Posts Tagged ‘trofeu’

1997. 2000. 2010?

februarie 2, 2010

Cu titlul „1997. 2000. 2010?”, am scris din nou despre Cupa Angliei in <Fotbal vest>…

In toti anii de Premier League s-a intamplat doar de doua ori ca toate cele 4 “mari” sa se afle inca in cursa pentru castigarea Cupei Angliei si in faza optimilor de finala, tot in doua randuri in acest rastimp trofeul nefiind cucerit de una dintre ele, iar cand a fost ca doar Chelsea sa ramana din “careul” fruntaselor intre cele mai bune 16 competitoare, “albastrii” au si triumfat in finala.

Luna ianuarie pare pentru unii a fi atat de greu de suportat incat Roberto Martinez, in sezonul sau de debut in elita la carma lui Wigan Athletic, a sugerat ca Premier League sa-si intrerupa programul competitional pe perioada “ferestrei” de transferari, atat de convulsiva pentru psihicul fotbalistilor, insa primele saptamani ale anului n-au excelat doar prin instabilitatea in frunte, unde Arsenal, Manchester United si Chelsea s-au perindat succesiv prin fotoliul de lider, ci au oferit in F.A. Cup acele surprize atat de delicioase intr-un format knock-out si care dovedesc ca nici macar larghetea si consistenta loturilor favoritelor nu le garanteaza o patrundere in optimi.

Pe rand, inca din 3 ianuarie, Manchester United, Liverpool si Arsenal au fost eliminate – primele doua, chiar acasa – de Leeds United, Reading respectiv Stoke, deloc niste experte ale competitiei, doar Chelsea, detinatoare a trofeului, urmand sa-si apere sansele in uvertura optimilor de finala, sambata 13 februarie la amiaza, intr-un joc difuzat in direct pe pagina virtuala a federatiei engleze, www.fa.com, atat vicecampioana Albionului cat si oaspetii din Cardiff, finalisti in 2008, alegandu-se din transmisie cu cate 123.750 lire.

Unde mai pui ca premiul din partea Football Association pentru calificatele in sferturi e de 180.000 lire!? Sa le fie chiar de prisos pana si asemenea “maruntis” unor mastodonti ca United ori Liverpool, privind tematori in aceste zile spre deficitul financiar? Cert este insa ca doar de trei ori de la lansarea in 1992 a Premier League, atat de magnetizanta si uzurpand implicit importanta Cupei Angliei, s-a intamplat ca un unic club din “careul de asi” sa mai ramana in cursa in optimi, de fiecare data acesta fiind Chelsea, si cum cei de la Stamford Bridge au profitat de respectivul culoar, cucerind trofeul in 1997 si 2000, intrebarea legitima e daca ulciorul merge de trei ori la apa.

Mai interesante sunt alte doua aspecte. Si anume ca Manchester City, Aston Villa, Fulham si Birmingham, calificata chiar pe terenul finalistei din 2009, Everton, au copiat evolutia buna din Premier League cu patrunderi in faza optimilor, unde li s-ar putea alatura Tottenham, ce evolueaza miercuri 3 februarie in rejucarea de la Leeds, dar mai ales faptul ca fruntasele din “careu”, desi au cucerit toate mai putin doua dintre editiile de F.A. Cup de la inaugurarea Premier League incoace, lasand astfel impresia ca au dominat copios intrecerea knock-out, si-au facut de fapt un obicei din a fi eliminate, uneori aproape chiar in bloc, inca din 16-imile de finala.

Astfel, in 1992-’93, cand “Tunarii” isi adjudecau trofeul in ultimele clipe ale prelungirilor rejucarii finalei cu “Bufnitele”, Liverpool era eliminata, in calitatea sa de detinatoare a Cupei, inca din turul III, pe Anfield, 0-2 in rejucarea cu Bolton, pe-atunci in liga a doua. Nici lui United nu i-a mers prea bine, cedand in optimi cu 2-1 la Sheffield United, cu Giggs marcator. Era pe la inceputuri, cand Everton aluneca incet-incet dintre tartorele din Albion, locul urmand sa-i fie luat in timp de Chelsea.

In ’94, Liverpool a iesit din nou inca din prima, identic, 0-1 in rejucarea de-acasa cu Bristol City, Arsenal copiind-o in 16-imi, 1-3 cu Bolton. In optimi au ajuns doar Manchester United si Chelsea, care aveau sa-si si dispute finala: 4-0.

In 1994-’95, numai Liverpool si United au patruns dintre cele patru in optimi, “Diavolii rosii” sfarsind prin a pierde finala, in fata lui Everton. Mai bine le-a mers in ’96, Chelsea progresand din optimi la rejucare iar Liverpool si United jucand in ultimul act, decis tarziu de Cantona. Arsenal, eliminata prematur…

In ’97 insa, doar Chelsea, chinuindu-se in optimi in rejucarea cu Leicester dar cucerind finalmente F.A. Cup, 2-0 contra lui Middlesbrough. Un an mai apoi, doar Arsenal patrundea intre cele mai bune 16, mergand mai departe dupa o rejucare cu Crystal Palace si sfarsind cu trofeul in vitrina: 2-0 cu Newcastle. O editie pe care Sir Alex Ferguson n-avea s-o uite usor, pentru un prematur 2-3 la Barnsley…

Mai competitive in ’99, cu Arsenal, United si Chelsea in optimi, primele doua inclestandu-se pana in prelungirile rejucarii semifinalei de pe Villa Park, cand cu decisivul gol minune marca Giggs.

Anul 2000 a regasit-o din nou doar pe Chelsea in optimi, unde a trecut tot de Leicester, 2-1, coincidenta ce a anticipat triumful final: 1-0 cu Villa. Un an mai apoi, trei din patru in optimi, ba chiar Arsenal – Chelsea 3-1, “Tunarii” sfarsind prin a fi rapusi in finala de la Cardiff de doua goluri tarzii ale lui Owen.

2002? Doar Chelsea si Arsenal in optimi, dar si in finala: 0-2. Stoke – Chelsea 0-2 si United – Arsenal 0-2 in optimile din 2003, “Tunarii” si castigand trofeul.

O premiera in 2004, cand toate 4 au patruns in optimi, Arsenal scotand-o pe Chelsea cu 2-1 iar Liverpool cedand la Portsmouth, 1-0. United pana in finala, 3-0 cu Millwall…

Mai greu in 2005, Chelsea fiind eliminata la Newcastle iar “Tunarii” calificandu-se abia la penaltyuri la Sheffield, tot asa castigand insa si finala, 0-0 si 5-4 cu United. 2006 a fost anul lui Liverpool, care dupa 1-0 cu United in optimi si 2-1 cu Chelsea in semifinala, a castigat si ea la penaltyuri, cu West Ham. In 2007 a fost finala lui Drogba, in prelungiri, cu United, dar detinatoarea Liverpool n-a existat iar Arsenal a zburat in rejucarea optimii de la Blackburn.

2007-’08, o editie aparte, cu toate cele patru in optimi, Liverpool – Barnsley 1-2, United – Arsenal 4-0 si Chelsea – Huddersfield 3-1, dar nici una in semifinale! Cu orgoliul ranit, trei au ajuns in semifinalele din aprilie 2009, mai putin Liverpool, stopata de Gosling la Goodison, in rejucarea derbyului local din 16-imi.

Tocmai eliminarea granzilor confera sarea si piperul F.A. Cup, insa usa e in egala masura deschisa tuturora, si lui Palace, care, desi falimentara, spera la o optime cu Villa, si lui Notts County, “buturuga mica” din liga a patra, trupe ce dau piept azi (marti) cu cluburi din Premier League in rejucarile 16-imilor…

Reclame

Nici macar un autograf dar un milion de lire

decembrie 5, 2009

Nadal l-a spulberat pe Berdych, Ferrer a rasturnat rezultatul in fata lui Stepanek iar perechea Lopez – Verdasco le-a aplicat si ea un 3-0 celor doi cehi, Spania cucerind Cupa Davis in primele doua zile ale finalei de la Barcelona. Deznodamantul, implicandu-l pe Rafael Nadal, mi-a adus aminte de un amuzant amanunt picant, consemnat recent la finele barclays ATP World Tour Finals de la Londra, de care aminteam intr-o postare anterioara. Am ramas dator cu aceasta bezea…

Asadar Londra n-a fost pentru cine s-ar fi asteptat lumea tenisului, alde Federer, Nadal, Djokovic ori insularul Murray, ci pentru al saptelea poftit intre cei opt finalisti de la O2 Arena, si el tot un european.

Murray l-a invins sec in uvertura pe argentinianul Del Potro iar Djokovic dispunea si el, in cealalta grupa, de Davydenko. Dar pe cand invingatorii n-au prins semifinalele, invinsii lor si-au disputat ultimul act, pe care rusul nascut in 1981 in Ucraina si l-a adjudecat cu 6-3, 6-4, facand un pas inainte din postura de invins al sarbului in finala din 2008.

Iar victoria i-a adus un cec de aproape un milion de lire sterline si consolidarea locului 6 in clasamentul ATP. Ei bine, ironia ar fi ca Nikolay Davydenko a parasit Londra cu pretiosul trofeu de sfarsit de sezon si cu generosul premiu financiar insa fara sa fi acordat nici un autograf. Nu ca ar fi refuzat cumva sa-si puna semnatura pe brosurile admiratorilor sai, ci pentru simplul motiv ca pe durata sederii sale in capitala Regatului nimeni nu i-a solicitat autograful, dupa cum s-a destainuit la final.

Puterea de atractie a unui Federer ori Nadal e uriasa iar Murray a intors multe capete, captand atentia insulei, insa oricat de mult s-ar fi ingramadit publicul iubitor de tenis de camp in jurul favoritilor, normal ar fi fost ca macar cativa sa fi constatat ca in oras se afla si un altul dintre cei mai buni 10 jucatori din lume in ultimii toti cei 5 ani, devenit la randul sau milionar din truda in preajma fileului. 

O fi el mai uscativ si plesuv iar semifinalele sale de US Open si Roland Garros, cate doua, se pierd incet in colbul anilor 2005-2007, dar Nykolai Davydenko totusi trebuie ca a realizat ceva, sa fi fost invitat la World Tour Finals. Insuficient, macar pentru un autograf!? Ei, n-a dat el autografe, ci o batuta lui Roger Federer…  

Asta e viata, ca barbatul rus sa cantareasca mult mai putin in aprecierea majoritatii, tot asa cum e si istoria, scrisa cu sange in graiul sec al cifrelor. Peste 8,8 milioane de soldati rusi rapusi in cel de-al doilea razboi mondial, plus alti 2.576.000 invalizi permanent. Iar totalul rusilor decedati atunci, incluzand civilii, e cutremurator: 24 milioane fara patruzeci si sase de mii…

Comparativ, Regatul Unit, inclusiv coloniile sale, a pierdut 449.800 de suflete, dintre care 68.000 de civili. Da, asta e viata, asta e istoria… Unii bat continuu toba eroismului pe scena mondiala, pe cand contributia altora e minimalizata sau chiar trecuta cu vederea.

Un tanar invingator ignorat, o multime de eroici inaintasi de-ai sai despre a caror imensa jertfa, ducand greul conflagratiei mondiale, nu se sufla nici o vorba in propaganda moderna.

Tricolorul romanesc in generic

noiembrie 6, 2009

Magnatul ucrainean cu trofeul mult ravnit, antrenorul echipei fluturand fericit steagul tarii sale. O revarsare de bucurie aleasa drept generic al transmisiilor in direct din serile de UEFA Europa League.

Lucescu, prin talentul si profesionalismul sau, magnetizase trofeul pentru cei din Donetk, preferand insa sa celebreze reusita, acolo, in tumultul tribunei din Istanbul, prin a ridica deasupra capului si a agita tricolorul romanesc intr-o exuberanta bucurie adolescentina. Spune multe.

Joi, sub acelasi generic, pe itv4, Roma – Fulham 2-1 si Everton – Benfica 0-2. Nu multi telespectatori britanici stiu cine este fericitul dar nici putini cei care, sesizand trofeul, intuiesc ca trebuie sa fie vorba de ultimii castigatori ai defunctei Cupa UEFA. Mircea Lucescu a facut mai mult bine Romaniei, dinafara granitelor tarii, ridicand tricolorul pe cel mai inalt catarg in a doua competitie intercluburi a continentului, decat fac toate reprezentantele fotbalului romanesc luate la un loc.

Patru cluburi din liga lui Dumitru Dragomir, patru esecuri. O castigatoare la zi, Shakhtar, patru victorii din tot atatea jocuri. De fapt, unica grupare cu procentaj maxim in UEFA Europa League, calificata deja, la pas, si insotita mai departe conform calculului matematic de Werder Bremen, invinsa sa in finala din mai, si Galatasaray, demolatoarea lui Dinamo Bucuresti.  

Dinamo plus Steaua plus CFR plus vicecampioana Timisoara, zero puncte joi seara. Dinamovistii si clujenii, invinsi chiar acasa. Per total, 4-12. Praf si pulbere. Remiza Unirii, 1-1 cu Glasgow Rangers, poate fi cu atat mai mult vazuta cu ochi buni, clubul din Urziceni strangand 5 puncte in grupa de UEFA Champions League si pastrandu-si locul secund. Iar la cum merg lucrurile, cele mai mari sanse de calificare, dintre gruparile romanesti, pare a le avea tocmai Unirea lui Dan Petrescu, ce isi fixase initial ca obiectiv pozitia a treia si implicit prinderea unui loc in UEFA Europa League, acolo, in competitia in care Lucescu a inaltat tricolorul.

Unirea lui Petrescu n-are nici macar privilegiul sa evolueze pe teren propriu, ci in orezaria din Ghencea, si cu asta am spus totul despre circumstantele cu totul aparte ale clubului picat ca de pe alta planeta in casa de nebuni a inertei ligi a lui Mitica, aducand cu sine un aer fresh, o alta abordare, altceva… Dar, din nou, unde e talent, pasiune si profesionalism, orice handicap poate fi surmontat. In contrast izbitor, alde matusalemicele Dinamo ori Steaua, atat de roase de conflictele interne aidoma unui cancer din fotbalul nostru, sunt deconspirate in fotbalul „mare”.

De vazut cine-si va oferi un frumos cadou de Craciun.

Un moldovean, cel mai iute… irlandez

octombrie 28, 2009

Sergiu Ciobanu, originar din Moldova, a castigat trofeul si premiul pentru cel mai bun alergator reprezentand Republica Irlanda la cea de-a 30-a editie a Maratonului Dublin, disputata luni in capitala „Insulei de Smarald”. Ciobanu a inregistrat timpul de doua ore, 22 minute si 6 secunde pe cei 42,2 kilometri ai popularei competitii ce a reunit la start peste 12.000 participanti, dintre care 10.446 au trecut linia de sosire, printre care un orb, un barbat paralizat de la gat in jos ori un participant ce a optat pentru a alerga distanta cu spatele la traseu.

Un stand special e dedicat istoricului celor 30 de ani ai Maratonului Dublin. La Multi Ani!

Ciobanu a sosit pe locul 15 in clasamentul general al cursei castigate de un etiopian de 19 ani, Feyisa Lilesa, care, inregistrand timpul de 2:09:12, a ratat cu doar 5 secunde egalarea recordului acestui maraton, detinut din 2007 de alergatorul rus Alexei Sokolov, sosit acum al doilea, in 2:10:38, urmat pe podium de kenianul Serem.

Lilesa este primul etiopian invingator la Dublin, dupa ce kenienii se impusesera intre 1995 si ’99 respectiv 2002 si 2004, in ultimii ani triumfand doar ucrainieni, si anume Osadchy in 2005 si Naumov anul trecut, respectiv rusul Sokolov, ce si-a pastrat titlul in 2007, cand stabilea si recordul cursei.

Naumov, sosit acum al optulea, a fost „salvat” de compatrioata Stetsenko, invingatoare la feminin in 2;32:45, inaintea unei namibience si a unei etiopience.

Tot in centrul de organizare al cursei, multi alergatori au lasat mesaje in preziua Maratonului pe imensul panou cu deja celebrul Impossible Is Nothing al sponsorului Adidas

Ciobanu, concurand la categoria barbati 30-35 ani, pentru clubul local Clonliffe Harriers, intra astfel in posesia trofeului special acordat maratonistilor localnici, din Irlanda, plus a premiilor de 1.500 euro, pentru primul intre barbatii de la cluburi irlandeze, respectiv de 1.000 euro, bonus pentru sosirea intr-un timp mai bun de doua ore si 23 minute. Ciobanu a sosit al 12-lea la categoria sa de varsta, SM, senior men (30-35 ani).

De fapt, doar maratonisti africani respectiv din fostul bloc sovietic au sosit intre primii 15, etiopianul aflat la primul sau maraton din cariera fiind urmat de  alergatori din Kenya, Namibia, Rusia si Ucraina, plus merituosul moldovean irlandez. Ponderea celor aliniati la start a fost data in mare majoritate de alergatorii autohtoni, din insula verde, ceea ce face performanta lui Ciobanu, membru al unui club atletic local, cu atat mai meritorie.

La start s-au aflat si 29 irlandezi prezenti la toate cele 30 de editii ale Maratonului Dublin, niste adevarati veterani ai probei. Maratonul a fost ireprosabil organizat iar aportul voluntarilor si suportul entuziast al localnicilor, insiruiti in numar mare de-a lungul traseului ce ne-a purtat la nord si sud de raul Liffey ori de Grand Canal, trecute de cate doua ori, plus prin maiestuosul Phoenix Park, cea mai mare intindere verde publica din spatiul citadin in intreaga Europa, a transformat concursul intr-o adevarata sarbatoare de neuitat.

Intre documentele de arhiva, Maratonul din 2001, pornit atunci de pe malul raului Liffey.

Traseul, pe ultima sa portiune, ne-a purtat prin preajma University College Dublin si terenul de golf Elm Park, trecand de doua ori si raul Dodder, ce spinteca sud-estul capitalei, inconjurand apoi spre final faimosul Trinity College, de unde ultima portiune a condus spre piata Merrion Square.

Am incheiat putin sub patru ore, in 3:56:49, la capatul unui sezon cu numeroase maratoane si dupa Wroclaw Marathon si Maratonul Dracula, din 13 septembrie si 11 octombrie, incercari intr-un interval comprimat de timp care m-au facut sa parcurg Dublinul intr-un ritm de 9 minute pe mila, circa 15 minute si jumatate pe kilometru. Picioarele la orizontala, in repaus. Hibernare.

Succesul competitiei a fost dat de aportul substantial al unor sponsori puternici, dintre care doi, Lifestyle Sports si Adidas, isi regasesc numele in titulatura oficiala a Maratonului din Dublin.

Dublin26Oct09 071

Traseul a trecut pe la baza statuii lui O'Connell, in inima Dublinului

Dublin26Oct09 073

... si pe langa cea a lui James Joyce... Suntem in patria dramaturgilor, satiristilor... Beckett, Yeats, Shaw, Wilde.

„Sa vina Shearer!” Si a venit… Geremi

octombrie 22, 2009

Daca unui suporter al lui Newcastle United i s-ar fi sugerat anul trecut pe vremea asta ca alb-negrii vor ajunge sa joace in octombrie 2009 un meci de campionat la Scunthorpe, omul fie si-ar fi smuls parul din cap fie ar fi luat instigatorul la pumni.

Dar 20 octombrie a adus jocul Scunthorpe United – Newcastle United, intre o nou-promovata in Championship si „Cotofenele” retrogradate din Premier League. Sezonul trecut, visiniii au facut treaba buna si, pe furis, au saltat in liga a doua, pe cand alde Owen si compania si-au pierdut busola in elita si, incredibil dar adevarat, au plonjat intr-o apriga divizie de 24 echipe.

Scunthorpe e si ea pe coasta estica a Insulei, undeva la Marea Nordului, dar ceva mai la sud pe linia tarmului decat Newcastle. In principiu insa, lasand la o parte traditionalele derbyuri locale cu Sunderland ori Middlesbrough, duelul Scunthorpe – Newcastle poate fi trecut la capitolul derbyuri zonale inedite. Si iata ca s-a ajuns la acest deznodamant…

In mai, pe Wembley, la finalul barajului de promovare, cand Scunthorpe a intors rezultatul de la 1-2 cu londoneza Millwall, castigand pe final si promovand, fanii le-au aruncat din tribuna jucatorilor un urias banner cu mesajul ironic „Sa vina Shearer!”

Ironia consta in posibilitatea intruchiparii visului micutei Scunthorpe de a sfarsi in aceeasi divizie cu Newcastle. Iar marea United a descins intr-adevar marti seara pe Glanford Park, aducand cu sine peste 2.000 de fani. Trupa lui Chris Hughton, fostul international irlandez abia confirmat in post, sosita in fieful nou-promovatei. Ce avea sa fie?

Ei bine, in primul rand un record de asistenta… 8.921 spectatori. Cati se strang pe St James’ park cand Newcastle aduce un jucator cu nume. La sosirea lui Owen s-or fi strans ei chiar peste 10.000…

Iar Martin Woolford, aripa stanga de 23 ani, mijlocas prezent in finala de pe Wembley, a reusit o dubla in minutele 53 si 79, stabilind scorul final… Scunthorpe – Newcastle 2-1. Pe cand Unirea stergea pe jos cu Rangers la Ibrox, micuta United, si ea o unire insulara, rasturna carul mare al Unitedului cel mai faimos din nord-estul Albionului. Nu-i asa ca-i tare frumos fotbalul?

„Iron”, adica Fierul, se descurca bine pe teren propriu, colac de salvare in lupta pentru supravietuirea intr-un esalon din care Newcastle spera sa evadeze prin varf, momentan fiind a doua, la egalitate perfecta cu o alta retrogradata, West Brom, cea preluata de Di Matteo. Newcastle e si mai subtire financiar, dupa ce tocmai a fost obligata sa plateasca daunele contractuale lui Kevin Keegan, o suma cu sapte cifre…

N-a venit Shearer, interimarul din saptamanile alunecarii spre retrogradare, ci au venit cei ramasi cu chiu cu vai la St. James’ Park. Alde Khizanishvili, Enrique, Geremi, Alan Smith sau Gutierrez. Iar esecul cu 2-1 in fata micutei Scunthorpe e adevarata fata a reculului „Cotofenelor” candva in varful Cupei Oraselor Targuri. E o noua ordine mondiala, vizibila in nenumarate fatete…

Scunthorpe a mai lasat ceva din sampania de pe Wembley si pentru ocazii gen 2-1 cu mai marea din zona nord-estica, Newcastle...

Scunthorpe a mai lasat ceva din sampania de pe Wembley si pentru ocazii gen 2-1 cu mai marea din zona nord-estica, Newcastle...

Romanul Patulea o califica pe Orient in sferturi

octombrie 9, 2009

E vorba doar de Johnstone’s Paint Trophy, poate cel mai putin prestigios trofeu al unei competitii knock-out din Albion, dar finala programata in 28 martie 2010 e gazduita, conform traditiei, de stadionul Wembley, ceea ce se constituie intr-un stimulent in sine.

Marti 6 octombrie, in nocturna, pe Brisbane Road din estul Londrei, Leyton Orient s-a calificat in sferturile de finala ale zonei sudice a competitiei, gratie golului din minutul 88:46′ al atacantului roman Adrian Patulea: 1-0 contra colegei de esalon Brighton & Hove Albion. De fapt, Johnstone’s Paint Trophy, sponsorizata de o firma de vopsele, reuneste doar cluburile profesioniste din ligile a treia si a patra, drept o varianta mai lesne de a accede intr-o finala pe Wembley, in conditiile in care Cupa Angliei, FA Cup, si Cupa Ligii, Carling Cup, reunesc inclusiv prim-divizionarele favorite.

Leyton Orient n-are un sezon stralucit in esalonul trei, Coca Cola League One, in care Patulea nu si-a deschis momentan contul golurilor dupa sosirea in vara de la Lincoln City, din liga a patra, in schimb e in urna tragerii la sorti a sferturilor, a carei imperechere pentru zona sudica e efectuata in weekend, sambata 10 octombrie. Jocurile vor avea loc in noiembrie, urmand ca semifinalele sa se dispute in decembrie iar finala pe zone, nordica respectiv sudica, in dubla mansa, in ianuarie si februarie.

Patulea mai inscrisese in schimb in turul incipient al Cupei Ligii, in 11 august, cand deschidea rapid scorul la Colchester, contra lui United, o alta trupa din League One, pe care o elimina cu 2-1. In turul doi, la finele lui august, Orient a cedat abia in prelungiri, acasa, pe Brisbane Road, in fata consolidatei prim-divizionare Stoke City. Iata insa ca raza de lumina oferita de Patulea a venit in Johnstone’s Paint Trophy si Orient e inca pe drumul spre Wembley. Jocurile in regim K.O. nu strica si in perspectiva alinierii in Cupa Angliei, in care, in calitate de club de liga a treia, Orient va intra in focuri in turul doi, la inceput de decembrie.

Patulea a inceput ca titular, in parteneriat ofensiv cu Jarvis, iar dupa pauza cu James Scowcroft, un varf candva in elita, romanul avand cateva suturi pe poarta si ratand de putin coltul stang, in minutul 86. A fost precis putin mai tarziu, ochind acelasi colt, cu piciorul stang. Unicul minus ar fi ca la un meci in nocturna la mijloc de saptamana, si intr-o competitie de mai mica anvergura, alb-rosii au strans doar 1.847 spectatori, cea mai mica asistenta in acest sezon.

Dar cum in competitie se afla inca si Southampton FC, un club de cupe europene acum sase toamne, Johnstone’s Paint Trophy capata greutate in sectiunea sa sudica. Anul acesta, finala pe Wembley a competitiei demarate in 1983 si ce reuneste la start 48 cluburi a fost adjudecata de Luton Town, retrogradata din liga a patra, cu un 3-2 dupa prelungiri contra lui Scunthorpe United, ce a reusit promovarea in esalonul doi. Cu alte cuvinte, finalistele din 2009 nu si-au putut apara trofeul, iar laurii pe 2010, fie ei cat de… patati cu vopsea, merita efortul.

Hereford United va fi la rand pentru Orient si Patulea, in sferturi, tot acasa, pe Brisbane Road Stadium. Marcator in doua competitii K.O. in acest sezon, romanul a asigurat deja doua calificari. La mai mare!

Sansele lui Orient sunt reale pentru calificarea in semifinale, unde se anunta adversare dintre nu demult prim-divizionare. Aminteam de Southampton, care „Sfinti” vor primi in sferturi vizita lui Charlton Athletic, cu care retrograda in mai la brat, din liga a doua. A treia retrogradata din Championship, Norwich City, e si ea inca in cursa, la Swindon Town, de unde ca trofeul e luat in serios, si nu doar in sectiunea sudica, din moment ce Leeds United e favorita in cea nordica, unde o va primi pe Grimsby in sferturi…

Ziua 157. Man United din nou zero

mai 28, 2009

Inainte de a sublinia doua consideratii esentiale legate de esecul „Diavolilor rosii” in Cetatea Eterna, as incepe cu… sfarsitul.

Daca e cineva care merita sa fie pus la punct de impunsaturile de 2-0 ale lui Eto’o si Messi, din finala UEFA Champions League de pe Olimpico, atunci acesta e Richard Scudamore, presedintele executiv al Premier League. Pastorul competitiei de elita din Albion s-a intrecut in cateva randuri in superlative la adresa puterii acesteia, amintind de  invidia cu care este privita de pe Continent.

Ei bine, pentru o seara, dar cat de importanta seara, Scudamore a fost redus la tacere si poate a aflat de vorba cu lauda de sine nu miroase a bine. Intr-adevar, Premier League a facut in ultimii 4-5 ani pasi decisivi in a se distanta valoric de structura Football League si in a redresa balanta de forte in cupele europene, propunand cateva reprezentante, din amintitul „careu cu asi”, care au patruns pe rand pana in finalele Champions League. Liverpool in 2005, Arsenal in 2006, din nou „Cormoranii” si in 2007, de aceasta data pierzand, apoi Manchester United si Chelsea anul trecut si iarasi „Diavolii rosii”, in ultimul act de la Roma. Revenirea in forta a „englezelor” s-a materializat intr-o recolta de doua trofee, ambele obtinute la lovituri de departajare, in acest deceniu. Zece finale, dintre care ultimele 5 cu implicare engleza, si doua cupe. E mult? E putin? E mai putin decat „norma” spaniola, ori italiana, dar e un nou inceput, macar din punctul de vedere al insularilor.

Intr-o singura seara, pe taram roman, presupusa hegemonie a fortelor din Premier League in UEFA Champions League, si nu neaparat a competitiei de varf din Albion in intregul ei, a fost serios pusa sub semnul intrebarii. Campioana Angliei a fost surclasata, dejucata fotbalistic, mental si psihic. Premier League ca un tot unitar, daca e sa amintim de unicul succes englez in defuncta Cupa UEFA de la mijlocul anilor ’80 incoace, al lui Liverpool, in 2001, e cu atat mai labila scrutinizarii vizavi de pompozitatea autodecernarii titlului de cea mai valoroasa competitie interna continentala.

Confuzia din estimarile lui Scudamore tine de impresia ca finantele generate din contractul cu BSkyB si cu alte forte comerciale implica automat valoarea de necontestat, drept cea mai buna, a Premier League. Eroare. La banii pompati recent, Anglia ar fi trebuit sa defileze mai abitir prin Europa. Faptul ca restul cluburilor, catarandu-se din pluton pe locurile de Cupa UEFA, n-au rupt deloc gura targului, desi beneficiasera si ele de finantari serioase din amintita afacere cu difuzorii TV, spune multe despre valoarea intrecerii interne. Foarte buna dar neconvingatoare la ora duelurilor internationale. De ce oare?

Anglia n-a intrecut deloc asteptarile ba din contra, in ochii unora, in insula, recoltele puteau fi mai bune. Iar faptul ca Manchester United, antrenata de vesnicul scotian, a aliniat pe Olimpico doar doi fotbalisti englezi, un al treilea intrand in ultimele minute ale finalei, ar trebui sa dea si mai mult de gandit unora ca Scudamore. Roma le-a servit drept nivel de coborat cu picioarele pe pamant. Era nevoie de o confruntare cu realitatea…

A surprins inaintea finalei optimismul depasind moderatia al taberei engleze, de la mass-media si pana la fani, cu totii dusi de val de declaratiile lui Sir Alex Ferguson, altfel foarte chibzuit si ponderat. Cei de la Old Trafford au crezut cu tarie in sansa lor si, cum s-a dovedit in trecut, insularii sunt cei mai vulnerabili cand se simt pe cai mari. Rezultatele din sezonul abia incheiat ar fi trebuit insa sa-i puna in garda pana si pe cei mai neavizati pariori, carora succesele lui United ar fi putut sa „le ia fata”.

Ei bine, va vine sa credeti sau nu, dar Manchester United n-a inscris nici un gol in fazele finale ale competitiilor K.O. disputate in 2008-2009. Un prim semn demn de luat in seama a fost oferit in uvertura sezonului: 0-0 cu Portsmouth, in Supercupa Angliei. United s-a impus la penaltyuri. In februarie, in finala Cupei Ligii, a urmat un alt 0-0, dupa prelungiri. Cu Tottenham. United avea sa se impuna la penaltyuri. In aprilie, tot pe Wembley, United era eliminata din Cupa Angliei la lovituri de departajare, de Everton, dupa 120 de minute de 0-0. Trupa din Liverpool se califica in finala… Iar la Roma, zeroul a fost in vazul tuturor. Deja al patrulea…

Mai mult, in drumul spre Roma, dar uitate in toamna, au fost remizele albe cu Villarreal, atat pe Old Trafford cat si in Spania. Iar in campionat, desi a castigat titlul, Manchester United n-a convins in meciurile cu celelalte cluburi din „careul de asi”, Liverpool batand-o cu 2-1 la Anfield si cu 4-1 la Old Trafford, iar Arsenal invingand-o si ea, 2-1 pe Emirates, si remizand alb in fieful „Diavolilor rosii”. Doar cu Chelsea, 3-0 si 1-1, si-a pastrat United dominatia… 6  1  2  3  7-9 ar suna o linie de clasament neoficiala, cu observatia ca Rooney si compania au marcat intr-un singur meci rivalelor la titlu mai mult de-un gol in 90 de minute.

Cu aceste rezultate in palmares, United ar fi trebuit sa abordeze mai circumspecta duelul cu Barcelona. De fapt, s-a lasat dusa de valul „dublei” 1-0 si 3-1 din semifinala neelocventa cu inconstanta Arsenal. Iar daca n-ar fi fost un anume Macheda, la inceput de aprilie, in weekenduri consecutive, sa inscrie pe final golurile victoriilor cu Villa si de la Sunderland, ma intreb cine ar fi facut-o. Pentru ca, parcurgand rezultatele amintite mai sus, un lucru e cert. Ca Rooney, Berbatov, Ronaldo, Tevez si intr-o oarecare masura Park si Giggs, si ei cu un pronuntat profil ofensiv, adunati la un loc, n-au oferit avalansa de goluri care ar sugera-o trecerea in revista a numelor lor…

A doua observatie as face-o pe marginea formulei de start aleasa de Sir Alex Ferguson. A adus a exacerbare a increderii in fortele proprii sa aliniezi in fata unor mijlocasi campioni europeni en-titre, „sudati” in jocurile pentru catalani si ale Spaniei, si anume Xavi si Iniesta, niste jucatori care nu deseori au fost folositi laolalta in linia mediana. Ori a fost desconsiderata forta cuplului Xavi – Iniesta sau s-a bazat prea mult pe alesii sai, sigur e insa ca Anderson si Carrick au fost „dovediti” fara mila. Anderson, mai in etate doar decat Busquets dintre finalisti, a fost ineficient iar Carrick a dovedit din nou ca nu e croit pentru cel mai inalt nivel. Are limitele sale iar cand faza primului gol a fost declansata, s-a vazut intrecut de mijlocasii blau-grana.

De fapt, si pe hartie, formula Giggs – Carrick – Anderson – Park nu suna deloc bine. Nu parea la inaltimea unui act final. Si asa a fost. Giggs, la apus, Anderson, prea necopt, cu Carrick si Park jucatori foarte buni dar atat. O combinatie care n-avea cum sa functioneze propice, mai ales in fata unor Xavi si Iniesta, cu Messi misunand prin preajma, asteptand sa vrajeasca balonul. Iar daca in 1999, in urma cu 10 ani, cand desi se vedea condus de Bayern inca din minutul 6, Sir Alex Ferguson a dres busuiocul prin introducerea lui Sheringham si Solskjaer, care au declansat o memorabila rasturnare de scor, acum insa inlocuirile facute n-au mai salvat un deznodamant previzibil odata ce Eto’o i-a depasit pe Vidic, Carrick si Van der Sar.

Tevez, pentru numeroasele sale goluri cheie, ar fi avut un alt impact ca titular, decat de la pauza, cand il lasa la cabine pe Anderson. Iar Tevez cu Berbatov, prin „greutatea” lor, ar fi dat consistenta 11-lui trupei din Manchester si evolutiei acesteia. Dar asa, introdusi la 0-1, n-au mai avut luciditatea sa intoarca soarta intalnirii. Ferguson nu s-a inselat decat in privinta lui Scholes, un alt fault de maidan al acestuia dovedind ca ar fi consitituit un risc pentru propria echipa. Nimanui nu-i place sa joace o finala in inferioritate numerica. Dar asa, introdus la 0-2, pe final, stinsul roscovan n-a mai avut timp sa colectioneze rosul, ci doar un galben. Scholes, al carui unic gol in dubla mansa din 2007-2008, elimina Barcelona si continua marsul lui United…

A fost in principal esecul lui Ferguson, care a recunoscut cu sportivitate superioritatea catalanilor, iar in extensie al unui fotbal englez cocosat de bani dar nu si de trofee. Un total de trei in ultimele 10 editii, din anul 2000 incoace, deci din douazeci puse la bataie, inseamna nitel mai mult de-o septime. Hegemonie a Premier League in Europa? Cea mai cea? As… Iar doi spanioli, conducand orchestra pentru un club spaniol, si servind un african si-un sud-american pentru 2-0, au demonstrat cat de mult teren mai au „englezele” cu straini de recuperat. O fi Premier League foarte spectaculos, atractiv, valoros, pasionant si electrizant, dar pana si elita din Albion are limitele sale evidente… Arsenal in 2006, la Paris, contra Barcelonei, iar Manchester acum. Nu-i asadar de mirare ca, dorindu-si cu sarg UEFA Champions League, Henry si-a facut calculele la rece si a dat Arsenalul, Londra, Anglia si „cea mai valoroasa” Premier League pe Barcelona. Alegere corecta. Cat despre Pique, „infractorul” de pe Stamford Bridge, diferenta intre felul cum l-a oprit prin body-check, la 0-0, pe Ronaldo, si fenta cu care a fost insurubat Vidic de camerunez, ar fi putut sa-l faca pe Sir Alex Ferguson macar pentru o secunda sa fi regretat ca nu l-a tinut in ograda sa. Macar asa, sa nu ajunga inlocuitor al titularilor la invinsii sai de la Roma. QED.

Cat despre viitor, lumea fotbalului nu detine globuri de cristal dar Platini, trecand trofeul din posesia lui United in mainile lui Puyol, a purces fara oprelisti si mai mult ca sigur cu voie buna la redistributia de forte, Cuiul lui Pepelea ramanand „regula lui 6+5”. Daca se va vedea stransa cu usa in aceasta privinta, United si-ar lua mai bine masuri de prevedere inca de pe-acum, nu de alta dar doar O’Shea si Giggs, dintre titularii la Roma, fiind considerati produse proprii ale clubului, alti 4 jucatori fiind transferati din Premier League iar ceilalti cinci chiar de peste hotare. Si din acest punct de vedere, pe termen mediu, hegemonia inchipuita de Scudamore e mai stravezie decat pare. Iar la socantul deficit financiar ce l-a anuntat, coroborat cu imprumuturile cu dobanda de care e impovarata, si care nu s-au subtiat dupa finala pierduta si cu bani mai putini incasati, United ar face bine sa mai modeleze o generatie Beckham – fratii Neville – Butt – Scholes. Altfel, Scudamore nu va mai avea cu ce sa se laude… 

Vorba aceea, tare putini au fost cei care au vazut venind „criza” economica. Sa fi prevestit oare rezultatul de la Roma, cu un tunet inabusit, un viitor cu fulgere si descarcari electrice chiar si pentru „giganti” la prima vedere intangibili? Un  prim raspuns, deja la anul.

Ziua 150. Lucescu ori McClaren, profeti peste hotare

mai 21, 2009

Incep cu invinsul. Nu doar a fost demis de la carma selectionatei Angliei, ci si facut cu ou si cu otet pentru maniera capitularii si a ratarii calificarii la Euro 2008. In seara aceea ploioasa de toamna, pe Wembley, la memorabilul 2-3 cu Croatia, Steve McClaren cadea in ridicol pentru modul in care se ascundea sub ditamai umbrela, cand altele erau prioritatile.

A urmat o iarna lunga pentru fostul secund al lui Sir Alex Ferguson, hibernare in care nici o grupare nu l-a sunat sa-i propuna revenirea in lumea antrenorilor echipelor de club. Era tapul ispasitor pentru eliminarea in fata Croatiei si Rusiei. Iar cand a sosit o oferta din Olanda, prima reactie a fost una de scepticism.

Dar Steve McClaren tocmai a inchis gura criticilor, cu un prim sezon de exceptie in Tara Lalelelor, in care le-a devansat in ierarhia finala pe altadata favoritele Ajax, Feyenoord si PSV, calificandu-se totodata cu Twente Enschede in finala Cupei Olandei. Jumatatea goala a cupei de sampanie o constituie faptul ca McClaren a ratat de putin potul final peste Canalul Manecii. Caci Twente, desi spre finalul sezonului a invins-o cu un scor de forfait pe noua campioana, AZ ’67 Alkmaar, antrenata de Louis Van Gaal, a incheiat a doua in clasament, pierzand si finala Cupei, pe De Kuip din Rotterdam. 2-2 dupa prelungiri si 4-5 la lovituri de departajare, cu Heerenveen.

La prima incercare peste hotare si mai ales in conditiile in care a depasit „triumviratul” incarcat de traditie si glorie, McClaren a facut minuni. Insa nu va amuti toti criticii pana ce nu va pasi intre triumfatori. Altfel, ii va fi mereu reamintit faptul ca rezultatele la Marea Nordului n-au fost pe masura asteptarilor si a investitiilor facute, in conditiile in care Steve Gibson, antreprenorul de la carma lui Middlesbrough, a aruncat cu bani in timpul mandatului sau.

McClaren tocmai si-a reconfirmat abilitatile. S-a avantat peste hotare si a iesit al doilea. Mai mult decat meritoriu. In Anglia, desi in 24 februarie 2004, cand Boro castiga Cupa Ligii la Cardiff, 2-1 cu Boro gratie lui Job si Zenden, McClaren devenea primul antrenor autohton care sa puna mana pe un trofeu dupa o seceta de 8 ani, imaginea sa a iesit grozav sifonata de deranjul de la carma Angliei. In plus, desi se califica si in finala Cupei UEFA, eliminand-o chiar pe Steaua in primavara lui 2006, McClaren claca pe marea scena europeana: 0-4 in finala cu Sevilla.

Pentru un an insa, in Olanda, antrenorul englez a lasat senzatia ca a deprins tainele fotbalului continental, estompand impresia lasata de rezultate gen 0-2 la Zagreb ori 0-4 intr-o finala europeana.

Daca McClaren s-a vazut invins, si chiar categoric, in ultimul act al Cupei UEFA, in schimb Mircea Lucescu a cucerit ceea ce este ultimul trofeu din istoria de-acum defunctei competitii. La Istanbul, inapoi intr-o metropola unde a antrenat in doua tabere rivale, antrenorul roman a scris istorie cu o echipa la a carei carma e de cinci ani si cu care s-a calificat in finala in ciuda eliminarii din faza grupelor Champions League. Sau poate ca respectiva ratare a calificarii a fost o binecuvantare sub acoperire.

Scriam si ieri de despartirea lui Lucescu, acum ani buni, de fotbalul romanesc. Trecut prin Italia si Turcia si ajuns peste granita, in Ucraina, Lucescu si-a urmat drumul si finalmente a cucerit marele premiu. 20 mai 2009, o zi mare pentru antrenorul roman si implicit pentru fotbalul nostru. A castigat el si titlul in campionatul Ucrainei, plus Cupa si Supercupa, dar triumful pe marea scena europeana le intrece pe toate. A avut la dispozitie resurse logistice si financiare, a rulat jucatori in nestire, a mai si vandut pe sume bune in vest, gen Elano Blumer contra a opt milioane de lire sterline, in Anglia, la City, si finalmente si-a croit drum pana la capat.

Lucescu a completat misiunea lui Advocaat, pastrand Cupa UEFA in fostul spatiu sovietic, si triumful european il aseaza fara indoiala intre tehnicienii de rang, cu reputatie remarcabila in fotbalul acestui inceput de mileniu. A reusit insa sa sparga gheata peste hotare, la carma „vecinilor” ucrainieni. De unde ca nimeni nu e profet in tara lui.

Iar succesul sau nu e deloc stirbit de valoarea oarecum diluata in ultimele sezoane a de-acum defunctei Cupa UEFA. E drept, altii au fost parametrii competitiei cand era onorata de toata crema fotbalului continental, mai putin campioanele si numai campioanele aliniate in C.C.E., insa abilitatea de a smulge trofeul, in prelungiri, la carma unui club mai degraba „de pluton” decat de rang major in Europa, il transforma pe Lucescu intr-un mag cu atat mai regretat pe plaiurile natale cu cat vraistea in fotbalul de club si la nivelul echipei reprezentative pare mai mare ca niciodata.

Ziua 118. Wembley, teatrul semifinalelor

aprilie 19, 2009

Termenul de livrare a fost depasit binisor, cu minusurile financiare de rigoare. „Toata afacerea a fost un adevarat fiasco” e parerea impartasita de englezul de rand relativ la reconstructia „noului” Wembley. Taraganarile n-au dat bine la imagine iar una dintre competitiile etalon ale sportului insular vaduvite de intarzieri a fost tocmai Cupa Angliei, nevoita cativa ani sa se plimbe provizoriu cu cortul tocmai la Cardiff, in Tara Galilor.

Abia in 19 mai 2007, cu ocazia finalei F.A. Cup dintre Chelsea si Manchester United, adjudecata de londonezi in prelungiri prin golul lui Drogba din minutul 116, prestigiosul trofeu a fost disputat la el „acasa”, pe noul Wembley. De-atunci, lucrurile au reintrat in normal si pana si semifinalele celei mai vechi competitii din istoria fotbalului s-au intors in nord-vestul Londrei.

In acest final de saptamana, alte doua jocuri pentru accederea in finala actualei editii sunt gazduite de Wembley iar parerile in privinta disputarii semifinalelor pe acelasi stadion ce gazduieste si ultimul act sunt impartite. Cei de moda veche opineaza ca astfel e stirbita aura finalei, care ar fi devalorizata de deciderea finalistelor pe aceeasi arena, pe cand practicii, cu gandul la avantajele de ratiuni economico-financiare, tuna si fulgera ca de cand cu Wembleyul redeschis nu e loc mai potrivit pentru semifinale.

Pe undeva, e clar ca la interesul enorm manifestat in jurul penultimelor acte, numai capacitatea noii arene ar face fata cu suficiente locuri. Anul trecut de exemplu, cu ocazia primelor partide semifinale pe Wembley din anul 2000 incoace, un total de peste 166.000 spectatori au asistat la meciuri. 83.584 la disputa Portsmouth – West Bromwich Albion, 1-0, decisa de Kanu, care avea sa inscrie si unicul gol al finalei, si 82.752 la cea dintre Cardiff City si Barnsley. Iar daca notam ca trei dintre semifinaliste au fost divizionare secunde, argumentul cererii crescande de bilete e cu atat mai veridic. Comparativ, la precedentele semifinale gazduite pe Wembley, in anul 2000, „doar” 62.828 spectatori au asistat la remiza alba dintre Aston Villa si Bolton, decisa cu 4-1 la lovituri de departajare, in favoarea celor din Birmingham, respectiv 73.876 la jocul Chelsea – Newcastle, 2-1.

Este in traditia Cupei Angliei ca finalele sa se desfasoare pe Wembley, cu tot covorul rosu de rigoare, nu mai putin decat 66 ultime acte, incluzand rejucarile, fiind gazduite pe marea arena londoneza. Figura cu semifinalele a prins contur abia in 1991, insa, atentie, cu ocazia unui derby nord-londonez, intre Tottenham si Arsenal, transat de Spurs cu 3-1 gratie unei lovituri libere de senzatie a pe-atunci junelui Paul Gascoigne, deja in minutul 5, plus a „dublei” lui Gary Lineker, pentru „Tunari” replicand Alan Smith, mai apoi marcator al unicului gol intr-o finala de Cupa Cupelor. Acea semifinala pe Wembley, in premiera, atragea 77.893 spectatori, pe cand cealalta semifinala a respectivei editii, intre Nottingham Forest si o alta londoneza, West Ham, adjudecata de „Padurari” cu 4-0, printre marcatori figurand Roy Keane si Stuart Pearce, nu s-a disputat in capitala poate tocmai in ideea ca visiniu-albastrii „Ciocanari” sunt din metropola. Considerent de care nu s-a mai tinut seama apoi, de exemplu in anul 2000, la amintitul Chelsea – Newcastle.

Odata precedentul creat, in 1991, alte semifinale au fost organizate pe Wembley. Ambele in 1993, cu Arsenal luandu-si revansa prin Tony Adams, 1-0 cu Spurs, in fata a 76.263 spectatori, si Wednesday calificandu-se gratie lui Chris Waddle si Mark Bright, 2-1 in derbyul orasului Sheffield, cu United. Discutand cu un fan al lui Sheffield United prezent cu acea ocazie pe Wembley, in multimea de 75.364 spectatori sositi din „orasul otelului”, suporterul mi-a marturisit ca a fost cea mai minunata propaganda pentru urbea sa, un prilej de nedisimulata mandrie. Cu alte cuvinte, o alegere inspirata de a oferi scena Wembleyului la doua cluburi care, deseori in umbra unor mai puternice cluburi, nu le strica deloc nitica reclama in plus.

Un an mai tarziu, in 1994, dupa ce Mark Hughes a egalat in ultimele secunde ale unui dezechilibrat derby al conurbatiei Greater Manchester, intre campioana nationala United si Oldham Athletic, ce tocmai retrogradase din Premier League, rejucarea semifinalei de 1-1 gazduita de Wembley a avut loc taman inapoi „acasa”, la Manchester, dar pe arena lui City, Maine Road. N-au mai fost 56.399 spectatori, ca pe Wembley, si nici 1-1, favorita calificandu-se la pas, cu 4-1. Si despre cealalta semifinala din ’94 s-ar putea aminti o vorba, si anume ca londoneza Chelsea, evoluand pe Wembley, in oras, a avut asadar nu doar avantajul esalonului superior in fata lui Luton Town, triumfand cu 2-0 gratie „dublei” lui Gavin Peacock.

Comparativ cu vechimea competitiei, din 1871 incoace, se intampla abia acum, in 18 aprilie 2009, ca Wembleyul sa gazduiasca pentru doar a zecea oara o semifinala de Cupa Angliei, cea intre londonezele Arsenal si Chelsea. „Tunarii”, cu 5 semifinale la activ, dintre care patru castigate, din 2001 incoace, de cand F.A. Cup a „plecat cu cortul” in Tara Galilor, pe Millennium, ori aiurea, iar Chelsea cu trei, dintre care doua victorioase.

Parcurgand asistentele inregistrate la semifinalele gazduite de-atunci in general pe Old Trafford din Manchester si Villa Park din Birmingham, de altfel arena cu cele mai multe penultime acte in portofoliu, e evident avantajul oferit de Wembley. Doar 39.939 spectatori au asistat pe Villa Park la semifinala din 2004 Man United – Arsenal, 1-0, altfel un derby cu casele inchise, respectiv 36.147 cu doi ani inainte, la un derby sud-vest londonez, Chelsea – Fulham 1-0, dar stramutat la Birmingham. Pana si in 2005, cand Cardifful a gazduit, singura data, nu doar finale, ci si semifinalele, „doar” 52.000 spectatori au fost prezenti la jocul Arsenal – Blackburn, 3-0, si 69.000 la Man United – Newcastle United, 4-1.

Duminica, in cealalta semifinala, Man United, mereu invingatoare in penultimul act, de trei ori, de cand cu demolarea vechiului Wembley, fata in fata cu Everton Liverpool, care se intoarce pe marea scena dupa 14 ani, mai exact de la finala victorioasa cu 1-0 in fata acelorasi „Diavoli rosii”. Dintr-o extrema in alta… Dupa ce anul trecut Wembleyul primea vizita a trei cluburi din Championship, strecurate pana in semifinalele F.A. Cup, acum e randul a trei forte din „careul cu asi”, nici Everton nefiind de lepadat, mereu acolo, in fata, tintind in campionat un loc de Cupa UEFA.

Fara indoiala, la cat a pierdut financiar prin intarzierea lucrarilor, Wembley si The Football Association n-au avut alta varianta decat de a gazdui cat mai multe evenimente de la inaugurarea stadionului, incluzand semifinalele ce aduc venituri substantiale, in conditiile in care tot ceea ce se comercializeaza in „burta” arenei e mai mult decat piperat, copios de scump. Ia-ti un carnat si simte-te mai sarac, ti-ar spune vanzatorul.

Nici lojele n-au un procentaj integral de ocupare, in conditiile in care pretul anual al inchirierii, de minim 74.880 lire sterline, urca si pana la exorbitantul 296.400 lire. In Londra sunt oameni si corporatii cu dare de mana dar climatul de afaceri are si el problemele sale in actuala asa zisa criza, iar cum perioadele contractelor sunt de trei, 5, 7 ori zece ani, nu toate firmele s-ar arunca sa semneze inchirieri pe un deceniu. Precautie. In atare situatie, Wembley tremura dupa venituri pe care altfel le-ar fi luat de bune, sigure, si foarte avantajoase financiar, nesiguranta facandu-i pe administratori sa marseze pe evenimente populare, gen Cupa Angliei, unde biletele s-ar duce ca painea calda.

Pentru conformitate, iata ce a fost de vazut in semifinalele difuzate in direct in Romania pe SportKlub TV… Sambata, dupa ce Fabregas si Terry au inmanat buchete de flori membrilor Hillsborough Support Group, prezenti la joc intru comemorarea fanilor lui Liverpool morti la semifinala de acum 20 de ani, Arsenal si Chelsea au smuls glia Wembleyului. Gazonul, de o calitate inferioara celui de pe vechea arena, a lasat de dorit, fostul selectioner Graham Taylor remarcand pe buna dreptate in interventia sa radiofonica pe BBC Five Live ca gazduirea altor evenimente, non-fotbalistice, tot din nevoia de a strange capital, vine in detrimentul calitatii suprafetei de joc. Dar a fost totusi spectacol, in teren si in tribune, unde o asistenta de 88.103 spectatori n-ar fi incaput, oricum ai lua-o, in nici o arena de club din insula. Prin prisma unui asemenea numar si a atmosferei create, Wembleyul isi merita calitatea de gazda, fie si a semifinalelor…

Theo Walcott, servit de Gibbs, a marcat in minutul 18 pentru Arsenal, cu concursul lui Ashley Cole, care a „pus” mana la reluarea din careu, iar Malouda, gasit pe stanga de Lampard, cu o minge lunga, l-a intors pe interior pe Eboue si l-a batut la coltul scurt pe Fabianski: 1-1 la pauza. Spre final, in minutul 84, o alta minge lunga „marca Lampard” l-a deschis pe Didier Drogba, care, sprintand de langa Silvestre, l-a depasit pe polonez, iesit derutat, si a marcat cu stangul: 2-1. Chelsea in finala din 30 mai, inapoi pe Wembley.

Arsenal: Fabianski – Eboue, Toure, Silvestre, Gibbs – Diaby – Walcott, Fabregas / cpt, Denilson, van Persie – Adebayor. Au mai intrat, spre final, Arshavin, Bendtner si Nasri. Desi cu doar 2 jucatori englezi, Wenger a folosit totusi mai… multi autohtoni decat o facea in ultima vreme. Dupa esec, s-a aratat neplacut surprins de calitatea modesta a gazonului de pe Wembley.

Chelsea: Cech – Ivanovic, Alex, Terry / cpt, A Cole – Essien – Anelka (81, Kalou), Ballack, Lampard, Malouda – Drogba.

Peste nici 24 de ore, din nou Wembley in gateala amfitrionului, primind 88.181 spectatori. Man United – Everton. Campioana incepand cu Foster – Rafael Da Silva, Ferdinand, Vidic, Fabio Da Silva – Gibson, Welbeck, Anderson, Park – Tevez, Macheda, iar „Caramelele” cu Howard – Hibbert, Lescott, Jagielka, Baines – Osman, Neville, Fellaini, Pienaar – Cahill, Saha. Everton, echipa cu cele mai mici sanse la cucerirea trofeului dintre semifinaliste, a aliniat cei mai multi fotbalisti englezi, sase, incluzand o intreaga linie defensiva. De cealalta parte, Ferguson a apelat nu foarte surprinzator la cativa tineri dintre rezerve…

Si a fost nimic la nimic. 0-0 pana la loviturile de departajare. Cand Everton a dat lovitura, 4-2, calificandu-se in finala cu Chelsea. Doua „albastre” pentru un trofeu…

Ziua 105. Jos palaria in fata „Palarierilor”!

aprilie 6, 2009

Scriam saptamana trecuta de soarta cruda a inca prim-divizionarei in deceniul trecut Luton Town. Penalizati la startul editiei cu 30 de puncte, „Palarierii” au fost practic condamnati din fasa la retrogradarea din liga a patra si implicit din fotbalul profesionist, Football League.

Ei bine, Luton si fanii ei parasesc scena cu demintate si starnind admiratia publicului neutru, gratie triumfului in Johnstone’s Paint Trophy, competitia K.O. a ligilor a treia si a patra. Spune ceva despre determinarea „Palarierilor” faptul ca trofeul a fost cucerit de cea mai joasa clasata intre profesioniste.

Duminica 5 aprilie, pe Wembley, in fata a peste 55.000 spectatori, in marea lor majoritate fani ai lui Luton, lanterna rosie a castigat in prelungiri, 3-2, finala cu Scunthorpe United, o aspiranta la promovarea in liga a doua. In teren, ostilitatile au fost considerate cu mult peste media finalelor gazduite de Wembley, in acolada intrand pana si dispute angrenand  greii jocului. Goluri frumoase, ruperi de ritm, pasiune si daruire, fotbal peste valoarea esaloanelor mici. Jucatorii n-au pierdut ocazia, fiind vorba de o aparitie in… Templu.

In tribune, beneficiind de sectoarele goale de tribuna si de audienta nationala in transmisia directa pe Sky Sports, fanii lui Luton s-au dispus intr-un urias V echivaland cu un semn de dezaprobare la adresa federatiei si a „umbrelei” ligilor profesioniste de „sub” Premier League, si anume Football League, care, dictand o penalizare de 30 puncte, insurmontabila, pentru iregularitati financiare care n-au nimic de-a face cu lotul de jucatori, corpul tehnic sau suporterii, ci doar cu o deficienta financiar-administrativa a conducerii precedente, nu i-au dat practic nici o sansa clubului rostogolit recent din liga a doua.

In 1959, sub privirile Maresalului Montgomery, „Palarierii” pierdeau in fata „Padurarilor” finala Cupei Angliei. Dupa o jumatate de veac, Luton s-a intors pe Wembley, repetand scorul din finala triumfatoare, unica din istoria clubului, 3-2 in League Cup Final din ’88, contra lui Arsenal. Atunci, varful Mick Harford a triumfat din teren. Acum, managerul Mick Harford s-a vazut triumfator dupa ce, in sezonul trecut, era debarcat pentru a se face loc „variantei italiene” la QPR. Antrenorul a inghitit in sec, si-a luat valiza si, iata, peste un an si ceva, a dansat pe Wembley.

Trei – doiul a fost semnat in prelungiri de o rezerva, fundasul francez Claude Gnakpa, cu un lob inspirat peste portarul lui Scunthorpe. Luton a scris istorie iar fanii ei si-au facut auzit pasul. Au scandat impotriva factorilor de decizie in privinta penalizarii, au afisat mesaje cu aceleasi „sageti” si s-au dispus in „V”. Nu „V”-ul lui Montgomery ci altul, cu o tenta mai vulgara.

Gloria de-o zi a lui Luton a lasat sa se inteleaga ca fotbalul si spiritul de echipa sunt mai presus de o pozitie in clasament, de un numar de puncte ori un cont in banca. Luton a dat inca o palma „sistemului”, asa cum fostul ei antrenor, ex-varful lui Blackburn Rovers, Mike Newell, facea valuri cu dezvaluirile de plati ilegale la unele transferuri de jucatori in fotbalul insular, declaratii de la care, s-a dovedit acum, s-a starnit o adevarata furtuna atat pentru „Palarieri” cat si pentru cariera managerului ajuns acum la o alta surghiunita in liga a patra, Grimsby Town. Niste „Pirati” in pivnita jocului.

Se va salva Luton miraculos de la retrogradare? Iar daca nu, va reveni la prima incercare in Coca Cola League Two? Luton in liga a cincea echivaleaza cu Leeds in esalonul trei. Un picaj neverosimil. Dar pentru o zi, pe Wembley, un club si zecile de mii de suporteri au scandat intr-un glas… Ne-ati rasucit pumnalul in inima dar murim frumos.  A fost un triumf divin, fie si in derizoria Johnstone’s Paint Trophy. Dar cand o competitie strange la finala peste 55.000 de suflete, mai poate fi considerata de doua parale!? Parca fotbalul era facut si de suporteri, conform unei maxime, nu-i asa?