Posts Tagged ‘Clough’

Hodgson serbeaza 2 ani la Fulham decapitand „Diavolii”

Decembrie 28, 2009

Exact in urma cu doi ani, in 28 decembrie, Fulham F.C. ii incredinta lui Roy Hodgson dificila misiune de a ii ridica pe alb-negri de pe locul 18 in Premier League. Iscusitul repatriat i-a salvat, a generat apoi o adevarata metamorfoza iar recent a oferit fanilor un minunat cadou de Sarbatori, 3-0 cu Manchester United, conducand la aniversare si timp de 70 minute pe terenul liderei Chelsea…

Nu doar debusolati, cu numai doua succese la activ, ci chiar umiliti cu 5-1 de Tottenham in a doua zi de Craciun din 2007, „Cabanierii” de pe malul Tamisei jucau deja cu inscrisul retrogradare pe frunte. Iar numirea lui Hodgson n-a parut la prima vedere drept cea mai inspirata alegere, impotriva investitului in post atarnand argumentul ca nu mai activase in Albion de aproape un deceniu, de pe vremea cand trecea pe la Blackburn Rovers, in 1997-’98. Experimentatul tehnician, sosit de la carma selectionatei Finlandei, dupa ce mai condusese peste ani si alte reprezentative, ca de exemplu ale Elvetiei si Emiratelor Arabe Unite, trebuia asadar sa reduca la tacere destui sceptici.

Iar ceea ce a izbutit Roy Hodgson intre timp aduce cu un mic miracol. Mai intai, a asigurat in extremis supravietuirea in elita. Putini i-au dat sanse insa englezul intors acasa a reusit ceea ce ramane sub numele „The Great Escape” in istoria clubului fondat in 1879. Mai exact, dupa o serie de 33 deplasari fara vreo victorie, Fulham F.C. a castigat de trei ori la rand „afara”, cand o ardea buza mai tare. La Reading, apoi la Manchester, cu City, cand era matematic retrogradata in pauza meciului, la 2-0 pentru gazde, handicap care a fost surmontat inclusiv cu dubla contestatului Diomansy Kamara, si finalmente la Portsmouth, in ultima runda.

Acel ultim joc, pe terenul lui Pompey, le-a adus aminte fanilor alb-negrilor de alte recente finaluri de sezon cu nervii intinsi la maxim. Un unic gol, marcat cu capul de mijlocasul Danny Murphy, a facut marea diferenta. Retrogradata pana in minutul 76 al rundei a 38-a, londoneza a saltat peste linia de deasupra locului 18, cu cele 12 puncte stranse in ultimele cinci etape.

Am amintit de recolta lui Hodgson spre final pentru ca Fulham s-a salvat de doua ori in acest deceniu apeland la un nou antrenor cu doar cinci runde inaintea incheierii campionatului. S-a intamplat mai intai in editia 2002-2003, cand galezul Chris Coleman, fost fundas al „Cabanierilor”, a preluat din mers timona de la Jean Tigana, adunand 10 puncte suficiente.

Istoria a repetat-o si Lawrie Sanchez, la finalul sezonului 2006-2007, insa cu forcepsul. Coleman a fost trimis si el la plimbare iar fostul varf al Irlandei de Nord, in paralel cu postura de selectioner al acelorasi „verzi”, a preluat carma la Craven Cottage intr-o situatie la fel de stramtorata, supravietuind cu un unic succes in respectivele ultime 5 etape, 1-0 in dauna unei Liverpool ce se pregatea de o a doua finala de UEFA Champions League cu AC Milan. Salvator, dupa pauza, avea sa fie americanul Clint Dempsey, adus in iarna de Coleman.

Riscanta terapie de soc aplicata in doua randuri de Fayed, proprietarul egiptean al „Cabanierilor”, a fost repetata si in cazul inlocuirii lui Sanchez cu Roy Hodgson, cu mentiunea ca nu s-a mai asteptat pana in aprilie. Dupa ce nord-irlandezul a fost demis in 21 decembrie, englezul si-a intrat in rol intre Craciun si Anul Nou, pe 30 decembrie ’07.

O lua pe Fulham F.C. dupa acel 1-5 cu Spurs si debuta mai „strans”, 1-2 acasa cu Chelsea, in 1 ianuarie 2008. Mai apoi, incet – incet, tot mai bine. Iar in vara, odata salvat, Hodgson plomba unsprezecele.

Putini au prevazut „Marea evadare” dar mai nimeni n-a anticipat frunctuoasa campanie 2008-2009, ce i-a readus pe alb-negri in Europa. Sugestiv, la un an de la instalare, Hodgson remiza alb cu aceeasi Tottenham Hotspur, de Boxing Day, iar doua zile mai apoi, in 28 decembrie 2008, aripa Dempsey egala in minutul 89 al derbyului local cu Chelsea, 2-2, indepartandu-i pe „albastri” la 3 puncte in urma liderei Liverpool. Hodgson castigase deja teren!

In primavara, de la remize la victorii. Craven Cottage a fost in 21 martie ’09 martora a unui succes remarcabil, 2-0 cu Manchester United, capitanul Murphy si maghiarul Gera rapunand campioana en-titre ce avea sa-si pastreze coroana, fara a uita insa orele de cosmar de pe malul Tamisei, unde Scholes si Rooney vedeau rosu la propriu si la figurat… Cu asemenea victorii, locul sapte la final a venit parca firesc.

Dintr-o trupa cu un picior in groapa, Fulham se schimbase la fata, in doar 17 luni, urmand sa reprezinte Albionul in cupele europene. Artizan al ascensiunii? Roy Hodgson. Locul 7, cea mai inalta clasare a „Cabanierilor” in istoria primului esalon englez, depasind reusita lui Coleman din 2004, pozitia a noua, meritorie de altfel in conditiile cedarii lui Saha la Manchester United, in cursul respectivului sezon, pentru 13 milioane lire sterline.

Fulham si Hodgson n-au dezamagit deloc nici in prima parte a actualei editii, ba din contra. Cu patru victorii pe Craven Cottage si un unic rezultat de egalitate, 1-1 cu AS Roma, Andreolli egaland in prelungiri si intrerupand seria „H” a gruparilor ce au remizat „la cabana” de la debutul londonezei in eurocupe, in 2002, si anume Haka, Hajduk si Hertha, din totalul de 12 oaspete ce n-au plecat invingatoare din sud-vestul capitalei, trupa lui Hodgson s-a calificat in premiera in istoria clubului in primavara europeana.

Rasplata? In februarie, la Craven Cottage, va descinde detinatoarea Cupei UEFA, Shakhtar Donetk. Iar la trei zile dupa ce isi asigura calificarea, cu un succes la Basel, Fulham reusea un fulminant 3-0 cu multipla campioana Manchester United. Se intampla pe 19 decembrie, la noua luni fara doua zile de la acel memorabil 2-0. Si acum a deschis scorul Murphy, candva „Cormoran” contra „Diavolilor rosii”, si acum a vazut un cartonas, cel galben, depasitul Paul Scholes, iar renascutul Bobby Zamora si Damien Duff au rotunjit neverosimilul succes. „Scalpul” Diavolilor rosii, cadou de Craciun pentru fanii trupei de prima jumatate a clasamentului.

Dupa Craciun, conform traditiei de a evolua de Boxing Day contra lui Spurs, Hodgson a repetat remiza alba din 2008, iar pe 28 a descins pe Stamford Bridge, arena vicecampioanei rivale. Si Fulham a fost vreme de 70 minute in avantaj in fata liderei lui Ancelotti…

Hodgson s-a prezentat „la pod” fara vicecapitanul Brede Hangeland, unul dintre recrutii sai si o ancora a defensivei, dar pe cand anonimul Charles Ademeno reusea un hat-trick in primele 5 minute si 47 secunde ale deplasarii lui Crawley la Grays, intr-un esalon semiprofesionist, si Zoltan Gera repeta figura in fata campioanei, inscriind acum si in dauna liderei, in minutul 4.

Sa-i amintim pe titularii de la Stamford Bridge… Schwarzer – Pantsil, Aaron Hughes, Smalling, Konchesky – Duff, Murphy, Baird, Dempsey – Gera, Zamora. Cu acest unsprezece a tinut-o Hodgson in sah pe Chelsea! Schwarzer, Pantsil si Zamora, ultimii doi „la pachet” de la West Ham, Duff si Gera, plus Chris Smalling, sunt achizitiile de data recenta, din „gestiunea Hodgson”. Cu mentiunea ca londonezul Smalling, care abia a implinit 20 ani, a fost aruncat in focuri in absenta vikingului Hangeland. Ceilalti, cu exceptia lui Dempsey, fusesera recrutati de Sanchez in 2007.

E drept, in ultimul sfert de ora Drogba a egalat iar tocmai Smalling a deviat in propria poarta sutul lui Daniel Sturridge, 2-1 pentru lidera Chelsea, insa Fulham a pasit cu capul sus din derbyul local, facandu-i cinste antrenorului sau, la aniversarea a doi ani in post.

Demn de mentionat faptul ca Roy Hodgson se afla intr-o minoritate alcatuita din tehnicienii inca in aceleasi functii, alaturi de Megson si McLeish, dintre cei 12 antrenori investiti la cluburi din Premier League in cursul sezonului 2007-2008. Asadar unul din patru n-au prins cei doi ani… La fel, Hodgson, nascut in 9 august ’47 in Croydon, un cartier din sudul Londrei, se numara intre cei doar 7 manageri englezi din esalonul intai dar cel mai aureolat si experimentat dintre ei, chiar daca omologul sau de la Spurs, Harry Redknapp, e mai mare cu exact 5 luni si o saptamana.

La cum ruleaza, Fulham pare a-si asigura si un al zecelea sezon la rand in Premier League, din vara incolo, dupa ce suferise inafara elitei din 1968 incoace, pana cand Tigana i-a promovat pe alb-negri si a reusit o clasare pe locul 13 la revenirea in esalonul fruntas. Iar la cum joaca baietii lui Roy, fie si vaduviti de colegi de 14 karate, pozitii ca 13 ori 12, acontate in 2005 si ’06, pot fi depasite la fluierul final din 9 mai. Data la care Fabio Capello ar putea sa-l ia in considerare pe lista largita si pe un anume Bobby. Si mai cum? Zamora.

Hodgson a facut de toate… A evitat retrogradarea. A batut de doua ori campioana. A dus clubul in eurocupe. A ajuns in primavara europeana. A recrutat tineri si a resuscitat atacanti cu busola dereglata, pe care acum ii propune Albionului. Dar mai ales a redat increderea trupei de cartier, ca intr-o buna zi – printre altele – va reedita si acel 1-0 cu vecina de peste cateva strazi. Se intampla in 19 martie 2006, in „gestiunea Coleman”, cand Boa Morte semna un 1-0 contra lui Chelsea.

Fulham ramane oarecum o enigma, poate datorita prezentei lui Fayed la sefie, un prim patron strain in elita, excentric ce opta candva pentru unul ca si Karl Heinz Riedle pe post de interimar, insa ramane in mod primordial o grupare careia-i sta bine cu autohtoni pe banca, fie ei Sir Bobby Robson ori Kevin Keegan, cum a fost cazul in trecut, fie Hodgson acum.

Un mariaj ce parea sortit esecului inca din fasa merge insa ca pe roate. Hodgson n-a fost profet in tara lui, sucomband cu Bristol City inainte de a se lansa intr-un parca nesfarsit pelerinaj prin intreaga Scandinavie ori in Elvetia si Italia, dar finalmente isi arata si acasa valoarea atat de contestata peste ani de compatriotii sai. Iar cei care au vizionat memorabilul Elvetia – Romania 4-1 din ’94, ar putea pune la indoiala maxima conform careia Clough ar fi cel mai bun antrenor englez care sa nu fi condus vreodata Albionul.

Anunțuri

Unicat in Albion, „Padurarii” incheie turul fara esec extern!

Decembrie 26, 2009

Nottingham Forest si-a pastrat si de Boxing Day invincibilitatea in deplasare in acest sezon, incheind turul de campionat fara vreun esec extern, o performanta fara egal in 2009-2010 in primele sase esaloane din Anglia.

Nu-i deloc putin lucru sa te-ntorci sub scut si macar din doua deplasari la rand. Dar mai din douasprezece!? Care ar fi secretul revirimentului unor rosi-albi ce nu demult scrasneau a neputinta in esalonul trei? Cheia succesului e detinuta de Billy Davies, antrenorul scotian de loc din Glasgow, in varsta de 45 ani, un „recidivist” in materie de ascensiuni surpriza cu grupari demodate, ce-si incepea candva cariera de jucator profesionist la tineretul lui… Manchester United. Ah, da, si Sir Alex Ferguson e tot „glaswegian”.

Inainte de a puncta spectaculoasa traiectorie a iscusitului scotian, sa notam ca „Padurarii” au incheiat cu un 0-0 la Watford Londra, in ziua de 26 decembrie, seria fara esec de deplasari din acest sezon al ligii a doua, Coca Cola Championship. Nu mai e club intre celelalte 91 grupari profesioniste din Albion, plus intre celelalte aproape 70 de formatii din Conference, ligile a cincea si a sasea, care sa fi incheiat anul cu 0 la rubrica infrangerilor in deplasare.

In prima deplasare, in august, Forest remiza tot alb, la Reading. Apoi a facut 1-1 la QPR, Sheffield Wednesday si Ipswich, a batut cu 1-0 la Plymouth si cu 2-1 la Peterborough, continuand cu o noua serie de 1-1, la Crystal Palace, Cardiff si Middlesbrough, urmata de un 0-0 la Sheffield United si un 1-0 la Swansea. Per total, trupa de la City Ground e neinvinsa in liga din 19 septembrie, cand capota pentru a treia si ultima oara acasa, 0-1 cu Blackpool.

Rasplata este locul pe podium, trei, cu 40 puncte, primul in urma celor promovante automat in elita, detinute de proaspetele retrogradate Newcastle United si West Bromwich Albion. Baietii lui Davies le-au scuturat pe „Cotofene”, gratie unicului gol al lui Dexter Blackstock, a carui sosire in Nottingham provoca si reactia antrenorului lui QPR, Paolo Sousa, ce-si pierdea slujba datorita justificatelor sale bombaneli, si urmeaza sa aibe o proba de foc in proxima deplasare, pe 8 ianuarie, la Birmingham, cu West Brom. Recordul ii va fi in pericol in fieful trupei lui Di Matteo.

Dar Davies a uimit deja lumea ligii a doua, in care s-a reintors exact de Anul Nou, in 1 ianuarie 2009, cand a preluat-o pe Forest, cu care reconfirma deja statutul sau de expert in a forta promovarea in Premier League. Mignonul ex-mijlocas are deja antecedente, o explicatie evidenta la uimitorul traseu cu „Padurarii”.

Astfel, in sezonul 2004-2005, primul in care preluase carma lui Preston North End de la compatriotul Craig Brown, pe care-l secondase cateva sezoane la Deepdale, Davies a incheiat pe locul 5 in liga a doua, calificant in barajul play-off a carui semifinala i-a adus o mare bucurie, 2-0 si 0-0 cu Derby County, doar finala de la Cardiff, decisa de un unic gol al lui Bobby Zamora, in favoarea lui West Ham, barandu-i calea spre o neverosimila elevare in elita. Preston in Premier League!? Ar fi fost posibil, cu Davies la timona.

Un  an mai apoi, incheind din nou pe un loc de baraj, patru, cu doar 30 goluri primite in 46 etape si doar 6 esecuri, „Mioarele” din Preston au clacat in semifinala barajului, 1-1 la Leeds si 0-2, insa Davies nu si-a pierdut cumpatul ci doar a schimbat clubul, reusind marea evadare la a treia incercare.

La carma unui alt club cu palmares dar navigand in ultima vreme in ape tulburi, Davies a reusit o nescontata promovare in Premier League, in 2007, Derby County profitand de obtinerea locului 3 si accederea la baraj, unde a trecut de Southampton, la penaltyuri, iar apoi a dispus de West Brom cu 1-0 in finala din mai.

Iar seria „Padurarilor”, de peste trei luni fara esec in campionat, ne aduce aminte de recordul egalat al lui Preston North End, in acel prim sezon 2004-2005 cu Davies la carma, cand albele „Mioare” au izbutit din septembrie pana in februarie o secventa de 22 jocuri fara infrangere in Championship, echivalenta cu performanta primilor campioni din istoria fotbalului, in 1888, cand trupa de la Deepdale isi atragea porecla „the Invincibles” cu un parcurs fara greseala in 22 dispute.

Fara doar si poate, toamna lui 2009 e cea mai fertila in istoria recenta a unui mai nou tare incercat club, candva dublu campion european. Sa reinvie oare Forest? Sa repete oare Davies promovarea reusita via baraj, in 2007, cu Derby? Ar deveni un mic geniu, poate pe urmele unui regretat mare geniu, Clough, care castiga candva titlul national cu aceleasi doua grupari. Doar sa-l tina naravul pe Davies si in cele doar doua deplasari din ianuarie, la locul 2, West Brom, si la… Derby, pe 30.

Ziua 139. In sprint pe langa profesionist

Mai 11, 2009

M-am intors la Leeds. Am alergat semimaratonul celui mai mare oras din comitatul Yorkshire si in 2007, iar acum am ales din nou sa atac pantele de pe prima jumatate a cursei, spre Headingley, una dintre arenele preferate ale selectionatei de cricket a Angliei.

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

O pereche de "alergatori", un numar de concurs si... peste 21 kilometri

Doar in orasul natal, Timisoara, ma reintorceam sa alerg maratonul. Am adaugat pe lista Leedsul lui Billy Bremner, epicentru al proaspetei lansari cinematografice Damned United, despre cele 44 de zile, in anii ’70, cand pe-atunci campioana la zi a Angliei a fost antrenata nici… o vara de regretatul Brian Clough.

N-a fost nici fotbal, nici cricket, ci semimaraton. N-a fost nici vant, nici ploaie, ca in ziua precedenta, ci inchis si racoros, potrivit pentru o alergare de cursa lunga. N-am fost multi ca la maratonul Londrei, unde se aliniau aproape 36.000 alergatori, dintre care nici 500 au avut nesansa de a nu trece linia de sosire, printre care si campioana olimpica en-titre Constantina Dita, ci doar vreo 4.000, cu tot cu concursul paralel de stafeta. In cursa individuala ne-am adunat 2.909.

Startul, din Millennium Square, modernizata piata centrala din Leeds, unul dintre orasele de seama ale Albionului, cu tot tacamul. De la BBC Yorkshire si pana la un fascinant muzeu al revolutiei industriale, cu toate ramurile sale, undeva in Armley…

Startul asadar, in sunet de fanfara militara a copiilor. Regimentul de parasutisti. Ne-au cantat, pe cand asteptam focul pistolului, in tarcurile noastre. Cei pentru timpi sub 75 de minute, cei pentru sub 85, cei pentru sub o ora si jumatate, unde m-am inghesuit si eu, cei pentru sub 105 minute, cei pentru sub doua ore, si restul concurentilor.

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Unul din turnurile cladirii Primariei, din preajma careia s-a dat startul

Fanfara militara a copiilor a fost una, prezenta la start a catorva reprezentanti ai fortelor militare a fost alta, ceva nou si inedit. N-am mai vazut pe la alte curse si mi-am amintit ca, in seara precedenta, pe un panou informativ cu activitatile urbei, era amintit si un bal ca pe vremuri, retro, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, mai exact din anul 1940, copiind respectiva festivitate organizata de The Food Ministry. Ministerul papicii. Nu se rememoreaza doar crampeie din razboi, ci si verdele armatei reapare in peisajul cotidian. Nu l-am mai prea vazut pe strazi, vorba aia, de-aproape 20 de ani. Sau gresesc?

Dar i-am lasat pe militari, sunetul fanfarei s-a stins, iar pasii nostri au luat-o la sanatoasa. 13,1 mile. 26,2 kilometri. Gandul ma ducea la colegii de calatorie spre Leeds, care sosisera insa pentru alta cursa, una mult mai dificila, pe 35 de mile, adica vreo 50 de kilometri, si nu tu pe sosea, ci peste pasuni si prin vai. Pe nume cross-country. Chiar si cu busola. Si cu riscul de a intra pana la piept in apa. 26 de kilometri or fi ei suficient de dificili dar, pastrand proportiile, nimica toata comparativ cu cursa celor doi. I-am intrebat cum se antreneaza si mi-au spus ca pe cont propriu, nefolosind deloc mijloacele de transport in comun ci doar alergand de la A la B la C, respectiv cu doua cluburi in paralel. Rezultatul, acelasi. Suficienta rezistenta pentru 50 de kilometri. S-or fi prezentat oare si la „semi”, ca dezmortire? N-ar fi prea de tot…

Ma concentrez acum la ale mele. Nu stiu ce-l apuca pe un alergator, sa iasa in decor, de pe carosabil pe trotuar, viraj in care aluneca. Buf! Trec pe langa un masiv tatuat de sus pana jos in… paianjen. Spider Man? Cam vanjos pentru asa ceva. Parca l-am mai vazut la alte curse. Fratia noastra e in crestere dar totusi, unele fete, intre zecile de mii de amatori in Regat, sunt mai familiare decat altele.

Lume luminata pe margini, organizatori cu insemnele Mizuno. Sponsorizeaza si Gaz de France si Suez. Treaba serioasa. Urcam, urcam. Pana dupa mila 5. Undeva scrie ceva de Headingley. Cricket? Nu. Alergari pe sosea. Folosim prima banda iar a doua e a masinilor, in ritm de melc. Banuiesc ca elita cursei le bate la viteza. Impadurit. E placut.

La mila 7, un vehicul afisand timpul intermediar. 48 de minute. Stau bine. Sub 7 minute pe mila, dupa ce-am scapat de catarari. Sunt in grafic. Ii aud pe altii in preajma vorbind ca de-aici e „bulevard”. Mai si coboram. Cotitura. Inapoi spre oras. Trecem pe langa o casuta telefonica pe care o pozasem datorita porumbeilor ei. Doi indragostiti, aripa la aripa, pe acoperis. Tandrete inaripata citadina. Cum puteau fi atat de sereni si impacati, impietriti, in tumultul urban?

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Doi porumbei dragastosi, unu-n altu', pe cabina telefonica

Reintram in zona centrala. Cineva recunoaste tricoul de prezentare al clubului si imi striga. Com’on! Haide, nu te cabra. Vad turnul cu ceas al primariei. City Hall. Sunt aproape „acasa”. Si ti se pare ca a trecut repede. Semn bun. O fi un timp chiar respectabil. Ma arunc pe ultimele pante cu viraje si trec zglobiu pe langa un profesionist. Au fost anuntati ei si din Sudan. Cu tricoul maratonului Helsinki. Ma frec la ochi. Am trait-o si pe asta.

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

Am traversat si poduri. Si Leeds are canalele sale, candva comerciale, in perioada revolutiei industriale, legandu-l de Liverpool, la Marea Irlandei

E riscul celor care isi aseaza si propun stachete ridicate. Timpi de performanta. In atacarea lor, pot eventual si claca. Atatia factori concura la succesul unei curse si un cat de minor minus poate da planul peste cap. A fost probabil ghinionul indraznetului. Eu, catinel, cu tinte mult mai „umane”, am ajuns la liman mai bine… Asa i s-a intamplat si Constantinei la Londra, sa tinteasca primul ei triumf acolo, cu atat mai apasatoare misiune cu cat campioana olimpica era sub ochii unei lumi intregi.

Pentru un amator de pluton, presiunea e alta. E incomparabil mai mica. Si cateodata, ajungi sa te freci la ochi a mirare. Trec. Asaltul final. Ultima portiune. Public incovoiat peste garduri. Ecranul panoramic. Timpii. Intru. 1:28:30. Un nou record personal pe semimaraton, batandu-mi timpul de la Timisoara, din toamna lui 2007, cu 21 de secunde. Nici o jumatate de minut e diferenta intre gustul delicios al alergarii avand drept rezultat stacheta inaltata si mai sus, si o alta incercare de a te lupta cu tine insuti.

E mai mult o batalie personala decat un loc in ierarhia finala. Si acolo a fost bine. Pe locul 164 la general, din 2909, respectiv al 28-lea la categoria mea de varsta, Men 35-39. Am vazut, in alte clasificari, pentru aceasta categorie de varsta, si versiunea V. Adica veterani. Tot ce-i peste 35. Adica de partea intunecata a perioadei „30”. Ale tineretii valuri.

S-a mai dus o cursa. Porumbeii or fi tot acolo? Ce-o fi fost cu africanul? Dar cu cei doi ultramaratonisti? Linistea de dupa batalie ma cuprinde incet si nu mai functionez. Cufundarea in nemiscare si cugetare.

Ulterior aflu ca s-a castigat cu sub o ora si opt minute, invingatorul, incadrandu-se in categoria mea de varsta, devansandu-l pe al doilea clasat cu peste doua minute. Imi zic in sinea mea ca diferenta de 20 de minute n-o voi „manca” niciodata. Mai bine realist, decat cu iluzii. Un lucru e insa cert. Ca de cand Iepurasul a venit de Pasti cu un cronometru, m-am miscat mai iute. Mi-a purtat noroc. Ma obisnuisem, ani de zile, sa alerg cu o idee vaga in privinta timpului scurs. Obiectul alergarii il consta delectarea, savurarea momentului. Mai aruncam cate o ocheada pe ecranul ceasului de mana dar nu teseam calcule mentale, cu timpi intermediari si tinte. Ajunsesem chiar sa alerg cateva curse fara vreun ceas la mana. Lucrurile s-au schimbat dupa Inviere si iata-ma, cu locul 3 la Handicap, de care-am pomenit, si peste numai opt zile cu un PB, personal best, cel mai bun timp personal la semimaraton…

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

O statuie ecvestra din zona centrala a Leedsului. Vremea mohorata a tinut cu noi. Intrebati orice alergator. Decat dogoritor, mai bine si cate-un strop...

Iar ajuns acasa, gasesc in cutia postala numarul de concurs si plicul organizatorilor, pentru urmatoarea intrecere. Viata merge mai departe. iar numarul meu de alergare va fi 7. Pentru o zi, de fapt pentru nici o ora, voi purta septarul lui David Beckham. Dar nu suntem la fotbal. Ci la alergari pe sosea. Pas cu pas, dupa pas cu pas.

Ziua 95. Damnatii uniti, asteptati cu sufletul la gura

Martie 28, 2009

E ziua premierei in cinematografe. Reclama la The Damned United, in ziare, pe afise publicitare, la televiziune. Un film de fotbal insa nu prea siropos, ca Drumul spre victorie ori Goal!, ci o ecranizare a nuvelei lui David Peace despre cele doar 6 saptamani de vara petrecute de Brian Clough, unul dintre antrenorii facand cele mai multe valuri in istoria fotbalului insular, la pe-atunci campioana la zi a Albionului, Leeds United.

Inainte si dupa nefericitul popas la Leeds, Clough n-a facut doar valuri ci si istorie, ducandu-le atat pe Derby County cat si pe Nottingham Forest din liga a doua pana la apogeul cuceririi titlului national, iar in cazul „Padurarilor” pana la incredibilul dublu triumf in Cupa Campionilor Europeni. „Cloughie” nu era orisicine dar, si-au spus baietii campioni de la Leeds, in frunte cu scotianul Billy Bremner, nici fostii elevi ai lui Don Revie.

Aici multi observatori spun ca in cartea The Damned United autorul a fortat lucrurile, pentru a pune si mai bine in lumina inclestarea de personalitati dintre noul antrenor si „vestiarul” sau, cu Clough pe de-o parte  neinchinandu-se la sensibilitatile locului, in inima comitatului Yorkshire, si sugerandu-le baietilor sa-si arunce la gunoi medaliile cucerite cu Don Revie, iar pe de alta parte retragandu-se in lumea sa, in spatele usilor inchise ale biroului capitonat, unde nu-si mai avea locotenentul „secund” Peter Taylor, ce-l slujise la Derby si avea s-o faca din nou la Forest, si tragand o dusca si fumand tigara de la tigara.

La aceste creionari a sarit ca arsa familia. Atat Barbara cat si fiul Nigel, actualmente calcand pe urmele regretatului tata, la carma lui Derby County, au spus ca nici vorba de asa ceva. Pana si Peter Lorimer, un international la vremea aceea in randurile lui Leeds, a spus ca antrenorul de 44 de zile nu s-a retras in alcool si tutun. Filmul, desi reschiteaza portretul intunecat al managerului, nu-i face dreptate deplina, cum a apreciat din nou familia, care nu s-a prezentat la premiera de gala, rezervata industriei de profil.

Barbara si Nigel Clough au stralucit prin absenta, cum au facut-o marea majoritate a celor implicati in lumea fotbalului, semn ca The Damned United, desi mai bine vazut decat cartea menita a soca, nu incalzeste inimile lumii fotbalului. Si totusi, in contrast, multi sunt suporterii de fotbal asteptandu-i lansarea, pe masura faimei si caracterului controversat al managerului, jucat de Michael Sheen, candva interpretandu-l si pe Tony Blair. In fond, Clough a fost si el un politician, dar al fotbalului, zburlindu-se prin birourile conducatorilor si ramanand faimos nu numai pentru tacticile sale ci si pentru cateva maxime. Gen „sunt in topul primului clasat din ierarhia celor mai buni antrenori din lume”.

Am citit cartea si n-am putut s-o las din mana. E tumultul antrenorului ros de indoieli. E puterea vestiarului. E ciudatenia unor localnici din Yorkshire, in toata incapatanarea lor, plus peisajul post-industrial. E taiatul in carne vie si cinismul din birourile conducerii. E umor negru, e „intunecata”. Dar sa fi fost totul chiar asa? Familia spune ca nu iar acum, prin partile esentiale, admite acelasi lucru si David Peace.

The Damned United e istoria unui mariaj esuat si dovada ca inca de la mijlocul anilor ’70 vestiarul avea puterea „sa-l faca” pana si pe cel mai in voga antrenor. Cati antrenori nu esueaza astazi, la mana jucatorilor sai, care nu mai „raspund la comenzi”, din varii motive? Destui… Leeds United a fost pentru o vara The Damned United. Iar Clough a intrat pe orbita cinematografica nu drept dublu castigator al Cupei Campionilor Europeni cu Forest, ci ca un antrenor de ocazie, deja pe faras de la deschiderea usii vestiarului. Si normal ca familia Clough s-ar fi asteptat la altceva, in memoria reputatului manager. La cate statui are in centrul Angliei, una de imagine i-a fost daramata pe ecranele Albionului. Din 27 martie 2009, The Damned United pe marile ecrane.

Ziua 61. N-aduc deceniile ce-aduce luna

Februarie 22, 2009

Totul la City Ground e sub spectrul lui Brian Clough. Faimosul antrenor o vegheaza pe Nottingham Forest din ceruri. „Padurarii” cucereau de doua ori la rand Cupa Campionilor Europeni cu „Cloughie” la timona si memoria sa e vesnica. Pe frontispiciul tribunei principale sta scris cu majuscule rosii Brian Clough Stand iar bustul antrenorului, reliefat strunindu-si echipa, cu mana palnie la gura, marturie a recunostintei celor de la City Ground pentru regretatul manager.

Anii au trecut si februarie 2009 i-a adus pe „Padurari” fata in fata cu rivalii locali de la Derby County, antrenati incepand din prima saptamana a noului an de nimeni altul decat Nigel Clough, fiul fostului mare antrenor. Pentru ca reinnodarea povestii sa fie cu atat mai fascinanta, sa ne reamintim ca Brian Clough o promova pe Derby County din liga a doua si apoi cucerea cu „Berbecii” titlul national in Anglia, inainte sa repete performanta si la carma „Padurarilor”. Deloc surprinzator, ambele cluburi cat si fanii lor se dueleaza in adulatia pentru „Cloughie”, revendicandu-si-l in egala masura.

Fiul, Nigel Clough, avea asadar de unde alege, dupa deceniul de rodaj ca antrenor-jucator si apoi doar manager la amatoarea Burton Albion, tot din zona, pe care a lasat-o la Anul Nou in fruntea ligii a cincea, anticamera a profesionismului, si a optat finalmente pentru Derby dupa ce, trebuie spus, in timp, facuse o aplicatie pentru postul de la Forest ce-i fusese declinata. Sa se fi gandit diriguitorii din Nottingham ca palaria purtata de tatal sau i-ar fi fost prea mare la City Ground?

Intrebarea n-are raspuns dar cert e ca Nigel Clough a reusit in februarie 2009, la carma lui Derby County, o performanta fara egal in aproape 40 de ani. Ultima data cand „Berbecii” se impusesera la City Ground din Nottingham a fost 28 noiembrie 1970, 4-2 pentru County intr-un joc din prima liga. Pe vremea aceea tatal sau, Brian, isi facea sa zicem asa incalzirea pentru a o prelua pe Derby.

Acum, ocazia s-a ivit in rejucarea 16-imii de finala a Cupei Angliei, dupa ce in meciul initial, la Pride Park din Derby, rivalele incheiasera nedecis, 1-1. Nigel Clough a venit insa cu „Berbecii” la City Ground si, desi s-a vazut condus cu 2-0 dupa doar un sfert de ora, a intors soarta partidei si s-a calificat cu un memorabil 3-2. Fiul o elimina pe Forest chiar pe propriul ei teren!

Dar Nigel Clough nu s-a oprit aici. N-au trecut decat cateva saptamani si sambata, 21 februarie, intorcandu-se la Nottingham cu Derby County, de data aceasta pentru un joc din liga secunda, Clough Jr. si „Berbecii” n-au mai lasat jocul sa le scape din mana, desprinzandu-se cu trei goluri in urma unor lovituri libere si a unui penalty. Golul de onoare al „Padurarilor” n-a atenuat impresia ca n-aduc deceniile ce pot aduce doar cateva saptamani, doar ca era nevoie de un anumit „Junior” pentru a da viata unei istorii absolut remarcabile.

Victoria l-a saltat pe Nigel Clough spre mijlocul ierarhiei in Championship, nitel mai putin ingandurat de grijile retrogradarii, lasand-o insa pe Forest sa spanzure chiar deasupra locurilor cu destinatia liga a treia, in care recent a suspinat cateva sezoane. Remarcabil, Derby County e astfel la al patrulea succes la rand in campionat, dupa 2-1 cu Coventry City, 3-0 la Plymouth, cu Argyle si 4-1 cu Blackpool. Rezultate care o indeparteaza pe County de locurile 22-24, retrogradante.

Mai mult, dupa ce botezul focului la County, pe 7 ianuarie, a fost un remarcabil succes cu 1-0 in fata lui Manchester United in meciul tur al semifinalei Cupei Ligii, Clough Jr. a mai dat de doua ori piept cu „Diavolii rosii”, in returul de pe Old Trafford, unde ceda onorabil cu 4-2, fiind eliminat din competitie, iar apoi in optimile Cupei Angliei, in care ceda cu 4-1 la Pride Park, plasa fiind scuturata printre altii de Ronaldo, deci nici o rusine pentru eliminarea din F.A. Cup.

Programul competitional si ale vietii valuri l-au adus pe Nigel Clough in primele sale nici doua luni la carma unui club din fotbalul mare de trei ori fata in fata cu gruparea aureolata de tatal sau, triumfand in doua randuri, si de tot atatea ori in fata campioanei Angliei si a Europei. Sa fie aceasta tumultoasa lansare la apa un semn al duelurilor ce vor avea sa vina? Intr-o buna zi, in Premier League, Derby County – Manchester United?

Ziua 33. Decernarea trofeului, la rejucare

Ianuarie 28, 2009

Scriam deunazi de baiatul tatii. De Nigel Clough, care in ianuarie 2009 si-a luat inima in dinti si, venit de la carma unui club dinafara ligilor profesioniste, i-a preluat pe „Berbecii” la care si tatal sau, Brian, se lansa cu adevarat in 1 iunie 1967 intr-o extraordinara cariera manageriala. Pe urmele Seniorului.

Tatal avea sa promoveze cu Derby County si sa si castige campionatul Angliei cu „Berbecii” de la pe-atunci Baseball Ground. Fiul a preluat-o tot in subsolul ligii a doua. Si, ca un facut, intre primele hopuri s-a ivit datorita tragerii la sorti si jocul din turul IV al Cupei Angliei, la astazi Pride Park, versiunea reconstruita a Baseball Ground, cu nimeni alta decat Nottingham Forest.

Dupa Derby, cu printre altele un intermezzo ratat la Leeds United, tatal o prelua pe Nottingham Forest, pe care, tot din liga a doua o eleva la statutul de campioana a Albionului si dubla campioana a Europei, in fosta C.C.E. Peste ani, tatal i-a oferit fiului debutul in linia mediana a „Padurarilor” si cei doi au mai inhatat Cupa Ligii, cu Nigel dublu marcator in finala, si pastrandu-si trofeul.

Pe vremuri, ziua de vineri era neatinsa de calendarul competitional in Albion. Imi amintesc cum vizionam pe Sat1 preambulul de vineri al etapei din Bundesliga si imi radeam in barba ca Premier League nu se molipsise. Inca. De cand cu televiziunile, serile de vineri au si fotbal. Iar vineri 23 ianuarie s-a ridicat cortina in 16-imile Cupei Angliei cu derbyul Derby County – Nottingham Forest. Cluburile tatalui, cu fiul acum antrenand gazdele. N-a fost in vazul intregii Anglii, cum ar fi fost cazul, ca doar F.A. Cup e patrimoniu national, ci doar pentru abonatii canalului prin satelit, si inca strain, irlandez, Setanta Sports.

In regiunea East Midlands, orasele Derby si Nottingham sunt legate de soseaua M52, pe nume Brian Clough Way. Iar County si Forest sunt invrajbite inclusiv de gelozia in privinta apartenentei lui „Cloughie”. A fost el mai „berbec”, unde se lansa pe cai mari, ori mai „padurar”, unde a carmuit 18 ani, cucerind inclusiv Europa? Fanii nu se vor pune niciodata de acord in aceasta privinta, insa cluburile au decis in 2007 ca orice confruntare, fie si amicala, sa se dispute cu Trofeul Brian Clough pe masa.

32.035 spectatori stransi pe Pride Park, parcul mandriei, la un duel mai semnificativ decat o simpla accedere in optimile de finala. La Derby, media de spectatori in campionat e de 28.701 fani. Multa lume luminata, sa-i vada pe „Berbecii” lui Nigel impotriva fostei echipe a familiei Clough. 1-0 pentru Derby la pauza. Cum se intampla de obicei, un fost „Berbec” i-a impuns la reluare, galezul Rob Earnshaw, in minutul 64. 1-1 si rejucare, in februarie, la City Ground.

Brian Clough Trophy n-a fost momentan decernat dar jocul de la Nottingham, sub spectrul lui „Cloughie”, al carui bust strajuie coridorul prin trecut al „padurarilor”, va desemna o invingatoare si o calificata. O cupa castigata de copil pentru tatal sau, acolo unde acesta jubila la titlul national si la doua calificari in finala Cupei Campionilor Europeni?

O poveste frumoasa, pacat ca spusa intr-o seara de vineri. In vremuri mai asezate, Cupa Angliei insemna sambata de la trei si nimic altceva. Dar acum povestile se spun prin satelit, cu plata pe loc pentru semnalul de receptie.