Posts Tagged ‘stil’

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa aflu ca nu stiam de fapt mai nimic

noiembrie 23, 2009

E plictisitor, plictisitor de moarte, fiind deci cazul s-o luam din loc. A fost concluzia lui Roy Keane despre reactia unei intregi Irlande, mai putin a sa, of course, la hentul lui Henry, parere exprimata la nici doua zile dupa jocul de la Paris.

Sunt perfect de-acord cu Keane c-ar fi timpul sa scriem si de-altceva. Dar, intr-o ultima radiografiere a tonelor de hartie consumate in Albion pe marginea meciului intre vecinii de peste Canalul Manecii si Marea Irlandei, m-am izbit de editorialul unuia dintre cele mai reputate peneluri din Regatul Unit, al carui comentariu m-a facut sa pricem ca, in ciuda deceniilor petrecute de la distanta ori de la fata locului cu ochii pe fotbalul insular, nu deprinsesem o piatra de temelie a etosului jocului inventatorilor sai.

Intr-o stranie coincidenta in privinta nationalitatii eroilor fazei aduse in discutie de jurnalist, se intampla cu doar 9 zile inaintea henturilor de pe Stade de France ca un mulatru atacant francez sa obtina un penalty nemeritat, plonjand in careu ca in bazin, in preajma unui mijlocas irlandez ce se lansase intr-o deposedare prin alunecare, fara insa a-l fi atins. Faza s-a derulat in ultimul joc al etapei dinaintea meciurilor intertari, mai exact Liverpool – Birmingham City, intr-o luni seara.

David Ngog a patruns pe flancul stang, a cazut neobstructionat in careu, arbitrul a acordat penalty iar irlandezul Lee Carsley s-a facut foc si para pe francez si oficial. Acest incident, si nu mult discutatul dublu hent de la Paris, a fost subiectul randurilor ce mi-au dezvaluit un fapt esential despre crezul iubitorilor de fotbal din Regat.

Am aflat astfel ca, la conferinta de presa dinaintea recentei partide Liverpool – Manchester City, un alt 2-2, ca si cu City din Birmingham, Rafael Benitez s-ar fi exprimat ca plonjonul lui Ngog s-a constituit intr-o mai mica ofensa la adresa fotbalului decat un tackling periculos. La care, atragandu-i-se atentia ca auditoriul englez are o perceptie inversata in aceasta privinta, spanionul a solicitat presarilor sa incerce furnizarea unei ordini mai umane a prioritatilor.

E posibil ca, influentat de numarul accidentatilor din lot in cursul acestei toamne, incluzand piese cheie ca Gerrard si Torres, antrenorul Benitez sa fi incercat diminuarea oprobiului iscat la adresa oportunismului tanarului sau atacant prin a-i aseza plonjonul in lumina unor „rele” pe care le considera mai mari, exemplificand tacklingurile ce pun in pericol ori chiar accidenteaza adversari.

Benitez nu si-a gasit insa cu acest punct de vedere aliati intre ziaristi. Dintre care, editorialistul a dezvaluit consensul sincer al breslei ca, amintind de-un plonjon similar din vara al lui Eduardo, in jocul Arsenal – Celtic, gestul brazilianului-croat a fost mai grav decat incidentul in care ii era rupt piciorul, intr-un tackling considerat accidental, comis acum 20 de luni, coincidenta, de un fundas de la… Birmingham City, Martin Taylor. Faultul de maidan din preajma centrului terenului, in primele minute ale acelei partide, e probabil inca intiparit pe retina multor telespectatori, cu tibia lui Eduardo franta ca o grisina si cu Wenger explodand imediat dupa fluierul final, cum ca Taylor ar trebui suspendat pe viata din fotbal. Sentinta pe care si-a renegat-o in aceeasi seara.

Ei bine, dintotdeauna am admirat fair-playul britanic si, mai mult, am detestat copios trucurile de tot felul ale fotbalului in general de sorginte latina, contrast care m-a determinat cu si mai mare usurinta sa simpatizez abordarea insularilor. Dar n-am intuit ca britanicilor le repugna intr-asemenea masura teatralitatea ori micile farse ale jocului latin incat sa imbratiseze ca pe un mai mic rau o incercare de deposedare generand oase rupte. In fiecare zi invatam cate ceva si abia acum am priceput ordinea lucrurilor, pe un subiect de principiu mai mult decat important in privinta fotbalului insular.

Benitez, dupa 6 ani in Albion, de o parte a faliei, iar presarii de cealalta, cand vine vorba de merele stricate ale fotbalului. Plonjonul in speranta unui penalty ori tacklingul primejdios. Falia e probabil extinsa in aceasta privinta, existand in general intre jocul din Marea Britanie si cel continental ori macar latin.

Iar pentru a-si fortifica argumentul, comentatorul a exemplificat atacul lui Guthrie, in primavara inca in elita cu Newcastle, care a sprintat la tinta, scotandu-l din joc pe Fagan, de la Hull City, dar nu pentru restul partidei, ci pe cateva luni de zile, considerand ca faultul sau, desi in mod evident premeditat, ar atrage mai putine critici decat plonjonul teatral al lui Ngog.

Aici consider ca este o fortare a notei, o exagerare, ori  – din contra – tocmai dovada absoluta a spiritului de lupta al bulldogului britanic, „fibra” esentiala a jocului in insula. Jos palaria daca determinarea respectivilor jucatori, oricat de amenintator ar parea tacklingul, ar rezulta intr-o deposedare curata prin alunecare, mingea si nu adversarul. Insa in cazul in care atacurile s-au lasat, in cazurile amintite, cu fracturi si multe luni prin sali de recuperare si pe tusa, imi cer iertare, dar n-ar putea avea mai multa trecere in fata incercarii unui Ngog de a obtine pe nedrept penalty.

In motricitatea lui Ngog nu s-a deslusit ca ar cauta penaltyul cu lumanarea, doar „saniuta” lui Carsley determinandu-l sa incerce in ultima clipa marea cu sarea, pe cand acel hei-rup al lui Guthrie, lansat la rupere, a fost cu premeditare. Acestea au fost exemplele alese de ziarist pentru a-si reliefa punctul de vedere, creand implicit o falie intre perceptia sa si probabil nu doar a lui Benitez, ci a destulor exponenti ai fotbalului non-insular.

Articolul mi-a pus in alta lumina marja acceptabilitatii deposedarii in fotbalul insular, placandu-mi mult tacklingurile desavarsite dar gasindu-le uneori mai mult decat la limita chiar si pe cele ale lui Paul Scholes, altfel deloc un jucator „murdar”.  

Mai jos, faultul asupra lui Eduardo si plonjonul sau contra lui Celtic, unii presari considerand a doua infractiune ca fiind mai grava. Va las pe Dumneavoastra sa decideti. Gusturile nu se discuta.

http://www.youtube.com/watch?v=qryjPi4KEek

E pe ritmuri sud-americane. Si zau ca mi s-ar face inima cat un purice, sa-mi mai sara cineva la picioare, dupa atacul de mai sus. Dar de-aceea nu-s fotbalist si scrijelesc in lumea virtuala.

http://www.youtube.com/watch?v=uL5G6eAsfgY  

 

Reclame

Ziua 98. La croitor cu Johnny, zice Fabio

martie 30, 2009

Nu doar stilul de joc al Albionului e mai cizelat, mai rafinat, mai cultivat, de la preluarea echipei nationale de catre un italian, ci si vestimentatia in care „albii” sau „cei trei lei”, cum vreti sa-i vedeti, au evoluat sambata pe Wembley, in amicalul cu Slovacia.

Noul tricou marca umbro al reprezentativei Albionului: alb imaculat, moda retro, cu romburile rosii si schite ale designerilor vestimentari in vitrina la 'SoccerScene' pe Long Acre... la o aruncatura de bat de taverna unde se schitau legile primei asociatii fotbalistice nationale din lume, in 1863. Umbro, din 1924, la fiecare un an, doi, venind cu ceva nou pentru Anglia. A nimerit-o de-aceasta data, cu stil....

Noul tricou marca umbro al reprezentativei Albionului: alb imaculat, moda retro, cu romburile rosii si schite ale designerilor vestimentari in vitrina la 'SoccerScene' pe Long Acre... la o aruncatura de bat de taverna unde se schitau legile primei asociatii fotbalistice nationale din lume, in 1863. Umbro, din 1924, la fiecare un an, doi, venind cu ceva nou pentru Anglia. A nimerit-o de-aceasta data, cu stil....

4-0 suna foarte bine iar noul echipament, daca are ceva diferit fata de versiunile aproape anuale cu care Federatia Engleza isi ametise fanii nationalei si subtiase peste decenii buzunarele impatimitilor, ei bine, e intr-atat de retro si „minimalist” in simplitatea sa imaculata, incat magnetizeaza simpatii.

E albul simplu si pur cu care Anglia isi apropia Cupa Mondiala in ’66. Are guleras, semnul distinctiv in forma de romb al celor de la Reebok, firma de echipament sportiv lansata in 1924 in Bolton si al carei nume e purtat de sponsorul clubului local Wanderers si de stadionul din localitate, plus emblema celor 3 lei in piept. Atat si nimic mai mult. Nu tu briz-brizuri, cute si combinatii suparatoare de culori. Alb.

Mai mult, optiunea a fost a jucatorilor. Patru dintre ei, printre care David Beckham, au ales tricouri cu maneca lunga. Indiferent insa de alegere, vorba lui Rio Ferdinand, le-a stat bine. Ocos, fundasul a adaugat „cel putin pe mine”. Dar cea mai grozava chestie e ca Fabio Capello a sugerat ca tricourile sa fie croite pe dimensiunile fiecarui jucator in parte. Nu tu S, M, L, XL sau XXL. Ci in functie de anatomia fotbalistului. Selectionatii au trecut pe la croitor, au fost masurati de la gat in jos, si au descins ca scosi din cutie. Alb imaculat si 4-0. Asta da revolutie. Cam acest aspect ma inmuia la adresa Angliei, la Mondialul mexican din ’86. Albul aproape imaculat, cu sorturile acelea albastre, ridicol de scurte. Moda s-a schimbat, insa nu fara a completa un cerc intreg. O binevenita intoarcere in 1966. 2010 dupa 1966?

Cu Capello la carma, n-as miza impotriva Angliei, chiar daca Slovacia nu e Brazilia iar Ucraina, in primul joc oficial in 2009, ar putea ridica primele semne de intrebare in privinta adevaratului potential al Albionului. Insa, pentru moment, Albionul a reales inspirat albul si si-a croit echipamente individualizate. Paradoxal, spiritul de echipa ar putea fi fortificat, chiar daca un Gerrard ori Lampard nu sunt la unison in ceea ce priveste marimea tricoului…

Singurul minus, un asemenea produs nu poate fi ieftin. 50 la prima strigare, chiar 55 cel cu maneca lunga. Reducerile ar putea surveni inaintea Mondialului, intru echiparea intregii natiuni in alb. Pana atunci, magazinul Soccer Scene din Covent Garden a rezervat una dintre cele doua vitrine celor de la umbro, care si-au expus produsul si detalii ale procesului de comnceptie si design. O marca inregistrata din 1924, cam de cand Anglia se muta pe Wembley. Umbro si albul sunt parte a decorului aproape in aceeasi masura ca alte simboluri ce produc efectul scontat cand vine vorba de England.

Totusi, e de mentionat ca a trebuit sa vina un italian pentru ca batatura insulara sa adopte un „fresh look” de forma si continut.