieră ori de „dopurile” în trafic în drum spre aeropoarte. Pe când aşa, într-o variantă simplistă, federalii au dezvăluit că descentralizarea e de fapt momentan doar o utopie, şi asta într-un fotbal românesc plimbându-şi în ultimii trei ani trofeele naţionale pe ruta Cluj – Urziceni. Şase la număr. Ah, dar am uitat! Unirea tot în Bucureşti a tras, pentru grupele Champions League. QED.

Din start, delegaţia UEFA a vizitat doar arene din Bucureşti şi împrejurimi

Mă întreb dacă delegaţii UEFA, la vremea inspecţiei stadioanelor şi hotelurilor din zona Bucureştiului, în septembrie 2009, au fost chiar atât de neavizaţi în privinţa extinderii geografice a ţării ca nord-americanii ce m-au întrebat dacă România e o provincie în Franţa. Oricum, arenele gazdă le vom afla până în decembrie…

Ignorarea României în favoarea zonei Bucureştiului e semn al dispreţului şi dezinteresului „păstorilor jocului” pentru încurajarea întregului nostru fotbal şi a stimulării tuturor schimburilor de mâine, putând chiar suspecta organizatorii de favoritisme la adresa micilor amatori de meciuri de prin capitală, potenţiali jucători ai generaţiilor viitoare, care – nu-i aşa? – s-ar prezenta la o adică la selecţii în Ghencea, „sub pod” sau „la şosea”. Nu contest, densitatea de populaţie e mare în Bucureşti, însă şi-aşa constituie doar o zecime din totalul naţional, predominant urban. Şi-atunci cum e posibil ca alte oraşe să fie trecute cu vederea, defavorizate în faţa exponentelor ruralului românesc mai puţin populat, ba chiar dezertat!? Şi încă din Ilfov.

România, scutită acum de nişte preliminarii de care n-a trecut niciodată…

Pe de altă parte nu-i însă exclus ca tocmai recomandările celor de la UEFA să restrângă geografic aria de organizare a competiţiei, fapt valabil şi în aceste zile în Hexagon, unde localităţile Bayeux, Mondeville, Flers, Caen şi Saint-Lo, grupate în Basse-Normandie, undeva în nord-vestul ţării lui Platini, găzduiesc începând de duminică, din 18 iulie, şi până pe 30, turneul final al actualei ediţii a europenelor sub 19 ani.

Conform obiceiului, junii „tricolori” nu sunt prezenţi, fiind spulberaţi într-una din seriile aşa zise de „elită” în luna mai, în Ungaria, cu 2-0 de greci, cu 3-0 de maghiari şi cu 3-1 de Portugalia, care s-a calificat pentru turneul din Franţa, unde a inaugurat ostilităţile cu un succes cu 2-0 contra Italiei, la aceeaşi oră derulându-se tot în Grupa B şi meciul Spania – Croaţia 2-1, pe când Grupa A a pornit cu Franţa – Olanda 4-1 şi Anglia – Austria 3-2. Nicăieri Ucraina, prima câştigătoare pe teren propriu, în 2009, şi nici precedenta triumfătoare, Germania, într-o competiţie dominată din 2002 încoace de Spania, cu 4 succese, care triumfa atunci cu un Fernando Torres goleador cu 4 reuşite în faţa unei asistenţe maxime la acest nivel, 16.400 spectatori, la Oslo.

Doar 12 rânduri despre găzduirea U-19 pe situl FRF

În principiu, nu-i deloc rău că România, mai bine zis – repet – Bucureştiul şi împrejurimile, găzduiesc turneul final al ediţiei 2010-2011, „tricolorii” fiind astfel siguri că bifează o primă participare la acest nivel sub 19 ani, fapt reuşit în trecut de toţi vecinii noştri, însă mai bine ar fi fost ca băieţii să treacă prin furcile caudine ale preliminariilor… De ce? Turneul final ar putea fi o pălărie prea mare pentru nivelul competitivităţii junilor „tricolori”, pe când cadrul preliminariilor s-ar preta probabil adevăratei capacităţi a lotului. Acolo, în prima fază, care va fi deschisă de Grupa 2, pe 28 septembrie, în Estonia, căreia i se vor alătura Scoţia, Norvegia şi Liechtenstein. Sau să ne amăgim că devenim mai buni măsurându-ne cu cei mai tari!?            

Şi un alt indiciu deconspiră desconsiderarea de către F.R.F. a „valului de mâine”. La asemenea onoare, de a găzdui un turneu final european, fie şi juvenil, o rara avis pentru România, evenimentul ar fi meritat o postură mai înaltă, dacă tot a fost preluat în gestiune. Din contră, căutând pe pagina de internet federală, am dat de cele 12 rânduri legate de U-19 în finalul capitolului de „Programe şi proiecte”, după cel de „dezvoltare a infrastructurii unor baze sportive din spaţiul rural”, de „Grassroots – fotbal de bază” şi despre organizarea finalei UEFA Europa League – 2012. Ei bine, un unic meci programat peste doi ani, pe Stadionul Naţional, şi în care m-aş mira să ajungă un club autohton, e mai sus pe ordinea de zi decât turneul la care, de bine de rău, se va alinia naţionala U-19, cu vreun viitor senior al deceniului doi.

Centre româneşti cu tradiţie în depistarea, creşterea şi lansarea jucătorilor, omise în grup de pe „harta” U-19

Şi pentru a fi cârcotaş până la capăt, în documentarea mea am accesat mai întâi pe www.frf.ro capitolul imediat următor celui despre „Programe şi proiecte”, şi anume „Fotbalul juvenil”. Indus în eroare de denumirea sa, acolo aşteptându-mă să dau de turneul U-19, am citit în schimb o unică polologhie despre Cupa Liceelor – Ediţia 2009/2010, pe teren redus. N-am nimic împotriva unei asemenea iniţiative, şi eu marcând cândva în cupa liceului meu, dar dacă „juventusul” naţional se rezumă la o unică acţiune de masă, şi aceea invitând inclusiv tineri născuţi în 1990, deci în vârstă de 19 ani la startul competiţiei, aşadar fără perspective pentru prinderea unui „ultim tren” spre Eldoradoul profesionist, atunci putem să ne canalizăm eforturile spre futsal sau cel pe plajă. Şi să nu mai fim cocoşi organizând U-19 pe teren „mare”.

Cred că totul ţine de organizare şi priorităţi, care par a fi alandala în prezentarea lor, de competenţă şi profesionalism, care sunt convins că lasă de dorit. Altfel, rezultatele ar fi mai bune iar noi mai puţin critici. Până atunci, deplând faptul că unele centre cu tradiţie peste ani în depistarea, creşterea şi lansarea juniorilor n-au fost răsplătite şi încurajate cu această rară ocazie de a primi în curtea proprie crema juvenilă europeană. Măcar şi pentru o seară.

Dar lui Mircea şi anturajului îi pasă infinit mai mult „să iasă bine” cu mai puţine bătăi de cap şi drumuri, decât să-i fie mai bine fotbalului românesc în întregul său. Vânătorii de recompense, înfipţii în scaun. Cu mulţumiri şi pupături, de la Michel.

România pitorească: „miracolul” Pandurii

iulie 16, 2010

N-a trecut mult din 2006. Sportul Studenţesc, clasată pe locul 4 la finele sezonului primei ligi, şi ratând o participare în Cupa UEFA doar în baza rezultatelor directe cu dinamovista de pe podium, era atunci exclusă din următoarea ediţie de campionat datorită unor taxe neachitate către stat, vreo 300.000 euro. Profitoare? Pandurii Lignitul Târgu Jiu, retrogradată ce strânsese cu 31 de puncte mai puţin decât „studenţii” şi marcase doar 22 goluri în 30 meciuri.  

Fotbalul românesc îşi fură singur căciula. Se putea oare atât de uşor lepăda străvezia Liga 1 de Sportul Studenţesc, ce se dovedise a fi o trupă închegată, ce trăsese la calificarea în eurocupe, fiind a doua pe lista marcatoarelor şi victorioaselor în acel 2005-2006? Ba bine că nu! Dar dacă interesele „o cere”…

Degeaba a înaintat Sportul o plângere la Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, for care a respins-o în baza unei reglementări emanate de F.R.F. abia după înaintarea protestului „studenţilor”. Ca la noi, la nimeni. Tutto posibile…

Ei bine, într-o altă vară de Mondial, în 2010, lucrurile se repetă, cu o aceeaşi retrogradată Pandurii Lignitul Târgu Jiu trăgând foloasele şi rămânând în elită, în detrimentul Internaţionalului Curtea de Argeş, ce a aruncat prosopul pe motive financiare. De ce ne mai amăgim oare că ierarhiile sunt stabilite „în iarbă”, dacă de fapt la fiecare 4 ani un acelaşi club poate reveni pe uşa din dos, în baza unor consideraţii financiare!?

Ce rost mai au etapele şi competiţia în sine!? Şi cine are de pierdut? Aud? Ro-mâ-ni-a. Parcă n-a fost la Mondial. Să amintim una dintre cauze? Corupţia şi non-competitivitatea campionatelor interne.

Cu acest nou <Miracol>, Pandurii preia locul întâi în ierarhia ruşinii de la Timişoara, retrogradată în 2002 din liga secundă, cu golaveraj 15-105, dar ajunsă în aceeaşi vară în primul eşalon, pe cârca AEKului fost Fulgerul. Ce mişcare… trăznet, nu-i aşa? Ei bine, Pandurii o şi întrece.

Întrebare firească: oare cât de pregătită e Pandurii, de pe o săptămână pe alta, pentru debutul de vinerea viitoare, acasă cu vicecampioana Urziceni? Parcă Divizia B începe cândva în august şi tot programul precompetiţional al celor de pe Jiu bănuiesc că depindea de alte repere calendaristice. Pandurii se mişcă aidoma Fulgerului, dintr-o divizionară B lunea, într-o televizată în Liga lu` Mitică vinerea viitoare. Curat murdar.

Oricum, odată ce s-a creat un precedent, era evident că alte cazuri vor altera ierarhiile de drept stabilite de bine de rău „în iarbă”. Ca o ironie, în acest iulie 2010 Sportul Studenţesc şi Pandurii îşi recâştigă locul în prima ligă. „Studenţii” pe drept, promovând, cei de pe Jiu fentând, prin mişculaţii de hârtii, bani şi muşchi încordaţi, în spatele uşilor închise. Ura.

Ce <Miracol> va mai fi în fotbalul ăsta de bazar la vremea viitorului Mondial, din 2014? Fără „Tricolori” pe zonă, minţi odihnite şi năstruşnice vor emana alte permutări, vânzări, cedări de locuri… La mai mare.

România cade pe 42, sub Gabon…

iulie 14, 2010

… însă e cu trei locuri deasupra lui Burkina Fasso. Ura! Nu că ierarhia FIFA Coca Cola ar reliefa obiectiv raportul de forţe în fotbal dar picajul României e de netăgăduit. Se culeg roadele a aproape 20 de ani de corupţie şi nepotism în „Federaţie”, „Ligă” şi prin birourile şi tunelurile păstoritelor, cluburile. 

De la aceste coordonate porneşte săptămâna viitoare la drum noua ediţie de campionat a primei ligi, sugestivă fiind ieşirea lui Dumitru Dragomir, de o nonşalanţă tot mai uimitoare, cum că prin scandalurile întreţinute cu bună ştiinţă în jurul fotbalului – şi nu prin jocurile în sine „din iarbă” – s-a menţinut interesul publicului pentru competiţie, drepturile de televizare urmând să fie implicit mai substanţiale, conform cărămizilor în piept ale şefului LPF. 

Caracatiţa otrăvitoare a sugrumat peste ani fotbalul nostru iar acum, şi dacă s-ar dori o improbabilă „curăţenie”, tot ar fi puţin prea târziu pentru viitorul cel puţin pe termen imediat-mediu al echipelor naţionale, picajul lor în ierarhii fiind previzibil, un accident în aşteptare şi o consecinţă directă a putregaiului competiţiei interne. Culegem cioburile dar continuăm să fărămiţăm altele, ba chiar mai multe.

Mondialul n-o fi fost strălucit dar a oferit nenumărate pilde de dăruire şi sacrificiu în teren. Or fi luat aminte cei implicaţi în fotbalul nostru? Şi se vor ridica oare, poate cu o ultimă fărâmă de integritate şi demnitate, din mocirla morală în care se complac? Dacă nu, şi locul 42 va deveni cândva prea bun pentru România iar reprezentativa va viziona şi alte turnee finale la televizor. Trezirea!

Condiţia presarului sportiv: nobilă sau servilă?

iulie 5, 2010

Reproduc editorialul SUTURI IN ZID, pe care l-am semnat in editia de marti a <Fotbal Vest>…

Mi-a picat în mână săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură” şi în primele patru din totalul de 16 pagini am dat de „O ţară de fotbal” şi „Sentimentul naţional al beşicii”, editoriale reliefând obsesia României pentru fotbal, cu atât mai evidentă cu cât acest unic sport şi nicicare altul îşi face aşadar loc şi într-o revistă cu profil cultural. Din păcate, deşi puternic înfipt în psihicul naţiunii şi viaţa socială, fotbalul nu se ridică însă calitativ la nivelul atenţiei cu care e înconjurat, fiind fără valoare, corupt, în linii mari o oglindă a minorităţii ce face de douăzeci de ani jocurile în ţară.

Fiind depistat drept o „vacă de muls” de către „băieţii deştepţi”, fotbalul autohton, deşi decăzut tocmai când speranţele generale ale românilor crescuseră după ´90, poartă în favoarea clicii sforarilor şi rolul de zăhărel, într-un uriaş fenomen de „fotbalizare socială” inoculat publicului şi prin acest controlabil instrument de propagandă al atotputernicilor, mass-media, în special cea vizuală. Cu pâine râncedă şi circ ieftin poate fi implementată orice decizie, cât de nepopulară…  

În acest context, care e condiţia şi pulsul mass-media în peisajul fotbalistic mioritic? Iar întrebarea e dacă presa nu mai poate într-adevăr combate, fie din cauze valorice, fie ţinând de subţierea resurselor logistice şi economice, ori nu mai vrea s-o facă, fie din motive lipsite de etică, fie drept urmare a variilor constrângeri, fie conştientizând că orice-ar dezvălui, paralizantul status quo tot ar rămâne inexpugnabil!?!

Era o vorbă emanată în ceauşism, „la fotbal şi agricultură se pricepe toată lumea”. O ironie cât se poate de mincinoasă. Aşa cum doar adevăraţii ţărani, a căror sudoare udă glia zi lumină, înţeleg tainele pământului, tot aşa şi aşezările în teren, fazele jocului ori refacerea după efort într-un tot mai complex fotbal al mileniului III, cu toate faţetele sale, nu sunt floare la ureche.

Chiar aşa! Întrebaţi-i de exemplu despre tot ceea ce înseamnă refacerea după efort, cu procedura şi rolul ei, pe autointitulaţi „campioni ai presei sportive” şi pe cei care, prin „jucăriile”-dotări şi fondurile avute la dispoziţie, se regăsesc sub acelaşi spectru generic, şi îi veţi încuia pe destui dintre ei.

Plec de la această idee întru a reaminti că presa de sport a înflorit, luând-o aproape de la zero, după aşa zisa revoluţie. Pasionaţii de sport, şi în special de fotbal, cu sâmbure de talent jurnalistic, şi care au avut curaj să intre în presă, au devenit datorită „sufletului” lor pentru joc, ce-l picurau în cuvinte, din simpli ziarişti de ocazie adevăraţi formatori de opinie. La începuturi s-a scris mai curat pentru că presa sportivă se făcea mai ales din plăcere, dezinteresat, pionierii branşei neavând nimic de pierdut şi în general informând exact ce-auzeau şi vedeau.

Subiectele reale pierd teren în faţa politicii „căpuşe”, cu ştiri de can-can

Anii însă au trecut şi într-un sesizabil plan de devalorizare prin „balonare”, de sterilizare şi mogulizare a mass-media, pus pe roate de păpuşari printr-un bombardament ştiristic şi un haos informaţional din tot mai numeroase surse-„ciuperci” apărute după ploaie tocmai pentru ca publicul să nu mai distingă bobul de neghină, a fost desăvârşită fărămiţarea firavelor temelii ale presei post 1989, făcută din pasiune şi mai degrabă onest, deci implicit incomodă. Iar coborârea ştachetei printr-o nivelare în jos a condiţiei de presar a fost ticluită şi prin politici de diluare a subiectelor substanţiale, profunde, legate de sportul în sine, în favoarea can-canului senzaţionalist, a superficialului şi a vulgarului.

Degradarea voită a imaginii mass-media în ochii publicului, la stadiul de simplu cerşetor şi neguţător de banalităţi, a dat implicit apă la moară subiecţilor săi, de exemplu recentul silenzio stampa instituit de Gabi Tamaş, deşi ridicol din partea unui tânăr lovind o sferă umflată de piele, având oarece circumstanţe atenuante. De ce?

Nu pot să uit unica solicitare venită după câţiva ani din partea unui trust central major, cu care colaborasem sezoane bune, de a-l interpela pe Adi Mutu în privinţa, răsuflase, noii sale partenere. Asta îl durea într-o vineri spre seară pe un conducător cu rol managerial la respectivul ziar, deci nu jurnalist propriu-zis, cu „temă” pentru ediţia de luni. Ei bine, „Briliantul” trebuia să-şi vadă de contract şi profesie jucând sâmbătă departe de Londra, în nord, la Blackburn, şi mi-am zis pe de-o parte că mă interesa doar forma sportivă a fotbalistului român la Chelsea, şi nu viaţa omului Mutu, iar pe de altă parte că era evidentă goana după senzaţional a redacţiilor, care, obsedate de creşterea tirajului, manipulau, „dresau” şi îndoctrinau cititorii cu un anumit gen de ştiri.

E falsă autoapărarea cum că publicul ar savura asemenea „noutăţi” şi că mass-media doar ar reacţiona în baza raportului cerere-ofertă. Din contră! Presa condiţionează forţat auditoriul cu praf în ochi ce maschează vidul unei documentări şi expuneri riguroase al unor subiecte serioase, deviind astfel atenţia plătitorului. Mai mult, a greşit obişnuindu-i prost pe cei cărora le-au sorbit vorbele şi ridicat soclurile, deveniţi falşi eroi peste noapte şi implicit demagogi scăpaţi din mână. Pe scurt, mass-media îşi educă prost subiecţii şi publicul şi implicit estompează tentativele de jurnalism echidistant, etic.          

Se zice că presa e a patra putere în stat. Atunci cum se face, dacă într-adevăr ar fi atât de influentă pe coridoarele statului de drept, că „lucrurile merg rău”!? Dacă ar fi într-adevăr tare pe poziţii, cum se pretinde, ca o veritabilă a patra putere în stat, atunci „lucrurile” ar trebui să curgă logic şi implicit spre „mai bine”, în urma dezvăluirilor făcute. Însă cum n-avem de-a face nici cu o presă independentă, ci parţial aservită, interesată să-şi conserve la vârf „traiul alb” şi dublul statut de formator de opinie şi de vezi Doamne o a patra putere în stat, şi nici cu un stat de drept, ci cu legea bunului plac a aleşilor ori infiltraţilor în poziţii cheie, influente, din păcate teatrul absurd şi parodia sunt întreţinute întru menţinerea status-quo dar în defavoarea celui prostit din vorbe.   

Apropo de mesajul emis de presă, că tot e Mondialul, admirabilă a fost remarca lui Adrian Schindarli, de la Radio Timişoara, vizavi de incompetenţa trimişilor TVR, nişte dezinformatori inocenţi dar pe banii contribuabililor, de la o competiţie doar vis televizat pentru omul de rând însă nu neapărat neştiutor. Cam în aceeaşi notă, într-un detestabil exerciţiu de cult al personalităţii, de parcă am fi încă în anii ´80, un ultracunoscut „guru” total depăşit, prost informat şi părtinitor, apărea pe prima pagină a publicaţiei sale, într-un ditamai clişeul cu o tentativă de „duble” plus o girafă, taman în ziua inaugurală a unui Mondial ce aduna toată crema fotbalului. Aşa zisa competenţă l-ar fi obligat să apară cu un intervievat dintre eroii, protagoniştii întrecerii… Sau greşesc!?

Într-un război inegal şi cu bătălii mereu pierdute cu „caracatiţa”, jurnalismul e şi constrâns prin varii metode

Şi-atunci cât de credibilă mai e presa, să „scuture” înscăunaţii, să combată susţinut şi cu dovezi evidente marile probleme ce sufocă fotbalul!? Numai faptul că Mircea Sandu, devenit preşedinte al F.R.F. dintr-un jucător retras în ´86, aniversează în august 20 de ani în frunte dintre care ultimii 12 fără vreo calificare la Mondial, şi dă de gândit că presa n-are dinţi, că pierde constant şi fără dubii războiul cu întreţinătorii structurii, cu sufocanta caracatiţă. Nobila cauză a fost abandonată pentru un pumn de galbeni, întru o pieptănare sterilă, de ochii lumii. Mass-media: aservită publicului sau puternicilor?

Sărind ca arsă la eşecuri punctuale, care însă sunt iute uitate, şi revenind apoi rapid în albia sa letargică şi pierzându-se în amănunte nesemnificative, fără a lua taurul de coarne, presa şi-a rătăcit menirea şi credibilitatea, smochinindu-se la un rol decorativ, de breloc… Şi de aici dezamăgirea ce am detectat-o repetându-mi-se cu pesimism şi autodefetism că mă voi convinge singur, cu timpul, de dezastrul din ţară.

Mi s-a mai spus şi că la nivel local presa s-a diluat cantitativ dar mai ales calitativ, că tirajele au scăzut, la fel şi încasările, din vânzări şi publicitate. Gardianul informativ şi cu rol combativ în slujba cititorului pare aşadar fără forţă, „fibră” şi idei, repetitiv în banalitate, constrâns logistic şi economic, minusuri exacerbate de sămânţa negativistă răspândită strategic de birocraţii politruci ai instituţiilor statului cum că ar fi „criză”. E tactica de frustrare a gentilului.

Consecinţa? Acei nobili ziarişti de ocazie au aruncat prosopul, mai ales în vitregita şi desconsiderata presă locală, care e de fapt „sămânţa” ştirii, fie scârbiţi de erodarea onestităţii, fie de „temele” la comandă ale „politicienilor” presei, fie mânaţi de nevoi economice spre cu totul alte domenii, fie trecând de cealaltă parte a baricadei, în birourile cluburilor. Dar însăşi racolarea lor dă o notă bună presarilor sportivi, căutaţi pentru cunoştinţele lor, pe când reciproca, exemplificată tot din loja Mondialului de scrâşnitoarele dezacorduri ale agramatului Mircea Rădulescu, un exponent al şcolii româneşti de antrenor, ar trebui să insufle curajul redobândirii artei nobile de-a taxa şi da de pământ când e cazul cu o privilegiată castă de Mirciulici ce-au devenit din şoarece, anormal, motan…

În luna multinaţionalelor, fără acreditări de la F.R.F.

iunie 21, 2010

Explic de ce nu relatez de la faţa locului despre piruetele lui Cristiano la fiecare cinci zile, între reclamele sale orare la Castrol Edge.

Suntem în plin Mondial şi aţi fi putut citi pe acest blog şi în Fotbal Vest corespondenţe de la faţa locului. Deşi în plan personal nu regret deloc că n-am călătorit în Africa de Sud, rămânând în faţa televizorului cu cei de-acasă, aş fi preferat totuşi să relatez ceea ce vedeam pe-acolo, nu acele “picanterii” şi amănunte de nimic cu care ne bombardează agenţiile de presă, ci inclusiv acea realitate ignorată ori cenzurată de obiectivul camerelor de filmat, focalizate pe alde Messi sau De Rossi.

 La începutul lunii decembrie, în 2009, un comunicat al FIFA Media Channel ce amintea de o “îngreunare” şi “întârziere” a procesului de aprobare a cererilor de înregistrare cu canalul mass-media al forului fotbalistic mondial, un pas necesar dar nu suficient pentru obţinerea acreditării, îmi confirma senzaţia că solicitarea mea era una dintre foarte numeroasele – mai multe decât de obicei – pe care le primise. Până aici, nimic anormal şi deloc de mirare.

 Aşa cum aveam să ne lămurim ulterior, în tardivele prime săptămâni din februarie, un mai mare rol al F.R.F. în privinţa distribuirii acreditărilor, comparativ cu Campionatul European, însă coroborat din păcate cu o slabă promovare în materie de relaţii publice a acţiunii, ne-a lăsat cu ochii-n soare pe peron.

 Un mesaj explicativ al FIFA Media Channel, din 11 februarie, clarifica faptul că “federaţia naţională a fost responsabilă pentru distribuirea numerelor şi a cheilor de control însă oricum data limită de înaintare a aplicaţiilor era 31 ianuarie”. Cu alte cuvinte, am aşteptat până spre sfârşitul lunii ianuarie procesarea solicitării de înregistrare cu canalul media FIFA, care avea pe-atunci să fie aprobată, un fapt pozitiv în întreaga încercare, în ideea că, odată acceptat, aş fi avut “verde” să şi înaintez direct la FIFA cererea de acreditare.

 Un coleg jurnalist din Bucureşti, director al unei publicaţii online şi implicat activ în asociaţia presei, cu care intenţionam să abordez luna sud-africană, a căzut în paralel şi în aceeaşi măsură în neaşteptata capcană. Pe-atunci, înştiinţat fiind de FIFA Media Channel în privinţa responsabilizării federaţiilor naţionale în cazul acreditărilor, ziaristul şi-a deşertat oful şi mi-a dezvăluit cum se rupsese firul: “Să ştii că am fost foarte supărat când am văzut ţeapa pe care o luasem. Ideea a fost că F.R.F. ne-a cam dat o păcăleală. În 2008 eram ţară calificată la EURO, am vorbit la F.R.F. şi răspunsul a fost <La noi nu se face nimic, trebuie mers direct la UEFA>. În 2010 nu am mai fost calificaţi, am intrat direct pe site-ul FIFA şi ne-am înscris în sistem, după cum bine ştii. Acolo nu scria nimic că ar fi trebuit să ne înscriem şi la federaţia naţională. Eu am căutat acum din urmă pe site-ul frf.ro şi am găsit ceva din decembrie. Însă cum la vremea respectivă ei nu au dat nici un comunicat, nici prin cap nu mi-a trecut că – ţară necalificată fiind – trebuia să caut de atunci”.

 Doi ingineri învăţaţi pe băncile facultăţii dacă nu altceva măcar în privinţa structurării logicii, făcuţi mat de un mod operaţional FIFA – F.R.F. diferit de controlul acreditărilor de către UEFA cu ocazia EURO. Calificată la Campionatul European, Federaţia Română n-avea de-a face cu “passurile” presei. Necalificată la Mondial, F.R.F. era distribuitoarea lor. Dacă mai înţelege cineva ceva, şi încă din timp…

 Dar, cum am mai scris, n-aş fi savurat la faţa locului un Mondial ca o falsă reflexie a acestui frumos sport. Şi asta pentru că, în ciuda spectacolului fotbalistic, jocul şi competiţia în sine sunt de fapt în plan secundar, umbrite de cifra de afaceri şi interesele colaterale ce sug seva acestui eveniment cu magnetism vizual global. E mai degrabă luna multinaţionalelor.

 M-a amuzat ştirea potrivit căreia majoritatea românilor ce au cutezat să călătorească la Mondial sunt de fapt conducători ai multinaţionalelor ce i-au răsplătit cu un asemenea bonus, mai degrabă nişte “turişti de fotbal” dintr-o tot mai substanţială categorie artificială de spectatori, fie că le place sau nu sportul rege. Coca Cola e pe-acolo pe panouri publicitare şi pe ecrane iar păstorii corporaţiei în tribune. E noua faţă a sportului în general, fotbalul – afacere, competiţia – profit, una îndepărtată de adevăratul spirit al jocului. Să fi fost într-adevăr deturnat? Ni-l mai putem lua oare înapoi?

 Pe această linie, un monstru sacru al jurnalismului mondial, John Pilger, ziarist echidistant şi combătând vehement de decenii prin investigaţii socio-politice, s-a oprit în editorialul său din New Statesman şi la subiectul Mondialului, descriind sub titlul “De ce n-ar trebui ca rechinii să deţină sportul” cum “cei bogaţi şi puternici au acaparat şi distorsionat această plăcere a oamenilor”.

 “Luaţi de exemplu FIFA, care efectiv a preluat frâiele Africii de Sud pentru Mondial. Aidoma Comitetului Internaţional Olimpic, FIFA e o combinaţie a Wall Street şi Pentagon în sport. Şi are această putere deoarece politicienii locali cred că prestigiul internaţional al vizitatorilor le vor aduce, mai ales lor, beneficii economice şi promoţionale. Mi s-a reamintit acest lucru vizionând documentarul Fahrenheit 2010, al directorului sud-african Craig Tanner. Filmul său nu se opune Mondialului dar înfăţişează cum sud-africanii de rând, al căror sport e fotbalul, au fost daţi de-o parte, dezproprietăriţi şi sărăciţi astfel ca un uriaş ecran TV să le acapareze ţara”.

 “Un nou stadion lângă Nelspruit va găzdui patru meciuri în 10 zile. Jimmy Mohlala, vorbitor al municipalităţii locale, a fost împuşcat acasă în ianuarie 2009 după ce dezvăluise iregularităţi de procedură. O întreagă şcoală, ce le stătea în cale, a fost mutată în nişte sufocante prefabricate de oţel, pe un teren dezolant despicat de o şosea.<Când Mondialul va fi gata>, a spus scriitorul Ashwin Desai,<va fi evident că stadioanele vor rămâne nişte cochilii goale, că banii ne-au fost mâncaţi în ceea ce e de fapt o schemă piramidală>”.

 “FIFA va încasa circa 2,25 miliarde lire sterline din drepturile de difuzare, depăşind veniturile adunate ale precedentelor două turnee finale. Incredibil, Africa de Sud nu va primi nimic. Şi aceasta e o ţară cu aproape 40% şomaj, cu speranţa de viaţă a populaţiei masculine la 49 ani şi mii de copii subnutriţi. Acest adevăr despre <naţiunea curcubeu> nu va fi văzut pe micile ecrane de fanii din lumea întreagă, care vor putea totuşi detecta faţeta nedivulgată a Africii de Sud moderne, cu o vibrantă rezistenţă făţişă, ce aşează Mondialul pe acelaşi calapod cu un apartheid economic rămas la fel de diviziv ca întotdeauna”.

 Mondialul ca paravan pentru politici şi inginerii sociale invizibile la prima vedere e doar un biet pudrat clovn trist iar actorii săi, şi agenţi de vânzări pentru ulei de motor.

Seful federatiei engleze isi da demisia

martie 24, 2010

Anglia nu s-a calificat la Cupa Mondiala cu un procentaj maxim, pierzand in Ucraina, la sfarsitul preliminariilor, si nici sustinerea candidaturii pentru gazduirea turneului final din 2018 nu e stralucita, dupa cum i-a dojenit Jack Warner, caraibeanul de la FIFA, asa ca e intr-adevar loc de ceva demisii. Glumesc, bineinteles.

De fapt, Ian Watmore si-a vazut de treaba, nici prea prea nici foarte foarte, dar cu suficienta diligenta si discernamant pentru a nu atrage atentia din cele mai neplacute motive asupra activitatii Federatiei Engleze de fotbal, The Football Association. Presedintele executiv a avut destul tact pentru a conduce „invizibil”, fara intensa scrutinizare si mediatizare la care e supus sportul rege in insula, si fara a pune forul federal in colimator.

Cam asa au decurs ultimele 9 luni, de la investirea sa in functie, incat s-ar putea concluziona ca bosul executiv era un personaj daca nu neimportant, cel putin insipid. Nu multi au auzit numele Watmore in cursul acestei editii de campionat, asta sa nu mai spunem ca la instalarea sa s-o fi ridicat din sprancene… Watcine?

Insa Ian Watmore si-a demonstrat prestanta si a facut sa i se auda numele in lung si-n lat tocmai la descalecare, lunea aceasta, cand si-a anuntat demisia, respinsa cu cateva zile inainte de Lord Triesman, presedintele The F.A. Condeieri de top au titrat imediat ca plecarea sa nu constituie o pierdere pentru fotbal, si pe undeva probabil asa e, proaspatul demisionar sosind in sportul rege din domenii administrative non-sportive, si anume Departamentul de Inovatii, Universitati si Indemanari al Guvernului. Un birocrat de 51 ani…

La fel de adevarat e totusi ca Watmore n-a calcat stramb in mandatul sau, ci din contra, cu o dorinta ardenta de a „impinge” cat mai energic lucrurile inainte, lovindu-se insa de o lancezeala ce pare-se l-a cam frustrat incet incet, a asigurat printre altele fonduri si pentru o academie de excelenta a federatiei, la Burton. Un proiect ce stagna de ceva ani. Cu alte cuvinte, nou in domeniu, tehnocratul a fost totusi gospodar in ograda, insa – avea s-o constate pe propria piele – fara a a-i avea pe toti de partea sa.

Sigur au fost si nazurosi la numirea sa ori la cursul lucrurilor, in care Watmore dorea o crestere a rolului si importantei forului federal in peisajul fotbalului din Albion. Care rol a fost tot diminuat, incet incet, cu fiecare contract tot mai banos asigurat de Premier League, „iesita” inca din deceniul trecut de sub tutela The Football Association. Printre altele, Watmore incerca sa-i dea Cezarului ce se cuvine, sa redea Cupei Angliei stralucirea si ponderea de influenta in „peisaj” din ani ante – Premier League.

Ei bine, tocmai aici si-a frant gatul Watmore. Intrarea intr-o coliziune de interese cu cluburile elitei, ce-au acaparat atentia si puterea in fotbalul din Anglia, n-a cazut bine fortelor majore. In Football Association Board, pentru o intelegere mai exacta a raportului de forte, se regasesc printre altii un David Gill, mai marele executiv de la Old Trafford, ori Phil Gartside, presedintele lui Bolton Wanderers. Tocmai un cliseu cu cei doi, iesind de la o intrunire federala in urma demisiei lui Watmore, a fost sugestiv publicat intr-un cotidian londonez de mare tiraj. Si reprezentantii trupelor din Premier League in acest Board nu pareau deloc dezamagiti de turnura lucrurilor…

Altceva l-a determinat pe Watmore sa arunce prosopul, dezvelindu-si verticalitatea coloanei vertebrale, si anume numirea „peste capul sau” a unui proaspat angajat intr-un departament federal, insa aceasta a fost probabil ultima picatura pentru un abia sosit in fotbal si trezit peste noapte intr-un post fierbinte, cu multe castane in focul din fata sa, cu rechini dand tarcoale, intr-un domeniu competitiv nu doar in iarba si implicit lipsit total de orice mila.

Duse sunt zilele cand Graham Kelly conducea The F.A. pentru 9 ani, din 1989 in ’98, si asta pentru ca influenta Premier League in peisajul insular, pe-atunci deja in crestere, a erodat incet si sigur la baza The Football Association. Scapata de sub tutela federala, organizatia cu cele mai puternice 20 cluburi permease fibra jocului si magnetizase interesul si resursele cu care sa-si exercite influenta. Un exemplu elocvent poate fi neparticiparea lui Manchester United la editia 1999-2000 a Cupei Angliei, o competitie patronata de federatie, cei de la Old Trafford optand neprincipial pentru a se alinia la infantul turneu mondial al cluburilor, in Brazilia. Semn al puterii Premier League.

Pe cand PL se alapta si mai mult, si mai mult, de la sanul BSkyB, federatia se chinuia sa obtina fractiuni din respectivele imense venituri, de pe urma drepturilor de televiziune cedate ori chiar reimpartite, la nevoie, pentru partidele echipei nationale ori din tururile Cupei Angliei, care, premiera absoluta, si asta in mandatul lui Watmore, au sfarsit prin a fi difuzate pe pagina virtuala a forului federal, www.thefa.com . De ce oare? Pentru ca nu mai erau bani si „jucatori” la fel de potenti si interesati ca Sky Sports sa preia tot mai demonetizata F.A. Cup. Cu care BSkyB, iata, nu se leaga la cap…

Kelly a fost un om de fotbal, din interiorul sistemului, dar care poate n-ar fi rezistat cu brio in turbulentele actuale. Urmasii sai au fost mai degraba adusi in sistem, din alte domenii, creindu-se portretul robot al unui presedinte executiv carierist, preluandu-si rolul din fotbal dupa unul la acelasi nivel, sa zicem in industria farmaceutica. Si aici a pierdut The F.A., continuand pe aceasta linie, care a subminat modelarea si propulsarea din interior a unor pasionati ai jocului cu know-how si expertiza din miezul lucrurilor. N-a fost cazul, apelandu-se, cel mai elocvent, la scotianul Adam Crozier, cel ce avea sa numeasca in persoana lui Eriksson intaiul selectioner strain la carma Albionului, si care presedinte executiv si-a preluat apoi acelasi rol la carma Postei Regale si a postului terestru ITV.

Doua lucruri sunt insa certe. Watmore, fie si cat de nestiut a fost, n-a comis gafa predecesorului sau, Barwick, care, venind din lumea mass-media, n-a fost inspirat sa aleaga in rolul de selectioner un antrenor mai nimerit decat Steve McClaren, iar in al doilea rand proaspatul demis a aratat ca principiile si moralitatea au intaietate in dauna unei sederi in scaun fara batai de cap. Omul s-ar fi putut complace in functie, asa cum a facut-o Barwick, cu toata rusinea necalificarii la Euro 2008, insa a preferat un gest demn unei solutii mai lesne, prin care chiar ar fi putut profita nu doar financiar de o eventuala demitere a sa.

Cred ca stiu la ce s-ar putea gandi unii dintre Dumneavoastra. Asta apropo de FRF si o nesfarsita huzureala in scaun. Insa orice comparatie este de prisos si absolut aberanta. Lumi complet diferite, mentalitati si principii parca de pe planete la mare distanta. N-ar avea nici un rost sa batem apa-n piua.

Cert este ca Albionul este in cautarea celui de-al saptelea sau presedinte executiv in ultimii 11 ani, pe cand Mircea Sandu a sezut in continuare bine mersi in scaun. Monolitul federal romanesc ar putea fi o pilda pentru cel londonez, mai ales ca „diviziunile” si „dificultatile structurale” ar fi in opinia lui Richard Scudamore, boss executiv al Premier League, si care a incercat sa se apere in fata opiniilor ca organizatia sa are de-a face cu demisia lui Watmore, principalele cauze ale instabilitatii The Football Association. Asa o fi.

Ziua 127. Tifoseria despre „furia englezeasca”

aprilie 27, 2009

Timişoara rămâne în gâtul păstorilor fotbalului nostru dar Poli a alunecat de la statutul de dizidentă a sistemului la postura de victimă, de care s-ar putea scutura cu… un titlu cucerit în următoarele luni.   

 

4 noiembrie ’95. O serie neagră, cu un egal şi 6 eşecuri, a dus-o pe Poli pe ultimul loc, cu -7 la adevăr, înaintea primei vizite la Timişoara a Ceahlăului Piatra Neamţ, în etapa a 14-a. Într-un reportaj cu titlul “Zăpadă, goluri, hoţi, cartonaşe, nervi”, de la arena “Dan Păltinişanu”, trimisul Fotbal Vest a amintit de “cascadele de nesimţire ale numitului Costică-Suceava, un tip cu un obraz mai gros decât baza piramidei lui Keops. Acest individ […] a demonstrat adevărata faţă a situaţiei actuale din fotbalul nostru”. Poli a câştigat, 4-3, dintr-un penalty transformat de Băban după care centralul Constantin Gheorghe a fluierat imediat încheierea jocului, într-o atmosferă de indescriptibilă furie a publicului timişorean, adus la disperare de arbitrajul părtinitor al suceveanului. Călin roşu, Contra roşu şi alte nedreptăţi de parcă ai fi vizionat jocul dintre aliaţi şi nazişti din “Drumul spre victorie”, au stârnit avertismentul şefului clubului timişorean, Boiţ, “Costică, eu nu te scot de-aici”, şi intervenţia Poliţiei. Mizeriile împotriva lui Poli erau împinse până în pânzele albe…

 

După joc, observatorul federal Remus Câmpeanu a admis că “am văzut cu toţii ce a fost. Am văzut arbitrajul… aşa cum l-aţi văzut şi dumneavoastră”, iar Tifoseria, în colţul ei de pagină din Fotbal Vest, remarcând că Guşatu, la 3-2, devenea primul marcator de la Timofte II, la memorabilul Poli – Dinamo 3-1 din ’90, care să urce pe gardul “peluzei sud”, a scris că publicul a fost “impresionant prin furia englezească”, stârnită de Gheorghe, care “ne-a furat ca-n codru”. Iar în “Vocea Porumbelului Scandalizat”, semnând Ion (Bine că nu-s Gheorghe) Golumbu, editorialistul a “vorbit de mizeria fotbalului. Mizerie mai mare decât cea regizată de Gheorghe din Moldova, sâmbătă, la Poli, n-am mai văzut. Ce folos dacă, deşi mă îndoiesc, Gheorghe va fi suspendat? Ce folos, din moment ce Poli va juca la Braşov cu juma’ de echipă? Oare cine va opri conjuraţia arbitrilor împotriva Timişoarei? FRF-ul tace, de 3 ani încoace, iarba noastră nu-i mai place”.    

 

Decembrie ’89 trecuse, conducerea FRF se schimbase dar, aidoma acelui Poli – Dinamo 2-1 din noiembrie ’87, nemodificate rămăseseră batjocorirea umilitoare a clubului alb-violet şi a fanilor săi, dar şi spiritul îndârjit al Timişoarei. Exemple sugestive ar mai fi, ca în returul de pomină din ’86 când, fiind terfelită de arbitraj la Timişoara mai că spectatorilor le ieşiseră ochii din orbite şi îşi pierduseră glasul în disputele 11 contra… 14 din aprilie pierdute cu Sportul şi Cluj, Poli aluneca de pe locul 5 şi retrograda…

 

Am rememorat aceste episoade pentru a aşeza furtul actual al numelui, culorilor clubului şi al celor 6 puncte cu trudă adunate de Uhrin Jr. şi băieţi, în contextul posturii mereu aparte a alb-violeţilor în fotbalul nostru. Uneori, ca la Poli – Dinamo 2-1, aveai senzaţia că stadionul cu echipa şi suporterii ei întregeau un bastion de verticalitate şi rezistenţă nu doar împotriva “Cooperativei” ci a întregului sistem mincinos. Era o dizidenţă reală, ce s-a prelungit şi în anii ’90.

Asta până într-o bună zi, când, ticluit îmbrăcată într-un portocaliu-cărămiziu “de deplasare” ce nu era al ei şi mieros atrasă într-un joc la două capete contrastând cu trecutul fără prea multe compromisuri, Poli şi-a erodat încet-încet identitatea. Iar de-acolo până la a se decide în numele clubului cumpărarea de locuri în eşaloane superioare, fuzionarea, strămutarea şi alte maşinaţii tenebroase, n-a mai fost decât un pas, care a tot fost repetat. Clubul, cu istoria, tradiţia şi blazonul său, devenise o jucărie la cheie pe un eşichier politic şi, în mâinile celor perindaţi pe la conducere, părea a fi preluat linia aderării la hora din mocirla fotbalului nostru. Odată trecut din mână-n mână, suit peste noapte între divizii ori mutat, alb-violetul devenise spălăcit. Operatorii îi ciuntiseră probitatea morală şi-l târâseră în rând cu marionetele sistemului. Lui Poli îi fusese sugrumat ascendentul moral. În continuare dizidentă? Hmm…

 

În toată această rătăcire a busolei, sâmburele lui Poli a fost salvat la pieptul suporterilor din peluză, care au ridicat vocea şi au menţinut flacăra aprinsă. Flacăra de pe vechea stemă… Doar ei au rămas mai mult sau mai puţin neîntinaţi, inocenţi, aidoma Politehnicii cea decapitate. Cine intră pe www.justiceforpoli.com , înţelege văzând fotografiile galeriilor din România şi Europa solidare cu alb-violeţii în nedreptatea furtului numelui, culorilor şi punctelor, că fanii, Tifoseria, răspândind vestea terfelirii grupării fanion a urbei, sunt adevăraţii cavaleri pe cal alb, apărători ai identităţii clubului. Doar Poli, cu simbolurile sale ce trebuie recuperate, galeria de la peluză şi puţinii statornici prezenţi la meciuri şi la greu, sunt stâncile de neclintit în torent. Ceilalţi, de la conducători şi până la antrenori demişi şi jucători aduşi şi cedaţi, sunt în trecere…

 

Acel arbitraj al lui Gheorghe şi actualul scandal din fotbal dovedesc că sistemul doar se perpetuează, născând alţi monştri manipulatori, dar acel 4-3 prin zloată şi fulgi, în condiţii de extremă adversitate, demonstrează la fel de bine că hidra ar putea fi răpusă, fie şi în 2009.

 

Mi-e groază însă că, aşa cum unii au manevrat în numele clubului din 2000 încoace, actualmente se poartă războaie verbale pe diverse fronturi în numele aceleiaşi grupări, cu un aer nu justiţiar ci stânjenitor prin tonalitate, contrastând cu spiritul de a nu “se lua în gură” al Timişoarei, şi care stârneşte reacţii de victimizare a clubului. Actualul ping-pong verbal nu e dizidenţă ci e izvor de dat apă la moară agresorilor victimei.

 

Dizidenţa reală e doar a fanilor desfăşurând alb-violetul prin deplasări  şi răguşind pentru perpetuarea identităţii unui club reprezentat în galben-negru şi amintit pe ecrane drept FC Timişoara. Fe ce?