Posts Tagged ‘Sevilla’

Atleti El Mejor

mai 14, 2010

Langa Vicente Calderon, in patria ros-alb-albastrilor...

Albionul iar s-a inchinat in fata Spaniei. In prelungiri. Prima finala de Europa Cup a fost a unui uruguayan candva purjat de Manchester United, Diego Forlan. A fost a unui club madrilen, Atletico, pornit la drum in Champions League si calificat in finala printr-un gol al aceluiasi sud-american, semnat in ultima clipa, pe Anfield Road…

Atletico a intrat in istorie drept primul club castigator al Europa Cup gratie unui uruguayan marcator contra lui Liverpool si Fulham si care acum cativa ani era luat in raspar de presa insulara pentru incercarea stearsa la Man United

S-a mai intamplat si acum cativa ani, in finala Cupei UEFA. Sevilla – Middlesbrough. In poarta, acelasi Mark Schwarzer. Asa incat Anglia ramane cu un unic succes in aceasta competitie de la mijlocul anilor ’80 incoace, prin Liverpool, in 2001, gratie acelui gol de aur in urma loviturii libere a lui McAllister, deviata cu capul in proprie poarta de Geli. Cormoranii 5 – Alavesul lui Contra 4.

Deloc de mirare, Atletico a cucerit Europa dupa "eliberarea" de Gil y Gil...

Si-atunci cum e cu pecetea „the best” autostampilata de aroganta Premier League!? Cate palme si dovezi mai sunt necesare pentru a se intelege odata pentru totdeauna ca de fapt Champions League a fost castigata in ultimii 20 de ani doar de trei ori de cluburi din insula, in ’99 prin United, in niste ultime secunde de pomina prin unicitatea lor, in 2005 prin ‘Pool, de la 0-3 la pauza si acum doi ani de aceeasi United, tot la penaltyuri!?

Colaj cu eroii, la barul 73 Offside de pe Los Melancolicos, vizavi de tribuna a II-a

Nu stiu dar imi pregatesc cafeaua, sa sorb ceva fotbal nu pe datorie, nu cu trofee cumparate din creditari „moca”. Bayern e solvabil, o afacere tipic nemteasca, atat cat ii permite plapuma, iar Inter e rivala „Diavolului” stim noi cui. Suficient pentru o finala clasica, nu cu monstri rusi si nord-americani.

Dar pana atunci onorurile sunt pentru Atletico El Mejor.

File de istorie in muzeul de la "Calderon". Inca una, aurita, a fost inramata miercuri la Hamburg

Reclame

Despre Dinamo (Kiew) si Poli cu un fan Real in serile Xurilor madrilene

martie 15, 2010

Barcelona am lasat-o pe ninsoare viscolita si scaldata de valuri cat zidul, Madridul l-am gasit inghitind in sec la remize frustrante. La asemenea eliminare, cel mai bine e sa eviti subiectul, ceea ce am si facut, pomenind in schimb momente mai hilare.

De-atata bucurie ca Dinamo a batut-o pe Atletico, fanul lui Real si-a facut propria echipa Dinamo, din zona, ale carei poze si trofee troneaza in bar...

De unde pana unde postere cu Dinamo Kiew si fanioane ale clubului ucrainean intr-o cafenea de pe artera centrala Calle Ortega y Gasset!? Ochind unul in memoria finalei lioneze a Cupei Cupelor, din 2 mai ’86, cam pe cand Steaua ticluia ultimele finisari cu Duckadam exersand apararea loviturilor de la 11 metri, am dedus ca barmanul e mare fan Real Madrid.

Suvenir Dinamo Kiew - Atletico, de la finala C2 din mai '86, la Lyon. Cinci zile mai apoi, la Sevilla, era randul Stelei impotriva unor spanioli...

Un fanion ingalbenit si doua nume. Dinamo Kiew si Atletico Madrid. Avea sa fie 3-0, Zavarov, Blokhin si Yevtushenko invingandu-l pe Fillol. Imensa bucurie pentru suporterii “regalisti”, barmanul nostru incropind chiar o echipa locala, trasa la alb-albastru-galben si ajunsa in rama. Dinamo Kiew 1996-’97. Dupa zece ani. Un Kiew madrilèn pare-se de succes, judecand dupa etajerele cu cupe si trofee.

Cabinetul de trofee al Dinamoului madrilen...

La care l-am intrebat si de Poli. A pronuntat perfect numele Timisoara, deloc de mirare, dupa atatea scandari. “Da, ne-am bucurat ca a dat-o afara pe Atletico si am strigat pentru Poli!” mi-a explicat madrilenul intr-o inedita hispano-engleza. Au trecut aproape doua decenii si Timisoara n-a fost uitata in jumatatea “alba” a capitalei Spaniei…

Nostalgicul fan regalist a inramat clisee de pe vremea cand Raul amutea oponentii iar primul Ronaldo jubila jucand finale de Mondial si marcand

L-am lasat pe fanul Realista al banatenilor si ucrainienilor sa dezbata cu un amic peste Marca despaturita la declaratia spasita a lui Casillas si nu i-am sugerat sa dea jos decupajele cu David Beckham, unul in tricoul alb, celalalt la piele, pozand pentru casele de moda. Semn ca nouarul cel mai scump, Ronaldo, afisandu-se si el la bustul gol pe panouri publicitare la Armani, nu i-a intrat inca pe deplin la inima.

Gabi Balint a continuat spre Burgos. Eu m-am oprit pe Castellana la Bernabeu, acolo unde marca in alb si Hagi

Ar fi si greu, dupa aceasta eliminare in optimi, la care am asistat intr-un bistro conectat la postul tv Madrid. Poliglotul angajat asiatic ne-a urat “Pofta buna” si si-a etalat cunostintele de spaniola unei doamne de varsta a treia. “Ronaldo a marcat in minutul 6”. Fara asemenea bagaj, m-am scuzat politicos a doua zi, luat in cadru la Estadio Santiago Bernabeu de un echipaj de televiziune misunand dupa opinii pe marginea unei eliminari neanuntate. Semn ca degeaba am vizitat Biblioteca Nationala a Spaniei, unde doar m-am pozat la soclul statuii lui Velasquez dar n-am si sorbit din intelepciunea sa.

Tribuna I, de la bulevard, cu steagul lui Real primul din stanga si apoi al celorlalte 19 cluburi din prima liga...

La Bernabeu, senzatia era de “business as usual”. Aceasta adevarata industrie nu intrase in avarie de la un 1-1. Puhoi de fani in magazinul oficial de sub tribuna de pe Paseo de Habana, care te intampina cu glorioasa insiruire a cuceririlor clubului, insa sub o eticheta ce te pune pe ganduri. El Mejor Club del Siglo XX. Care va sa zica Real se raporteaza la… mileniul trecut. Sa traiasca oare din amintiri, asta la capitolul trofee mult ravnite? Barcelona si alde Manchester United par a o atata si figura lui Raul, flancand din vitrina intrarea, sugereaza ca “regalistii” sunt intr-adevar setati la niste ani apusi.

Cel mai mare club al secolului XX

Totusi, prestigioasa adresa a clubului, pe axul nord-sud Paseo de la Castellana, unul presarat cu sedii de ministere, corporatii si institutii financiare, dovedeste atat covarsitoarea insemnatate a Realului in viata madrilèna cat mai ales influenta sa in a-si asigura proptele cu care sa racoleze alde noi optari si nouari. Iar unde e Kaka si Ronaldo se lipeste si adidas. De fapt, magazinul clubului are pe unul dintre cele 3 etaje ale sale produse pentru diverse ramuri sportive ale furnizorului de echipament. Realul la trei dungi e la demisol…

O foarte lunga lista de succese

Magazinul oficial cu produse exclusiv adidas are la etaj articole pentru alte sporturi, fara vreo legatura cu Real, iar la demisol numai despre vicecampioana. Parterul e neutru, rezervat fotbalului...

Septarul, o legenda a clubului

Optarul, o prima extravaganta recenta

Nouarul, o alt... as mult ravnit

Asa arata peluza unui stadion mare. Chiar si de aici se poate iesi insa cu capul plecat. 1-1

Santiago Bernabeu e la cateva statii spre nord, pe Castellana, din inima capitalei

Si de la Bernabeu, din nord, exclus de pe harta Champions League de egalarea reusita de lionezi, la Estadio Vicente Calderon, cu a sa poarta 1 in tunelul sapat in maruntaiele tribunei principale, pasaj din splaiul nordic al raului Manzanares. Acolo, gravate pe zidurile tunelului, stema lui Atletico si referirea la “casa” Calderon sunt innegrite de carburantii tirurilor si limuzinelor, insa alb-rosii beneficiaza de pe urma industriei pe patru roti, pe de-o parte prin cele cateva garaje auto in chirie in burta stadionului, pe de alta parte prin Kia, ce ocupa zidul unui bloc din preajma cu sloganul mare pe tricoul dungat cu o inima in relief “Patrocinador Oficial de un Sentimiento”. Asa o fi.    

Nu stiu zau ce sentimente o avea KIA fata de fanii Atletico dar sigur buticarul din centru tinea cu Spania lui... Ce mai noapte de vara cand cu acel 1-0 la Viena. Torres versus Germania

Dincolo, sub tribuna a doua, descoperita, de pe Paseo de Los Melancolicos, restaurantul din incinta nu l-a uitat pe Torres, un Fernando nouar dar pentru Spania, iar muzeul clubului te intampina cu un cliseu de epoca de la Campo de O’Donnell, arena inaugurata in 9 februarie 1913 si care gazduia intaiul joc al selectionatei iberice in Madrid. De la Calle de O’Donnell, din estul centralului parc Del Buen Retiro, Atletico e acum mai la sud-vest, asteptand centenarul legat de vechea vatra dar expunand manuscrise punctand cei o suta de ani de istorie inceputi pentru Atletico in 1903.

Peste drum, destrabalare de graffiti Forza si “Cervezerii” gen 73 Offside, cu postere mai vechi ori mai noi. Si sperante. 40.000 s-au strans la Calderon pentru sosirea lui Sporting in optimile Europa Cup, cu fanii verzilor canalizati doar spre portile 7 si 9 ale peluzei nordice. Lume luminata, celebritati gen Maradona, Figo ori Futre dar doar un amarat de 0-0 cu doi lusitani eliminati si o concluzie. N-a fost un mijloc de saptamana propice in capitala Spaniei.

Totusi, speranta moare ultima, asa ca El Corte Ingles, acest fac-totum al comercialismului spaniol, a pus déjà in vitrina pachetul pentru retur. Avion, hotel de 5*, translator si biletul de meci, 650 euro pentru jocul de la Lisabona. Va fi interesant de urmarit pana la final acest duel intre oaspetele succesive ale Timisoarei in toamna lui ’90. Cert e ca de unde Poli a plecat calificata intr-o noapte a redutei banatene, Sporting a plecat neinvinsa. Frustrare pentru un club totusi cu vino-incoa la publicul local, daca e sa judec doar dupa pasiunea cu care si-a expus fanul lui Real satisfactia de a-i fi vazut pe alb-rosii ingenuncheati de alde Dinamo ori Poli. Daca n-ar conta, Atletico n-ar starni asemenea reactii contrarii.

Dar e acolo, parca tragandu-i de mana pe comerciantii sadea de pe arterele cu magnet turistic ale capitalei, unde magazine de sport trag cu ochiul impopotonate cu numele lui Real si Barcelona. Catalani fie si in inima tarii!? Un brand mai mare intr-o lume cu busola ratacita si bani fara miros. Un vanzator macar s-a delimitat total de tribalism, marsand patriotic in stabilimentul sau pe triumful Spaniei la Viena, intr-o splendida decartare de fulare legate de un anumit 1-0 conturat de Torres.

Spania, Barcelona, Atleti, straine, tot ce vrei...

Incerc sa-mi imaginez un derby Real – Atletico, ale caror stadioane sunt despartite cat de exemplu de-o frantura de maraton, vazandu-i pe numerosii fani infasurati in pomenitele fulare. Alb-violete ori alb-rosii. E sange latin si mandrie El Mejor. Madrid nu s-a impus in Europa miercuri si joi si am senzatia ca fanul de circumstanta al polistilor e svab de nevoie zilele astea. Viata de suporter. Trairi la maxim.

Mai sunt grupari ce renunta la sponsori in favoarea tiparirii pe tricouri a numelor fanilor

Capitala nu s-a scuturat de iarna, doamnele sunt inca imblanite iar unii fani se incalzesc cu o bere locala Mahou la ideea unor 3-0 si 2-0 in alte decenii. Cand o sala de trofee devine prea impovarata, si mentinerea pe aceeasi linie de succes e aproape imposibila. Cand asteptarile sunt galactice, altele devin micile delicii…

Nicoleta Grasu spala rusinea Romaniei

august 23, 2009

Ce-am fost si ce-am ajuns. Romania n-a facut o figura buna la cea de-a 12-a editie a Campionatului Mondial de atletism de la Berlin si daca n-ar fi fost performanta Nicoletei Grasu, delegatia s-ar fi intors cu traista goala.

Nicoleta si-a reconfirmat valoarea in proba de aruncarea discului, clasandu-se a treia in finala competitiei si obtinand medalia de bronz, cu o performanta de 65m20cm, inregistrata in antepenultima zi a intrecerilor. Longeviva atleta, care in 11 septembrie va implini 38 ani, si-a pastrat astfel locul pe podium obtinut la precedenta editie a C.M., in august 2007, la Osaka, in Japonia, unde o aruncare de 63m40cm ii asigura bronzul.

Reusita Nicoletei e cu atat mai admirabila cu cat aruncatoarea discului a reprezentat Romania la Campionatele Mondiale inca de la a patra editie, in ’93, la Stuttgart, fiind o veritabila veterana a probei. Ca o aducere aminte, Grasu obtinea bronzul si exact acum 10 ani, la Sevilla, pe 23 august ’99, cu o aruncare de 65m35cm, depasita doar de performanta de peste alti doi ani, la Edmonton, unde devenea vicecampioana mondiala, cu o performanta de 66m24cm.

In ansamblu insa, o intrebare dureroasa… Unde sunt zapezile de altadata?

Ca si in alte discipline sportive, si imediat imi vine in minte handbalul, reculul Romaniei pe scena mondiala e evident. De prea multa democratie prost inteleasa, s-a aruncat prosopul. Unde ne este dramul de mandrie, de ambitie? Ce carari intunecate ale mintii ne-au scufundat la nivelul de bieti consumatori pofticiosi de produse si servicii, incat nu mai rasar flori rare in arena sportiva? Sa ne fi atrofiat oare in asa hal cele doua decenii postdecembriste agilitatea de a inhata primii medaliile?

In sport, unde totul se cuantifica pe puncte si rezultate, fara daca si cu parca, si mai ales in atletism, regina sporturilor, unde distantele si timpii nu mint, Romania nu are pe unde scoate camasa. In rest, unde totul poate fi interpretat, Romania se taraie cum necum la liman. Dar de fapt doar isi fura singura caciula…

Na, ca dupa aceste aprecieri probabil iar mi se „va ura” sa sfarsesc tras pe roata in chinuri cumplite, cum am mai fost atacat verbal obscen, absolut fara cel mai mic motiv, pe acest blog. Adevarul supara, nu-i asa?

Samburele acestor randuri ramane totusi un din inima „Felicitari, Nicoleta Grasu!”  Si cum speranta moare ultima, daca n-a fost sa fie pe Olympiastadion, sa nadajduim ca rezultate mai bune vor fi obtinute in 2011, la C.M. din Coreea de Sud.

Ziua 150. Lucescu ori McClaren, profeti peste hotare

mai 21, 2009

Incep cu invinsul. Nu doar a fost demis de la carma selectionatei Angliei, ci si facut cu ou si cu otet pentru maniera capitularii si a ratarii calificarii la Euro 2008. In seara aceea ploioasa de toamna, pe Wembley, la memorabilul 2-3 cu Croatia, Steve McClaren cadea in ridicol pentru modul in care se ascundea sub ditamai umbrela, cand altele erau prioritatile.

A urmat o iarna lunga pentru fostul secund al lui Sir Alex Ferguson, hibernare in care nici o grupare nu l-a sunat sa-i propuna revenirea in lumea antrenorilor echipelor de club. Era tapul ispasitor pentru eliminarea in fata Croatiei si Rusiei. Iar cand a sosit o oferta din Olanda, prima reactie a fost una de scepticism.

Dar Steve McClaren tocmai a inchis gura criticilor, cu un prim sezon de exceptie in Tara Lalelelor, in care le-a devansat in ierarhia finala pe altadata favoritele Ajax, Feyenoord si PSV, calificandu-se totodata cu Twente Enschede in finala Cupei Olandei. Jumatatea goala a cupei de sampanie o constituie faptul ca McClaren a ratat de putin potul final peste Canalul Manecii. Caci Twente, desi spre finalul sezonului a invins-o cu un scor de forfait pe noua campioana, AZ ’67 Alkmaar, antrenata de Louis Van Gaal, a incheiat a doua in clasament, pierzand si finala Cupei, pe De Kuip din Rotterdam. 2-2 dupa prelungiri si 4-5 la lovituri de departajare, cu Heerenveen.

La prima incercare peste hotare si mai ales in conditiile in care a depasit „triumviratul” incarcat de traditie si glorie, McClaren a facut minuni. Insa nu va amuti toti criticii pana ce nu va pasi intre triumfatori. Altfel, ii va fi mereu reamintit faptul ca rezultatele la Marea Nordului n-au fost pe masura asteptarilor si a investitiilor facute, in conditiile in care Steve Gibson, antreprenorul de la carma lui Middlesbrough, a aruncat cu bani in timpul mandatului sau.

McClaren tocmai si-a reconfirmat abilitatile. S-a avantat peste hotare si a iesit al doilea. Mai mult decat meritoriu. In Anglia, desi in 24 februarie 2004, cand Boro castiga Cupa Ligii la Cardiff, 2-1 cu Boro gratie lui Job si Zenden, McClaren devenea primul antrenor autohton care sa puna mana pe un trofeu dupa o seceta de 8 ani, imaginea sa a iesit grozav sifonata de deranjul de la carma Angliei. In plus, desi se califica si in finala Cupei UEFA, eliminand-o chiar pe Steaua in primavara lui 2006, McClaren claca pe marea scena europeana: 0-4 in finala cu Sevilla.

Pentru un an insa, in Olanda, antrenorul englez a lasat senzatia ca a deprins tainele fotbalului continental, estompand impresia lasata de rezultate gen 0-2 la Zagreb ori 0-4 intr-o finala europeana.

Daca McClaren s-a vazut invins, si chiar categoric, in ultimul act al Cupei UEFA, in schimb Mircea Lucescu a cucerit ceea ce este ultimul trofeu din istoria de-acum defunctei competitii. La Istanbul, inapoi intr-o metropola unde a antrenat in doua tabere rivale, antrenorul roman a scris istorie cu o echipa la a carei carma e de cinci ani si cu care s-a calificat in finala in ciuda eliminarii din faza grupelor Champions League. Sau poate ca respectiva ratare a calificarii a fost o binecuvantare sub acoperire.

Scriam si ieri de despartirea lui Lucescu, acum ani buni, de fotbalul romanesc. Trecut prin Italia si Turcia si ajuns peste granita, in Ucraina, Lucescu si-a urmat drumul si finalmente a cucerit marele premiu. 20 mai 2009, o zi mare pentru antrenorul roman si implicit pentru fotbalul nostru. A castigat el si titlul in campionatul Ucrainei, plus Cupa si Supercupa, dar triumful pe marea scena europeana le intrece pe toate. A avut la dispozitie resurse logistice si financiare, a rulat jucatori in nestire, a mai si vandut pe sume bune in vest, gen Elano Blumer contra a opt milioane de lire sterline, in Anglia, la City, si finalmente si-a croit drum pana la capat.

Lucescu a completat misiunea lui Advocaat, pastrand Cupa UEFA in fostul spatiu sovietic, si triumful european il aseaza fara indoiala intre tehnicienii de rang, cu reputatie remarcabila in fotbalul acestui inceput de mileniu. A reusit insa sa sparga gheata peste hotare, la carma „vecinilor” ucrainieni. De unde ca nimeni nu e profet in tara lui.

Iar succesul sau nu e deloc stirbit de valoarea oarecum diluata in ultimele sezoane a de-acum defunctei Cupa UEFA. E drept, altii au fost parametrii competitiei cand era onorata de toata crema fotbalului continental, mai putin campioanele si numai campioanele aliniate in C.C.E., insa abilitatea de a smulge trofeul, in prelungiri, la carma unui club mai degraba „de pluton” decat de rang major in Europa, il transforma pe Lucescu intr-un mag cu atat mai regretat pe plaiurile natale cu cat vraistea in fotbalul de club si la nivelul echipei reprezentative pare mai mare ca niciodata.

Ziua 35. Duminica in familie

ianuarie 28, 2009

La sfarsitul saptamanii in care Steaua triumfa la Sevilla, intr-o insula stearsa de pe harta fotbalului european de club se juca finala celei mai vechi competitii din istoria sportului rege. Un ultim act in familie, pe Wembley, in Londra, la 10 mai 1986, intre Liverpool FC si Everton Liverpool. Din sumedenie de participante, tocmai rivalele de pe Mersey au razbatut in finala. Pe Wembley referenul lui Yellow Submarine.

Un anume Ian Rush a reusit o dubla pentru Cormorani, un anume Lineker a punctat pentru Caramele iar Liverpool a castigat finala cu 3-1. Grobelaar – Nicol, Lawrenson, Hansen, Beglin – Johnson, Whelan, Molby, Dalglish – Rush, MacDonald. Mai multi britanici decat englezi. De la invinsi, Gary Stevens, Steven, Lineker, Reid si Bracewell se imbarcau apoi in lotul lui Robson pentru Mexic…

In 1989, alta finala in familie. Pe Wembley, Liverpool – Everton 3-2 dupa prelungiri. Alti britanici, irlandezul Aldridge, galezul Rush si scotianul McCall, ultimii cu „duble”, au semnat golurile ultimului act de F.A. Cup. Grobelaar – Nicol, Ablett, Hansen, Staunton – Houghton, Whelan, McMahon, Barnes – Beardsley, Aldridge (Rush). Mai multi britanici decat englezi si un fundas, Gary Ablett, care avea sa treaca… granita, la Everton.

De-atunci, Liverpool a mai castigat trei finale si a pierdut una, iar Everton a cucerit una, insa dominatia portului la Marea Irlandei in fotbalul englez a mai palit. Deceniul al noualea a fost al lor… Jocul in familie s-a mutat cel putin pentru 2009 in 16-imile de finala. Duminica, pe aceeasi obsedanta Setanta Sports. Canal irlandez difuzand un joc de la Anfield, dintr-un port cu influx irlandez. Alte vremuri, aceleasi rivalitati. Alte vremuri, aceeasi ura. Nici macar Steve Gerrard, un international, nu scapa de bila revarsata a fanilor lui Everton.

Care exulta… 0-1 dupa un corner. Ultimul esec al lui Liverpool pe Anfield, in 2008, la eliminarea din… Cupa Angliei: 1-2 cu Barnsley. Un esec cu rivala locala ar fi mai dureros decat palma data de divizionara secunda. In fond, Benitez ii obisnuise inca de la primul sau contact cu Cupa Angliei, eliminare cu 1-0 la Burnley.

Dar Torres danseaza, preluare pe piept, calcai, Gerrard in fuleu, 1-1. Verdictul se amana. Rejucarea, la Anfield. Benitez, un spaniol, ne spune ca s-ar descotorosi de rejucarile F.A. Cup. In Anglia Cupa nu poarta numele Copa del Rey, asa ca supusul nu trebuie sa dea socoteala coroanei. Isi da doar cu parerea. Prelungiri, penaltyuri. Ce atatea rejucari!?

Dar despre Everton – Liverpool, mai multe la rejucarea de la mijloc de saptamana in familie. Una dezbinata insa de-a binelea…