Posts Tagged ‘carte’

Dialog si poze cu Fulham: Fayed, Sir Bobby, jocul in 1894 si puterea fanilor

aprilie 10, 2010
 Am pozat si-am dialogat la Craven Cottage despre istoria „minunii” acum renascute de Hodgson. Fulham… 
 
 
 
 
 
 

Cabana Craven a vazut multe insa nu si o semifinala europeana. HSV vine la finele lui aprilie!

Ce n-au reusit londonezele Arsenal si Chelsea, ajunse in finala Champions League dar invinse in 2006 respectiv 2008, a izbutit zilele trecute mai micuta Fulham. Sa tina steagul sus pentru capitala Regatului in eurocupe! Luni se vor implini doar doi ani de la startul „Marii Evadari” reusite de Roy Hodgson cu „Cabanierii” alb-negri, penultimii clasati in Premier League castigand 3 meciuri la rand in deplasare, cu care vest-londonezii lui Fayed s-au salvat la golaveraj de la retrogradare, tocmai in dauna invinsei lor cu 2-0 din acel 12 aprilie, Reading…

Mai jos reamintesc postarea pe care o redactam in avancronica duminicii primei victorii a lui Roy Hodgson la carma lui Fulham, pe 3 februarie 2008, un 2-1 contra lui Villa in vazul camerelor Sky Sports, pe baza dialogului cu Morgan Phillips, autor al cartilor cu istoria clubului de la Craven Cottage… 

Autorul Morgan Phillips a scris in istoricele lui Fulham despre bomberul ce n-a plecat de la "Cabana", Johnny Haynes

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew’s, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei „de la cabană”, conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes, şi am vizitat biserica St. Andrew’s, amplasată în spatele clubului de tenis Queen’s, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

Johnny Haynes Stand Nu-i asa ca vechea tribuna principala, purtand numele lui Haynes, pe care am pozat-o dinspre capatul peluzei Hammersmith, n-aduce cu a unui stadion de semifinalista a noii Europa Cup? Dar tocmai aici e farmecul… Fayed si fanii au fost suficient de inspirati sa conserve patina locului intr-un fotbal modern cu tot mai multe arene sablon, de beton si sticla. Handicapul ar fi locurile limitate, sub acoperisul de… lemn

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani… Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

– „Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew’s şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW’S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew’s Church, 10 St. Andrew’s Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com

Home Supporters Only Zi de meci la Fulham. Intrare doar pentru fanii gazdelor, in Hammersmith End Stand.

Ce descoperiri interesante aţi făcut?

– „Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale”.

De ce au ales tocmai Craven Cottage?

– „Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte „Nu vom părăsi Cottage niciodată”.

stall Fani din generatia lui Morgan au tarabele lor la zidul exterior al peluzei Hammersmith, oferind insigne, programe de meci, reviste, fanioane, din niste vremuri cand divizionara secunda descindea pe Wembley, in’75, la finala Cupei Angliei. Taraba e insa „internationala”, cu surprize din diverse colturi ale lumii fotbalistice, in ton cu spectatorii de la Craven Cottage, singura arena oferind un sector „neutrilor”. Excursionistilor de fotbal…

Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

– „Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips.”

Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

– „Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în ’48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal.”

St Andrew’sDe-aici a plecat totul… St. Andrew’s Sunday School Church este samburele lui Fulham F.C. Un club fondat pe langa o biserica, aidoma altora din elita in Albion: Man City, Everton… Vorba din titlul cartii lui Peter Lupson, Thank God for Football

Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

–  „În anii ’40 şi ’50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic.”

Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

– „Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor.”

Chiar… cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

– „A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage.”

Iar înafară de Tigana?

– „Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii ’50 şi la începutul anilor ’60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică…”

Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion…

– „Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!”

Mascot Mascota de la Craven Cottage atrage suporteri in fata Johnny Haynes Stand. Zi de meci…

X-ul si Celebrity lipesc de ecrane 26 milioane insulari intr-o seara

noiembrie 28, 2009

Vreti sa stiti cam ce fac britanicii intr-o duminica seara de noiembrie? E suficienta consultarea ratingurilor emisiunilor de televiziune, populare showuri TV fiind in derulare la acele ore. Din pacate, popularitatea lor nu deriva din calitatea si rafinamentul respectivelor productii in direct ori inregistrate.

Mai jos, citez din excelentul articol al lui Tim Teeman, publicat in suplimentul cotidianului The Times, care explica psihologia maselor inca magnetizate pe canalul terestru ITV1 de emisiunile X-Factor, vizionat de 15,9 milioane telespectatori, I’m a Celebrity, Get Me Out of Here!, cu 10 milioane telespectatori, si Strictly Come Dancing. Vestea buna ar fi ca aproape sase milioane si-au vazut totusi de vietile lor dupa X-Factor, neramanand pironiti in fotolii pentru I’m a Celebrity…

E despre puterea audiovizualului si despre evadarea din realitate a telespectatorului. Inainte sa pomenesc articolul in sine, cam asa as schita experienta mea in domeniu…

„Cum, n-ai vazut vreun episod din <Friends>? Sa nu cumva sa-mi spui ca nici n-ai fi auzit de serial!?” M-a intrebat, asa incat i-am zis colegei de vreo douazeci si ceva de ani si nu doar ca am dezamagit-o dar chiar am revoltat-o. <Friends> e peste saptamana, weekendul fiind rezervat pentru aceste X-Factor, cu cantareti aspiranti interpretand din repertoriul consacrat, I’m a Celebrity…, un fel de Big Brother dar nu intr-un studio umplut cu anonimi ci intr-un cadru natural amenajat pentru persoane facute cunoscute opiniei publice prin mass-media de divertisment, asa zise celebritati, plus Strictly Come Dancing, un concurs de dans imperechind personalitati din lumea sportului cu dansatori profesionisti.

In X-Factor, nu neaparat debordand de talent, poate aparea si vecinul din coltul strazii. Si totusi, am cunoscuti care-l vizioneaza, fie ei chiar lectori universitari sau absolventi de studii superioare cu multi ani vechime in varii profesii, carora li s-ar strica seara daca ar pierde emisiunea. Dependenta. Din autocenzura de a nu le rani sentimentele ori a nu le parea patronant, nu-i trag de maneca sa aspire la mai bine, sa aleaga o forma mai atractiva, mai stimulanta de divertisment. N-am spus nici inaltatoare, nici spirituala. Ci doar una mai aproape de nivelul lor intelectual.

Oferta e atat de mare, gusturile sunt atat de variate. Dar ce se ascunde in spatele foamei atator oameni pentru asemenea emisiuni televizate e mai bine punctat in comentariul ziaristului englez:   „Fanii acestor emisiuni vor continua sa o vizioneze, cu mare bucurie, deoarece samburele lor consta in evadari moralizatoare, ce ne aseaza o oglinda in fata ochilor. […] In ultima decada, britanicii au devenit fericiti sclavi ai hiper-realitatii. […] Realitatea de televiziune si showurile de divertisment din aceasta gama au cucerit inclusiv viata publica si chiar discursul politic. Naratiuni cu titluri incendiare la stiri… […] Confesionalul si monologul au infectat discursul. Psihologia pop si dinamica operei de sapun are intietate in fata dezbaterii intelectuale; Drace, pana si intelectualii simt nevoia sa schimbe o vorba si sa opineze cu copiii pe tema X-Factor. […] Care in primele 6 saptamani, inaintea reprezentatiilor, ii umileste pe concurenti, servind placerilor noastre umilirea si respingerea lor. […] Aceste showuri sunt valve de scurgere, autostrazile evadarii noastre din realitate in fantezie. Putem chiar actiona impulsiv, in baza neplacerii noastre viscerale, apasand butonul rosu sau prin mesaje text. Avem oarecare control (sau mai bine zis iluzia controlului) si putem opri concurentii din reprezentatia lor de dans ori cantec sau sa-i punem in situatia de a manca rahat de crocodil. […] E un ridicol concurs al vanitatii umane.”

Lanturi de librarii dau faliment. Pe nume Borders. Granitele. Limitele normalului si firescului au fost demult depasite. Activitatea paranormala este subiect de publicitate pe autobuzele rosii etajate si aproape orice semn din existenta actuala a individului pe pamant vestic occidental, asta pentru cine are ochii mintii sa vada, are o conotatie intunecata, de la bizar la luciferic.

Iar emisiunile de divertisment TV nu fac exceptie. In fotoliu, telespectatorul comuta pe pilot automat, de la constiinta vie la nerozia digerabila. E tot ceea ce mai poate cu adevarat digera. E un semn al degradarii noastre, al dezumanizarii si imbecilizarii spiritului uman. Aproape o jumatate de natie e cu ochii pe doi irlandezi de 17 ani, John si Edward, cod de piata Jedward, cu frezele lor ridicole, vopsite si electrocutate, in reprezentatia lor tipator de ridicola, lipsita de talent dar aplaudata frenetic, eventual chiar cu lacrimi in ochi.

Jedward au fost „eliminati” dar sunt reincadrati cat ai clipi in I’m a Celebrity…, luand parte la gogomania din jungla. Caci sunt deja celebritati. Aceasta e sub-cultura zilelor noastre si – din punct de vedere al telespectatorului roman – samburele ce a servit drept produs de import peste ani in virtualul din preajma Carpatilor.

Iar pentru cei ce-si spun ca tot ar fi mai atractiv decat „natangul” fotbal, sa stea linistiti. Cu cat a crescut oferta, cu atat admiratorii jocului de-altadata au pasit inapoi, vizionand cu pipeta.

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.

Ziua 178. Csaba si-a urmat inima

iunie 23, 2009

 

Gorgie Stand, peluza din preajma strazii cu acelasi nume, la arena Tynecastle a lui Hearts

Gorgie Stand, peluza din preajma strazii cu acelasi nume, la arena Tynecastle a lui Hearts

Dupa precedenta descindere in jumatatea “verde” a Edinburghului, la Hibs, am dat o raita pe la rivala locala Heart of Midlothian, mai batrana cu un an, cu o arena Tynecastle inzecit mai invechita si cu 80 de locuri mai mica decat Easter Road, dar cu mai multe trofee la activ si impulsionata de ambitiile lituanianului Romanov si talentul ultimului sau recrut intre antrenori, secuiul Csaba Laszlo din Odorhei.

Biserica sta de straja si la Tynecastle, in intrandul de pe Gorgie Road spre stadion. Un obicei in insula...

Biserica sta de straja si la Tynecastle, in intrandul de pe Gorgie Road spre stadion. Un obicei in insula...

La izvor a fost Sir Walter Scott, un fiu al Edinburghului, poet si nuvelist istoric, cu ale sale Ivanhoe ori Rob Roy dar si Heart of Midlothian, scrisa in 1818 drept a doua serie din povestirile “Tales of my landlord”. Creativul Scott ramane pe bancnotele lirei scotiene iar Heart of Midlothian, devenita initial o sala de ceremonii, receptii si baluri din capitala Scotiei, e numele purtat din 1874 de clubul de fotbal al “maroniilor” de pe Gorgie Road, din sud-vestul Castelului orasului.

Tribuna a doua a lui Hearts, Wheatfield Stand. Lanul de grau. Ultima oara "Inimile" au cules roade in 2006...

Tribuna a doua a lui Hearts, Wheatfield Stand. Lanul de grau. Ultima oara "Inimile" au cules roade in 2006...

Midlothian e zona centrala a regiunii Lothian iar Heart of Midlothian e inima locului. Conturul visiniu-maroniu al inimii e pe caldaramul cu piatra cubica al celebrei Mile Regale ce leaga in inima Edinburghului Resedinta Majestatii Sale in Scotia de castelul cetatii, traditia istorica fiind ca locuitorii urbei sa scuipe in acel loc, la intrarea in Catedrala St. Giles, in semn de dispret pentru raufacatorii urbei. In zilele noastre, e un gest purtator de noroc iar, in cazul fanilor lui Hibs, un motiv de luat peste picior rivalii din celalalt capat al urbei, care, initial, pe cand Hibernian era fondata un an mai tarziu, se opuneau aparitiei acesteia in peisajul fotbalistic: “Noi mai trecem pe-acolo sa scuipam pe Hearts”. Hearts, cum e alintata pe scurt Heart of Midlothian. Inimile.

Aceeasi tribuna Wheatfield. Nu prea are fata de Europa Cup

Aceeasi tribuna Wheatfield. Nu prea are fata de Europa Cup

De fapt, continuand mistoul, suporteri ai lui Hibernian mi-au spus sa ma grabesc sa vizitez Tynecastle, arena lui Hearts, nu de alta dar “va deveni curand supermarket Tesco”. Adevarul e ca dupa locurile 3 obtinute in 2003 si 2004 in Scottish Premier League, stramtorata financiar, Hearts a fost la un pas de a vinde stadionul pe care joaca din 1886, doar sosirea omului de afaceri lituanian Vladimir Romanov in februarie 2005 schimband datele problemei.

Armele din Tynecastle, pubul visiniu din colt. Aici se strang fanii de vita veche

Armele din Tynecastle, pubul visiniu din colt. Aici se strang fanii de vita veche

Fostul militar sovietic achizitiona initial 29,9% din club, acaparand 80% pana la finele respectivului an, pe cand, cu fraiele preluate, ii demitea pe rand pe George Burley, ex-international scotian, actualmente selectioner al “cimpoierilor”, si pe englezul Graham Rix. Chiar si in aceste convulsii, cu compatriotul Ivanauskas la carma, care n-avea nici el sa reziste prea mult, Hearts devenea vicecampioana in 2006, castigand la lovituri de departajare si finala Cupei Scotiei, dupa 1-1 cu Gretna, a saptea din palmares. Heart of Midlothian era primul club dupa Motherwell, din 1995 incoace, care sa sparga monopolul Rangers – Celtic al primelor doua locuri.

Urmati-va inimile, e indemnul clubului adresat fanilor, la casele de bilete

Urmati-va inimile, e indemnul clubului adresat fanilor, la casele de bilete

Asadar, din start, Romanov a fortat sa readuca “Inimile” in prim-plan, la gloria altor doua perioade fructuoase din istoria clubului pitit pe stradutele din preajma arterei Gorgie Road. La inceputuri, Hearts cucerea doua titluri nationale, in 1895 si ’96, plus de patru ori Cupa Scotiei, celelalte doua campionate castigandu-le in 1958 si ’60, in perioada lui Alfie Conn, Willie Bauld, Dave Mackay ori Alex Young.

Tribuna principala de la Tynecastle Stadium, cu sigla "Inimii de Midlothian"

Tribuna principala de la Tynecastle Stadium, cu sigla "Inimii de Midlothian"

Despre ultimul, asemuit cu Nureyev de englezul Jimmy Greaves, am citit in suplimentul sportiv al cotidianului The Scotsman, fostul star al lui Hearts fiind recreionat in ajunul finale Cupei Angliei, Chelsea – Everton, ca ex-jucator al “albastrilor” din Liverpool. In acele pagini era inserat si cliseul de arhiva cu managerul Alex Totten prezentandu-se in “fusta“ kilt pe banca lui Falkirk la ora finalei Cupei Scotiei din 1997, intr-o avancronica a ultimului act de pe Hampden Park, Rangers – Falkirk 1-0, saptamanile trecute.

Fotbalul scotian, inedit, cu o puternica pecete a locului si obiceiurilor, dar cedand nevoilor si intereselor economice, comerciale, financiare. Arena Tynecastle o fi ea veche, poate cea mai demodata dintre cele vizitate in Regat, cu 17.420 locuri inghesuite numai Domnul stie cum sub structurile metalice visinii contrastand cu biserica de pe colt si casele vechi din zona, insa magazinul de prezentare al clubului, din centrul comercial al “buricului” orasului, e ultramodern si cu de toate. Cu colajul vicecampionilor din 2006, cu elenul Fyssas ridicand Cupa, cu DVDul cu John Robertson si ale sale 9 goluri impotriva rivalei Hibs din totalul sau de 214, recordman all-time al lui Hearts, cu difuzarea la nesfarsit pe ecrane a unui succes cu 1-0 la “dusmana” Hibernian si mai ales cu tricourile de prezentare pentru noua editie de Europa Cup.

DVDurile cu golurile lui Robertson te intampina in magazinul lui Hearts

DVDurile cu golurile lui Robertson te intampina in magazinul lui Hearts

Caci clasandu-se din nou pe locul 3, pe podium, chiar cu sase puncte din cele 6 jocuri disputate cu marile Rangers si Celtic, Hearts se va alinia in competitia inlocuitoare a Cupei UEFA, si asta la carma cu un secui din Odorhei, Csaba Laszlo, nascut la 13 februarie 1964 si lansat la mijloc cu Progresul local.  Din Uganda, Csaba si-a ascultat inima si a raspuns apelului lui Romanov, preluand-o pe Hearts in 11 iulie 2008 si eliminand-o cu 2-0 pe Hibs din Cupa Scotiei chiar la Easter Road, exact dupa o jumatate de an, in 11 ianuarie ’09. Csaba isi urmeaza sufletul, cum frumos e sugerat fanilor intr-un poster de la stadion, “Follow Your Hearts”, si rasplata a venit sub forma titlului de Antrenorul Sezonului in prima liga.

O alta legenda a clubului, Willie Bauld, are "particica" sa din tribuna I

O alta legenda a clubului, Willie Bauld, are "particica" sa din tribuna I

Iar Romanov incearca sa prinda pasul cu reusitele echipei. Pe masa consilierilor locali e planul sau de a “roti” amplasamentul terenului de la Tynecastle cu 90 de grade, stramutarea tribunelor generand déjà reconstructia scolii locale pe cealalta parte a stradutei si convingerea locatarilor din sirul de cladiri de pe Gorgie Road, ce mascheaza arena ca o cutie de sardine, sa-si gaseasca loc, cu banii primiti, in alta parte, aproape de “Inimi”. Acolo, pe colt, e si visiniul pub “Tynecastle Arms”, iar peste drum, tot visiniu, “Robertson’s”. Al golgeterului. Cu vitrina anticariatului din preajma expunand cartea “Viata secreta a lui Laszlo, contele Dracula”.

Laszlo nu e conte, nici Dracula, ci pe podium cu Hearts

Laszlo nu e conte, nici Dracula, ci pe podium cu Hearts

Stand in fata vechii tribune principale a arenei Tynecastle, reconstruita in 1914 si cu acoperis inca de lemn, si incluzand sectiuni in onoarea lui Bauld si Robertson, imi spun ca Romanov va avea nevoie de mai mult decat cele 9 milioane, record, primite in 2007 de la Sunderland pe portarul Gordon, pentru a contura indraznetul proiect.

Iar Csaba va avea nevoie de mai mult decat un secret si de o mie de “Inimi”-Hearts pentru a rezista capriciilor balticului si a-i aduce pe “Maronii” macar in postura din 1965, cand, pierzand cu 2-0 si implicit si titlul, la media de golaveraj, in fata invingatoarei Kilmarnock, au fortat trecerea la departajarea prin diferenta de golaveraj. Hearts n-a mai fost de-atunci atat de aproape…

Pe ecrane, in magazinul clubului, Hibs - Hearts 0-1. Motiv de mandrie locala

Pe ecrane, in magazinul clubului, Hibs - Hearts 0-1. Motiv de mandrie locala

Hearts, castigatoare a Cupei Scotiei, la penaltyuri, in 2006. Ultimul triumf notabil

Hearts, castigatoare a Cupei Scotiei, la penaltyuri, in 2006. Ultimul triumf notabil

Ziua 86. Despre romani in Noua Europa

martie 17, 2009

A cutreierat lumea, producand documentare de calatorie dintre cele mai atractive si insolite. Serii intregi. Ne-a servit inconjurul globului pe micul ecran, interactionand si comunicand cu localnicii, dezvaluind obiceiurile locului, traditii si curiozitati. Productiile video au fost dublate de inregistrari audio si publicatii. Michael Palin, un Marco Polo modern, pasii fiindu-i urmati de camera de filmat.

Ultima productie, The New Europe, este rezultatul pelerinajului sau spre partea estica a batranei Europe. Si-a inceput reportajul trecand muntii din Italia in Slovenia, si la un moment dat a ajuns si in Romania, din Moldova.

Pana acolo, o vorba despre aceasta Noua Europa. Este Noua doar in masura in care au dorit producatorii sa creioneze partea estica a batranului continent intr-un context socio-politic, raportat la Vechea Europa, cea cu Cortina de Fier si Zidul Berlinului. Poate doar asa de la Kaliningrad si pana la Tirana se poate vorbi de Noua Europa, caci altfel e veche de cand… lumea. Deja din titlu se ofera anumite conotatii.

Si chiar ar mai fi ceva, legat de perceptia Occidentului despre estul Europei. Odata, un polonez mi-a spus raspicat ca e din Europa… centrala. Adevarat. Europa se intinde de la coasta Atlanticului pana la Urali si tot „blocul” asa-zis estic e de fapt situat in centrul continentului, doar ca unora la e mai comod si convenabil sa puna eticheta „est”. Suna mai altfel, mai ales in contrast cu Vestul… salbatic. Deci si Noua Europa si est-europenii sunt clisee repetate la nesfarsit de unii, in folosul lor.

Deci… Cand sa se desparta de Moldova si sa intre in Romania, in cuvintele sale de incheiere, autorul a ales sa-i zugraveasca pe moldoveni comparandu-i cu romanii, conform caracterizarii facute noua de un interlocutor de-al sau din Republica. Indirect, moldovenii au „iesit” bine, neavand tarele puse in carca vecinilor lor… Portretizarea pe care le-a oferit-o romanilor? Ei bine, sunt sly, superficial and duplicitous. Vicleni, neseriosi, superficiali si duplicitari. Nu-i voi infiera opinia cu crunta manie proletara. Vizionandu-i parte din seriile de documentare de calatorie si rasfoindu-i impresiile, nu-mi amintesc insa sa fi intalnit o creionare la fel de ascutita a vreunei natii. In vorbele puse in gura companionului sau, ne va fi vrut poate binele, sa ne urecheze in privinta unor trasaturi de caracter si sa ne imboldeasca a-i dovedi contrariul. Orice s*** in f*** e un pas inainte, isn’t it?

Palin, ajuns apoi in Romania, s-a putut convinge in privinta caracterizarii oferite de moldovean, si n-a renuntat la publicarea vorbelor acestuia.  Daca nu l-a cenzurat, inseamna ca l-a aprobat tacit. Sau nu? Dar nu puteai tu, Michael, sa-ti faci o idee, asa, dupa capul tau? La cati oameni ai intalnit in pelerinajele tale, ai fi suficient de bun sa-ti dai cu parerea, cum sunt unii sau altii pe acest pamant, sub acelasi soare.

Dar cand e scris negru pe alb, te pune pe ganduri. Un lucru e cert. Generalizarile sunt intotdeauna interpretabile. Dar, la fel, n-ar trebui sa extrag din context o simpla caracterizare, in conditiile in care cercetarea si documentarea sa pe teren au implicat un volum masiv de informatii. In prelucrarea lor, nuantele pot fi usor voalate. Asadar am aflat cum ne vad unii in schema Noii Europe.

Si ca sa sar de la Ana la Caiafa, in 2000 Ganea a transformat un penalty pentru a elimina Anglia de la Euro dar in 2008 Mutu a ratat tot spre final un penalty, cu care ar fi trimis Italia acasa de la Euro. Poate ca in opt ani reprezentanti de-ai nostri pe continent au degenerat in a fi mai superficiali. Au dat cu piciorul sansei. Sa stie oare Palin mai bine? Oricum, e de citit si urmarit, ca sigur e mai greu sa ne vedem de barna din ochi…

Ziua 84. Mereu o scuza, mereu o frustrare

martie 17, 2009

Nu m-am aruncat, asteptand reactiile. Iar iesirea lui Sir Alex Ferguson n-a facut decat sa confirme o stare de fapt din fotbalul zilelor noastre. Venind din partea scotianului, ale carui vorbe cantaresc foarte greu, antrenorul lui Manchester United fiind considerat drept cel mai influent om intre personalitatile sportive britanice conform unei analize intocmite de un mare cotidian londonez, alte comentarii ar fi de prisos.

Dar despre ce este vorba? Ei bine, foc si para dupa surprinzatorul Manchester United – Liverpool 1-4, Fergie a declinat sa ofere declaratii la finele jocului postului detinator al drepturilor de televizare, delegandu-l la microfon pe secundul Mike Phelan si totodata criticand aspru canalul prin satelit Sky Sports pentru programarea derbyului la ora 12,45, convenabila difuzorului. Cat se poate de adevarat…

Calendarul competitional si fotbalul in sine sunt subordonate in ultimii ani tot mai evident intereselor televiziunilor platitoare de bani grei pentru a-si asigura drepturile de transmisie. M-am plictisit si i-am plictisit si pe altii repetand despre etapele de campionat din Albion, nu ca pe vremuri, sambata de la trei, ci si la amiaza, apoi spre seara, deseori cu doua meciuri la ore diferite si duminica, plus unul lunea seara, ca tacamul sa fie complet. Dar iata ca si antrenorul campioanei Albionului si a Europei a sarit ca ars, estimand ca ziua si ora de disputare, sambata la pranz, i-au oferit un rastimp prea scurt de recuperare dupa jocul de Champions League de miercuri seara, 2-0 cu Internazionale.

Intr-adevar, „Diavolii rosii” au avut la dispozitie aproximativ doar 63 de ore intre fluierul final al returului optimii de finala din cupele europene si startul unui derby cu mari semnificatii in Premier League. Comparativ, Liverpool, care a jucat marti seara, tot acasa, cu Real Madrid, a avut 24 de ore in plus de recuperare.

E drept, exista o oarecare ipocrizie in iesirea lui Ferguson. Oare s-ar mai fi ratoit astfel scotianul daca eroarea lui Vidic, la 1-0 pentru United, si apoi eliminarea din joc a sarbului, in minutul 77, pentru faultul din care Liverpool s-a distantat la 3-1, n-ar fi contribuit decisiv la rasturnarea soartei meciului? Greu de crezut ca daca United ar fi inghetat scorul la 1-0, Ferguson n-ar fi venit in fata camerelor de filmat si sa faca referire la meci sau la orice altceva decat o hiba in  abordarea difuzorului.

Mai mult, protestul sau mut are si mai putina acoperire daca notam ca traditia jocurilor recente intre cele doua rivale din nord-vestul Angliei este ca ora lor de incepere sa fie in general 12,45, la recomandarile politiei. Logica e simpla. Orasele sunt despartite de o distanta nici ca de la Arad la Timisoara si un timp prea indelungat la dispozitia fanilor, intr-o zi de weekend, pentru a consuma in baruri bauturi alcoolice, omorand timpul in asteptarea partidei, ar genera un cocktail periculos in contextul rivalitatii absolute intre cele doua cluburi. S-a tot intamplat, e drept, de cand cu Sky preluand in ’92 drepturile de difuzare, ca fie la Old Trafford, fie la Anfield, derbyul dintre United si Liverpool sa fie un „lunch kick-off”, mai pe inteles cu lovitura de start la pranz. Ce era asadar nou pentru Fergie si de cate ori pana acum United n-a avut timp insuficient de recuperare dupa mult prea multele dispute din Champions League, de la mijloc de saptamana?

Nimic nou dar la un esec de asemenea proportii, un antrenor de succes isi poate oferi larghetea de a arunca imbufnat cu jucariile din tarc. Nu i s-a mai intamplat lui Fergie la Old Trafford din 1 ianuarie 1992, in ultimul sezon inaintea lansarii Premier League, cand QPR i-a administrat un acelasi 4-1 ce s-a dovedit a fi decisiv in lupta pentru titlu, transata la potou de Leeds United, o alta rivala de moarte, in dauna „Diavolilor” din Manchester.

Scuza lui Ferguson e asadar oarecum neintemeiata iar victoria lui Liverpool e poate raspunsul lui Benitez la comentariile in replica ale scotianului, dupa ce spaniolul avea o neasteptata si neprovocata iesire la adresa lui Fergie si a lui United, intr-o conferinta de presa inaintea jocului „Cormoranilor” cu Stoke City. Iar unii sugereaza ca lui Benitez de acolo i se trage, din acel atac verbal avandu-l tinta pe Ferguson, dupa care Liverpool, coincidenta sau nu, a inceput sa risipeasca puncte si sa cedeze initiativa celor din Manchester, care aveau ulterior sa preia sefia. Doar timpul ne va dumiri dar s-ar putea ca raspunsul lui Benitez de sambata, un 4-1 fara echivoc, sa fi venit prea tarziu.

Culmea ironiei, si in vorbele din ianuarie ale spaniolului, si in tacerea de sambata a scotianului, exista pana la un anumit punct o marja de adevar. Cat e insa „coloana vertebrala” si cat e razboi psihologic, la latitudinea fiecaruia sa estimeze…

Si pentru ca am pomenit de acel Stoke City – Liverpool de a doua zi, incheiat cu un putin anticipabil 0-0, ca si in tur, la Anfield, s-ar putea spune ca Benitez a dat Regina victoriilor tur-retur asupra campioanei United pe pionul remizelor cu nou-promovata Stoke. Ce fraieri, vor zice unii, si cam asa e…

Apropo de Stoke – Liverpool, un fan al „Olarilor”, Stephen Foster, a scris cartea „Din erou al clasei muncitoare, cazut in oribila dizgratie”, niste memorii din anii ’80 punctand cu umor si autoironia fanilor lui Stoke intr-un joc cu Liverpool, la scorul de 6-0 pentru „Cormorani”. „Hai, ca se poate!” E-ga-la-rea! N-a fost sa fie… 8-0.

Stoke City avea sa retrogradeze, fundasul Lee Dixon avea sa-i fie inhatat pe bani marunti de Arsenal, iar Foster avea sa rememoreze peste ani, cu zambetul pe buze, o soarta de deplans la vremea respectiva. Cineva i-o fi pus insa atunci gand rau lui Liverpool, de unde si „dubla” 0-0 din actualul sezon. Sa supravietuiasca Stoke cu cele doua puncte? Sa fi pierdut Liverpool titlul cu respectivele patru puncte risipite?

De urmarit… Si inca-o vorba sa va mai zic, legat de tacerea lui Ferguson. Cam tot pe-atunci, la mijlocul anilor ’80, mai exact in martie ’86, se intampla ca londoneza Chelsea sa castige intr-o sambata la Southampton iar Man’City, in aceeasi zi, sa revina de la 2-0 pentru un draw cu rivala locala United, doar pentru ca duminica, peste 24 de ore, Chelsea si Man City sa-si dispute pe Wembley finala Full Members Cup: 5-4 pentru londonezi.

Morala, acum peste doua decenii, jucatorii luptau pentru titlu si onoruri la intervale de nici 24 de ore. Acum, platiti insutit mai mult, li se ia apararea de antrenori nemultumiti de pauza de miercuri pana sambata. Pentru doua, cel mult 3 jocuri pe saptamana, unii incaseaza bine peste 100.000 lire sterline in 7 zile. In anii ’80, era vorba de cateva sutici…

Iar de la scuza din fotbal, la frustrarea din rugby…

O frustrare Hexagonala

Anglia – Franta, in Turneul celor 6 natiuni, macar pe hartie, parea o disputa foarte echilibrata. Dar 29-0 la pauza! Iar apoi chiar 34-0. La care Cocosul galic, intr-o rabufnire de orgoliu, a reusit un eseu… 34-5. In comentariul in direct de pe Twickenham, pe BBC, s-a vorbit nici mai mult nici mai putin de dezamagirea si frustrarea Angliei de a nu fi incheiat jocul cu rubrica punctelor incasate imaculata. S-a amintit de scaderea de turatie dupa pauza… De parca ar fi jucat contra Finlandei, sa zic asa. De parca urcusul la 34-0 nu fusese o mare performanta in sine, in conditiile in care Anglia pierduse deja doua jocuri in Turneu iar Franta castigase doua.

E ideal sa tinzi spre perfectiune, dar uneori e nevoie de o doza de realism. Si apropo de Turneu, sponsorul sau oficial e tocmai RBS, Royal Bank of Scotland. O institutie financiara cu uriase probleme, care recent a fost salvata de la faliment cu bani de la bugetul statului britanic. Din platile contribuabililor. Cu alte cuvinte, fie ei amatori de rugby ori nu, fie sictiriti de sport in general si pasionati de arta, insularii sprijina acum indirect competitia sponsorizata de banca intrata la apa.

Dar in rugby nu doar comentatorii vor la zero iar sponsorii au probleme, ci si starurile din prima liga engleza, Guiness Premiership, sunt racolate de competitia similara din Franta, cu contracte mai generoase, de nerefuzat.  Toate bune si frumoase intru intarirea primei ligi franceze de rugby in detrimentul altora, cam dupa modelul Premier League in fotbal, insa poate tocmai aici se regaseste explicatia esecului Cocosului Galic pe Twickenham: 10-34! Valoarea scade, sa luam de la altii…

Si inca una buna din rugby… Poate de vina o fi criza, poate concurenta cu Turneul celor 6 natiuni. La jocul Nottingham RFC – Exeter Chieftains, din National League One, a doua liga engleza de rugby, organizatorii au umplut tribunele cu 1.000 de… papusi gonflabile. Asistenta astfel s-a dublat pe Meadow Lane dar trupa din orasul lui Robin Hood tot a cedat, cu 15-14. Iar cuferele clubului n-au inregistrat incasari mai mari. Ba din contra… Cat sa fi costat papusile, dichisite cu peruci si tot tacamul? Oricum, imaginatie…

Ziua 76. The Damned United starneste controverse

martie 8, 2009

Zilele acestea am sarbatorit Ziua Mondiala a cartii. Luna aceasta are loc premiera ecranizarii cartii The Damned United, o istorie romantata a celor doar 44 de zile ale lui Brian Clough la carma campioanei de-atunci a Angliei, Leeds United. Iar unii spera ca filmul sa-i faca dreptate apreciatului antrenor, „sifonat” in carte.

Se intampla in anii ’70, ca Brian Clough, deja incoronat campion al Albionului la carma lui Derby County, sa accepte provocarea de a prelua proaspata castigatoare, o trupa de duri cu capete tari la propriu si la figurat, „albii” de la Leeds United, in frunte cu scotianul Bremner. Dar Clough a pierdut rapid haturile vestiarului si simpatia cu lingurita a starurilor lui United, mariajul de scurta durata sfarsindu-se cu usi trantite.

Conform familiei regretatului manager, cartea i-a facut un urias defavor lui Brian Clough, zugravindu-l in niste ipostaze de nerecunoscut pentru Barbara, sotia sa, si Nigel, unul dintre copiii sai, astazi manager de viitor la divizionara secunda Derby County. Nu doar cei doi spera ca ecranizarea sa-l puna in alta lumina pe antrenorul cu statui prin centrul si nord-estul insulei. Si se pare ca filmul The Damned United, in care Charlie Sheen il joaca pe Clough, pare a-l creiona pe reputatul tehnician in alte culori.

Cert e ca la Leeds a fost o mare inclestare de personalitati si, ca de obicei, antrenorul a platit cu slujba. Nu ca a pierdut prea mult. Peste putini ani, Nottingham Forest devenea campioana a Europei sub bagheta lui Clough. In vreme ce Leeds, cu toate garniturile ei de temut, a fost peste ani in general echipa de pe locul doi. The Damned United.

Non-europenii marcatori in weekendul de Cupa Angliei

Deloc damnati, campionii de la Manchester United n-au limite in ascensiunea lor spre o salba anuala de trofee. Ultima escala, Craven Cottage, in Fulham, pe malul Tamisei: 4-0 in sferturile Cupei Angliei, chiar si fara alde Berbatov, Ronaldo, Giggs ori Scholes. La pas. Infricosator. Cine le sta in cale si pe ce front? Masinaria de fotbal a lui Sir Alex Ferguson e o demna campioana a Europei.

Chiar si cu cateva rezerve, United fara Damned defileaza momentan in Cupa Angliei. Semifinala va fi o alta propozitie dar dorinta revansei dupa finala pierduta in 2007 datorita unicului gol al lui Drogba e probabil cu atat mai mare. In orice caz, nu mai e ca in editia trecuta, cu semifinale neasteptate, gen West Brom – Cardiff City, ci dueluri intre cluburi de top cu carti de vizita etalon in F.A. Cup. Competitia castiga in greutate insa pe seama cresterii decalajului intre pluton, cluburile medii sa zicem, si detinatoarele monopolului jocului in Premier League. E in detrimentul jocului usurinta cu care una ca United jongleaza fie si cu rezerve sau noi aparitii in prima echipa in finala de Cupa Ligii sau „sfertul” F.A. Cup…

Nu doar United fara Damned s-a calificat insa la pas si fara gol primit in semifinalele celei mai vechi competitii fotbalistice mondiale. Fulham – Man United 0-4, Coventry – Chelsea 0-2 si Arsenal – Burnley 3-0 (un joc din optimi) este tabloul complet al dominatiei reprezentantelor careului de asi din Premier League in F.A. Cup. Ce altceva in comun au avut insa aceste dispute? Ei bine…  Argentinianul Tevez, de doua ori, coreeanul Park, plus Rooney, au inscris pentru United. Ivorianul Drogba si brazilianul Alex, pentru Chelsea. Iar un alt ivorian, Eboue, un alt brazilian, Eduardo, naturalizat croat, si mexicanul Vela, pentru „Tunari”. Cu exceptia baiatului din Liverpool, Wayne Rooney, celelalte 8 goluri ale favoritelor au fost reusite de tineri fotbalisti de pe alte continente decat Europa, intr-o competitie K.O. pornita la drum in 1871 in Albion. Un alt exemplu elocvent al globalizarii…

In fine, Everton a intors de la 0-1, acasa, in fata lui Middlesbrough, calificandu-se si ea in semifinale, al caror program este Arsenal ori Hull City – Chelsea si Manchester United – Everton, jocuri programate in 18 si 19 aprilie, pe Wembley. O noua finala Chelsea – Man U, ca in 2007? N-ar fi exclus…

Ziua 59. Cimpi filmeaza pe-ascuns la arene

februarie 18, 2009

Poti spune c-ai dat menire unei zile vizionand Gandhi, c-a meritat o alta lecturand „If”, acel daca al lui Rudyard Kipling, ca ai mai deslusit ceva incepand „Animal Farm”, nuvela satirica publicata de alias George Orwell in august ’45, ori daca ai dat o raita pe la gradina zoologica, in cautarea unor raspunsuri de natura existentiala.

Uneori insa, umorul electronic, surogat ce ne tine inlantuiti intr-o lume virtuala si ne muta minutele si orele vietilor noastre in fata unor afisaje infiintandu-se de la mii de kilometri distanta, iti poate macar salva o zi si smulge un prelungit hohot de ras.

Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,
 Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
 A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
 Tot circulă o vorbă, deloc adevărată,
 Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
 Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!
 Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
 Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!
 Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
 Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?
 Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?
 Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?
 Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,
 Ca să scornească arma distrugerii în masă?
 Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,
 E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
 Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,
 Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii…
 N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
 Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!
 Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
 Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,
 Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
 În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
 Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
 Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
 Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
 În obştea maimuţească vreun cocotier privat,
 Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
 Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.
 Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,
 Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.
 În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,
 Devine şef acela viteaz, agil, deştept,
 Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,
 De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.
 Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,
 Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.
 Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!
 Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,
 Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
 Nebuni după putere şi după bunăstare!
 De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
 Contează doar averea şi înmulţirea ei.
 Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
 O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
 La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
 Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
 Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
 N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator.
 Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:
 La noi nu se întâmplă război religios,
 Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
 Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,
 Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,
 Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.
 E-adevărat că omul, acest biped gunoi,
 Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!

Norocul ei, maimuta din neamul anecdotic nu s-a dus la sfat pe-o creanga dupa ce scurtase din umbra, de pe o alta, cu o camera ascunsa, transhumanta la un meci de fotbal, altfel ar fi fost ea si mai afectata.

Se inghesuie oamenii spre stadioane, isi golesc buzunarele in magazinele de prezentare, se incoloneaza la porti, isi intorc toate buzunarele pentru bilete si tichete, isi aduleaza in cor idolii, ling o bere cand acestia se retrag din arena, apoi se inghesuie spre iesiri huiduind sau inaltand triumfator pumnul, se rasfira pe la casele lor, citesc clasamentele si contul subtiat de regele fotbal, asculta radioul si afla de favoritii lor busind Ferrari de bordura sau alt bolid in sant ori agresand sexual prin cluburi de noapte, se intreaba din banii cui isi permit vedetele asemenea lux, primesc telefoane de la amicii plangandu-se de raportul dintre pretul abonamentului transmisiei televizate a jocului si calitatea partidei, si se trezesc a doua zi la prima ora sa mai stranga un banut si din care talentatii sa se joace in nesfarsitele ore dintr-o saptamana cu cel mult 180 de minute de fotbal. Cerere si oferta. Paine si circ. Descendenti?

Ziua 40. Le zboara rotile, inclusiv Planetei Hollywood

ianuarie 30, 2009

E la ordinea zilei si sa scriem, trancanim si sa ne vaitam despre criza. Sa ne crizam. Sa ne panicam aidoma unui sofer caruia i s-a inecat motorul tocmai pe trecerea de cale ferata si luminile glontului de rapid japonez il orbesc deja. Buuuuuuuuuummmmmm!

Dar de ce ne-am complacut, legati la ochi si ignoranti, in anii cand doar ni se parea ca treburile merg ca pe roate, sa nu constatam ca in multe tari de pe lumea asta copii mor de malnutritie in medie la intervale de nici un minut? Ceva era demult putred rau in Danemarca, numai ca snobismul cu miros fin, ochelari fumurii pe nas si volanul din piele de crocodil altereaza simturile si lasa loc doar de egoism si o automultumire inchipuita, ridicand Sinele la rang dumnezeiesc. Toata lumea sa traiasca numai noi sa nu murim. 

Nimic nu e ceea ce pare a fi… Aparentele inseala si faptul ca ni se inoculase ca societate dezvoltata sa ne asteptam si sa pretindem a le avea pe toate, nu implica si a ne fi asumat aroganta si iresponsabilitatea de a grebla toate darurile cu mina ca ni s-ar cuveni din start si fara discutii. Ei bine, prin Africa orientala si nu numai viitorii atleti se calesc mergand sau alergand zilnic kilometri in sir pana la prima sursa de apa potabila, pentru a se aproviziona peste zi cu o necesitate vitala a vietii pe pamant. Apa… Pana si apa e pe terminate, vrem – nu vrem si chiar daca, aidoma soferului, nu vedem inca luminile altfel orbitoare ale trenului – glont. Invartim ignoranti robinetul, fara a clipi la curgerea apei. Pentru milioane, o picatura e diferenta intre a fi si a nu fi maine pe Pamant.

Nu trebuia sa fim mari analisti economici ci era nevoie de nitel bun simt si realism pentru a percepe ca totul parea a fi prea bun pentru a fi adevarat si ca tsunamiul se apropia. Credite cu larghete, limuzine, asta si cealalta, de toate, ce mai, dorintele si limitele stersesera granitele. Societatea de consum, adevaratul motor si nu altul al emanciparii si totodata inrobirii noastre, se infatuase si daduse in foc. Nu cursul in limba engleza de micro si macroeconomie urmat la Politehnica la inceputul anilor ’90 mi-a deschis ochii in ultimii aproape 5 ani ca luminile trenului glont se tot maresc. Aaaaa… alarmist, pesimist, nu stie ce vorbeste, asta-i prost de-a binelea, ce-ai nenica?

Robinetul pare a fi secat. Nu se putea la nesfarsit ca in carca a sute si sute de milioane in asa zisa lume a treia, producand in conditii sclavagiste tricoul cu eticheta de firma, alte zeci si sute de milioane de ignoranti consumatori sa-si pompeze snobismul cumparand pe nimic, pe finfirici, acelasi produs cu sudoare cusut. Economii datoare vandute chiuiau pe inspumata coama semeata a valului, fara a le pasa de consecinte. Vremea decontului se apropie. Sumbru. Si pudratii sunt furios de mirati. Cad mastile si fardul se scurge…

Ei bine, s-a lasat frigul. Aud vorbindu-se romaneste, ca vai draga o sa inghetam aici, inghesuindu-se cu multimea in preajma covorului rosu pe care neroada industrie de divertisment impinsese „starurile” ultimei alienante productii cinematografice. Aaaaaaaa, Aaaaaaaa, isterie patetica… Uite-i! Pe care sa-i uit, draga!?

Un colt mai la deal, doua strazi mai incolo, un magazin candva scaldat in lumina aducea acum cu o grota hidoasa. Petece de hartie te informau din vitrinele golite de iluzii ca locul e de inchiriat. Zeci de ani Planet Hollywood, magazinul fantasticei lumi a divertismentului pentru micuti si cei ce-i conduc de manuta, isi deschisese larg usile. Acum sunt ferecate, simbol al vremurilor care bat la usa si vor da curand necrutator buzna.

Si Japoniei ii zboara rotile. A doua economie mondiala a avut o cadere de 10% in decembrie si ramificatiile se resimt peste mari si tari, si in preajma meridianului 0. Fabrica Honda de la Swindon, printre multe altele, si-a inchis azi portile pentru macar 4 luni de zile. Zboara rotile industriilor, zboara rotile comertului, consumerismului desantat. Apoi vor cadea puntile, se vor dezintegra bordurile si asa mai departe. Cititi semnele si cercetati informatiile reale, nu la sursele de convenienta cu care lenes ne-am adaptat, ci la cele veridice – dar e nevoie sa cauti atent pentru a gasi! – si vom intelege ca totul a fost migalos cusut cu ata alba si ca nimic nu e la intamplare in uriasul val devastator si de neoprit care se inalta, se inalta si… intr-o buna zi va cadea de-a binelea.

Pana atunci, mai sunt inca zile ca asta, a patruzecea, care n-a intrat inca in sac, si in care profit sa ating subiectul. Intr-o buna zi, si acesta va fi un lux. Francezii au iesit in strada, islandezii si-au rasturnat guvernul cu focuri iscate in fata parlamentului, grecii se rascoala, lumea de fapt n-a innebunit ci se trezeste la realitate din somnul ratiunii… toate acestea sunt reactia la criza de mult ticluita si pusa la cale. Iar reactia la criza va genera solutia. Iar solutia va fi oferita, in uralele maselor, de aceiasi generatori ai crizei. Sub forma unei noi ordini mondiale. Care se va configura pas cu pas, in cel mai mic detaliu, atingand orice fir de par al existentelor noastre, pana la dezvelirea si inaugurarea oficiala a operei… Pentru multi va fi un soc. Dar nu trebuie sa fi prea mare vizionar pentru a te scuti ulterior de un soc de proportii. Semnele sunt la tot pasul, sub nasul nostru, pentru a fi luate in seama. Vigilenta! De fapt asta a lipsit si romanilor, asta a lipsit atator societati, candva in istorie, pe cand Ceausescu a tot acaparat putere, pana intr-o buna zi, cand ne-a pus in fata faptului implinit: viata de prizonier intr-o tara-inchisoare, colectand sticle si borcane cu cravata in vant, in Duminica de Pasti. Ura! Istoriile invariabil se repeta.

Ceea ce au fost tragedii punctuale, aici si acolo, in raiul pamantesc impurificat de megalomani insetati de putere si posedati de dependenta de a controla, va deveni curand o experienta colectiva a omenirii, noua ordine de zi. 1984 de George Orwell sau Brava Noua Lume de Aldous Huxley, printre altele, creioneaza cu acuratete viitoarele limite. De citit.  

Unui esantion semnificativ de infatuati peste noapte ii era oricum necesara o doza pe masura de a fi mai umili. Unora le-a cazut nasul cu cateva miliarde. Perpetum mobile. Lumea e in permanenta schimbare dar ceea ce pare pentru multi, intr-un nou exercitiu de presupuneri, inchipuiri si nonsalanta data de lenevia mintii, doar o simpla groapa de potential, e de fapt o alunecare abrupta si fara cale de intoarcere spre un nou tip de societate in care zaharelul va fi in portii mult diminuate si rarite. Vrem, nu vrem, adaptarea e cuvantul de ordine. Survival of the fitest. Supravietuirea celui mai puternic. Iar aici nu va mai fi vorba de coltul de piata in industria de jucarele sau impachetat fum, ci pentru codrul de paine si apa de la kilometri distanta. Pare imposibil? Dur, dur… Sa nu ne mai lasam invartiti, cu panglica peste ochi, ci sa ne holbam la adevarul din fata ochilor. Luminile Bullet Train-ului ne fac sa sarim intr-o parte… sau alta. Instinctul de conservare.  

Pan-atunci, s-auzim numai de bine.

Ziua 26. O mie de… carti si o sticla cu vin

ianuarie 17, 2009

O sticla cu vin ascunde mai multa intelepciune decat toate cartile lumii. N-o spun eu. Este o maxima. Chiar, ce mai citim? Ori, sa reformulez, mai citim ceva? Sau ne-am mutat toti pe worldwideweb si ne lecturam unii altora blogurile? Asta pana intr-o buna zi, cand platforma-versiune actuala se va prabusi sub propria incarcatura. Cateodata, si un paianjenis, de prea des ce e, poate duce la un crah.

Dar sa intreb din nou… ce mai citim? Ma tem, pentru ca am citit ca germenii taioasei depresiuni economice ce ni se-arata deja pe la colturi n-au ocolit nici librariile. In lumea anglofila, Library se numeste o biblioteca. Iar librariile se numesc Bookshop. Magazine de carte…

Ei bine, unul dintre lanturile de librarii din Albion a anuntat reducerea locurilor de munca. Librari asistenti, trudind ca furnicile sa aranjeze cartile pe rafturi, in categoriile lor, ori sa le aseze la loc dupa ce amatori cu gandul la portofel le-au rasfoit cat sa-si faca o idee, vor fi maziliti intru echilibrarea balantei comerciale. Mai ingrijorator, vanzarile librariilor au scazut, tocmai in jurul Sarbatorilor, un moment traditional pentru cumpararea cartilor, pentru sine sau apropiati. E in joc din nou si efectul pietei online, cu carti mai ieftine oferite de Amazon. Ar mai fi poate noile aparitii, unele prea comerciale ori in ton cu turnura societatii ultramoderno-tehnologizate, care tind a inunda cartea clasica, de capatai.

Doar in Londra sunt cateva sute de librarii, din lanturile Waterstone’s, Borders, Blackwell’s ori W H Smith. Bransele centrale sunt adevarate labirinturi de carte, raspandite si pe 4-5 nivele…

Va recomand o carte, Tuesdays with Morrie, Zilele de marti cu Morrie, care in samburele ei are multe explicatii la vremurile pe care le traim. Mitch Albom a zugravit perfect viata moderna a unui om de presa dintr-o metropola americana, cu o cariera de succes si responsabilitati familiale, dar caruia ritmul dracesc al existentei ii rapeste insasi bucuria de a trai. Eroul cartii isi regaseste „capul” abia dupa ce se intoarce la „izvoare”, la un profesor din universitate caruia ii sorbise cursurile dar n-avusese intuitia sa-i absoarba si intelepciunea. Prin ochii batranului, in intalniri de marti care initial i se parusera atat de demodate si impiedicandu-l in ceea ce presupunea a fi oranduirea normala a vietii, absolventul si-a redobandit clarviziunea relativ la adevaratele valori existentiale. Martea, cand batranul picura intelepciune din universitatea vietii, tanarul avea timp sa se reculeaga, sa-l asculte si sa inteleaga ca alergatura la nesfarsit pe banda rulanta a traiului modern, jongland in fuga cariera, familia si alte obligatii, nu sunt neaparat elixirul fericirii. Zilele de marti cu Morrie, de Mitch Albom, un minunat companion, nici prea greoi, nici prea lung.

Incerc sa inchei Waiter’s rant, inceputa in decembrie. Autorul e anonim, zugravind in cele mai mici detalii, prin intamplarile reale dintr-un restaurant new-yorkez, fata nevazuta a unei banale iesiri la o masa in oras. Toate ticurile, tertipurile si ciudateniile unei industrii care-ti pune sub nas roadele preparate ale pamantului respectiv ale unor consumatori care uneori pretind si Luna de pe Cer. Am ras de cateva ori cu lacrimi, asa incat am mai lasat cateva si pentru ianuarie…

Intr-un fel, ar putea fi un dus rece pentru rasfatatii care n-au limite la poftele lor intr-o lume in care copii mor de malnutritie la nici un minut iar zeci de tari sunt in prag de a exploda prin paturile lor de jos datorita lipsurilor ori preturilor crescande ale alimentelor. Dar ma indoiesc ca un consumator cu pretentii si infatuare cat Casa Scanteii si-ar pierde pretioasa existenta in a citi dezvaluirile unor puncte de vedere din spatele cortinei. Realitatea e cel mai insuportabil lucru pentru majoritatea dintre noi. De-aceea si-avem nevoie de „plasma”, sa ne anestezieze/altereze simturile… Cartea poate ramane pe noptiera. Mai ales daca e „clasica”. Sau gresesc? Imi cer iertare in acest caz…