Posts Tagged ‘galerie’

Exclusiv din Franta (II): „Verzii”, dupa 17 ani in sferturi

februarie 15, 2010

Cu titlul <Pe nea si viscol, dupa 17 ani in sferturi>, am semnat in Fotbal Vest un al doilea fotoreportaj din St. Etienne… Drumul Romaniei spre Polonia si Ucraina va trece in 2010-2011 si prin Hexagon, asa ca o descindere la arena celui mai aureolat club francez v-ar putea starni interesul.

De pe una din colinele ce domina orasul, spre nord, cu arena "Chaudron", plasata in preajma tronsonului tramvaiului 4, ce spinteca vertical urbea, de la sud

La poale, magazine cu bun gust si nici urma de lanturi transnationale de mancare "fast". Si pana si un supermarket nu aduce cu monstrii pe sablon nord-american, ci deghizat intr-o reamenajata veche piata, La Halle

Strazile principale s-au inglodat in zloata, magazinele au ramas goale iar stadionul s-a umplut doar pe-un sfert dar St. Etienne a profitat de-o bresa intre ninsorile urmate de viscol, recidivand cu un succes la zero acasa, la trei zile dupa memorabilul 3-0 cu AS Monaco.

Multe piete, multe statui, poleite chiar in aur. In memoria unor eroi cazuti pentru libertate. Suntem in tara lui Liberte, Egalite, Fraternite

Daca traiesti mai mult in insula, ajungi automat sa pomenesti mai des de vreme. Si n-am trecut cu vederea sa constat cat de capricioasa poate fi, in egala masura, pe continent. La St. Etienne, vantul rece de la ora jocului de duminica trecuta, cu AS Monaco, a anuntat parca zapada, ce a cernit necontenit doua zile mai apoi, cu 24 de ore inaintea optimii de finala a Cupei Frantei, cu Vannes OC, programata tot pe Geoffroy-Guichard.

Tribuna a doua, Henri Point, are un tarc pentru fanii oaspeti

Soferii au atacat mai greu abruptele pante radiind din zona centrala spre dealurile dimprejur, neaua s-a transformat in zloata pe arterele principale iar disputarea meciului knock-out a cazut sub semnul intrebarii. La cat a nins, prin alte locuri s-ar fi aruncat prosopul dar localnicii au lopatat cot la cot si arbitrul jocului, intr-o inspectie facuta miercuri la ora 11, a decis ca terenul este practicabil.

Totul parca inghetase insa fotbalul mergea inainte. St. Etienne trecuse cu 4-1 de Lorient in ianuarie si cu 3-1 la lovituri de departajare, dupa 2-2 la Villefranche, in 16-imile din saptamana precedenta, si doar cochetele magazine si buticuri din oras pareau a bate pasul pe loc.

Peluza Jean Snella, cea dinspre oras, are o galerie "saltatoare". Fanii se iau dupa umeri, intr-un lant uman, si sar pe loc minute in sir

Mai exact, nu multi s-au inghesuit in weekend, in ciuda soldurilor de pana la 70% expuse in vitrine, si nici tipenie de om la inceput de saptamana. Succesul “Verzilor”, 3-0 cu monegascii, n-a catalizat apetitul localnicilor, mai degraba precauti si restransi decat cheltuitori aidoma lyonezilor.

In fond, St. Etienne a fost si un centru minier in alta perioada a existentei sale, axandu-se abia mai recent pe latura artistica, drept gazda a celui mai mare muzeu national de arta moderna, insa ce sare pregnant in ochi in orasul cu sub 150.000 locuitori e spiritul pozitiv al coeziunii comunitatii locale. Le Stephanois.

Totul redus, inclusiv flamura cu "Le 12e Homme", al doisprezecelea jucator, dar putini s-au inghesuit...

L-am remarcat la victoria cu cei din Principat, pe esantionul de circa 23.000 spectatori, ce au stins rapid torcida cu fumigene si flamuri a alb-rosilor, dar si in oras, asta apropo de magazine. Nu tu branduri transnationale in zona centrala, nici macar urma de alde McDonald’s, KFC si alte gainarii pe aceleasi linii, ci macelarii si nu numai ale localnicilor, printre care si un butic expunand tricouri pentru mamici insarcinate, cu imprimeul ICI FUTUR SUPPORTER STEPHANOIS. Cu litere verzi, pe burta. Aici, un viitor fan Stephanois. Mi se parea mai frecventat.

Un butic din centru, de pe artera cu sine pentru transport in comun, unde e evident ca "Verzii" sunt in buricul comunitatii locale

Stafeta se inmaneaza asadar in familie iar flacara rivalitatii e intretinuta in duelul cu Olympique Lyon, ce i-a rapit suprematia in Hexagon. Dar in alte vremuri, pomenite in albumele ilustrate cu coperti rosii dar si verzi, desi comercializate in magazine de prezentare ale lyonezilor, St. Etienne se impunea la pas, de exemplu in perioada 1968-’77, cand cucerea de cinci ori Cupa Frantei, de fiecare data in fata altei finaliste insa nu Olympique. E drept, din 1977, de la ultimul succes, 2-1 cu Reims, n-au mai fost decat doua finale pierdute, in 1981 si ’82, cu Bastia si PSG, “Verzii” ramanand la agoniseala de 6 trofee, in urma marseillezilor si a parizienilor, cu cate zece respectiv sapte, in timp ce Lyon a urcat la patru. Nu multe, traditia fiind ca trofeul sa fie pasat ca mingea de rugby. Acum e la Guingamp.

Le Derby du Rhone s-a inclinat in ultimele doua decenii in favoarea lyonezilor iar distanta parcursa in 50 minute de excelentele lor trenuri etajate, pe vale in sus, spre metropola expunand pe la periferii si saloane de prezentare Dacia, parca s-a alungit in defavoarea “Verzilor”.

Biletele de 30 euro la tribuna principala pot fi cauza goliciunii ei. In rest 20 ba chiar doar 15...

Un licar de speranta a reaprins Galtier, noul antrenor principal, cu acest parcurs in Cupa Frantei, amintind imediat de precedenta ocazie cand “Verzii” de pe “Chaudron” jucau in sferturi. S-a intamplat in indepartatul 1992-’93, in primul sezon cu Jacques Santini la timona, stropit de un 2-1 dupa prelungiri cu Marseille, o campioana in devenire ce avea insa sa fie deposedata de titlu dupa incheierea editiei. Asa cum n-a durat nici bucuria lui OM, dupa “afacerea Valenciennes”, tot asa s-a stins si St. Etienne, 0-1 in semifinala cu Nantes, focul de paie fiind evident in editia imediat urmatoare, cu o eliminare prematura, la penaltyuri, in fata lui Pau.

L'Abattoire e un bar pe colt din preajma arenei, unde fanii se strang inainte si dupa jocuri, depasind numeric amatorii de curse hipice din incinta. Sub ecran, o vitrina cu mandria lui AS Saint Etienne. Simboluri, steme, ani triumfatori...

“Verzii” fusesera poate imbolditi la vremea aceea de traiectoria monegascilor in Cupa Cupelor, alb-rosii lui Arsene Wenger sfarsind in finala de la Lisabona, pierduta cu 2-0 in fata lui Werder. Dar cam de-atunci nu s-a mai auzit de St. Etienne de bine, rivalii din mai marele oras vecin crescand in schimb in proeminenta.

Stade Geoffroy-Guichard, inaugurat la 13 septembrie 1931, a ramas insa pe harta, cu ocazia Coupe du Monde ’98, cand s-a intrebuintat de 5 ori in faza grupelor, gazduind si memorabila optime cu penaltyuri Argentina – Anglia. Cea cu rosul lui Milton-Nielsen pentru Beckham. De acolo i se trag si gardurile imprejmuitoare, un surplus fata de Albion si mai ales in disonanta cu pasnicul spirit Stephanois. Partizani dar fair-play…

Fanii din peluza Charles Paret au cateva steaguri gigant, incluzandu-l pe cel cu un craniu cu palarie. Povesti cu stafii?

Duminica, inaintea jocului de la ora 5 cu AS Monaco, mai nimic nu era deschis in St. Etienne. Francezii pranzeau la casele lor fara mari peluze ori limuzine in fata, pastrand rodnic samburele familiei si al comunitatii locale. Strada era a lor pentru 5 tuciurii in grup, misunand in zona unei gari de naveta, si cu greu am gasit, in drum spre stadion, o usa deschisa cu refugiati “Verzi”. Initial, mai multi erau ei in L’Abattoire chibitii de curse hipice, scurgandu-se pe ecrane din Irlanda sau aiurea.

Mi se pare c-au cam pierdut pariurile dar fanii “Verzi” sositi in bar au tras nadejde de la vitrina cu flamuri, tricouri, steaguri si imitatii de trofee din anii cu zece titluri stranse. Pe artera spre stadion, nu multi s-au infipt la cele doua-trei standuri cu produse ale clubului, unele reduse si la 10 euro, lasand ceva si pentru jocul cu Vannes, pe langa cele 30 la principala, 20 in Point si 15 la peluze, taxate la meciul cu Monaco.

Vor urca "Verzii" in ierarhie aidoma amorezului pe tulpina? Undeva in centru, un colt de strada ce-ti ia ochii...

Miercuri, pe frigul de la ora 20, printre altii fara capitanul Matuidi, St. Etienne a fost atenta la capcanele “buturugii mici” din josul ligii a doua si a punctat spre final, prin Payet si Riviere, care, ca si cu monegascii, a conturat victoria la fluierul final: 2-0 si calificare. In sferturi, dupa 17 ani! Zapada de marti, ramasa pe scaune, n-a scos din case 10.000 de Stephanois, tarcul oaspetilor ramanand gol…

Iar joi s-a pus pe viscol, semn ca, pe locul 16, St. Etienne n-a iesit inca din iarna. Care a anulat peste saptamana unul din zborurile spre Bordeaux, urbe a campioanei lidere care le-a administrat duminica „Verzilor” un 3-1 ce-i tine acolo jos, sub presiunea rezultatelor. Ultimele 14 etape vor fi de foc…

Intercalate, urmeaza fazele finale ale Coupe de France, care in 23/24 martie programeaza sferturile de finala, cu perechile Monaco – Sochaux, Auxerre – PSG, Quevilly – Boulogne si Lens sau Brest cu St. Etienne. „Verzii” isi vor afla adversara miercuri seara, 17 februarie, cand ex-campioana Hexagonului va primi vizita divizionarei secunde Brest. Oricum ar lua-o, o deplasare dificila pentru Stephanois…

Reclame

In ziua plasarii Romaniei cu Franta, reportaj de pe „Guichard” la St Etienne 3 – Monaco 0

februarie 8, 2010

Sub titlul „<Verzii>, nici in cele mai frumoase vise…”, am semnat pentru Fotbal Vest de pe „Geoffroy-Guichard”, arena fostului club suprem in Franta, AS Saint Etienne Loire…

Cu mai multe clisee voi reveni in postarile urmatoare… Aici, fanii monegasci aprinzand la start tarcul din coltul tribunei a doua. Exuberanta i-a tinut pana in minutul 15, la golul lui Matuidi, capitan al „Verzilor” Stephanois, care aveau sa se impuna clar: 3-0. Un impuls pentru St Etienne, in chinul ei de-a evita retrogradarea…


In seara unei duminici in care Romania a fost reinperecheata la tragerea la sorti cu Franta, am vazut chiar in inima Hexagonului cum amenintata St. Etienne n-a avut mila de monegasci. S-a lasat cu “roata tiganului”…

Temperaturi joase, frisoane reci ale locurilor de deasupra beciului retrogradarii. Dar caldura in suflet. Fanul in scaun cu rotile si insotitorul sau canta intr-un glas, facandu-si drum prin suvoiul uman curgand de la Geoffroy Guichard. Afisajul electronic verzui,3˚, strapunge intunericul noptii, la fel si exclamatiile a mirare: “Trois zero Monaco, Ou la la!”

In cazanul cu 35616 locuri “Verzii” declansasera “Inferni” pentru alb-rosii din Principat, conform inscrisului de pe bannerul micului si tacutului grup de suporteri monegasci, separati intr-un tarc din coltul tribunei a doua, Henri Point, iar capacul fusese pus cu doar cateva minute inainte de rezerva Riviere, cu un splendid covrig de la marginea careului, 3-0, urmat de roata tiganului, expresie a descatusarii  unei echipe ce nu mai invinsese acasa din 3 octombrie, 3-1 cu Bordeaux, si venind dupa trei 0-0 succesive pe poreclitul “Chaudron”, unde adunasera doar 5 goluri pana inaintea etapei a 23-a.

“Ici c’est le Chaudron!” e mandrul inscris de la balconul tribunei I, Pierre Faurand, a carei goliciune sub acoperisul sprijinit pe 4 stalpi nu inducea cele mai bune auspicii pentru vizita unor principi setosi de razbunare dupa un 2-1 in tur pentru St. Etienne. Dar galeria din peluza, condusa prin microfonul conectat la 4 megafoane de cate doi fanatici pe repriza, cocotati pe plasa gardului despartitor ai tribunei Charles Paret, i-a purtat pe verzi pe aripile victoriei.

Acolo, sub ochii fanilor fluturand si steaguri verzui cu un craniu sub palarie dar si tricolorul Frantei, capitanul de culoare Blaise Matuidi, un mijlocas de 22 ani cu numarul 12, il invinsese inca din minutul 15 pe Ruffier cu o superba torpila, declansand fiesta.

“Nous sommes Stephanois!”, imnul locului, amintind de porecla locuitorilor capitalei departamentului Loire, din regiunea Rhone Alpes a Masivului Central, a inceput sa rasune tot mai tare la 1-0 iar dirijorii au scuturat plasa gardului, atatand cu gesturi cealalta jumatate a galeriei, din peluza Jean Snella, inghetata parca de frigul serii. Imbolditi de la spate, respectivii “verzi” au format un lant uman, sarind necontenit, umar la umar. Monegascii nu mai pareau deja a avea scapare.

Acolo, in peluza Snella, purtand numele unui fost jucator si antrenor al “Verzilor” de origine poloneza, odata prizonier de razboi, altadata chiar manager al Frantei, era reamintita la balcon mandra origine a celui mai aureolat club din Hexagon, numele Casino, lant de aprozare al familiei Guichard, ce a pasat cu succes din generatie in generatie cheile gruparii fondate in 1919, Association Sportive St. Etienne Loire de pe Rue de Verdun. Asemenea blazon, cu 10 titluri nationale, record, si sase Cupe ale Frantei, si ridicat la rang profesionist in ’33, odata cu mutarea in Geoffroy Guichard, cu obraz subtire se tine, iar mandrii localnici din pitoreasca urbe agatata pe coline si strabatuta de silentioase tramvaie, printre care si 4, ce te lasa la arena cu tribune detasate din nordul orasului, n-au contenit sa creada in “Verzii” lor. Atat in ultimele dificile decenii, scurse de la ultimul titlu, din 1981, cat si la jocul cu AS Monaco.

“Allez! Allez!” a rasunat mereu corul peluzelor primitorului stadion gazda de Campionat European sau Mondial, pavoazat cu urarea “Bienvenue a Geoffroy Guichard Stade de l’aglomeration stephanoise Saint Etienne Metropole”, iar nouarul golgeter Gonzalo Bergessio, un blond argentinian de 25 ani, a adaugat cu stangul celor trei goluri ale sale pentru 2-0, in minutul 75. “BUT!” au reactionat ecranele panoramice din colturi, anuntand imediat si asistenta la meci… “Vous etes 23241 spectateurs… MERCI!”

Nu s-au strans 34342, ca la recordul de Le Derby du Rhone, transat de Gomis in favoarea lui Olympique Lyon, The New Kids on The Block din amontele Ronului, ce cu 7 titluri la rand au acaparat recent intaietatea in Hexagon de la vecinii “Verzi”, cei cu patru titluri si doua Cupe intre 1967 si ’70, ori nici macar media actualei editii pe “Chaudron”, 26498 spectatori, adica a sasea asistenta in Ligue 1, insa patimasii au intretinut o atmosfera de vis, in ton cu trecutul glorios al clubului.

Iar jucatorii au raspuns de data aceasta, pletosul cu coada Riviere, introdus la mijlocul reprizei a doua in locul partenerului lui Bergessio, si anume Sanogo, unul dintre cei 6 senegalezi din lotul lui Galtier, completand in minutul 90 un macel surpriza. Stadionul a fost in picioare, fanii au dat uitare locului 17. Savurau un moment unic in campionat, sandwich intre jocurile de Cupa, onorata cu doi de 4-1 acasa in drumul pana in optimi, unde miercuri va poposi la Geoffroy Guichard o “buturuga mica”.

Parca nu le venea sa creada, verzilor Stephanois, “Stefanilor” din orasul ce invarte rotile caravanei cicliste a Turului Frantei, cu firmele locale Mavic si Vitus, de cauciucuri ca lama respectiv cadre pe care cocotau alde Hinault, si devenit si mai faimos in lumea sportului cu acea finala de Cupa Campionilor Europeni din ’76, contra lui Bayern, intr-un sezon in care trupa lui Robert Herbin reusise eventul.

La asemenea trecut, fosta Regina a Hexagonului mai rabufneste iata cand si cand, intr-un sezon marcat de acel 3-0 la pauza la Paris, ce i-a fost fatal lui Perrin, inlocuit in aceasta iarna cu secundul sau, Christophe Galtier, un elegant antrenor de 43 ani trecut si prin Grecia, Anglia ori Emiratele Arabe dar si pe la Marseille sau Lyon, si care, luand nesperat scalpul monegascilor, spera acum intreptatit la evitarea retrogradarii.

St. Etienne a mai suferit ea recent, intre 2001 si 2004, dupa picajul generat de scandalul pasapoartelor false ale lui Levytsky si Alex, ba si pana in ultima etapa a editiei trecute, cand doar un 4-0 pe Geoffroy Guichard a salvat niste “Verzi” abia ajunsi in ultimele 16 din Cupa UEFA, iar actualul parcurs nu se ridica la nivelul reusitelor unui club promovat initial in ’37, pe cand era antrenat de englezi, scotieni sau Zoltan Vago, iar mai apoi de alde Kasperczak si Santini, si ale carui culori au fost imbracate peste ani de acelasi Jacques ori de Jacquet, Blanc, Battiston, Milla, Moravcik, Rep, Rijvers si mai ales Michel Platini, insa fanii Stephanois intretin flacara iar Matuidi si compania par a fi turat motoarele, de frig daca nu de altceva…

Mare noroc sa fi asistat pe Guichard la fiesta de 3-0 a celui mai titrat club de vita veche din Franta, surpriza conturata de Janot – Dabo, Diakhate, Benalouane, Perrin, N’Daw, Matuidi, Payet, Sako, Bergessio, Sanogo. Ou La La, ce beti de bucurie au fost “Verzii” Stephanois…

Pe Wembley, bilet in picioare de o lira

septembrie 22, 2009

Saptamana viitoare, Panathinaikos Atena va fi vizitatoarea lui Dinamo, in a doua etapa din grupele EuropaLeague, si chiar daca trifoiul alb-verzilor e acum cam ofilit, file de istorie din zilele de glorie ale clubului grec pot tine loc de istorisiri interesante.

Amanunte am aflat dand tarcoale stadionului „Apostolos Nikolaidis”, inghesuita arena din inima Atenei, de la poalele „tuguiului” Lycabettus, si unde fani cu alb-verde in vine tin flacara aprinsa, desi echipa joaca mai nou in alta parte, in Irini, in nordul capitalei, la noul Stadion Olimpic.

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Trifoiul, un contur alb pe tricoul verde crud, si-a trait orele de varf intr-o zi de iunie, in 1971, pe Wembley, cu ocazia finalei Cupei Campionilor Europeni. Da, Panathinaikos a razbatut candva pana in ultimul act, o performanta neegalata in fotbalul de club grec, si desi trupa lui Ferenc Puskas, aflat in primul sau an la carma atenienilor, a plecat steagul, acea descindere in Templul Fotbalului e zenitul Zilelor de Glorie, „Glory Days”, ale gruparii elene, zile pomenite obsesiv la vechiul stadion si tinand loc de cald in prezentul indoielnic, cu „Pana” parasindu-si matca si parca pierzandu-si din incisivitatea ce i-o ofereau evolutiile in vechiul fief.

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Avea sa fie o unica mare ocazie irosita. Sansa ce nu s-a mai intors vreodata, dand apa la moara nostalgicilor… GLORY DAYS, WEMBLEY 1971 – 2001, cum e inscriptionat pe zidul peluzei „Leoforos”, cea ticsita in trecut de tifosi, acum parasita si asteptand intr-o buna zi lama buldozerelor.

Panathinaikos a trecut pe langa gol pe Wembley, ba chiar in cateva randuri, dar Ajaxul lui Rinus Michels, deschizand scorul inca din minutul 5, prin Van Dijk, si profitand de autogolul lui Kapsis, din minutul 87, a acaparat trofeul: 2-0. Un rezultat sec, aplatisat de scurgerea anilor, dar care ascunde atatea pasiuni si amintiri. In sediul gruparii galeriei „Mad Boys 13”, „baietii nebuni de la poarta 13”, suveniruri tinand de finala londoneza iti atrag atentia de pe peretii incaperilor.

Ar fi mai ales un bilet de acces pe Wembley, cu pretul explicit al intrarii la peluza. One pound standing. O lira sterlina, in picioare. Atat costa pe-atunci, sa te inghesui in uriasul oval. De cateva zeci de ori mai piparat acum… S-au strans 83.000 fani, dintre care destui „trasi” la alb-verde, fie calatorind din indepartata Grecie, fie luandu-si inima in dinti, din larga comunitate elena din capitala britanica.

Iar unii au pastrat suvenirurile, ca pe niste adevarate tezaure. Pe pereti, colaj cu programul de meci al finalei, cu fotografii inedite, cu decupaje din editia de seara a cotidianului londonez „Evening Standard”. Remember. Aduceri aminte din zilele de glorie. Zile care au recapatat o si mai mare semnificatie anul trecut, cand Panathinaikos si-a aniversat centenarul.

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se pe Wembley la finala din '71...

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se intr-o reeditare peste ani a duelului de pe Wembley cu Ajax, din '71...

A ascultat finala la radio. Avea doar opt ani. Dar copilul de altadata, uriasul bland de-acum, suflet al „Mad Boys”, mi-a recitat echipa ca pe apa… Economopulos – Tomaras, Kapsis, Sourpis, Vlahos – Kamaras, Elefterakis – Gramos, Antoniadis, Domazos, Filakouris.  M-a purtat de la suvenir la suvenir, retraind parca anii de glorie. Glory Days. Au mai ramas amintirile si parca tristetea rezonand cu goliciunea arenei invechite, de peste drum.

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

S-au schimbat vremurile si dezradacinarea e parte a proiectului global. Buldozerele vor atrofia amintirile, vor amputa emotii dintre cele mai vii, deci vor darama mai mult decat ziduri si temelii cu ale lor graffitti, intr-o invalmaseala tipic elena, cu o simbolistica aparte. Gate 13, poarta 13, revine obsesiv, ca loc de pelerinaj al fanaticilor, in peluza „Leoforos”, denumita astfel pentru ca al ei colt nordic se revarsa peste marea artera „Leoforos Alexandras”. Acolo, noi cladiri impunatoare si o noua statie de metrou anticipeaza parca regenerarea  unei zone lasate pe alocuri intr-o ostentativa si dezolanta decrepitudine. Pacat ca regenerarea va viza si raderea autenticului „Nikolaidis”. Si cat nu vor deveni curand istorie, mesajele cu talcul lor merita parcurse…

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

N-am intrat in detalii, legat de chipul tanarului cu sapca, imaginandu-mi ca as rascoli rani adanci. Ci m-am plimbat, cu pasul mic.

Trifoiul la o suta de ani

Trifoiul la o suta de ani

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Fanii au expus si un cliseu cu faza golului de pe Goodison Park, din sferturile de finala, suficient pentru a o apropia pe Panathinaikos de Wembley. Dupa ce baietii lui Puskas defilasera in fata lui Jeunesse D’Esch, cu 5-0 si 2-1, si a pe-atunci cehoslovacei Slovan Bratislava, cu 3-0 si 1-2, mai greu a fost contra lui Everton, cu 1-1 la Liverpool si 0-0 pe „Nikolaidis”, si in semifinala cu Crvena Zvezda. Esec clar la Beograd, 1-4, dar rasturnare spectaculoasa pe „Nikolaidis”: 3-0. Si bilete de Wembley!

Parcursul n-avea sa se mai repete iar actualul sezon e chiar mai trist, cu rivala din port, Olympiakos Pireu, depasind sistematic „Trifoiul”.

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

Panathinaikos pare a fi la raspantie iar vantul schimbarii n-o menajeaza. Trifoiul pare a fi fost dezradacinat iar revenirea la albie e mai anevoioasa decat si-ar fi inchipuit unii. Iar in tot acest deranj, nici noi staruri ca Djibril Cisse nu deprind la adevarata lor valoare emotia pornirilor unor fani ai alb-verzilor incercati peste ani de stramutari si reveniri, si care tin cu dintii, amintindu-si de zilele de glorie, de o identitate pe cale sa fie voalata.

EURO-Drum: Slask v Legia, acasa la gazda din 2012 (… sau… Va vizita Romania Wroclawul?)

septembrie 21, 2009

Din Wroclaw, capitala a Sileziei imbibata de istorie milenara, am scris pentru <Fotbal Vest>, sub titlul „Oporowska interzisa multora”, un reportaj de calatorie sesizand si la jocul localnicei Slask cu gostii din Varsovia contrastele dintr-o perioada post-huliganica a unui fotbal polonez ce se pregateste de gazduirea viitoarei editii a turneului final al Campionatului European. Intrebarea e daca Romania se va regasi in urmatoarea campanie de calificare si va sfarsi prin a-si aconta biletele tocmai pentru un minunat oras ca Wroclaw. 2012 bate deja la usa…

Wroclawul se poate lauda cu tare multe lucruri. Iar din tramvaie, ce taie orasul pe zeci de linii, multe frumuseti iti incanta privirea. Numarul 4 m-a dus frumusel la stadion...

Wroclawul se poate lauda cu tare multe lucruri. Iar din tramvaie, ce taie orasul pe zeci de linii, multe frumuseti iti incanta privirea. Numarul 4 m-a dus frumusel la stadion...

Drumul de la aeroportul Kopernikus, din vestul Wroclawului, spre centrul istoric al orasului cu peste o jumatate de milion locuitori fondat de un duce ceh in secolul X, va fi in nici trei ani o magistrala europeana. In 2012, la ora viitorului turneu final al Campionatului European, noul stadion, aflat déjà in constructie tot in vestul urbei, va fi legat de o maiestuoasa fosta gara centrala, acum inca dezafectata, printr-o fiabila retea de transport, parte a planului de infrastructura de 10 miliarde euro, trasat pentru emanciparea fotbalistica a Wroclawului.

In vasta piata centrala Rynek, rivalizand ca frumusete poate doar cu "perla" Bruxellesului, sute de cladiri care mai de care amintesc de influenta habsburga si prusaca la construirea orasului...

In vasta piata centrala Rynek, rivalizand ca frumusete poate doar cu "perla" Bruxellesului, sute de cladiri care mai de care amintesc de influenta habsburga si prusaca la construirea orasului...

Spun doar fotbalistica pentru ca orasul cu mai bine de 100 poduri peste bratele, canalele si afluentii Odrei, incovrigata prin centru, iti taie rasuflarea cu o urbanistica si arhitectura modelate in dominatia habsburga si prusaca, si care nu traieste doar prin Universitatea fondata in 1702, ce a dat 8 laureati ai Premiului Nobel printre care fizicianul Max Born, dar care tocmai si-a exersat talentul organizatoric, gazduind C.E. de baschet masculin in primele zile din septembrie, cand intreaga Polonie a marcat exact 7 decenii de la invazia nazista.

La stadion, urmele rivalitatii sunt evidente. Verdele lui Slask, mai tare decat rosul oaspetei Legia. Ce va fi in minutul 90?

La stadion, urmele rivalitatii sunt evidente. Verdele lui Slask, mai tare decat rosul oaspetei Legia. Ce va fi in minutul 90?

Urmeaza fotbalul, ce a sangerat in acest inceput de mileniu in capitala Sileziei, din sud-vestul tarii, si nu pentru ca localnica Slask respira doar din unicul titlu cucerit in 1977, la un an dupa triumful in Cupa Poloniei, ci in urma vizitelor fanaticilor din Lodz, Cracovia si Gdynia, ai Arkai, renumiti purtatori de cutite.

"Fata" comercializata a Oporowskai, cu internationalul Mila, inconjurat de stema lui Slask si firma de echipament, acopera fatada cladirii sediu, din capatul tribunei acoperite, sediu ce include si vestiarele

"Fata" comercializata a Oporowskai, cu internationalul Mila, inconjurat de stema lui Slask si firma de echipament, acopera fatada cladirii sediu, din capatul tribunei acoperite, sediu ce include si vestiarele

N-a fost ca spre finele celui de-al doilea razboi mondial, ce a distrus partial Wroclawul, tinut cu dintii de nazisti in retragerea lor, cand au inundat mini-orasul subteran cu spital si cale ferata, in continuare un mister modern din pantecul urbei, dar tot s-a lasat cu morti si raniti dupa un Slask – Arka prelungit cu elicoptere survoland un intreg bulevard de acces la arena Oporowska, intesat om langa om, sustinatori somati la asfalt, sub bulanul fortelor de ordine. Panorama televizata, mi-au spus localnicii, a fost cutremuratoare. Dar era unica solutie…

Poarta principala a Oporowskai, din preajma peluzei nordice

Poarta principala a Oporowskai, din preajma peluzei nordice

Urmarea? WKS Slask a emis carti de identitate pentru accesul la jocurile din Zdobywka Pucharu Ekstraklasy si mi-a inregistrat in sistem Cartea de Identitate pentru a putea cumpara biletul de 50 zloti in tribuna I, Kryta, singura acoperita a arenei din sud-vestul Wroclawului. Mai mult, verdele e obligatoriu, ideal in tricoul cu sponsorul “strategic” Piast, bere a orasului purtand numele primei dinastii regale poloneze, dupa ce localnici mergand la Oporowska de exemplu in tricoul lui Bayern, au fost trimisi la plimbare. De fapt, nu se mai tolereaza aici nici alcoolismul, taxat cu 600 zloti, incarcerarea de-o noapte, confiscarea sticlelor si dusuri reci gratis.

Stema Wroclawului, strajuind intrarea la stadion

Stema Wroclawului, strajuind intrarea la stadion

Te si intrebi cum mica arena placida si sarmanta, cu 8.436 locuri pe scoici preponderent verzi si rosii, cu o miniaturala peluza separata a gostilor si flancata de propriul vechi hotel, minunate parcele de zarzavaturi, pomi fructiferi si verdeata, cu cabanute, ale localnicilor, plus de siruri de plopi aproape cat cei 4 stalpi de nocturna si de o cale ferata, a putut magnetiza asemenea pasiuni sangeroase.

Dar vremurile s-au schimbat si desi Oporowska n-a mai gazduit de peste doua decenii dueluri europene, in trecut cu castigatoare de cupe alde Liverpool, Napoli ori Borussia Monchengladbach, si ea o “verde”, acceptarea candidaturii Poloniei a pornit tavalugul corporatist. Sponsor titular al clubului fondat in 1947 e proiectul “Wroclaw 2012”, iar tehnic Puma, nelipsind Coca Cola. Cam in acest cadru a primit-o Slask, a sasea in 2009, pe “capitalista” de podium Legia, in Mecz 6. Rivalitatea lor, schitata in uriase reusite graffiti din preajma, ale ambelor seturi de suporteri, e acum una stoarsa de sange si monitorizata cu carti de acces.

Bannerul cu un urias tramvai in marime naturala s-a plimbat prin tribuna a II-a, a galeriei, si a salvat spectacolul la un joc de 0-0

Bannerul cu un urias tramvai in marime naturala s-a plimbat prin tribuna a II-a, a galeriei, si a salvat spectacolul la un joc de 0-0

Alb-rosul periclitatului Beenhakker, socat cu 3-0 la Maribor, va lipsi din Africa de Sud, dar va flutura semet in 2012, inaltat cu sudoare de repatriatii din Albion. Fotbalul les se curata si regenereaza dar problemele raman “in iarba”. Unde esti tu, Lato?

Caci Slask – Legia a fost 0-0 si nici macar impulsurile inlocuitorilor Sebastian Mila, international polonez, si Takesure Chieyama, n-au dat culoare echipelor lui Tarasiewicz si Urban. Spectacolul l-a facut doar tribuna, mai exact a doua, Odkryta, cea neacoperita, de fapt o uriasa galerie, o masa verde, scandand, intonand, cantand, incurajand, batand ritmic din palme si uneori dand tonul restului arenei in doua-trei ocazii regizate si de fapt amintite – cu minutul exact – in programul tip ziar, de 12 pagini, ce a punctat desfasurarea ostilitatilor in zi de meci in jurul gazonului imprejmuit de gard.

Si cum Wroclawul e orasul cu zeci de linii de tramvai, galeria a rulat deasupra capetelor un urias banner infatisand un tramvai in verdele, albul si rosul urbei si al clubului. De sub flamura, timp de 15 minute, in prima repriza, fanii n-au vazut de ce Polonia va sta la anul acasa. Dar au ragusit la o arena de pe care voi reveni cu alte detalii.

Doar Drogba inaintea lui Burnley

septembrie 21, 2009

Orice verdict e vremelnic dar cateva impresii pot fi impartasite. In fond, s-a scurs deja o treime din turul Premier League 2009-2010.

Incep prin a reaminti un paragraf din editorialul „Fotbalul, pe locurile 14-15”, pe care-l semnam in Fotbal Vest in luna iulie, pe cand prim-divizionarele abia isi incepusera pregatirile precompetitionale, si in care le aminteam pe Portsmouth, Bolton Wanderers si Hull City drept ocupante ale locurilor retrogradante, 18, 19 si 20, la finele actualei editii, in mai 2010: „Culmea ironiei e ca si la anul focurile retrogradarii ii vor perpeli probabil tot pe antrenorii englezi iar de-ar fi sa ma dau bookmaker pentru o zi, le-as trece pe Portsmouth, Bolton si Hull pe lista neagra, prima fie ea si preluata de un bogatas arab, dupa modelul de la Man. City, cu tot cu petrodolarii sai dar fara a fi fost pus la “testul de prestanta” in ceea ce priveste standardele Premier League. Adica Hart, Megson si Brown, asta daca luna mai ii va regasi in posturi. Dar nu incercati si Dumneavoastra acasa, sa aruncati bani pe aceasta speculatie cu cele trei, caci s-ar putea sa va arda. Am presupus si eu, asa…”

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Dar nu la cele trei ma voi referi, ci la nou-promovata Burnley Football Club, principala candidata a bookmakers la retrogradare, conform cotelor dinaintea inceperii stagiunii. Caci Burnley a infirmat sambata proverbul cu ulciorul care nu merge de trei ori la apa, invingand din nou acasa, in primul joc al rundei a sasea, televizat pe Sky Sports, 3-1 cu Sunderland.

Turf Moor, datorita capacitatii sale restranse, a inregistrat cea mai mica asistenta a etapei din elita, doar 20.196 spectatori, insa… ce mai spectatori. Vorba unui suporter al visiniu-albastrilor, fanii au cantat si scandat la nesfarsit, o ora si jumatate plus prelungiri si la lovituri de departajare, in editia trecuta, cand viitoarea nou-promovata a descins pe Stamford Bridge, a remizat cu Chelsea, si finalmente a eliminat-o din Cupa Ligii, in urma suturilor de pe punctul cu var. A fost o campanie a competitiei K.O. in care Burnley nu doar a facut 1-1 acasa la Chelsea, dar le-a invins la Turf Moor si pe Fulham, Arsenal si Tottenham, fiind eliminata abia de ultima, in prelungirile mansei a doua a semifinalei, datorita golurilor in plus marcate in deplasare. Pazea, vine Burnley!

Fanii sunt acum si mai entuziasti, si mai calzi, ridicandu-se, aidoma echipei, la nivelul elitist al Premier League si percepand insemnatatea momentului. Incredibil dar adevarat, dupa 6 etape, doar Chelsea lui Ancelotti, lidera fara punct risipit, are o linie de clasament superioara lui Burnley in meciurile de pe teren propriu.

Burnley avea sa debuteze in Premier League cu un dus rece la Stoke, promovata de anul trecut, esec care o punea deja sub lupa scepticilor. Dar trupa lui Owen Coyle a strans imediat randurile, inregistrand doua succese de moral, pe teren propriu, in decurs de o saptamana de la debutul campionatului. A fost mai intai acel neverosimil 1-0 cu Manchester United, cand campioana a ratat inclusiv un penalty in jocul de la mijloc de saptamana, iar apoi un alt 1-0, tot in dauna unei „europene”, Everton Liverpool, si ea „inghetata” la punctul alb de danezul din poarta nou-promovatei, Jensen. Saha l-a copiat pe Rooney iar Burnley a strans 6 puncte din doua meciuri creditate cu… „2”.

Sambata, Burnley s-a impus in acel gen de confruntare tipic pentru echipele amenintate de retrogradare. Un meci de… 6 puncte. Sunderland e in aceeasi luntre si, doar invingand formatii mai mult sau mai putin de calibrul ei, Burnley isi poate consolida postura in elita. Restul, gen victorii contra campioanei en-titre, sunt bonusuri mai mult decat binevenite, excelente pentru moral, insa nu neaparat jocuri deseori amintite drept fiind de 6 puncte.

Remarcabil e si faptul ca Owen Coyle n-a facut nu stiu ce achizitii, in mare aceeasi jucatori ce au urcat treapta in elita, via – Wembley, purtand falnic stindardul clubului din Lancashire si in Premier League. Tot Wade Elliott, marcatorul unicului gol din finala play-off, 1-0 contra lui Sheffield United, s-a aflat la originea primului gol de sambata, smulgand un penalty, si tot scotianul Alexander, veteranul capitan, si-a reconfirmat precizia de la 11 metri.

Abia dupa pauza, cand era introdus in minutul 57, un nou recrut a pus si el umarul la redistantarea lui Burnley. David Nugent, abia reintors in Lancashire, dar nu la Preston, unde isi facea un nume cu care debuta cu gol in nationala Angliei, ci la micuta Burnley, si-a redescoperit pofta de gol pierduta la Portsmouth, reusind o dubla de efect, cu capul si cu stangul, din pirueta, dinafara careului: 3-1. Lui Nugent li se adauga fundasii Mears, sosit de la Derby County, via – Marseille, unde a fost imprumutat, si africanul Bikey, un munte de om ce n-a inghitit ratarea revenirii in elita, cu Reading.

Coyle a adaugat ici-colea, prin partile esentiale, dar colectivul unit ce a surprins Albionul, promovand la mustata, continua sa minuneze, pastrand procentajul maxim la Turf Moor. O fi arena cea mai mica din elita, dar vocea suporterilor se face auzita. Iar idolii raspund pe masura, cu 1-0 si 3-1.

In contrast, un club care era egalat in prelungiri de AC Milan, in 27 noiembrie 2008, intr-un joc din grupele Cupei UEFA, n-a acumulat inca nici un punct in Premier League si a incasat o medie de doua goluri pe meci in primele 6 etape. Portsmouth, caci despre „Pompey” este vorba, s-a despartit si de sus-amintitul Nugent, care nici nu figura in acel 2-2 de la Fratton Park, ce a fost… 2-0 pana in minutul 84. Atunci au iesit la rampa Ronaldinho si Inzaghi.

Altii insa, dintre care cei mai remarcabili ar fi Johnson, ajuns la Liverpool, Distin, la concitadina Everton, Crouch, dupa Redknapp, la Spurs, ori Davis, inhatat de Bolton, au parasit Titanicul din portul Portsmouth, la fel ca veteranul Sol Campbell, neutilizat in acel joc de referinta cu milanezii, dar care, transferandu-se tocmai in liga a patra, la Notts County, trupa avandu-l drept director pe Eriksson, a dat masura completa a necesitatii sariturii de pe punte. Tony Adams, la carma contra rosso-nerilor, si-a frant si el de-atunci gatul, iar Paul Hart, inlocuitorul, a tesut cu chiu cu vai plasa mentinerii in elita insa nu mai are solutii si pe 2009-2010.

Portsmouth s-a anuntat a fi drept o victima previzibila, iar startul ei confirma temerile, nu datorita numelui lipsit de sonoritate de pe banca tehnica, Paul Hart, nume ce a atras in intersezon recruti pe masura, jucatori de nivelul doi, cu care doar poti sfarsi sub elita, ci mai ales datorita instabilitatii de la conducerea clubului, destabilizat de interminabilele discutii din cursul verii legate de preluarea gruparii de catre un consortiu arab. Pestele de la cap se impute si incertitudinea de la Fratton Park se rasfrange evident asupra rezultatelor din teren. Cele doua coordonate sunt inseparabile, orice delimitari ar vrea unii sa faca…

Portsmouth e macar la… zero, insa vecina – rivala de pe coasta sudica, Southampton, sta chiar mai rau. Pornind cu un handicap de zece puncte, din nou pe motive legate de imputirea pestelui de la cap, „Sfintii” abia au inregistrat primul succes stagional, 2-0 acasa cu Yeovil Town, in fata a peste 19.000 suporteri, pe St. Mary’s, oaspetii declarandu-se insa dezgustati de acordarea celor doua penaltyuri din care noul recrut Rickie Lambert a asigurat primele puncte alb-rosilor.

Macar Portsmouth e inca in Premier League, cu amintirea unui joc cu milanezii, in Cupa UEFA, acum nici zece luni. Insa Southampton, adversara Stelei in Cupa UEFA, in toamna lui 2003, e lanterna rosie a ligii a treia, si desi handicapul e surmontabil, „Sfintii” fiind la -2 si deci la opt puncte in urma unei clasate pe o pozitie salvatoare, si anume tocmai Yeovil, exemplele nefericite din editia trecuta pot pune sub semnul intrebarii capacitatea clubului de a raspunde adversitatii. Luton s-a scufundat, torpilata de cataroiul din start, -30 puncte. Altele s-au salvat…

Dar sa se fi inclinat oare Anglia aidoma Titanicului, cu coasta sudica luand apa? Nu de alta dar si „verzii” de la Plymouth Argyle, fara succes in 8 etape, proptesc ierarhia ligii a doua…

Unii se scufunda, nou-promovata Burnley exulta. Si nu pare a fi doar un foc de paie. Cata vreme „visiniii” vor invinge si tine la distanta adversare directe, „ambarcatiuni usoare”, gen Birmingham City, si ea o nou-promovata, viitoare oaspete pe Turf Moor, trupa lui Coyle va putea spera la supravietuire. In fond, calculele spun ca si 39 de puncte pot fi suficiente, iar Burnley a strans deja noua.

Urmatoarele luni doar vor confirma (sau infirma) speculatiile rezultate din primele confruntari. Dar Burnley pare a avea vant bun. Si poate ca proximul derby local, la vecina de pe Ewood Park, Blackburn Rovers, va aduce clubului fondator al The Football League, participant la acea memorabila prima editie de campionat din 1888, si primele puncte externe. Ce ziceti, Alexander si Nugent? Se poate…

Frecusuri cu Djibril

septembrie 18, 2009
Spirou Louis, maratonistul invingator la prima editie a Jocurilor Olimpice, din 1896, strajuieste noua arena olimpica purtandu-i numele, din Nordul Atenei (Irini), dar de cand Panathinaikos evolueaza pe "elefantul alb", au aparut si mazgaliturile pe monument...

Spirou Louis, maratonistul invingator la prima editie a Jocurilor Olimpice, din 1896, strajuieste noua arena olimpica purtandu-i numele, din Nordul Atenei (Irini), dar de cand Panathinaikos evolueaza pe "elefantul alb", au aparut si mazgaliturile pe monument...

In al doilea reportaj atenian pentru Fotbal Vest, sub genericul DRUM EUROPEAN: „PANA” IN EXIL PE „SPIROU LOUIS”, am continuat pe urma lui Panathinaikos, la noul Stadion Olimpic, unde “verzii” sunt in provizorat pana la ridicarea arenei proprii, in afara capitalei, si am descusut indiscretii nu doar despre Cisse.

Vantul puternic, ce a raspandit si intretinut in august incendiile din Attica, suiera sinistru printre largile structuri metalice ale vastului Sat Olimpic atenian si face vartej gramezile de gunoaie ramase dupa 80.000 spectatori ai concertului dat de populari cantareti greci in seara precedenta.

Satul e acum neinsufletit, hartiile se agata de tot mai numeroasele balarii in crestere, uriase acoperisuri si inflorituri metalice ciupite de rugina scartaie in bataia vantului, si ai senzatia ca esti la unghia unui elefant alb, indopat cu miliarde pentru 2004.

Intr-o impietrire stoica, aidoma indarjirii cu care triumfa in maratonul Jocurilor Olimpice inaugurale, din 1896, Spirou Louis, al carui nume e purtat de Stadionul Olimpic din incinta, parca implora divinitatea, cu mainile spre cer, sa nu-i mai fie mazgalita statuia verzuie, pierduta intre noile constructii. Unii au dovedit déjà cunostinte de anatomie a zonelor nu doar erogene.

Ca Satul Olimpic mai e totusi folosit nu numai de muzicieni, stau marturie stolurile de graffiti cu subiect comun. Panathinaikos. Poarta 13. Trifoiul lui “Pana” a fost dezradacinat din casa sa de suflet din inima Atenei, stadionul Apostolos Nikolaidis, unde au ramas intr-un colt sub peluza baschetul, voleiul si tenisul de masa, insa fanii au luat cu ei in exil la “Spirou Louis”, aproape la capatul nordic al tronsonului de metrou pornit de “jos”, din port, de la Olympiakos Pireu, simbolurile intimei si asfixiantei arene ce-i gazduia inca din 1924.

Colajul cu Panathinaikos condusa de Domazos iesind pe Wembley pentru finala CCE din '71 este afisat pe fatada la artera Leoforos Alexandras a vechii arene "Apostolos Nikolaidis", taram de suflet al fanilor "trifoiului"

Colajul cu Panathinaikos condusa de Domazos iesind pe Wembley pentru finala CCE din '71 este afisat pe fatada la artera Leoforos Alexandras a vechii arene "Apostolos Nikolaidis", taram de suflet al fanilor "trifoiului"

Unii simpatizanti iti vor sopti pe sub mustata parerile despre legatura dintre acordarea organizarii J.O. 2004 orasului Atena si concesiile in contrapartida facute de greci organismelor internationale influente in privinta curatirii societatii de elemente anarhiste, reactionare. Mai multi fani sunt insa actualmente fatis in antagonism cu Djibril Cisse, desi vara anunta un mariaj roz intre vulcanicul varf si “Pana”.

Din taxiul condus expert prin haoticul trafic atenian de un indian din Punjab, remarc pe autobuzul din fata reclama postului TV privat NOVA la difuzarea jocurilor din prima liga, cu cate un star de la Panathinaikos, Olympiakos, AEK, PAOK si Aris in colaj, cel mai mare, in prim plan, fiind tocmai Cisse, in verde. Si in magazinul de prezentare de la “Nikolaidis”, in prim-plan in vitrina e tot nouale lui Djibril.

Insa francezul si-a pus fanii in cap cu eliminarea pentru faultul inutil comis la centrul terenului in play-offul Champions League, pierdut cu Atletico Madrid. La urmatorul joc, fanii nu i-au aruncat doar vorbe, ci si o sticla de apa, pe care starul le-a azvarlit-o inapoi, alunecandu-se spre speculatii legate de rasism si potentiale chemari in judecata.

Iar oful suporterilor a fost amplificat de esecul verzilor in amicalul de la Volos, 1-2, fara recrutii de lot national, dintre care Vintra vedea si el cartonasul rosu in aceeasi seara, déjà in minutul 42, in Tara Cantoanelor, in jocul din preliminarii difuzat in Grecia – ca mai nou si prin alte parti – de un post privat, MEGA. Acolo, baricada lui Rehhagel, explicandu-se apoi  intr-o… germana impecabila, a rezistat doar pana ce “elvetienii” Derdiyok si Yakin le-au luat locul altor “elvetieni”, Fernandes si N’Kufo. 2-0 pentru Elvetia, in ultimele 7 minute. Fanii lui Panathinaikos s-au consolat doar cu ideea ca amicalul rivalei Olympiakos a fost si mai jenant, 0-5 in Creta, insa macar ros-albii din Pireu se aliniaza in grupele Champions League, pe cand alb-verzii se pregatesc nu doar de “caini rosii”, ci si de Galata din Constantinopolele candva grec bizantin, in niste vremuri cand turcii “gresesc” in a survola insule ale Eladei din Egee, pe care poate si le-ar dori candva ale lor.  

Apoi, chinurile fotbalului au continuat miercuri. Pe cand Grecia era egalata pe MEGA in minutul 90, la Chisinau, iar pana si locul zwei invocat de antrenorul neamt ajungea in pericol, in paralel, pe postul national ET1, campioana la zi e Europei in baschetul masculin castiga la pas grupa turneului final al C.E. din Polonia: 106-80 cu Israel. Asta dupa ce Grecia pornise campania zdrobind-o cu o diferenta de 32 puncte pe Macedonia, vecina al carei nume nu e folosit de ET1, comentatorii eleni numind-o… Skopje, iar prescurtarea de tara, pe ecran, fiind acoperita cu un… dreptunghi alb.

Iar Rehhagel nici nu se poate plange de indisponibilitati majore, avute in schimb de omologul sau lituanian de la carma baschetbalistilor. Fara 4 piese de baza in Polonia dar cu “grecul” lor, Sofoklis Schortsanidis, un gigant ca taciunele, transpirand sub panou pe post de dieta, promisa publicului elen, ori cu tanarul de 20 ani Calathes, tocmai de la Panathinaikos, de unde ca daca n-ai inca buzunarele grele, te poti feri de “accidentari” din varii motive.

Dar starurile lui “Pana” au mize mai mari, acolo, in sala de baschet de sub tribuna vechiului “Nikopolidis”. Nu de alta dar Panathinaikos tocmai a cucerit pentru a cincea oara Europa, dupa ce redresase in penultimul act continental balanta intalnirilor ei cu rivala locala Olympiakos in semifinalele EuroLigii, 1-2, intr-un duel ce ar fi suficient de valoros pentru insasi finala competitiei, asta daca regulamentul le-ar permite-o. Dar imperecherea lor e in anticamera.

Judecand si dupa recentul 1-3 acasa cu Galatasaray, alb-verzii traiesc doar din amintirile "Glory Days", memorii ale zilelor de glorie cu finala de pe Wembley, aniversate la 30 de ani, in 2001, cu un graffitti in preajma G13, celebra poarta de acces in peluza "Leoforos" a arenei Nikolaidis

Judecand si dupa recentul 1-3 acasa cu Galatasaray, alb-verzii traiesc doar din amintirile "Glory Days", memorii ale zilelor de glorie cu finala de pe Wembley, aniversate la 30 de ani, in 2001, cu un graffitti in preajma G13, celebra poarta de acces in peluza "Leoforos" a arenei Nikolaidis

In Attica urmeaza o toamna fierbinte. Se va regasi Cisse, de exemplu contra lui Dinamo? Cine va castiga alegerile parlamentare din 4 octombrie? Si isi va gasi Rehhagel cuvintele in… germana, daca nici locul zwei nu va fi al surprinzatoarei campioane europene din anul gazduirii J.O.?

Poarta 13 sau despre Ajax – „Pana” din ’71, pe Wembley

septembrie 10, 2009

 Exclusiv din Atena, am scris pentru <Fotbal Vest> sub genericul DRUM EUROPEAN: despre AJAX – PANATHINAIKOS din ’71, pe Wembley, si cu titlul <Poarta 13>, despre alb-verde, o faimoasa poarta de acces in arena “Nikolaidis” si spiritul fanilor Mad Boys, intr-un cuvant Panathinaikos, cu ale sale zile de glorie, cand juca in finala cu adversara Timisoarei, Ajax.

In adnotari, curand, voi reveni cu alte amanunte si suport fotografic de la „Nikolaidis” si „Spirou Louis”.

 

De pe tuguiul Lykavittos, din inima Atenei, parca nesfarsitul alb arhitectonic al capitalei Greciei ti se desfasoara in toata splendoarea sa. De-acolo, de la Capela Sfantului Gheorghe, totul pare imaculat iar templul Parthenon de  pe stancosul Acropolis, mai scund, din apropiere, aduce aminte de gloria vremurilor dinaintea erei noastre.

Pe deal in jos, lantul de graffitti in alb-negru si verde , cu litere uriase pe stancarie, pomeneste si de gloria altor zile si sugereaza ca esti in zona unui mare si iubit club. Niciunde simbolul portii 7, in alb-rosu, a lui Olympiakos, din “patria” sudica, dinspre portul Pireu, ci peste tot trifoiul si despre poarta 13, pecetea fanilor patimasi ai lui Panathinaikos.

Iar la al treilea colt, de intrare pe straduta Panathinaikou, explozie de culori. “Glory Days Wembley 1971 – 2001 “ iti face cu ochiul de pe zidul exterior al arenei “Apostolos Nikolaidis”, intesat de diverse inscriptii pe intreaga lungime a peluzei cu afectiune alintata “Leoforos”  si care parca se pravaleste peste straduta. Vazute de dedesubt, treptele iti pot lesne sugera iuresul nu doar cu fumigene iscat de chibitii care tropaiau in zile de meci.

Poarta 13, de fapt doua structuri metalice rotative, de acces, dispuse fata in fata, parte al unui intreg tarc, e chiar aici si plina de simboluri. Peste straduta, dintr-o casa in alb-verde-negru si cu Mad Boys 13 urias pe frontispiciu, razbat voci si muzica rock. Cei cativa fani imi spun din start ca e sediul de la stadion al galeriei din peluza “Leoforos” si ca “Apostolos Nikolaidis” e “casa de suflet”.

Sediul functioneaza ca bar dar e de fapt o minunata colectie a tot ce tine de Panathinaikos si alb-verde. In hol, steagul Mad Boys si anul 1988, cel al asocierii galeriei. “Primii am lansat coreografia si cantecele de pe arenele grecesti”, mi-a spus Hristo, un urias bland, adaugand ca ambianta era magnifica pe “Nikolaidis” pe cand oamenii inca asistau la jocuri din picioare, vreo 24.000.

“O lira sterlina in picioare” traduc de pe biletul la finala Cupei Campionilor Europeni din 2 iunie 1971, de pe Wembley din Londra, si pufnim in ras. “Aveam doar 8 ani, am vazut-o la teve”, a spus Hristo despre acea Ajax –  Panathinaikos 2-0, aratand spre un tricou verde crud, fara sponsor, doar cu trifoiul, inramat la loc de cinste. “In acesta am jucat finala!”

Inramate, alaturat, sub forma de insigne, toate versiunile de tricouri purtate peste ani de alb-verzi, incepand cu – surpriza – cel rosu sangeriu, din 1908. Da, “Pana” a avut anul trecut centenarul iar asta e mentionat peste tot, la fel si “Zilele de glorie”, despre ’71 pe Wembley ori in Intercontinentala de la Montevideo.

Au ramas doar amintirile si parca un soi de furie inabusita, fatalista, in ton cu durerea inlacrimata la focul de pe cel de-al doilea deal din triunghiul inaltimilor verzi, “plamani” strajuind Atena, dupa ce in 2007 arsesera pantele lui Pendeli. Incotro?

Mai nou spre “Spirou Louis”, noul stadion olimpic din nordul Atenei, unde “Pana” joaca intr-un cadru modern dar neutru, nu ca in barlogul intim “de-acasa”, pe “Nikolaidis”, unde se intorcea provizoriu in 2000. “De cand cu scaunele, mai intram doar 18.000. Dar mai nou a trebuit sa plecam <de-acasa>. Sufletul nostru e totusi aici…”, mi se mai spune. Si se vede…

Se vede in minunata colectie de fotografii si decupaje de arhiva, fie cu intrarea pe Wembley cot la cot cu Cruyff ori in programul de meci al acelei finale, fie in instantaneul golului de pe Goodison, in drumul victorios spre Londra, sau in coreografia sub forma de trifoi si luminata de torte.

“Para Uber Alles” pe fond alb si continuarea “Mad Boys Fan Club”, pe verde, e bannerul cel mai mare si politicos al tifosilor de la poarta 13, surprins in multe clisee. Pe un alt steag urias, al Regatului Unit, despre turul european al fanilor Ampelokipou, purtand numele zonei din estul arenei, identic cu cel al modernei statii de metrou din preajma, cu destinatia aeroport, si ce te duce cu gandul la regenerarea anuntata a cartierului, vizata de “dezvoltatori”, in care vechiul “Nikolaidis” cu ale sale graffitti despre 13, 1908 si ’71 ramane focar al pasiunilor unora.

Admirabila si colectia de fulare din sediu, cu tot ce tine de alb-verde, de la alte finaliste ca Borussia, Rapid Viena, Sporting, Ferencvaros ori Celtic si pana la alde Linfield, Hammarby, Plymouth Argyle sau… Irlanda. Dar Hibernian, pe care o vizitam recent? In bogatia din sediu, probabil am pierdut-o din ochi.

Ies cu numarul 54 al revistei in 42 pagini “Mad Boys 13” si cu calendarul lor, in care fiecare zi de 13 e inverzita, si intru in buticul de sub tribuna a doua, vanzand la reduceri tricoul eventului din 2004, cand “Pana” se razbuna pe “Oli” pentru acel de pomina 0-3 din 2003, in pribegie pe Rizoupoli, unde se lasa inclusiv cu caft, iar de-acolo sfarsesc in coltul opus intrarii 13, la sala cu panouri si locuri alb-verzi de sub treptele peluzei vecine, unde chiar se antrena baschetul clubului, candva de 5 ori cuceritor al Europei.

Ma despart de stadion, “vechea casa”, din fata tribunei principale, pavoazata la marea artera Leoforos Alexandras probabil de sponsorii adidas si cosmote, ce au desfasurat uriase colaje cu clisee de arhiva cu legende ca Domazos si Saravakos, si in care depistezi rivali ca Vialli ori Phil Neal, si imi spun ca desi buldozerul va darama candva poarta 13, pasiunea alb-verde din sufletele Mad Boys se va perpetua si-n pribegie, pe “Spirou Louis”, maratonist invingator la primele Jocuri Olimpice, din 1896, iar in viitor pe noua arena a echipei, acum in constructie.

Din peluza lui ManU, la AFC Wimbledon 2 – FC United 0

iulie 26, 2009

Acum zece ani, fanii reuniti sambata undeva in sud-vestul Londrei pentru a-si incuraja echipele non-profesioniste, se intreceau in coruri de scandari la dueluri in Premier League. De exemplu la ultimul lor joc in campionat.

Se intampla in 26 februarie 2000, in runda a 26-a din elita, pe Selhurst Park din sudul capitalei… Ca si in tur, la Old Trafford, unde Wimbledon deschidea scorul prin Walid Badir iar Jordi Cruyff stabilea rezultatul final, 1-1, si in Londra „Domnii” au punctat primii, ba chiar in minutul 1, prin Euell, acelasi Cruyff junior egaland iar punctele impartindu-se… 2-2. Asadar galben-albastrii sud-londonezi, carora le palise intre timp aura de „Gasca nebuna”, nu cedau campioanei la zi a Europei! Insuficient insa pentru a evita retrogradarea, dupa destui ani buni petrecuti in elita. Campioanei ii erau insa suficiente remizele, pentru a-si apara titlul cu un avans de 18 puncte, gratie celor doar 7 egaluri si 3 esecuri inregistrate…

Ei bine, din februarie 2000 s-au scurs mai bine de noua ani iar socurile la care a fost supusa mai apoi Wimbledon plus dezamagirea unor fani ai lui Manchester United cu preluarea clubului de catre familia Glazer au dus la crearea unor noi grupari, pornind de la zero, de la baza piramidei fotbalului englez, si cladite din temelii de suporterii loiali, a caror initiativa, ca intre dizidenti care se respecta, a fost si de a permanentiza un duel amical, in verile pregatirilor competitionale.

Iar amicalul pe 2009 a avut loc sambata, pe arena lui Kingstonian, cumparata de fanii lui Wimbledon pentru noul lor club cocotat deja in liga a cincea, prima sub profesioniste. The Fans Stadium, un nume foarte potrivit. Nici ca se putea mai bine ales.

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

A fost doar un joc amical dar, datorita conotatiilor sale si semnificatiilor adanci ale regenerarii pe baze etice a gruparilor, a fost de fapt mult mai mult decat un amical. Demn de luat in considerare. Cu trenul si la pas, am descins undeva in preajma Kingston Road, ce te scoate din Londra spre sud-vest, si am consemnat mai mult decat un banal 2-0. Dintr-un colt al peluzei ocupate de fanii lui FC United of Manchester. Dintr-un colt al peluzei ocupate de suporteri tineri, de varsta a doua sau chiar varstnici, dar mai ales la vreo 40-50 de ani, si care, esential, pana acum nici un… cincinal asistasera la nenumarate jocuri ale marii United, de undeva de pe Old Trafford. Un mini-reportaj dintre fani dizidenti ai lui Man U, trecuti de pe Old Trafford la FC United, dar care tot raman cu clubul mama in suflet. Doar ca nu vor s-auda de Glazer, preluarea din 2005 si indatoririle ulterioare…

Opinez ca, tinand cont de principiile de natura noncomercialista si noncorporatista vizavi de industria fotbalului a fanilor celor doua mici grupari in ascensiune, amicalul de sambata n-ar fi crescut in incrancenare nici in cazul unui joc oficial. Si asta nu pentru ca fotbalistii s-ar fi menajat, ceea ce nu e deloc cazul, prestand acelasi joc barbatesc, caracteristic insularilor, ori pentru ca suporterii s-ar fi „inmuiat” peste ani, de pe cand scandau intreg repertoriul la meciuri pe bunicele sute de mii de lire, cu miza mare, ci pentru simplul motiv ca AFC si FC United se simt oarecum in aceeasi barca, mai degraba aliate in crezuri si simtiri decat despartite de rivalitati ce, in cazul lor, dureaza exact 90 de minute. De fapt, cum o sugereaza si amicalul de sambata, sunt cluburi prietene, aliaj al experientelor traite in ultimul deceniu. De la aceasta idee ar „curge” in ansamblu partida din weekend, cu intreaga sa ambianta.

Comparativ cu incrancenarea interesata si tensiunea latenta din peluzele de Premier League, fanii rivali de sambata pareau „cazuti” din fotbalul altor vremuri, apuse in esaloanele superioare, desi traisera asemenea timpuri. Mai de moda veche, niste nostalgici incurabili, cu tot farmecul irezistibil oferit de asemenea inclinatii. Ramanand fideli principiilor si crezurilor lor, despre cum ar trebui sa „curga” lumea fotbalului veritabil, departe de panourile publicitare electronice, in culori tipatoare, un sirag nesfarsit de nume de firme, sponsori…

Pe arena Kingstonian, al carui gard de beton spre artera principala era acoperit de uriase steaguri simbolizand fratia dintre AFC Wimbledon si Busan, fluturand in vant sub tablia cu proximele jocuri, si anume Kingstonian contra Fulham XI respectiv AFC versus West Ham, panourile publicitare sunt – se putea altfel? – cele vechi si de demult. Cel din dreptul liniei de centru, cu  numele gazdei, sigla clubului si numele Football Manager. Popularul joc interactiv.

In spatele panourilor, patru tribune separate, acoperite si cu locuri in picioare, cu exceptia celei principale. Golasa intr-unul din colturi, dat fiind si pretul mai mare al biletelor, comparativ cu accesul la peluze. Iar in tribune, fani sadea. Trecuti prin purgatoriul fotbalului-comert.

In peluza lui FC United, calatori din Manchester, cu accentul de rigoare si cu tricouri ce-i deconspirau… In general in alb sau rosu ori intr-o combinatie adecvata de culori. F**k Glazer, intr-un chenar rosu. Ori mesajul confirmand conceptul de a fi liber sa faci ceea ce vrei. Liber sa intorci spatele unei Manchester United preluate de proprietari care au incarcat-o de datorii ca pe magarus, si sa imbratisezi ideea a ceea ce ti-ar fi placut sa fie albia clubului mama. Secata. Cu pieptul „gol”, doar tricourile de joc ale lui FC United. Din nou, chestie de principiu. Fara sponsor!

Ce scrie in piept, iese si pe gura. In cor. Cantecelele sunt pe liniile melodice ale celebrelor grupuri „indie” din Manchester care au remodelat imaginea urbei in aceeasi perioada in care United se regasea, dupa ani de bajbaieli, sub bagheta unui proaspat Alex Ferguson. Fanii s-au „copt” existential si fotbalistic purtandu-si pasii spre Old Trafford pe cand in oras muzica unor The Stone Roses sau Inspiral Carpets lasa gura apa industriei de profil din insula. Erau vremuri interesante in Albion si mai ales in Manchester, care renastea in epoca postindustriala, vremuri pe care fanii trecuti intre timp in aceasta inedita dizidenta nu le-au uitat.

Refrenele ca refrenele dar mai cadeau ca din senin si scandari. Gerrard e vinovat, bubuia din peluza estica, a „unitilor”. Sau Argentina. Care e dedesubtul, n-am intrebat. Repertoriul lor, secretul bucatariei interne. N-as zice ca ar avea de-a face cu Tevez. Mai degraba Maldivele decat Carlos. Dar asta e rafuiala lor.

Tricouri, scandari si, pe masura, steaguri. Bannere. Cu care a fost tapetata intreaga peluza. Fanii iti lasau impresia ca sunt inruditi, daca nu chiar frati de cruce. Unii erau preocupati doar sa converseze. Se pupau candid, ca la o placuta revedere. Palavrageau, cu spatele la amicalul prevestind un alt sezon cu asteptari de promovare. Isi impartaseau temerile, de exemplu despre un cunoscut comun atins de gripa porcina. Multe fire albe. Calvitie. Riduri de expresie. Oameni ce s-au implinit frumos, arzand lumanarea uneori la ambele capete. Pasionati de fotbalul lor, chiar daca au schimbat emblema campioanei United cu cea nu mult diferita a „inventiei” tematice FC United. Urcata in liga a saptea si inca sperand mai sus. Pe unele tricouri ale unor doamne bine scria chiar maxima infirmata, „Nu-i va prinde nici Craciunul”. Lumea fotbalului mare, „cunoscatorii”, rautaciosi de pe diverse drumuri sau chiar creduli in cursul deviat al campioanei, spusesera probabil la vremea lansarii noii entitati ca va muri in fasa. Nu i-au dat nici prima zapada si iata ca au trecut ani… Cu cateva promovari! Iar cei luati in deradere, desconsiderati, n-au ratat prilejul sa taxeze indiscretia, prin imprimeuri. Ce dragut.

Ce club de liga a saptea din lumea asta larga ar strange la peste 300 kilometri, in deplasare, o intreaga mica peluza? Greu de zis. La statie se anunta ca am fi 1.773 de platitori. Deloc rau, pentru o confruntare intre o nou promovata in liga a cincea, Blue Square Premier, si o trupa de-a saptea. Mai entuziasti sunt oaspetii, chiar si confruntati cu irosirea unui penalty. E doar un amical. Si, oricum, e doar un joc. Fotbal. Entuziast e si numarul 19, Haydon, un nume legat de fosta resedinta „originala” a vechii si decimatei Wimbledon. Haydon e de fapt mascota, nu ma intrebati ce animalut. Dar plin de viata, tinand ritmul imnului Ole Ole Ole Ole/We are the champs, We are…, din percutii cu capacul unui mare tomeron vertical. In vazul intregii tribune, pe esplanada „principalei”. Apoi a dat tura arenei, imbratisandu-se si impartind bezele inclusiv cu incercatii incaruntiti „uniti”.

Fratia actuala ma duce cu gandul la imaginea acelorasi fani, luand acum 15 ani sa zic drumul lui Selhurst Park ori Old Trafford pentru dueluri cu „saft”, de elita, intre alde Vinny Jones contra Andrei Kanchelskis. O tempora.  Putin le pasa ca au fost nevoiti, din principiu in cazul lui FC United ori din nevoi, in cazul lui AFC, s-o ia de la zero. Ba sunt chiar mandri cu statutul lor. Nealiniati. Ori mai bine zis aliniati fotbalului in varianta sa pura, geniala, putin atinsa de tentacula sportului-afacere.

Le studiez expresiile faciale si sesizez eliberarea de constrangerile dogmei fotbalului modern, comercial-publicitar. Pe care, e clar, nu mai dau doi bani. Ba unii dau, mai trec pe la Old Trafford, dar cat sa constate, cum aud, ca „United trebuie sa tot castige, pentru a strange banii sa-si acopere datoriile”. Si-mi aduc aminte de abtibildul vazut undeva in Manchester, lipit probabil de fani cu aceeasi orientare. In rosul dragostei, We love United. In negrul abisului, We hate Glazer. Cam la atat se rezuma existenta lui FC United. Fanii sunt actionari si implicit proprietari, au cuvantul lor. La United nu mai aveau un glas. Scepticii erau chiar purjati de pe Old Trafford, pentru exprimarea libera a opiniilor. Liberate? Democratie? Pufniti in ras, dar pe ascuns, va rog. Ca doar se filmeaza.

Dupa pauza, se marcheaza. AFC Wimbledon isi intra in rolul gazdei din esalonul superior, aflata cu doua saptamani inaintea debutului in Conference, chiar aici, contra lui Luton Town. Altadata, in deceniul trecut, un joc de prima liga, intre cluburi oarecum nonconformiste. „Gasca nebuna” contra „Palarierilor”. Chestii de mansarda, cu incapatanarea de rigoare. „We are The Dons” scrie pe unul dintre bannerele din peluza opusa, a fanilor gazdelor si, imi spun, ar fi la fel de savuros sa asist la amical din randul respectivilor temerari suporteri.

Daca e 1-0, e loc si de 2-0, copie la indigo, in ultimul minut. Tesatura pe dreapta, centrare in gura portii, gol. Mai presus de rezultat, strangerile de maini intre cele doua tabere, cu antrenorii invitati la o reuniune in receptia stadionului, in scopuri nobile. Caritabile. Fanii aplauda indelung iar jucatorii raspund, intr-un tur de onoare. Invingatori si invinsi. Contribuind la succesul fotbalului in forma sa pura. Impuritatile permeaza ambianta unor amicaluri televizate, mai „importante”, prin Asia ori Africa de Sud. Acolo unde se joaca in piept cu aig (inca?) ori etihad. Fotbalul mileniului III, cel de aproape 200 de mii saptamanal, in bocancii unui star. Stea?

Steaua lui AFC si FC United straluceste frumos. Si e purtata in suflete de patimasi pentru care fotbalul cu care cresteau acum trei-patru decenii e mai presus de victoriile cu trofee ce doar alimenteaza jocul modern, pe datorie, cinic si rece la suflet dar luand fata cu reclamele tipatoare.

AFC Wimbledon 2, FC United un penalty ratat si o bara din lovitura libera. Sezonul bate la usa, chiar si in ligile mici. La Kingstonian, printre altele, vor poposi in august candva prim-divizionare ca Luton ori Oxford, cu care „vechea” Wimbledon se batea in „vechea” elita, masurat numita First Division. Acum totul e Premier, ultra si extra. Vorba aceea, imprimata pe tricoul fanului indarjit impotriva creditatului in numele clubului sau de suflet. F**u-i. El se va multumi cu UniBond si deplasari locale. Europa e pentru cei ramasi la Old Trafford. Iar Londra, in acest context, a fost o adevarata aventura. La care au raspuns sute. Frumos. Inaltator. O pilda demna de urmat. Usor de zis, aproape imposibil de abordat, pe alte meleaguri.

Ziua 63. Henry, o ilustrata catalana

februarie 24, 2009

Cat frigul inca nu ne lasa, te incalzeste parca la suflet sa-ti plimbi privirile peste portrete nude in alb-negru ale unor campioni ai sportului. Performeri de inalt nivel au pozat in costumele lui Adam si Eva in posturi bine studiate, colectia de 34 fotografii ingemanandu-se in expozitia tematica „Champions”, „Campionii”, aflata in derulare de cateva luni in camera 40 a National Portrait Gallery din centrul Londrei.

Altadata, pe acelasi etaj, un alt fel de expozitie ni-l infatisa pe David Beckham… dormind. Vizitatorii cascau gura la un ecran ce difuza somnul mai mult sau mai putin lin al unui star al fotbalului. Acum, altceva…

Musculaturi bine reliefate si definite, fete expresive. Explozii de vigoare pe loc repaus. Fotografii portretisti Anderson si Low au adaugat proiectului „Campionii”, timp de cinci ani, pana in 2008, cand motociclistul britanic Leon Haslam a devenit ultimul subiect al initiativei in sprijinul Elton John AIDS Foundation. Corpurile dezgolite ale sportivilor sugereaza vulnerabilitatea pana si a unor semeni ai nostri extrem de grijulii cu aspectul lor corporal si in general pleznind de sanatate, mesajul fiind ca sindromul imuno deficitar acut e neiertator.

Putine dintre fotografii incearca surprinderea dinamicii exercitiului fizic, in general performerii fiind portretizati pur si simplu pozand, in posturi „acoperind” cele mai intime parti anatomice. Inotul e la mare cautare in proiectul „Campionii”, fotbalistii find si ei nelipsiti. Lui Matty Taylor, acum la Bolton, James Beattie, ajuns recent la Styoke, unde a marcat deja 4 goluri in cinci jocuri, printre care unicul al partidei cu Man City si o „dubla” in poarta goal-keeperului Albionului si al lui Portsmouth, James, si lui Dion Dublin, retras dupa o cariera de doua decenii, li s-a alaturat… Thierry Henry.

Desi mai toate fotografiile au fost realizate in Marea Britanie, SUA si Australia, unicul portret surprins in 2007, cel al fotbalistului francez, a fost pozat la Barcelona. Suficient de sugestiv in privinta despartirii ex-Tunarului de Londra, in favoarea tinutului catalan.

Henry e cu privirile pe minge, cu ochii „in cap”, intr-un exercitiu de echilibristica tipic jucatorului latin: cate secunde o fi mentinut pe frunte mingea dungata? Degetele-i rasfirate sugereaza ca toate simturile-i sunt alerte, in concentrare maxima. Balonul, imblanzit…

Absolutul maiestriei sportive e sugerat de unicul duet al „Campionilor”, gimnastii ucrainieni Nataliya Piontek si Mykhaylo Pavlov, inlantuiti si sfidand legea gravitationala, la trapez. Cliseul, surprins la Blackpool, in nordul Angliei, are mai putin de-a face cu expresiile faciale ale performerilor si mai degraba cu capabilitatile rafinate prin exercitii repetitive. Performanta sportiva. Ucrainienii, alaturi de doi francezi, un german si un suedez, completeaza putinii performeri care n-au engleza drept limba materna, ssugerand piata „tinta” a expozitiei lui Anderson si Low. In rest, sp[ortivi albi, de culoare sau de rasa mixta, barbati si femei, cu totii raspandind acelasi mesaj. Cu SIDA nu e de joaca.

„Centrul” expozitiei, o fotografie-portret de dimensiuni marite a jucatoarei de tenis de camp Venus Williams, privind piezis. Ochi migdalati si suvite impletite si vopsite, insa, ca si in cazul fotografiei unei reprezentante a Circului Alb din alta generatie, Billie Jean King, mai deloc detalii anatomice de la gat in jos. Intimitate saui… drepturi de autor? Altfel, campioni din cricket, fotbal, si american, triatlon, schi, rugby, judo, volei ori polo pe apa. Campionii infatisandu-se dezgoliti, fara „armura” apartenentei la niste cluburi sau culori, o sugestie perfecta ca sub aura de invincibilitate vibreaza vulnerabilitatea umana. Sunt si ei oameni…

Ziua 48. In memoriam, tragedia celor 21 de fani ai lui Olympiacos

februarie 11, 2009

MemorialE februarie, e moment comemorativ. Rude, prieteni şi suporteri ai lui Olympiacos Pireu îi omagiază ca în fiecare an, la 8 februarie, pe fanii alb-roşiilor ce mureau striviţi la una din porţile stadionului, în 1981. În continuare, un reportaj cu suport fotografic de la arena „Karaiskakis”, aşa cum o descopeream recent. Despre club, istoricul tragediei, despre fani şi muzeu, despre echipa zilelor noastre şi Atena… (Doar răbdare să aveţi vă rog la descărcarea pozelor)  

 Peste drum de stadion, la monumentul ridicat în memoria fanilor decedaţi, Filipos Kontoudis, în vârstă de 15 ani la vremea tragediei, are grijă în fiecare februarie îndoliat ca minutele de reculegere şi comemorarea să păstreze vie amintirea susţinătorilor pieriţi la poarta 7. O capelă miniaturală, un monument sub forma unei porţi, cu numele fanilor dăltuite şi un afiş ros de vremi… „Pentru totdeauna în inimile noastre, poarta 7„, aşa cum mi-a tradus în engleză un suporter grec aflat în preajmă…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/memorial.jpg

Fotografiat din preajma monumentului, stadionul lui Olympiacos, „Georgios Karaiskakis”, aduce ca orice arenă ultramodernă a mileniului trei. Nici urmă de vechiul „Karaiskakis”, construit pe post de velodrom pentru Jocurile Olimpice din 1896 şi purtând numele eroului răpus în acele locuri în războiul de independenţă al Greciei. Rămân însă vii amintirile traumatizante ale suporterilor care au fost la meciul din 8 februarie 1981.

Februarie e luna reînceperii Ligii Campionilor iar Olympaicos se pregăteşte de vizita lui Chelsea, însă fanii formaţiei din Pireu nu uită în aceste zile tragedia de acum 27 de ani, care a schimbat destinul clubului…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/karaiskaki.jpg

Filipos Kontoudis a scăpat cu viaţă doar pentru că tocmai se strecurase pe poarta 7, înafara stadionului. „A fost o adevărată avalanşă umană”. „Timp de 15 minute n-am atins pământul”. Sunt amintiri tragice. Era în obiceiul fanilor ca în ultimele minute ale meciurilor să părăsească în grabă sectorul lor de tribună, pe la poarta 7, şi să dea fuga la poarta 1, pentru a-i avea în prim-plan şi a-şi felicita favoriţii, la ieşirea de teren. În acea zi, aveau toate motivele să fie mai bucuroşi şi entuziaşti ca niciodată. Primind din postura de lideră cu un avans de două puncte vizita atenienei AEK, ocupanta locului secund, în etapa a 20-a, Olympiakos a zburdat de la 1-0 la pauză la un fabulos 6-0, în faţa a 35.450 spectatori. Era minutul 88, ora 16:58… Un suporter, în graba sa, a alunecat pe scările de acces spre poarta 7, alţii împiedicându-se la rândul lor iar învălmăşeala dând naştere unei adevărate avalanşe umane, tragic barate de uşile doar puţin întredeschise ale vechii porţi. Striviţi acolo, de porţile care nu se deschideau. Ulterior, degeaba au cerut socoteală organizatorilor, organelor de ordine… 21 de fani nu mai aveau să vadă lumina zilei… Tot ce-a mai rămas de făcut, 5.000 de suporteri se adunau mai apoi la demolarea porţii 7, când vechea arenă şi-a văzut sfârşitul. Astăzi, poarta 7 este securizată ultramodern, cu leduri electronice roşii deasupra căii de acces, iar peste drum veghează monumentul…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/gate7.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/memorial2.jpg

Acum 27 de ani, în 8 februarie, Pireul avea parte de un 6-0 îndoliat, înecat în lacrimi. Panaiotis Toumanidis, în vârstă de 14 ani, era cel mai tânăr suporter pierit în tragedie. Nu doar numele său e dăltuit pe stâlpii porţii-monument. Dar viaţa merge înainte iar Olympiakos şi-a inaugurat noul stadion cu ocazia startului sezonului 2004-2005, onorând cum nu se poate mai bine la vremea respectivă memoria fanilor morţi la stadion, în zi de meci. Cu victorii pe linie la „Georgios Karaiskakis”, cu 1-0, într-o grupă a Champions League, în faţa lui Liverpool, AS Monaco şi Deportivo La Coruna. Aşa au ales sorţii, ca după mulţi ani de pribegie prin Atena, cât noul stadion a fost doar în plan de proiect, Olympiakos să dea piept la revenirea la matcă tocmai cu Liverpool, un alt club alb-roşu lovit de tragedia de la Hillsborough, din aprilie 1989, când 94 de fani ai „Cormoranilor” mureau şi ei striviţi în învălmăşeala de la startul semifinalei Cupei Angliei contra lui Nottingham Forest. Doi ani mai târziu, Olympiakos a celebrat eventul campionat – Cupa Greciei din 2006 cu inaugurarea muzeului clubului, amplasat sub tribună, în imediata apropiere a noii porţi 7. În incintă, eşti purtat pe firul istoriei clubului prietenilor din Pireu, Olympiacos Syndesmos Filatlon Peiraios, conform denumirii grupării fondate la 10 martie 1925. Alb-roşii aveau să cucerească primul titlu de campioni ai Greciei în 1931, graţie cvintetului ofensiv al fraţilor Andrianopoulos… Yiannis, Dinos, Giorgos, Vassilis şi Leonidas. Pe când păşeam în prima încăpere a muzeului, văzând un vechi gramofon plasat lângă imnul clubului, am încercat să-mi imaginez atmosfera acelor ani ’30 pe „Karaiskakis”, cu cele 6 titluri cucerite de clubul din Pireu până la izbucnirea războiului.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/imnoly.jpg

Cele şapte titluri din anii ’50, dintre care şase la rând, i-au atras lui Olympiakos numele „Thrylos”, „Legenda”, menţionat şi în zilele noastre. Peste ani, alb-roşii s-au dovedit a fi cei mai competitivi în Grecia, adunând cu ultimele trei triumfuri la rând, din 2005 încoace, un total de 35 de titluri naţionale, mai multe decât cele ale lui Panathinaikos şi AEK puse la un loc. Sala trofeelor, cea mai mare a muzeului proiectat în formă de U, stă mărturie a succeselor peste ani. Pe 4 euro, preţul accesului, atâta argint la vedere…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeeoly2.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeeoly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofee.jpg

Olympiakos e puternică şi în baschet, cucerind chiar Euroliga în 1997, iar multitudinea trofeelor naţionale sau ale Cupei Greciei e expusă alături de triumfurile din volei sau sporturile nautice. Baschetbaliştii joacă în sala cu 12.171 locuri „Stadionul Păcii şi Prieteniei”, amplasată peste drum de „Georgios Karaiskakis”, chiar la golful din zona nord-estică a portului Pireu.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trofeebaschet.jpg 

Aproape de ieşirea din muzeu, o încăpere mai mică, aducând cu o capelă, adăposteşte memorialul durerii suporterilor lui Olympiakos. Vechea poartă, ruginită şi roasă de vremuri, martor mut al acelor momente când tineri în alb-roşu se grăbeau să-i felicite pe Sarganis, Kirastas, Vamvakoulas, Papadopoulos, Novoselac, Kousoulidis, Persias, Nikoloudis, Anastopoulos, Orfanos şi Galakos. N-au mai ajuns să-i vadă. Pe poartă, fani ai lui Liverpool sosiţi în Atena cu ocazia finalei Champions League cu AC Milan, din 2007, au agăţat un tricou al „Cormoranilor”, cu înscrisul „21+94 forever”. Fulare, mesaje, drapele, sunt şi ele prinse de poarta tragediei. O plachetă comemorativă, cu numele celor decedaţi, o fotografie cu treptele fatidice, steaguri şi o trompetă culese de la locul carnagiului. Trist, copleşitor de trist.  

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/forever2194.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/oldgate7.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/mortisitrepte.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/21lista.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trompeta.jpg

Acea tragedie a trimis Olympiacos în pribegie. Din 1981, alb-roşii au jucat pe Stadionul Olimpic, din nordul oraşului, iar între 2002 şi 2004, cât şi arena olimpică a fost reconstruită pentru J.O. de vară, au sfârşit a evolua chiar pe Rizoupoli, stadionul rivalei Panathinaikos, alb-verzi situaţi şi ei în nordul capitalei. Culmea ironiei, Olympiacos a reuşit tocmai în acea perioadă să învingă finalista la zi a Champions League, Bayer Leverkusen, cu 6-2, într-o serie de 13 meciuri fără eşec în cupele europene.

În această lună, pe 19 februarie, grecii primesc pe „Georgios Karaiskakis” vizita vicecampioanei Angliei, Chelsea Londra, în meci tur din optimile competiţiei, trupa lui Takis Lemonis încercând să egaleze cea mai bună performanţă în eurocupe, sfertul de finală din 1999, pierdut în faţa lui Juventus. 2007 nu s-a încheiat grozav pentru alb-roşii, Kristian Raul Ledesma suferind o accidentare care îl ţine încă înafara terenului, clubul din piaţa Alexandros reacţionând prompt prin achiziţionarea imediat după Anul Nou a lui Fernando Daniel Belluschi, venit pe 4 ani şi jumătate de la River Plate. Se va vedea Olympaicos calificată după returul din 5 martie? Greu de anticipat… Cert este că în actuala ediţie a reuşit prima victorie în deplasare în Champions League, 3-1 la Bremen, un scor remarcabil şi între produsele alb-roşiilor din vitrina magazinului de prezentare al clubului, respectiv că biletele pentru jocul cu Chelsea sunt deja vândute. Prioritate au avut fan-cluburile din Grecia, dar şi din Germania, Regatul Unit, Belgia, Olanda sau Cipru, agenţia de turism TUI, sponsor al clubului, abonaţii şi fanii fideli, alţi sponsori ai clubului, iar apoi liniile au fost deschise săptămâna trecută, la general. Nu treceau însă multe ore… Cererea depăşise oferta. Sunt doar 35.000 de locuri…

Într-adevăr, în muzeu am remarcat mesaje lăsate de fani din diverse ţări, iar pe viaductul din preajma stadionului, înscrisul Peristeri, numele unui cartier din nord-vestul Atenei, îţi dă de înţeles că Olympaikos nu îşi trage seva doar din Pireu. Peste tot, cifra 7 revine obsesiv…

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/1-3.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/mesajbg.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/peristeri7.jpg

Spre „Karaiskakis” am călătorit cu autobuzul, Express X96, de la Aeroportul „Venizelos”, schimbând, pentru amuzament, cu modernul tramvai cu afişaj computerizat care rula tot pe malul mării, în aceeaşi direcţie, spre nord-vest, spre Pireu. În Faliro Nord, la staţia SEF, un stadion impresionant îţi ieşea în cale. Încă de pe peron, la capătul celeilalte pasarele, se vedea o poartă de acces la un etaj superior al arenei şi scaunele roşii din tribuna opusă. Impresionant. În parcare, totul alb-roşu. Până şi automatele de bilete. Restaurante în incinta stadionului şi un steag, drapel, cu emblema clubului. Profilul unui tânăr laureat. Olympiacos este în al nouălea deceniu de existenţă iar stema a rămas aceeaşi. Trusourile echipei s-au schimbat însă peste ani, varietatea lor şi a fanioanelor fiind un alt punct de interes al muzeului.

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/stemaoly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/trusourioly.jpg

https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/fanioane.jpg

E o îmbinare de vechi şi nou. Tradiţie şi comercialism. Succesele cu frântura de la Poarta 7 dar şi viaţa de club de Champions League. O grupare cu numeroşi jucători străini, un muzeu expunându-le fotografiile cartonate în mărime naturală, laolaltă cu imagini de arhivă din anii când Olympiakos devenea „Legenda” fotbalului grec.

 https://mihaicomsulea.files.wordpress.com/2008/01/arhivaoly.jpg

Şi se putea oare altfel? La intrarea în muzeu, te întâmpină nimeni altul decât Nikopolidis, renumitul portar de care se leagă istoria recentă a campioanei Olympiakos şi a campioanei europene en-titre Grecia, uşor de recunoscut datorită părului său cărunt. Nikopolidis a fost între buturi şi în 16 ianuarie, când Olympiakos a zdrobit-o cu 4-0 pe rivala Panathinaikos, în turul V al Cupei Greciei, succes semnat de Lua Lua în minutul 6, Torossidis (63′), Kovacevic (66′) şi Nunez (81′) şi care i-a calificat pe alb-roşii în sferturile de finală din 27 februarie şi 19 martie, cu Iraklis. Poate că încă din prima manşă, pe teren propriu, Olympiakos se va apropia şi mai mult de o altă finală, într-o competiţie pe care a cucerit-o de un număr record de ori, 22, cu ultimele isprăvi în 2005 şi ’06.

Contra lui Panathinaikos, „Legenda” a învins în formula Nikopolidis – Pantos, Antzas, Cesar, Zewlakow, Torossidis, Patsatzoglou, Djordjevic, Sisic (52′, Galletti), Kovacevic (71′, Nunez), Lua Lua (81′, Mitroulou). Un 4-0 la trei zile după ce Olympiakos ceda primele puncte pe teren propriu în această ediţie, tocmai lui Panathinaikos, 1-1, remiză consemnată şi în meciul tur, la 2 septembrie, în prima etapă: 0-0. Iar unicul eşec, 0-1, l-a suferit în 10 noiembrie la Asteras Tripolis, înfrângere care ar putea să usture în cursa pentru titlu, cot la cot cu AEK, pe care o învingea cu 1-0, şi Panathinaikos. Oricât de importante ar fi însă jocurile din campionat care o mai despart de vizita lui Chelsea, duminică la Apollon, apoi miercuri la Panionios, cu Ergotelis acasă şi în 16 februarie la Salonic, cu PAOK, marele meci rămâne tot cel cu „albaştrii” londonezi…

Multe amintiri mă leagă de vizita la „Georgios Karaiskakis”. Era în preziua unui recent meci de campionat cu Aris şi nu mulţi fani erau prin preajmă. Însă fascinanta istorie a clubului şi imaginile legate de poarta 7 şi tragedia celor 21 de fani m-au însoţit pe drumul cu metroul de suprafaţă Metro Line 1 „verde”, din Faliro până în centru, la a şasea staţie, Monastiraki. De-acolo, Metro Line 3 „albastru” te duce cu 13 opriri direct la „Venizelos”. Poarta aerului. Nu doar Olympiacos şi-a inaugurat noua arenă în anul Olimpiadei ateniene dar şi capitala în sine a investit într-o infrastructură modernă şi funcţională.  

 Memorial