Posts Tagged ‘Aston Villa’

La „Pescarusi”, pe urmele lui Fane (sau 7 raman la Wembley)

martie 1, 2010

La zece ani dupa ultima descindere pe Wembley, Aston Villa se regaseste cu mai multi selectionabili in lotul lui Capello decat campioana United, pe cand un invingator in acea ultima finala de Cupa Angliei jucata in vechiul “Templu” are cu totul alte prioritati cu “Pescarusii” sai.

Foisor pe Brighton Pier, udat de Atlanticul zbuciumat

Soarele e cu dinti iar vantul mana valurile furioase ale Atlanticului, izbindu-le de talazurile lungii plaje cu pietricele. Pilonii vechiului ponton Brighton Pier, alungit 524 metri in ocean, se scalda insa impasibili.

Pe faleza, porumbite ciugulesc din palma iar un porumbel gri descins parca din Piata Operei n-are treaba cu firimiturile, nici cu vantul, ci vrea sa le giugiuleasca. Cu un aer semet, un pescarus ii vegheaza distant, dupa care isi ia zborul. E final de februarie si ale vietii valuri inalta si coboara oameni de fotbal intr-un moment crucial al sezonului.

In Brighton, prioritatea lui Gustavo Poyet e salvarea lui Albion de la inec. Se pare ca uruguayanul razbeste in catacombele ligii a treia. In capitala Londra, internationali englezi se impart intre aparitii succesive pe Wembley, duminica si miercurea, in finala Cupei Ligii respectiv ultimul joc amical al Albionului inaintea anuntarii pe 12 mai a lotului provizoriu pentru Cupa Mondiala. E clar ca debutul din 12 iunie, cu Statele Unite, e anticipat cu tot mai mari trepidatii.

Dar soarta Angliei trece pe planul doi cand e vorba de marea dragoste a fanilor din lungul si latul insulei, echipa lor de club. Sambata, in pitoreasca statiune litorala Brighton, de pe coasta sudica, 6952 suporteri s-au adunat la meciul din Coca-Cola League One cu vecina de pe acelasi tarm, mai la vest, Exeter City. “Pescarusii” lui Poyet veneau dupa un miraculos 2-1 in Londra, la mijlocul saptamanii, ce o lasase pe Charlton Athletic gafaind in urma promovatelor “automate” Norwich si Leeds.

Pe Queens Road, artera spre gara, magazinul de prezentare al clubului e dominat de stema cu Pescarusul

Pe Withdean Stadium, poate unicul din fotbalul profesionist cu o pista atletica in jurul gazonului, albastrii lui Brighton and Hove Albion au mai adaugat 3 puncte, insumand 37 si urcand pe locul 16, acelasi pe care incheiau trecuta editie, cu un 2-0 ce s-a constituit drept primul succes acasa din octombrie incoace. Resurectie ce imi aminteste ca asistam recent si la prima victorie acasa dupa luni bune a “Verzilor” de la St. Etienne.

In Brighton, culoarea e albastru, albastrul oceanic, iar tricoul adidas e expus la loc de cinste, in galeria numarul opt a muzeului de arta din Pavilionul Regal, nimic altceva decat un Taj Mahal redus in dimensiuni, cu statuia Reginei Victoria in preajma, si care Royal Pavilion iti da impresia ca te-ai teleportat in India. Sub ale sale cupole, istoria locului include si fotbalul, cu acel varf atins in mai 1983.

Fotbal im Muzeul de Arta. Un tricou al finalei de 2-2 cu Man United

Pe vechiul Wembley, Brighton and Hove Albion, antrenata pe atunci de Melia, descindea in 21 mai pentru finala Cupei Angliei, si Gordon Smith avea chiar sa deschida scorul in fata lui Manchester United. Jumatate din asistenta, adica 50.000 spectatori, sositi cu mic cu mare de pe litoral, jubilau in delir, amintiri pe care ex-internationalul englez Gary Stevens, un fundas al “Pescarusilor”, le rememoreaza intr-o inregistrare audio atasata aceluiasi colt din Pavilion rezervat fotbalului.

Avea sa se incheie 2-2, dupa prelungiri, cu Stapleton si Wilkins marcand pentru United iar amintitul Stevens pentru Albion. Peste cinci zile, intorsi cu zecile de mii pe Wembley, fanii de la mare au amutit la rejucare: 0-4. “Marvel” Robson, cu o dubla, Whiteside si Muhren, din penalty, frangeau zborul “Pescarusilor”. Iar United de-atunci suna cam asa… Bailey – Duxbury, McQueen, Moran, Albiston – Wilkins, Robson, Muhren, Alan Davies – Whiteside, Stapleton.

Era o primavara in care albastrii, bine inchegati intre 1974 si ’76 de Peter Taylor, celebra mana dreapta a lui Clough, retrogradau dupa singurii patru ani petrecuti in elita de clubul fondat in 1901. Au fost sezoanele insorite ale gruparii din comitatul East Sussex, cu managerul Alan Mullery, timp de 5 editii la carma, autor al promovarii din ’79.

Anii au trecut, la malul marii a descins si primul roman in insula, Stefan Iovan, pentru un scurt zbor post-revolutionar cu “Pescarusii”, iar in acelasi deceniu, mai exact in ’97, Albion si-a jucat ramanerea in fotbalul profesionist, adica in liga a patra, intr-un de infarct pe viata si pe moarte cu Hereford. 1-1 i-a ajuns in ceea ce avea sa fie o trista ultima aparitie pe vechiul Goldstone Ground, arena de care era legata istoria clubului.

Ca in alte povesti sinistre cu investitori si dezvoltatori imobiliari, stadionul a fost pierdut, fanii au petitionat iar finalmente, dupa sezoane de pribegie la Gillingham, unde estuarul Tamisei se desface in Marea Nordului, “Pescarusii” s-au intors langa Taj Mahal si pontonul Pier, in provizoratul de pe Withdean. Asta pana ce noua arena, in constructie, o va aduce in casa noua pe retrogradata in 2006 din liga secunda.

Finala din ’83, cand “Pescarusii” inca planau in prima liga, e tare departe, insa Poyet realimenteaza sperantele in Brighton. In fond, acum zece ani, uruguayanul castiga Cupa Angliei pe Wembley, cu Chelsea, contra lui Villa, in ceea ce avea sa fie ultima finala in umbra vechilor turnuri gemene. Poveste de succes cu talc pentru actualii “Pescarusi”, invingatori sambata in formula Brezovan (slovac) – Elphick, El-Abd, Calderon (spaniol), Painter (irlandez), Navarro, LuaLua (congolez), Dicker (irlandez), Crofts (galez, cpt), Bennett, Murray.

E drept, Poyet impartasea si el soarta “Pescarusilor” rapusi, in 2002, cand cu finala Cupei Ligii pierduta cu Spurs, 1-2 cu Blackburn. Dar acum tot ce conteaza e mentinerea in esalonul trei, acolo, cu 5 locuri si 4 puncte in urma mult mai titratei Southampton, o alta trupa de pe tarmul sudic, si mult mai sus decat amenintata vecina Exeter. Iar daca notam ca o alta vecina, Bournemouth, inoata in liga a patra, iar Portsmouth e ca si naufragiata, atunci Brighton nici n-o duce rau.

Splendidele siluete victoriene si in stil Regency ale kilometrilor de cladiri albe si piatete de-a lungul tarmului asteapta acum primavara si revenirea lui Brighton candva in liga a doua. Poyet are ambitiile sale, luand-o de jos si lasand scena Wembleyului noilor rasfatati ai scenei insulare.

Ai zice ca esti in Asia, nicidecum in Sussex, la Brighton. Pavilionul Regal...

Sapte dintre finalistii lui United – Villa, si anume Brown, Carrick si Rooney, respectiv Milner, Heskey, Downing, convocat de Capello dupa 11 luni, si Stephen Warnock, candva aruncat de Liverpool iar acum cu o sansa solida ca fundas stanga datorita complicatiilor lui Ashley Cole si Bridge, au ramas la Wembley si pentru amicalul de miercuri cu Egipt.

Wembleyul pare tare departe pentru Poyet si Albion, la fel Anglia lui Capello pentru alde marcatorul Elphick, dar “Pescarusii” tot au povestea lor de dragoste la spartul valurilor.

Reclame

Sepp e probabil in al noualea cer

noiembrie 13, 2009

Sepp Blatter isi freaca palmele de bucurie. Nici ca se putea mai bine. In avanpremiera primului turneu final de Campionat Mondial pe taram african, Mondialul rezervat selectionatelor sub 17 ani pune fata in fata in jocul cu titlul pe masa Nigeria si Elvetia. De doua ori „Ura!!!”

Nigeria, tara gazda si campioana mondiala en-titre la Under-17, exemplifica perfect progresul fotbalului african, producator de tinere talente pe banda rulanta. Blatter a militat asiduu pentru globalizarea fotbalului, pentru emanciparea natiunilor si continentelor ce acum cateva decenii, in cazul fericit in care se aflau la „masa bogatilor”, incasau si 9-0 la turneul final, cazul Zairului.

Elvetia este tara de bastina a presedintelui FIFA si totodata gazda a forurilor fotbalistice mondial si continental. Elvetia in finala este un alt triumf al noului val impotriva vechilor scoli, Tara Cantoanelor patrunzand in finala dupa ce se descotorosise in grupa de Mexic si Brazilia, adversare in finala din 2005, iar apoi de Germania si Italia, competitive si in turneele rezervate juniorilor si tineretului.

Nigeria – Elvetia este o finala intre jucatori africani inca netransferati la cluburi europene, provenind inclusiv de la cinci Academii locale, printre care cea a ex-internationalului Emmanuel Amunike, si tineri de pe batranul continent ajunsi deja pe la cluburi ca Arsenal, Aston Villa ori Manchester City.

In semifinala, Elvetia a zburdat in fata Columbiei, scor 4-0, in formula Siegrist / Villa – Goncalves / Zurich, Kamber / Basel (Tosetti / Locarno), Chappuis / Grasshopper, Buff / Zurich (Nimeley / Basel), Seferovic / Grasshopper, Ben Khalifa / Grasshopper (Mijatovic / Bellinzona), Xhaka / Basel, Rodriguez / Zurich, Martignoni / Locarno, Hajrovic / Arsenal. Mai toti la cluburi elvetiene dar destui cu nume de extractie balcanica. Mai conteaza? Stephane Chapuisat, marcator impotriva Romaniei in iunie ’94, la US World Cup, pare a fi urmat la nationala pentru care strangea 103 selectii de baieti de isprava. Chappuis si altii…

Cat despre nigerieni, invingatori cu 3-1 in semifinala cu Spania, doua ar fi intrebarile… Isi vor pastra oare titlul mondial, in finala de duminica? Si cat va mai dura pana cluburile europene ii vor recruta pe capete?

Oricare ar fi deznodamantul finalei, Blatter e in al noualea cer. Doua mondiale, U-20 si U-17, in aceeasi toamna, pe taram african, si doua finaliste nu dintre marile forte ale fotbalului mondial. Globalizare, omogenizare, nivelare valorica. Politica forului mondial da roade. Iar pe canalele virtuale se pomeneste deja de ziua cand Africa va triumfa si la Cupa Mondiala. Poate nu deja la anul dar… Brazilia 2014, te pregatesti?

Ziua 174. Vulnerabilitatea „cetatenilor” rapiti

iunie 14, 2009

The Citizens. „Cetatenii”. Una dintre poreclele lui Manchester City. Chiar a fost clubul orasului, cu mai mare magnet la localnici decat mai victorioasa United. Dar ii mai reprezinta City cea cu recenta operatie estetica pe cetatenii ce ii luau cu asalt vechiul Maine Road? Mai jos, o scurta radiografie a haloasei campanii de transferari a actualei City, grebland in ultimii 2 ani nu mai putin decat 11 jucatori, deci… o echipa intreaga, cu sume de transfer de minim 8 milioane lire sterline, si potentialul de a cadea implicit in ridicol… 

As oferi doar trei exemple, suficient de sugestive. Primul s-ar referi la succesiunea pe postul de fundas dreapta. Micah Richards e un produs al pepinierei locale ce s-a lansat debordant. In unele jocuri ti-a taiat rasuflarea. Noul Gary Neville al Albionului sau cel putin atat. Va evolua zilele acestea la Europenele de tineret. Dar pe postul lui Micah a fost adus Vedran Corluka, intr-una dintre „deschiderile” pe-atunci noului sosit Eriksson. Micah incet-incet a palit iar Vedran a sfarsit prin a fi cedat Tottenhamului. Continuitatea fusese pierduta. La mutare inlocuitorul Hughes, care a venit cu solutia Zabaleta. Noul numar 2. Pana si sud-americanul a fost plimbat pe posturi, cum era „tarat” si Micah in centru, iar acum se aude de varianta Glen Johnson. De ce? Pentru ca produsul lui West Ham e pe val si s-a facut remarcat cat sa ajunga titular la seniorii Angliei. I-a crescut cota iar City recruteaza nesatios tot ce misca vertiginos in… sus. Atatea milioane cheltuite in doi ani, pentru un acelasi post de fundas lateral, cand clubul crescuse un armasar cu mare potential…

Al doilea exemplu ar fi trista poveste recenta a lui Joe Hart. Junele portar a fost titularizat de Eriksson la City in dauna compatriotului antrenorului, Isaksson, dar si acestuia i-a fost taiata de sub picioare craca necesarei continuitati. Avantul, aripile, speranta consistentei intre buturi, esentiala pentru rodarea cu bataie pe termen lung a tanarului goal-keeper. Hughes a ales sa mearga pe mana experientei, alegand niste manusi sigure, detinute de irlandezul trecut bine de 30 ani, Given. Hart, ajuns rezerva, desi titular intre buturi, pentru Albion, zilele viitoare, in Suedia.

Si mai socant e cu Daniel Sturridge. Un alt „mancunian” de-al locului, crescut in pepiniera din umbra Maine Road. Tanar, robust, cu explozie, potential marcator cu nemiluita. Eriksson i-a dat curaj. Hughes i-a dat liber sa fie recrutat pe zero lire zero centi de Chelsea. Un alt tanar irosit. In aceasta vreme, City nu pierde vremea in a cauta atacanti cu cote de zeci de milioane pe piata, amintindu-se pana si de Eto’o. Pai camerunezul a marcat in finala Champions League, nu-i asa? Chiar e City cea eliminata din Cupa UEFA de HSV de nasul pretiosului ex-Fotbalist African al Anului?

Barry a fost adus deja pe o caruta de bani iar altii s-ar putea sa-l urmeze. Si apropo de Barry, curioasa alegerea sa pentru City, la un an dupa ce se codea sa treaca la Liverpool, ajunsa vicecampioana. Stiu, omul a sperat in adancul sufletului sa furnizeze surpriza, ajungand in Champions League, cu Villa, iar odata visul spulberat a cautat o alta trupa dinafara „careului” care sa-i alimenteze iluzia…

Sa nu fi urcat oare City in ierarhie, cu Hart portar, Richards fundas dreapta si Sturridge in fata? Greu de zis daca ar fi terminat si mai rau, fara Robinho, adus pentru un record britanic de transferari. Cu alte cuvinte, zecile de milioane investite in ex-madrilen n-au adus nici pe departe saltul visat, ci o clasare inafara eurocupelor, prinse in schimb de un Fulham bazandu-se printre altii pe gen Richards ori Sturridge. Jucatori mai putin apreciati ori chiar pusi pe faras de altele.

As zice ca mana sparta a Cityului pe piata transferurilor e mai ostentativa si necadrand cu profilul altfel restrans al istoriei de-un secol al clubului, mai ostentativa asadar decat dublul record mondial al sumei de achizitie stabilit zilele trecute de Real. Intr-un puseu de contrabalansare a triumfului catalan in iarba, Castilia si-a aratat bicepsul financiar in ton cu alte  valuri de importuri pe Santiago Bernabeu. E in sangele Realului sa opereze in acest mod dar nu era deloc in traditia „Cetatenilor” sa aiba acelasi impuls de a alege scurtatura spre iluzoriul succes. De aceea, in cazul unei neomogenizari a unui lot cu prea multe „incercari” pe aceleasi posturi, City ar putea cat de curand sa cada in ridicol. Impanata cu jucatori de milioane dar fara rezultatele scontate.

Macar la Chelsea starurile stranse peste noapte au fost strunite de straini slefuiti. Dar la City impopotonarea cu alde Robinho si alte mult dorite staruri sunt pene intr-o palarie mult prea mare pentru galezul Hughes. Prin disperarea de a achizitiona cat mai mult si cu etichete cat mai sclipitoare, City isi tradeaza traditia ante-Shinawatra si aduce cu un club rapit din matca sa fireasca si asezat intr-o limuzina in care se simte inca stingher, ba in plus inca extrem de vulnerabil pe taramurile inalte ale fotbalului comercial la varf, unde stachete ridicate de Abramovich iar acum Perez doar il fac sa realizeze cat teren mai are de recuperat. Nu atat pe piata de transferari cat mai ales in iarba. Caci nici macar 10 talentati si bine intentionati Robinho nu pot garanta succesul de pe un an pe altul.

Viitorul sezon, in care City o va urmari la televizor pe Fulham in Europa Cup, mi-ar putea infirma teoria. Prefer sa sfarsesc cu ou pe fata dar sa-mi impartasesc opinia ca Man City a fost ciuntita intr-un rastimp de doar doi ani de spiritul „Citizens”, o  nimica toata in istoria indelungata a albastrilor, optand in schimb pentru o politica de achizitii aiuritoare si care lasa loc de comentarii malitioase. Carora noua City le-a deschis larg usa. Pe care, in doar un an, la… inchidere au intrat Barry dupa De Jong cu Kompany. Ce mai companie si cata improscatura de banet pentru un acelasi post… Sub media de un gol pe meci incasat in viitorul sezon de Given? N-as miza pe-asa ceva, cu toata pleiada de recruti. Ba din contra, as paria ca Aston Villa cea vaduvita in favoarea lui City de pare-se cel mai bun jucator al ei, Barry, ii va da de furca pana in panzele albe unei Man’City tintind penetrarea mult ravnitului „top sase”. Villa pe 6 si City pe 7. Bate cineva palma cu mine? Ori, si mai curajos, Hughes pe liber pana inaintea incheierii campaniei. Mai bate cineva palma?

Ziua 126. Pachet de namol nord-estic

aprilie 27, 2009

Sunt la pachet. Incolonate simetric. Doua taman deasupra zonei retrogradarii, doua sub linie. Sunderland 35, Hull 34, Newcastle 31 si, penultima, Middlesbrough 31. Sunt adancite in namol si oricat ar impinge, carutele par a se urni tare greu. Si toate sunt din nord-estul Angliei, de la sud la nord Hull – Middlesbrough – Sunderland – Newcastle. O coasta a innecului in Marea Nordului. Care se va salva? Conform unui mucalit, doar una dintre ele, si anume Sunderland, in vreme ce actuala laterna rosie, West Brom, ar acumula conform chibitului 40 de puncte si ar devansa la potou trei dintre nord-estice.

Ar mai fi 4 etape. Patru. 360 de minute in care se va decide cine va face stanga-mprejur, o rotatie completa de 360 de grade, din Premier League spre Championship. Daca nou-promovata Hull City nu mira pe nimeni ca a lunecat usor spre zona nisipurilor miscatoare, in schimb situatia „Cotofenelor” alb-negre ale lui Newcastle United ii socheaza pe neinitiati. Isi va trece Michael Owen o retrogradare in cont? Va pleca steagul Nicky Butt, candva castigator al Champions League pe Camp Nou, acum 10 primaveri?

Newcastle a intrat de ceva vreme in vrie iar actuala campanie a confirmat haotica stare de fapt de la St. James’ Park. Asa incat e o surpriza si nu prea… Cert e ca ultimele rezultate demonstreaza cu prisosinta derapajul clubului fanion al nord-estului industrial. Pana si Sunderland, promovata in 2007 si zguduita in acest sezon de demiterea lui Roy Keane, inlocuit cu asistentul scotian Sbragia, are cu patru puncte in plus fata de zestrea surprinzator de subtire a „Cotofenelor”. Sunderland pe 16, Newcastle sub linie, cu 31 din 34 de jocuri. Nici nu-i de mirare, daca ultima victorie acasa dateaza dinaintea Craciunului, un 2-1 smuls cu forcepsul in dauna lui Spurs, de Duff, in minutul 90. De-atunci, o singura victorie in Premier League, la Birmingham, cu ultima clasata, West Brom, un 3-2 in 7 februarie.

Secventa de 9 meciuri fara victorie nu e deloc incurajatoare. Si nici palmaresul lui Shearer, de la instalare: 4  0  2  2. Ce-i de facut? Luni seara, pe St. James’ park, in epilogul etapei, fostul golgeter a apelat la 5 modificari in echipa pentru jocul cu vizitatoarea Portsmouth, alegand un evantai de atacanti, cu Martins, Viduka, Owen si Duff titulari, ca sa nu-l pomenim pe Alan Smith, pornit si el la Leeds, ca june, in avanposturi. La un moment dat, pana si tanarul „paratraznet” localnic Carroll a fost aruncat la disperare, pentru un „cap”, ceva. Viduka, fara gol stagional, fusese retras… O optiune neinspirata, aceasta titularizare a „cangurului”.

Spre final, la 0-0, te-ai fi asteptat ca Newcastle sa atace cu toate fortele. Dar „Cotofenele” s-au baricadat, respingand atac dupa atac. Nu mai aveau putinta, vointa, idei. Neputincioase. Fanii isi luasera capetele in maini, presimtind inceputul sfarsitului. In nord-est e frig, vant, criza, saracie si de puncte si un cvartet innamolit, cu Newcastle tinand afisul. Va reusi Alan Shearer miracolul? Dupa Newcastle – Portsmouth 0-0, indicatorul palpaie „nu”.

Parcurgand programul, deplasarile la Liverpool, pe Anfield, si la Villa, par gen K2, greu abordabile. Ar mai ramane jocurile de acasa, unul pe viata si pe moarte, cu cealalta trupa cu 31 de puncte, vecina Boro, intr-o reeditare a jocului cu Pompey. Intr-o luni seara, de la 8 in Albion. Peste doua saptamani. Va fi care pe care si va alege poate una dintre retrogradate, daca nu mai rau. Celalalt joc acasa, cu londoneza Fulham. Newcastle tremura, se chirceste si ingheata. Coasa retrogradarii e ascutita. Namolul e tot mai mare. Cine si-ar fi imaginat, in august 2008? Nici macar cei mai pesimisti… Keegan era antrenor si noile achizitii erau prezentate pe banda rulanta. Dar pestele de la cap se-mpute si Mike Ashley degeaba zambeste a indiferenta. E in culpa.

Sugestiv in timpul transmisiei jocului cu Pompey a fost cadrul cu fotoliile goale dintr-o loja a tribunei si un cap blond-deschis, cu spatele la teren, urmarind meciul pe un ecran din foaier. Era Gazza. Ce n-ar fi dat localnicul sa fie acel bondoc Gascoigne de-acum 20 de ani, sa intre in joc si sa salveze situatia. Dar Newcastle traieste doar din amintiri si cu toata combinatia de latini si prea multi atacanti, Shearer si ai lui tot par sortiti picajului.

Dar, vorba aceea, until the fat lady sings, ar mai fi o sansa. Newcastle in Championship? Suna ciudat dar la fel am zis candva si de Forest ori Leeds, doar pentru a descoperi ulterior ca sub liga a doua exista si o a treia. Cateodata, cand lucrurile merg bine si nu e nimic de ajustat, mai bine sa fie lasate sa curga de la sine. Sir Bobby Robson a dus-o pe Newcastle, nu acum multi ani, ci chiar in acest deceniu, ani in sir intre primele sase ale elitei. Unii au fost nemultumiti si-au strambat din nas cu „doar” o semifinala de Cupa UEFA. Si si-au pus pe faras un minunat manager, fiu de miner al locului. Robson e acum in tribuna, cu cancer, iar Shearer, interimar, pe margine. Asa-i cand nu te multumesti cu ce ai. Poti ramane cu mana goala si iluzii spulberate.

Newcastle e pe marginea prapastiei, balanganindu-se in gol si cu degetele infipte in rapa, dar sub bocancii lui Hull si Sunderland. In plus, Boro o gadila sub brat. E poate blestemul lui Liverpool asupra lui Owen, pentru o plecare fara cap si fara rost. E poate blestemul lui Gullit, trimis la plimbare pentru „crima” de a-l fi ignorat din echipa pe Shearer. E poate dublul blestem al lui Kevin Keegan, Double K, tratat si el cum au resimtit-o altii, cel putin la fel de galonati. Noroc ca Ashley, cel putin supraponderal, e inca acolo, in loja, zambind, pana la capat, neparasind Titanicul, cu o infatisare care, de-as fi fan Newcastle, m-as simti cel putin agasat si aproape de tentativa de a testa valurile Marii Nordului.

Ziua 93. Noul val ataca „blocul 28”

martie 25, 2009

La cat de lansat a pornit Capello in 2008 cu Anglia, s-ar parea ca insularii ar putea fi scutiti de neplaceri macar pana inaintea fazelor eliminatorii la Mondialul sud-african, insa intrebarea inaintea amicalului cu Slovacia si a jocului oficial cu Ucraina este daca exista suficienta experienta si calitate la nivelul lotului Albionului pentru un asalt major, plus sangele rece lipsa la cele 4 eliminari la lovituri de departajare suferite in ultimele sase prezente ale “leilor” la turnee finale.

Neconcludent. Rio Ferdinand a luat loc pe banca de rezerve, pozitia fiindu-i preluata in experimentul lui Capello de Jagielka, inlocuit cu Upson, iar Rooney, Joe Cole si Wes Brown, dintre invingatorii cu 4-1 de pe Maksimir, nici n-au facut deplasarea, ca de altfel si Gerrard, si el accidentat si la vremea jocului din Croatia, din preliminariile C.M. 2010. S-ar putea asadar estima ca esecul cu 2-0 din 11 februarie in fieful campioanei continentale Spania ne-a lasat in ceata in privinta potentialului real al Albionului.

De fapt, pe langa absenta unor titulari, semnificatia altfel importantului amical pentru britanici de la Sevilla a fost rapita de tevatura in jurul egalarii de catre Beckham a recordului de selectii la nationala, 108, detinut intre jucatorii de camp de Bobby Moore. Unii ar putea opina ca Anglia inca traieste in trecut, sub spectrul lui Eriksson, daca tot starul de 33 ani ce l-a inlocuit la pauza pe mai tanarul Downing a acaparat centrul atentiei, insa o promovare oarecum trecuta cu vederea, cu ocazia aceluiasi joc, ofera indicii ca Fabio Capello ar avea incredere in personalul scrutinizat in Premier League pentru a o rupe cu conservatorismu-i recunoscut.

Un minus pentru fotbalul englez, mai nimeni n-a facut peste decenii un rodaj complet la reprezentativa de tineret, pentru a acumula din fasa experienta disputelor intertari, insa James Milner a devenit nu demult intaiul jucator atingand borna de 30 de selectii, de atunci plusand pana la 36 si fiind rasplatit cu o chemare in premiera intre seniori pentru jocul din Spania, desi initial fusese din nou convocat in lotul de tineret antrenat de Stuart Pearce, pentru meciul din ziua precedenta, pierdut cu 3-2 in fata Ecuadorului, la Malaga.

Versatilul mijlocas de 23 ani al Villei, exploziv pe ambele aripi, a ramas doar pe banca de rezerve, Capello preferand sa-i ofere un joc intreg extremei de buzunar Shaun Wright-Phillips, insa elevarea lui Milner intre seniori sugereaza ca batalia pentru locurile in lotul de Mondial va fi pe toate fronturile si ca ridicarea stachetei calitative in Premier League prin invazia strainilor, desi pe de-o parte sugruma titularizarea unor autohtoni, ofera totusi selectionerului Italian sansa de a alege dintr-un grup sigur mai otelit valoric si chiar mai putin restrans decat ar parea la prima vedere. Asta, m-as lansa sa apreciez, si comparativ cu o usoara subtiere calitativa si uzura la adversarele traditionale. 

Neconcludent. Desi succesele pe linie in preliminariile Mondialului au greutatea lor evidenta, trei fiind obtinute in deplasare si nu la limita, oponentele Albionului in grupa de calificare au insa exclusiv sablonul fotbalului est-european, persistand intrebarea cum se vor descurca insularii in conditii de turneu final in fata unei Spanii ori altor latini gen Argentina, Brazilia sau Portugalia, carora in general nu le cedau dar finalmente li se predau, mai ales la penaltyuri. Va incropi oare Capello lotul care sa pluseze comparativ cu precedentele prezente insulare si mai ales relativ la fluctuatia de potential a adversarelor?

Raspunsul poate l-a oferit déjà noul septar, cel putin conform halucinantului 4-1 de la Zagreb, Theo Walcott, “tunar” ce in 16 martie a implinit 20 de ani si care, cu acel hat-trick la croati, ne-a amintit de un fulgerator june Owen contra Argentinei si a dat sperante in ideea ca daca un pusti poate sclipi atat de orbitor din rolul lui Beckham, atunci Capello are la indemana niste giuvaeruri in curs de slefuire. Iar semifinala ultimului Campionat European de tineret, pierduta la niste penaltyuri maraton cu Olanda, ofera credit unui Albion atunci fara cativa titulari, nerodati in cel mai nefericit obicei amintit, ca spuma noului val poate oferi prospetimea si elementul surpriza care sa armeze vechea garda, rotindu-se in jurul a 28 de ani, impliniti de Gerrard, Terry, Ashley Cole, Barry ori Crouch. Ca sa nu ne aducem aminte ca timpul n-are rabdare, Rio Ferdinand si Lampard atingand 30 de primaveri neimplinite de Owen, dar Owen, vai, Owen…

Amintind insa de Gareth Barry, infinitele incertitudini intr-adevar persista, legat de titularizarile din nucleul de baza. O alta temere cum ca Anglia ar patina in gol, aiurarea la nesfarsit daca Lampard si Gerrard s-ar regasi laolalta sau nu in centrul liniei mediane. Cert e pe de-o parte ca unele absente ale lui Stevie G, accidentat, au simplificat ecuatia lui Capello iar pe de alta parte ca italianul i-a gasit mai mereu loc unui Barry aparut mai tarziu pe scena Albionului, si el de la Villa si cu un rodaj consistent la tineret, cu 27 selectii, nu spectaculos dar functional, mai ales ca inchizator.

Iar cum Aston Villa a oferit in Spania frontul ofensiv, prin Agbonlahor si Heskey, o combinatie de explozie tinereasca si robustetea rutinei, cu junele preferat de Capello si la debutul cu 2-1 al italianului contra Elvetiei in februarie 2008, merita sa tinem cont de parcursurile lungi ale “careului de asi” din Premier League in Liga Campionilor, istorie care s-ar putea repeta si in 2010 si care n-ar fi exclus sa sleiasca piesele grele ale Albionului, si sa concluzionam ca peninsularul n-ar ezita sa apeleze la niste asi din maneca provenind de la cluburi nu neaparat de top. Un exemplu, accidentarea de durata a lui Joe Cole, aparenta rezolvare a nebuloasei aripii stangi, ce i-a deschis portita lui Stewart Downing. Veti spune poate ca Downing, chinuindu-se cu Boro, nu va da ochii cu mingea intr-un piept la piept cu Ronaldo, insa flerul lui Capello consta tocmai in a face extrema descoperita la Riverside sa para mai buna ca parte a unui angrenaj eficient decat ca un jucator unilateral de banda.

Problema lui Walcott ori Milner nu tine de lipsa de talent ci de mentinerea prospetimii intr-o competitie de anduranta, dand piept cu seniori unsi cu toate alifiile. Theo iar e accidentat iar James pare a bifa macar o a 37-a selectie la tineret, in „dubla” cu Franta plus Norvegia.

Pe dreapta, lucrurile par mai limpezi, si anume ca zilele lui Beckham sunt numerate. Felul cum Aaron Lennon, care luna viitoare va implini 22 ani, l-a intors pe toate fetele pe Evra in finala Spurs – Man United a Cupei Ligii, ne reaminteste ca mignona aripa a jucat nu doar contra Portugaliei la Mondialul german. Daca urmatoarele 12 luni vor impune pe drept si fara dubii un titular in fata lui Beckham, fie el Walcott, Lennon ori Wright-Phillips, pe un flanc pe care e inca asteptat si Micah Richards, atunci Anglia va fi castigat surplusul de potential atat de necesar la turneul final.

Amicalul de sambata de pe Wembley, cu Slovacia, probabil doar va prelungi misterul, dar Capello stie ca sta déjà mai bine decat in 26 martie 2008, dupa un esec cu 1-0 pe Stade de France. Anul il incheia cu un 2-1 la Berlin, excelent in ochii englezilor din cele mai evidente motive, pavaza sub care capitularea din Spania a fost trecuta la categoria amicale fara alde Gerrard ori Rooney pe zona.

La urma urmei insa, fiind vorba de Albion, Capello trebuie sa gaseasca pe taram african cheia succesului. Nu de alta dar un egal poate fi insuficient. Ultimul exemplu? Finala Cupei Ligii, Spurs – Man United 0-0, cu 7 executanti de lovituri de departajare, dintre care 5 marcatori non-englezi si doi esuati, O’Hara si Bentley, de la tineretul Angliei. Totusi, usurare, cum nici preliminariile, nici grupele turneului final nu implica penaltyuri…

Ziua 57. Trainic

februarie 17, 2009

Comparativ cu chinul de a fi Paul Gascoigne, de care scriam recent, admirabila e longevitatea unor profesionisti pasind cu dreptul si in 2009, in toamna carierelor lor.

Cu doar un an si ceva mai tanar decat “Gazza”, Paul Furlong inca nu si-a pierdut apetitul de exact un gol la fiecare trei jocuri pentru QPR, chit ca in 1 octombrie va implini 41 ani. La mijlocul anilor ’90, atacantul de culoare evolua cu Chelsea si in cupele europene, ulterior adunand 57 de reusite in 171 de aparitii in trei perioade distincte cu londoneza Rangers. Iar acum, abia imprumutat de Southend United clubului de liga a patra Barnet, din nordul capitalei, Furlong a semnat déjà 3 goluri.

Un esalon mai sus, un alt veteran varf de imprumut, Dean Windass, a facut recent senzatie, preluand manusile pentru Oldham Athletic de la portarul eliminat al trupei ex-internationalului irlandez John Sheridan si aparand senzational in deplasarea la Leicester, lidera ligii a treia: 0-0. In luna mai, atacantul care in 1 aprilie va serba 40 de primaveri o promova in elita pe Hull City, echipa urbei sale natale, cu unicul gol al finalei play-off, reamintind Albionului, in a treia sa perioada la “Tigri”, ca este al treilea marcator din istoria lui Bradford, fosta echipa a lui Dan Petrescu.

O zi mai apoi, olandezul van der Sar, care merge pe 39 de ani, a doborat un venerabil record britanic in campionat, tinandu-si poarta ferecata si pentru al 13-lea joc la rand in Premier League, iar veteranul galez Ryan Giggs, la a 787-a aparitie a unei magice cariere la “Diavolii rosii”, a contribuit la redobandirea sefiei cu unicul gol al meciului de la West Ham, stangaciul nascut in 29 noiembrie ’73 la Cardiff apropiindu-se de majoratul de 18 ani de la debutul in elita pentru United.

Iar David Beckham, la 33 ani, putin s-a sinchisit ca iar a fost luat in raspar, fiind suspectat de ipocrizie datorita grabei cu care incearca sa evadeze din galaxie in favoarea fostei echipe a lui Capello, egaland in schimb recordul de selectii pentru jucatorii de camp ai Albionului, 108, detinut de regretatul Bobby Moore. Impunsaturile mass-media vor fi poate alinate de Casa Regala. David inobilat, consoarta la rang de Victoria Lady Beckham si nu invers, cu Lady la deschidere, asta pentru ca onorurile ii revin doar indirect, si multa apa la moara pentru carcotasi.      

Everton – Villa din 1888…

Nu multe mai sunt primaverile carierelor unui Beckham ori van der Sar, insa un duel la prima vedere nu de cel mai inalt rang promite a-si pastra cetina verde si dupa 120 de ani.

Manchester United si Arsenal au castigat cel mai adesea Cupa Angliei iar Liverpool si “Diavolii rosii” campionatul, insa Everton Liverpool si Aston Villa Birmingham au adaugat duminica inca o fila istoriei lor cu cele mai multe confruntari directe din fotbalul englez, ele dand piept tot in turul V al Cupei Angliei, ca si acum exact o jumatate de secol, sambata 14 februarie 1959, cand tot acolo, pe Goodison Park, unica arena insulara de club gazda a unei semifinale de Campionat Mondial si care, unicat, are in perimetrul ei o biserica, St. Luke The Evangelist, conservata intr-un colt, Villa se califica in sferturi cu un sec 4-1, in fata a 60.225 spectatori. Acum a fost 3-1 pentru Everton, calificata in sferturi, ce a alterat bilantul lor in F.A. Cup la Goodison: 5  3  0  2  12-10.

Tragerea la sorti in vechea competitie K.O. n-a tinut asadar cont de numarul record de jocuri directe intre Everton si Villa. Al 205-lea a mentinut suspansul.  Continuitatea “Caramelelor” din Liverpool in elita, de unde au lipsit doar 4 editii, record in Albion, si a visiniu-albastrilor din Birmingham, pe-aproape, cu 98 sezoane stranse la varf, a generat un duel parca la nesfarsit, presarat pe alocuri cu partide eliminatorii si in Cupa Angliei.

Membre fondatoare ale Football League in 1888, cand se aliniau la startul primei editii de campionat din istoria fotbalului, Everton si Villa s-au mentinut de-atunci la suprafata si s-au tot duelat, in comparatie de exemplu cu celelalte 10 cluburi de la respectivul debut. Si in zilele noastre, doar cele doua plus Spurs si “cele 4 mari” s-au aflat permanent in Premier League, de la lansarea sa in ’92.

Totul a inceput in acea toamna a lui 1888, in primul campionat… In 22 septembrie, 2-1 pentru Villa, Everton revansandu-se pe teren propriu, 2-0 in 6 octombrie. Preston North End avea sa cucereasca primul titlu, precum si trofeul F.A. Cup, event pe care-l reusea si Aston Villa in 1897, tocmai intr-o finala cu Everton, 3-2 in 10 aprilie la Crystal Palace, “dubla” stropita in saptamana imediat urmatoare cu mutarea in Aston Lower Grounds, unde fiinteaza si astazi. Villa avea insa sa exceleze in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cu 5 titluri nationale din totalul de 7 din palmares, recolta care ne-ar sugera ca gruparea fondata in 1874 traieste din amintiri. Oarecum, daca ar fi sa notam ca al saptelea si ultimul triumf in Cupa Angliei dateaza din 1957, 2-1 in finala cu Manchester United.

Pe coordinate paralele, Everton, infiintata cu 4 ani mai tarziu decat Villa, avea sa acapareze primul din cele 9 titluri nationale la activ déjà in al treilea sezon din istoria campionatelor, in 1891. Cele doua n-au mai pus mana pe titlu din anii ’80, Everton fiind ultima trupa inaintea lui Portsmouth invingatoare in Cupa Angliei dinafara “careului de asi”, cu al cincilea ei triumf, si tot in dauna “Diavolilor rosii”, 1-0 in ’95.

Pe undeva, pacat ca ambitiosii Moyes si O’Neill s-au duelat déjà in optimi. Altadata, Villa cucerea Cupa Ligii in primavara lui ’77 in dauna lui Everton dupa a doua rejucare a finalei, si tot cu prelungiri. Ori castiga rejucarea semifinalei F.A. Cup cu Everton pe un teren de cricket din Nottingham, Trent Bridge, 2-1 in 29 martie 1905. Sau se impunea in sferturi la Everton, 2-1 in 20 februarie 2000. Reusite care au inclinat balanta totala de goluri a precedentelor 204 intalniri: 314-312, avantaj Villa. Care, dupa un 3-2 nebun in decembrie la Liverpool, in campionat, cu Ashley Young punctand in prelungiri dupa ce Everton marcase de doua ori in jurul minutului 90, e in avantaj la mustata in confruntarile din prima liga: 187 71 46 70 289-288.

Everton – Villa, o pilda de traditionalism absolut, respectat cu dueluri adevarate. Invingator? Fotbalul durabil.  

Ziua 21. Old Trafford rade, canta si danseaza

ianuarie 11, 2009

Ne-am fi asteptat sa fie lipsiti de prospetime nu doar datorita diferentei de fus orar, dupa expeditia nipona din care s-au intors incoronati campioni mondiali la nivelul cluburilor, insa „Diavolii rosii” au scos flacari pe toate narile, reamintind cine sunt campionii en-titre europeni si ai Albionului cu o victorie la scor de forfait in fata vicecampionilor Angliei si ai continentului.

Duminica 11 ianuarie s-ar putea dovedi o data semnificativa in lupta pentru titlu in editia 2008-2009 datorita oarecum neasteptatului rezultat de 3-0 intre Manchester United si Chelsea Londra. Iar cum cu o zi inainte lidera Liverpool FC a reusit la Stoke contraperformanta de a remiza alb pentru a doua oara in acest sezon cu „Olarii” nou-promovati, nu este exclus ca pana la urmatorul meci al rosiilor lui Rafael Benitez, tocmai derbyul local cu Everton, „Diavolii rosii” sa le fi sutit deja fotoliul fruntas.

Zidul durerii... Pe fatada tribunei principale de la Old Trafford, marturia tragediei aeriene de la Munchen. Dupa 50 de ani, United avea sa cucereasca la moment comemorativ Anglia si Europa. Un titlu cu care a depasit-o la campionate postbelice castigate pe Liverpool. O va si egala in mai per total?

Zidul durerii... Pe fatada tribunei principale de la Old Trafford, marturia tragediei aeriene de la Munchen. Dupa 50 de ani, United avea sa cucereasca la moment comemorativ Anglia si Europa. Un titlu cu care a depasit-o la campionate postbelice castigate pe Liverpool. O va si egala in mai per total?

 

Liverpool n-are o problema in sine. In fond, a intrecut asteptarile prin a trage serios la titlu intr-un sezon pe care Manchester United si Chelsea pareau a-l fi abordat cu socotelile neterminate dupa loviturile de departajare de la Moscova. In alte editii, Liverpool a dat senzatia ca e mai pregatita pentru atacarea titlului, sfarsind insa prin a-si dezamagi crunt suporterii si chiar si chibitii neutri. De aceasta data insa, a preluat trena  si le-a invins pe United si Chelsea, in niste dueluri pe care Benitez le incheiase in general pe scut in precedentele campionate.

Problema lui Liverpool e mai degraba istorica. Un club atat de obisnuit cu castigarea titlului national s-a vazut complet flamanzit din 1990 incoace. Asteptarea a devenit insuportabila. E ca un blestem. In 1990, cand „Cormoranii” cucereau pentru ultima oara campionatul intern cu un avans de 9 puncte in fata lui Aston Villa iar Man United incheia pe locul 13 din 20 de echipe si cu golaveraj negativ, mai nimeni nu si-ar fi imaginat ca Liverpool va plange mai bine de 18 ani dupa un nou titlu. Atunci, in ’90, Liverpool reusise sa-si ia coronita inapoi de la Arsenal, tot asa cum si-o luase inapoi, tot dupa un an, pe rand, de la Nottingham Forest, Aston Villa si, de doua ori, Everton. In 15 editii, din 1975/1976, Liverpool cucerise 10 titluri… Doua treimi.

Suprematia lui Liverpool a apus, dominatia lui Manchester United a capatat contur inca de la primul sezon de Premier League, 1992/1993. De-atunci, echipa lui Sir Alex Ferguson a cucerit 10 titluri in 16 editii, anul trecut luandu-i fata lui Liverpool la numarul de campionate postbelice cucerite. Iar sezonul in curs ar putea desavarsi marele come-back… Daca United va forta pe turnanta si va sufla titlul rivalei din comitatul Lancashire, de la capatul ce da in mare al canalului navigabil comercial Manchester – Liverpool, atunci cele doua cluburi vor imparti onoarea de a detine cel mai mare numar de titluri nationale din istoria primei ligi engleze… Optsprezece. Inca e 18-17 pentru Liverpool.

Si se nimereste ca rivalele sa fie in duel direct pentru titlu tocmai in acest moment plin de semnificatii, cand United mai ca a recuperat „la general” handicapul avut. Disputa va fi cu atat mai fascinanta iar meciul direct, din martie, de la Manchester, se anunta de zile mari. Pana atunci, la acest inceput de an, Old Trafford rade, canta si danseaza.

Fara Rio Ferdinand si fara Scholes ori Tevez dar cu veretanul Gary Neville capitan,  „Diavolii rosii” pareau a fi vulnerabili in fata lui Chelsea. Vidic, Rooney si Berbatov au semnat insa un succes care a dezvaluit subrezimea lui Chelsea cu Luiz Felipe Scolari la carma. E putin nedrept sa amintim de o subrezime, daca e sa notam ca esecul cu 3-0 a fost prima infrangere suferita in deplasare de londonezi in acest campionat. Dar cele 90 de minute de pe Old Trafford au spus mai multe despre adevarata Chelsea decat seria initiala de victorii externe.

Poate ca succesele lui Manchester United tin tocmai de consistenta si continuitatea lui Sir Alex Ferguson, la Old Trafford din noiembrie 1986, stabilitatea bancii tehnice a „Diavolilor rosii” fiind cu atat mai evidenta in comparatie cu du-te vino-ul de la carma lui Chelsea. Roman Abramovich i-a avut la carma in ceva mai mult decat un cincinal pe Ranieri, Mourinho, Grant si acum Scolari. Daca e sa ne amintim ca Avram Grant a debutat la Chelsea cu un esec cu 2-0 la Old Trafford, intr-o duminica din toamna lui 2007, la finele unei saptamani in care remiza cu Rosenborg punea capat mariajului lui Mourinho cu „albastrii”, s-ar putea spune ca intre timp londonezii au urmat drumul racului. Ce n-a fost bun la Grant sau ce s-ar fi asteptat Chelsea sa obtina prin numirea lui Scolari?

Manchester United – Chelsea 3-0 pare a fi gaurit armura de pretendenta la titlu a dublei campioane cu Mourinho la carma. Chiar daca „albastrii” sunt inca serios in carti, nu par a fi proaspeti, pe val. Liverpool si, cu 5 puncte in urma, Manchester United si Aston Villa, par a fi mai bine plasate. Fotbalul e plin de surprize dar tot asa cum englezii se plang ca e un joc de 11 contra 11 care sfarseste prin a fi castigat de nemti, si titlurile par a lua finalmente tot calea Manchesterului. Pana si cand Newcastle United a avut 12 puncte avans, Ferguson si-a pus in practica filozofia de baiat crescut in cartierul Gowan din Glasgow si pe care apoi a slefuit-o intr-o adevarata psihologie sportiva, asmutind alte echipe sa se autodepaseasca in meciurile cu „Cotofenele” lui Keegan. Care si-a pierdut cumpatul, scotianul suflandu-i titlul.

Peste ani, cand Wenger a crescut in proeminenta, Ferguson i s-a bagat sub piele, cu alte jocuri de cuvinte si razboaie psihologice in toata regula. Desi Arsenal i-a tot furat titlul, per total Sir Alex Ferguson l-a sifonat serios pe francez, care, iata, din 2005, de la un nemeritat triumf contra lui United in finala Cupei Angliei, n-a mai adaugat nici un trofeu in palmares, fie el cat de mic. Ferguson in schimb a triumfat si in Albion si la Moscova.

Istoria se repeta, Rafael Benitez izbucnind din senin cu o diatriba la adresa presupusului avantaj pe care Manchester United si-l atrage prin razboiul nervilor dus de Ferguson cu arbitrii, pentru „a-si trage partea”, atac pe care l-a continuat in ziua imediat urmatoare, dupa 0-0 la Stoke, de aceasta data provocat fiind in conferinta de presa. Iesirea lui Benitez numai bine s-ar putea sa nu-i prinda lui Liverpool, pe cand Ferguson isi rade deja in barba, calificand vorbele spaniolului drept „ridicole” si venite din partea unui om „suparat”.

Anul trecut, United parea a fi atins apogeul, cucerind atat titlul cat si Champions League intr-un sezon in care fusese parca fortata sa triumfe din considerente istorice. Se implineau 50 de ani de la tragedia aviatica a gruparii de pe Old Trafford si comemorarea trebuia cumva punctata cum se cuvine. Un asemenea efort ar fi putut stoarce seva clubului. United insa continua.

La fel, in aprilie se vor implini 20 de ani de la tragedia lui Liverpool pe Hillsborough din Sheffield, care a lasat o cicatrice gigant in dreptul inimii unui club serios zdruncinat dupa masacrul de pe Heysel. Conotatiile fiind similare, se poate estima ca Liverpool e mai montata ca niciodata in plan moral sa readuca in sfarsit titlul pe Anfield Road. Iesirile recente ale lui Gerrard si Benitez sugereaza insa ca Liverpool nu e intrutotul pregatita pentru complicata inclestare si ca Sir Alex Ferguson poate metamorfoza orice adversitate in favoarea sa.