Posts Tagged ‘Abramovich’

Ancelotti, graba buna

mai 18, 2010

A cucerit titlul cu un punct avans in fata fostei campioane, careia i-a sterpelit coronita, si a castigat finala Cupei Angliei cu un 1-0 „italian”. Suficient pentru a reusi eventul campionat – cupa, in chiar primul sau sezon la carma lui Chelsea.

Carlo Ancelotti a inceput asadar cu dreptul la londoneza lui Abramovich. S-a grabit bine, bifand o „dubla” nereusita in trecut de „albastri”. O performanta deloc la indemana, in ciuda concentrarii de forte in mainile a doar cateva cluburi in aceasta perioada de Premier League.

Sir Alex Ferguson se poate lauda cu „duble” in 1994, ’96 si ’99, venite insa la aproape un deceniu de la instalarea sa la Old Trafford, pe cand Arsene Wenger a castigat atat campionatul cat si FA Cup cu Arsenal in 1998 si 2002. Intr-un fel, pornind la lucru la Highbury in 1 octombrie 1996, s-ar putea cu oarecare larghete spune ca si francezul a reusit eventul din ’98 in primul sau sezon „plin” la carma „Tunarilor”. 

Ancelotti a reusit din prima acolo unde alte nume ilustre au clacat, dand satisfactie sub imperativul succesului peste noapte, scontat de Abramovich. Italianul a lucrat sub presiunea rezultatelor si a triumfat, deloc putin lucru, readucand titlul „la Pod” dupa patru ani. Pe undeva, ierarhia finala a confirmat avansul londonezei din preajma sarbatorilor, unul substantial si care nu parea a fi amenintat de urmaritoarele United si Arsenal, care, jos palaria, au izbutit pe parcurs sa anihileze handicapul si chiar sa treaca din cand in cand pe primul loc.

Iar daca ar fi sa ne amintim acel 1-0 cu cantec din jocul Chelsea – Man United, pe la inceputul sezonului, la Stamford Bridge, ori golul din ofsaid al desprinderii „albastrilor” la Old Trafford, cand Drogba semna un 2-0 in meciul retur, se confirma faptul ca marile triumfuri se contureaza si cu oarecare noroc si indeletniciri mai putin principiale. Iar cand totul se rezuma la doar un punct…

The winner takes it all… A fost anul lui Chelsea, ce poate viziona cu mai mare indulgenta finala de maine, implicand-o pe invingatoarea sa Internazionale.

Reclame

In pub, s-o elimin pe Juve

martie 30, 2010

Ai mai indura 45 minute in tribuna arenei celei mai mari rivale, dupa ce favoritii tai tocmai au cedat in deplasare? N-as prea crede. Ti-ai dori cea mai iute revenire acasa. Asta daca nu esti fan al „Cormoranilor”, entuziasti suporteri ce au acceptat cu barbatie esecul si decizia organizatorilor de a-i tine inca pe loc in tribuna, cantand in schimb pentru marcatorul Torres…

Asadar fanii lui Liverpool au ramas duminica precedenta in coltul sud-estic, rezervat oaspetilor pe Old Trafford, una dintre acele “umpluturi” in procesul de extindere in timp a stadionului, si nu pentru a evidentia si mai clar mesajul esarfei aduse cu ei, in contrast cu goliciunea arenei rapid depopulate de bucurosi purtatori de fulare galben-aurii, ci pentru ca au fost inconjurati si tinuti voit pe loc, intr-un tipic plan din fotbalul englez de segregare a taberelor de suporteri. Deci sigur n-au ramas sa dezbata de ce si-a tapetat Boy George zidurile cu clisee cu Nemanja Vidic. Si nici sa deplanga esecul, greu de inghitit comparativ cu fabulosul 4-1 din 14 martie 2009…

Liverpool: nu doar o chestiune de minciuni si datorii. E mult mai important decat atat”. Nu ma refer insa la sageata in scris la adresa investitorilor Gillett si Hicks, adaptata dupa faimoasele vorbe ale lui Bill Shankly, “fotbalul e mai important decat doar o chestiune de viata si moarte”, ci la incercuirea si izolarea fanilor oaspeti intr-o adevarata repriza a treia, in fond o subtila detentie neavenita, de catre un galben dublu cordon de oameni de paza si forte de ordine, inlantuiti inclusiv pe marginea de gazon din fata “coltului”.

Desigur, suporterii lui Liverpool nu erau retinuti pentru vorbele de pe banner, ci pentru a fi scosi separat din acel colt faimos datorita placii comemorative  si a ceasului incremenit la ora tragediei de la Munchen, dispuse pe exteriorul tribunei, si urcati din statia Halt, adiacenta tribunei sudice si deschisa doar in zile de meci, in trenuri cu destinatia Mersey. Jocul castigat cu 2-1 de campioana Manchester United in fata a 75.216 spectatori se incheiase de-aproape… o repriza iar Jamie Redknapp, ex-mijlocas al lui Liverpool invitat in cabina Sky Sports, isi concluziona comentariul, insa in fundal fanii inca puteau fi vazuti asteptand in “colacul galben” dintr-o arena goala.

Iar daca notam ca 72% respectiv 83% dintre cei chestionati din randul suporterilor lui Liverpool si United, intr-un studiu de piata, ar agrea ca fanii sa controleze fraiele cluburilor lor, atunci derbyul de pe Old Trafford i-a gasit mai degraba uniti in cuget si simtiri decat drept rivali de moarte. Falsa divizare pe diverse criterii e ticluita in “laboratoarele” ingineriei sociale.

Iar incercuirea, surprinsa probabil involuntar de camera cu Redknapp in prim-plan, s-a produs la doua saptamani dupa dezbaterea organizata de Federatia Suporterilor de Fotbal din Albion, FSF, prezidata de un ziarist si cu reprezentanti ai organizatiilor civile, ai presei, politiei si judecatorilor luati la intrebari din randurile asistentei, in plus membri din public amintind cazuri de pedepse injuste si disproportionate la adresa fanilor, eveniment consemnat inclusiv de cotidianul de larg tiraj The Guardian.  

Vorba aceea, uneori realitatea e mai stranie decat fictiunea, si intr-adevar se intampla ca platitori de bilet sa fie retinuti probabil impotriva vointei lor in spatii delimitate, ceea ce da sens problemelor puse pe tapet la reuniunea FSF. Cu alte cuvinte s-a alunecat incet-incet dintr-o extrema, cea a huliganismului din anii ’80, intr-un “colt” opus in care bratul legii, folosindu-se de Football (Disorder) Act 2000, a impartit cateodata nonsalant nu doar interdictii de intrare pe stadioane ci si diverse alte prea aspre pedepse. Cu una dintre ele, aplicand o sectiune a legislatiei ce impiedica prezenta unei persoane timp de 48 ore intr-o anumita zona, intorcand fortat circa 70 de fani ai lui Stoke City dintr-o deplasare in acest sezon la Manchester, de la un popas pe autostrada, intr-un act preventiv, fara ca suporterii “Olarilor” sa se fi dedat ori macar pregatit “nebunii”.

Mai degraba pana ieri-azi insetati de succesul cu orice prêt al cluburilor lor, a se citi fie si cu Thaksin la carma, si in consecinta mulsi ca atare, iata insa ca fanii incep nu doar sa scoata fulare galben-aurii si esarfe impotriva propriilor conducatori dar sa se si regrupeze in fata a ceea ce inclusiv autori de carte din insula creioneaza drept erodari ale drepturilor suporterilor, prefigurand potentiale limitari ale liberatatilor civile in general, mai ales ca demult s-a uscat cerneala multor alte altfel nemediatizate legi.

Cat United castiga, la Old Trafford e fericire, insa UEFA nu e neaparat anti-insulara cand remarca faptul ca pretul succesului, ori una din explicatiile sale, cum vreti s-o luati, sunt datoriile de 3 miliarde lire sterline comasate de gruparile din Premier League, mai mari decat ale cluburilor de pe continent laolalta, suma la care fani englezi mai bisericosi sigur rosesc. Ingrijorati de soarta echipelor lor sau incoltiti ca pe Old Trafford, ei pot pe deasupra si citi ca BSkyB, detinand de ani aproape monopolul drepturilor de difuzare in Premier League, ar putea fi nevoita sa subtieze substantial “mierea” ce o toarna forului diriguitor al elitei dupa ce viitorul contract va expira in 2014, datorita legislatiei audio-vizualului implicand principiul concurentei si redistributiei.

Din nou, pentru una ca United, ale carei incasari de la difuzori reprezinta doar 40% din venituri, treaba poate merge gratie cam acelorasi parghii ce-i permit de exemplu lui Glazer sa tot imprumute, dar ce se va alege de alde Hull City, care se bazeaza in proportie de 84% pe banii din televizari? Ori chiar de Abramovich, care trebuie sa acopere cumva cele circa 70% din cheltuielile clubului nu exagerat etichetate drept irosite pe contractele, unele proaspete, gen Terry, smulse de staruri usor “trecute”.

Iar fanii mai si pot face legatura intre cresterea la 52,1% din produsul intern brut a ponderii sistemului de stat in “masinaria” britanica, din nefericire si pe mai departe ascendenta si in plus fara a lua in calcul efortul financiar al seminationalizarii unor banci, statistica divulgata de OECD cu eticheta ca e ceva gresit in mersul lucrurilor in insula, si faptul ca subtierea sectorului privat, incluzand fotbalul, nu poate imuniza bunastarea sportului rege. Fotbalul nu poate inflori si pe mai departe intr-o potentiala “criza nationala” economica, asa cum a catalogat-o mai marele unui post national terestru rival al “satelitului” Sky Sports, si anume ITV, care cu disperare si sacrificarea unor populare programe s-a axat recent pe fotbal tocmai datorita magnetismului acestuia si pentru a stopa picajul pecuniar.

***

Si o raza de lumina peste aceste valuri involburate, si anume Hodgson cu “Cabanierii” , televizati de amintita ITV in precedentele doua miezuri de saptamana, in returul optimii europene cu Juve si in rejucarea sfertului Cupei Angliei, cu Spurs. O oferta atractiva, Fulham fiind un outsider fara nimic de pierdut, si in consecinta permitandu-si abordari neconventionale.

L-am mai privit de cateva ori, pentru a ma convinge ca nu ma insel, studiindu-i apoi si clisee din presa, dupa ce l-am zarit indeaproape iesind cu doi amici dintr-un pub de pe colt, din preajma arenei Craven Cottage, in adidas, pantalon negru de trening si un tricou alb-negru-rosu cu insemnele oficiale ale clubului, cu nici doua ore si jumatate inaintea total ineditului start cu Juve, la sase, joia.

Da, daca n-are un frate geaman, sigur era Simon Davies, care intr-una din cele aproape 60 selectii pentru Tara Galilor deschidea scorul contra juventistului Buffon intr-un socant 2-1 in dauna Italiei, in 2002, in preliminariile C.E., si care acum, titular cu numarul 29, in jurul meciului 100 pentru Fulham, a eliminat din Europa Cup alti alb-negri fara acei invinsi ai sai de la Cardiff, Del Piero si portarul: 4-1.

Pentru Fulham urmeaza inainte si in saptamana dupa Pasti sfertul de finala cu Wolfsburg, campioana Germaniei.

Ce-am avut si ce-am pierdut in decada 00

decembrie 31, 2009

Despre golul lui „Munti” la Charleroi, despre fani, despre Liverpool din Giulesti pan’ la ‘Stambul cu Champions League in brate, am punctat in <Fotbal Vest> in loc de „La Multi Ani!” cateva repere aleatorii din decada cu miezul OO a noului mileniu, anii 2000-2009…

Un rezumat nescris… Artificii la miezul noptii, o secunda esti inca in anii 99, in urmatoarea in decada OO. In a carei a treia zi, Premier League a continuat imperturbabil cu etapa a 21-a. Derby 2-0 Watford [Branko Strupar 2, 72]; Everton 2-2 Leicester [Don Huchison 15, David Unsworth 58pen; Matt Elliott 25, 31]; Leeds 1-2 Aston Villa [Harry Kewell 46; Gareth Southgate 19, 62]; Newcastle 2-2 West Ham [Nikolaos Dabizas 18, Gary Speed 66; Frank Lampard 84, Igor Stimac 88]; Sheffield W 1-1 Arsenal [Gerald Sibon 56; Emmanuel Petit 40]; Southampton 1-0 Bradford [Kevin Davies 55]; Tottenham 1-0 Liverpool [Chris Armstrong 23]; Wimbledon 1-0 Sunderland [Carl Cort 30]; [Jan 4] Coventry 2-2 Chelsea [Cedric Roussel 54, Robbie Keane 82; Tore Andre Flo 55, 83]; [Jan 29] Man Utd 1-0 Middlesbrough [David Beckham 87].

Nu multe, doar noua la numar, sunt prim divizionarele din acel ianuarie 2000 ce se regasesc si-acum in elita, la pasul de la anii OO la 01, elita ale carei plase sunt inca scuturate de Lampard, Davies ori Robbie Keane. Plus Beckham, deloc de mirare, pe lista marcatorilor. Acum insa pe ruta L.A. – Milano. Dar Gareth Southgate, la urma urmei un fundas!?

Nu redactam la vremea respectiva rezumatul etapei de-acum 10 ani deoarece, conform traditiei, Fotbal Vest apare abia in a doua zi de marti a Noului An.

O incoronare nedesavarsita… Dorinel Munteanu egalase, insuficient, panicand insa Albionul. Iar spre oroarea unor jucatori de-ai sai mirosind sange, Kevin Keegan – alias King Kev – a inlocuit un mijlocas ofensiv cu mai sus pomenitul fundas Southgate, dar pe post de… inchizator.

Sir Bobby Robson, un alt fiu al nord-estului, elevand Anglia pe acel loc 4 din ’90 neegalat in peste 40 de ani, i-ar fi sugerat Regelui ca a mai buna aparare e atacul. Restul e istorie. Fault. Penalty. Ganea 3 – Albionul 2, Hoddle dandu-le si altora idei cu aducerea fagarasanului in insula.

Un al doilea val de romani, ca dupa Mondialul ’94? Da, Contra si Mutu, nu si altii. Bani. Substante. Aruncat ca un mar stricat. Suspendat. Amendat la greu. Sclavie moderna.

Regele n-a mai rezistat mult. Pana in 7 octombrie 2000, cand Hamann puncta ultimul joc gazduit de Empire Stadium. Ironic… Anglia – Germania 0-1. Turnurile templului cad dupa peste 77 ani. Un Wembley care pastra unicul titlu mondial in insula, cu golul care n-a fost. Thierry, le-ai sugera nemtilor sa solicite o rejucare? Asadar Regele s-a retras, primul strain intrand in scena. Sven si trei sferturi de finala la rand.

O deturnare anticipabila… Owen, marcatorul invins la Toulouse si Charleroi, descinde si-n Bucuresti. Si noi. <Fotbal Vest> si pe urmele lui Liverpool. Unii sunt mai egali ca altii. Purceii capata acreditari, cateilor din Timisoara li se refuza aceeasi promisiune. Cu bilete, in Giulesti. Owen da pasa de gol. 0-1. Rapid in halta. Liverpool pana la trofeu, contra lui… Contra, tradat de Geli. Autogol de aur. 5-4. Cupa UEFA. Unica pentru Anglia in 25 de ani.

25 mai 2005. Istanbul. Ah, abia s-a incheiat, de zece zile. Campionatul. Chelsea, cu primul titlu dupa 50 de ani. In ’55 il cucerise pe primul, tot dupa 50 de ani. Club fondat in 1905. Lui Roman si Jose, stiind de centenar, nu le-au trebuit nici doi ani. Si Abramovich, intr-o lume tot mai intercorelata, le-a dat ideea deturnarii si altor potenti. Invazie. Americani la Old Trafford si nu numai.

Chelsea a luat titlul cu un portughez, Liverpool il lua, 10 zile mai apoi, in Europa, cu un spaniol. De la 0-3. Jerzy la deruta. Succes ce-i imbie, in februarie 2007, pe partenerii Gillett si Hicks. Alti americani. Invazia insulei se inteteste.

Un dialog neimpartasit… Alt 25. Acelasi 2005. In aprilie. Arsenal – Tottenham 1-0. Dupa meci, fani in metrou. Incerc sa tes. „Excuse me, stiti cumva ce-au hotarat daca Everton termina pe 4 iar Liverpool pe 5, dar castiga Champions League?” Erau cinci, de-ai oaspetilor. M-au cantarit. „Dar cum iti inchipui, colega, ca Liverpool trece zilele astea de Chelsea in semifinale!? Si Everton oricum nu va rezista!” Si-mi intoarse si el spatele. Ceilalti, cu afectare, o facusera deja. Tac. Doar intrebasem, n-am dat cu parul. Scuzati-mi Sir impertinenta. In seara imediat urmatoare, in tur, Liverpool incepea s-o convinga pe Chelsea sa se concentreze pe titlu.

Final. Everton pe 4, Liverpool pe 5. Si triumfatoare la Istanbul. Si acceptata in Liga, de pe cinci. La care imi amintesc clasicul post-scriptum al discutiilor de fotbal in insula: „Dar noi intotdeauna stim mai bine”. Stiti de exemplu care e unica nationala neinvinsa in mai mult de doua aparitii pe Wembley? Incepe cu R.

Un semicentenar onorat… 1958-2008. E al patrulea an la rand de finale cu cluburi englezesti in Champions League. Liverpool si Arsenal castigasera si pierdusera. La aparat, celelalte doua. Abramovich, cu jucaria la Moscova. The Glazers, de peste Ocean, langa Kremlin.

Ploaia de dupa miezul noptii a fost semnul divin al onorarii tinerilor azvarliti din ceruri, The Manchester Babes, in februarie ’58, la Munchen. Pe ninsoare. Capitanul Terry a alunecat la penaltyuri. Bara.

Sir Alex a repetat figura de la Barcelona iar Giggs l-a luat la meciuri pentru Diavol pe supravietuitorul de la Munchen. Sir Bobby Charlton. Care n-a urcat sa-si ia medalia, primul la placinte sprintand Peter Kenyon. Saptamani mai apoi, omul sarea in luntrea lui Chelsea.

Un vis frant… In 2000, fotbalul era cat de cat inca un joc, desi regretatul Shankly il etichetase candva drept „mult mai important decat o chestiune de viata si moarte”. Acum e Monopoly cu seici. E o forma sportiva de Upmanship. Cum am zis? Cu alte cuvinte, mutari in jocul existential necesare neprincipialei practici sistematice si constiente de „intimidare creativa”, conventia satirei fiind ca daca nu esti in avantaj cu 1-0, inseamna ca semenul tau are 1-0. Intre statiile jocului, internationalul neamt Enke si-a ales ultimul tren spre o lume mai buna pentru sine, lasandu-ne si mai goi. Si intrebatori. „Ati auzit ca ar fi ceva proteste in Maria?”… Asa a sperat un coleg licean, in 15 decembrie, acum exact 20 de ani, sarind de la alta intrebare. „Ce-o fi facut Poli la Sportul Studentesc?” 2-2.

Putin mai apoi, eliberati, ne-am pus pe scris, inclusiv umiliti sub Pod, si inca va scriem, de exemplu spunandu-va cum sa faceti o mica avere din cumpararea unui club de fotbal: primul pas e sa aveti deja o mare avere. Iata de ce am ramas la literele noastre. Inca pasionati, pe baricade, zicandu-va despre echipele tuturor acelora cu 1-0, ce in anii de 01 va capata proportii.

Care-o fi pomenitul vis frant: fotbalul rapit, soarta unuia ca Enke ori flagranta injustitie sociala? Alegeti Dumneavoastra sensul preferat… Cat despre trecerea timpului, s-au scurs deja aproape 30 ani de la tragica disparitie a unui solist ce a revolutionat muzica insulara: Ian Curtis [nascut in iulie ’56 la Old Trafford (Stretford / Greater Manchester); 18 mai 1980], lider al lui Joy Division. Un tribut… 

In final, dragi „blogeri”, vorba-ceea, s-auzim numai de bine, „La Multi Ani!” cu sanatate, si va multumesc voua, tuturor cititorilor si repondentilor mei, c-ati dat pe-aici. Si mai treceti! 

Ziua 79. Zece ani de la Petrescu&Co.

martie 11, 2009

Liverpool s-a calificat pentru a patra oara in ultimii 5 ani in sferturile Champions League, cu un impresionant 4-0 contra Realului madrilen la Anfield Road, insa deplasarea de sambata la amiaza la Old Trafford, pentru derbyul de campionat de la Man United, cantareste mai greu in balanta aspiratiilor fanilor. Despre incercarile zadarnice ale „Cormoranilor” lui Benitez in Premier League m-am referit si in ultimul editorial din Fotbal vest, punandu-le in contextul unor prea numeroase si indoielnice transferuri „exotice”. Lucas Leiva e primul nume ce-mi vine in minte…

Asadar…

Blatter si-a ales parsiv momentul, dupa succesele la zero ale englezelor in Champions League in dauna cremei Europei contrastand cu Spania – Anglia 2-0, de a ameninta din nou cu fortarea legii cu 7 straini dar unuia ca Benitez, pana a fi afectat de o asemenea regula, i-a jucat festa nu cantitatea ci calitatea achizitiilor, in comparatie cu o campioana care a adaugat localnicilor cate un… Torres in fiecare compartiment.
 
 
De Goey – Ferrer, Thome, Leboeuf, Babayaro – Petrescu, Deschamps, Di Matteo, Poyet – Ambrosetti, Flo. N-a criticat acum 10 ani, dupa un Southampton – Chelsea 1-2 de Boxing Day, in 26 decembrie ’99, cand Vialli imbogatea istoria fotbalului englez, apeland in premiera la 11 straini si confirmand turnura de pe-atunci exagerata a globalizarii cluburilor. N-a fost atat de vehement nici dupa un Arsenal – Crystal Palace 5-1, in 14 februarie 2005, cand Wenger alegea 16 straini, titularizand 5 francezi. Sepp Blatter s-a descarcat in schimb dupa ce a numarat aproape la fel de putini englezi pe cate goluri s-au marcat in jocurile mansei tur a optimilor din Champions League cu implicare britanica.
 
Liverpool s-a impus pe Bernabeu numai cu un autohton, Carragher, iar doar Rio Ferdinand si Carrick respectiv Terry, Ashley Cole arestatul si Lampard au evoluat pentru finalistele editiei trecute, Arsenal scuzandu-se ca Almunia e naturalizat britanic. Cu pleiade de straini si cu strategii si tacticizari la sange importate de pe continent, cvartetul n-a primit gol de la „grei” peninsulari, presedintele FIFA reactionand cu un nou atac la baioneta pe unul din subiectele sale favorite: trecerea la maxim 7 straini pana in 2011 si mai apoi la 5.
 
Deloc rau, doar ca elvetianul neutru nu se sesiza la alegerea facuta de Vialli la finele unui an ce aducea Albionului, prin „Diavolii rosii”, primul trofeu de Liga Campionilor dupa mai bine de-un deceniu, ci se tot repeta acum, cand flagelul importurilor s-a extins si balanta puterii in CL inclina vizibil spre insula, cam de la triumful lui Liverpool la Istanbul. Blatter poate fi asadar suspectat de ipocrizie si nu laudat pentru spiritul egalitarist, in trambitata sa tentativa pe langa Comisia Europeana de a ingradi in cazul fotbalului legislatia liberei miscari a fortei de munca in cadrul comunitatii, restransa de la caz la caz doar in cazul cetatenilor romani si bulgari. Pai valoarea economica a unui Robinho, cu impozit pe salariu si alte rezultante comerciale, echivaleaza cu a mii de dulgheri bulgari…
 
La capitolul uzurparii dominatiei crescande a unora din cele 4 mari in Champions League, Blatter e mai mult sau mai putin pe aceeasi lungime de unda cu Platini, ambii aratand cu degetul contrastul intre triumful cluburilor si sa zicem recentul esec din Spania, dupa care pana si presa engleza a tremurat ca noua generatie s-ar putea dovedi tot una ramanand la stadiul de mare speranta. De fapt, mai intai monopolul a fost asigurat in insula iar apoi a fost extins si in Europa, chiar si intre fruntase sesizandu-se recent un decalaj, cu Man United tragandu-si partea leului pe toate fronturile, ceea ce-i da frisoane lui Blatter, nostalgic dupa anii deceniului trecut cand, regula celor maxim 5 straini functionand, Barcelona le administra un sec 4-0 „Diavolilor rosii”, obligati de-atatia britanici, considerati non-englezi, sa nu apeleze la piesa de rezistenta Schmeichel.
 
Dar apetitul de trofee al celor de la Old Trafford nu tine atat de importuri, daca e sa amintim de „bebelusii” englezi triumfatori pe Camp Nou in ’99 si sa-i numaram macar pe Rio Ferdinand, Carrick, Scholes si Rooney intre titularii actualei campioane, cat de experienta competitionala desavarsita a lui Sir Alex Ferguson, practicant de 23 ani, dupa rodajul la Aberdeen, plus de stiinta sa de a cheltui mult dar bine… Rio, Carrick, Rooney, Berbatov, Ronaldo. Daca l-ar alege pe Wes Brown si ar grabi trecerea de la van der Sar la Ben „iPod” Foster, aparatorul de lovituri de departajare, scotianul chiar s-ar alinia gaselnitei lui Blatter.
 
Un alt exemplu, cel al focului de paie de-un tur, in al cincilea sezon al lui Benitez la Liverpool, ar pune mai degraba sub semnul intrebarii eficienta importurilor masive de jucatori in Premier League. Se dovedeste acum ca formatul nascocit de UEFA, oferind cu larghete 4 locuri in Champions League alde Angliei, poate fi exploatat in Europa de oportunismul lui Rafa cu Liverpool, insa abilitatea sa tactica in confruntarile de pe continent nu poate ascunde neajustarea sa completa la rigorile unei competitii interne de anduranta, fara pauza de iarna.
 
Cu 4 puncte pe care conta la startul sezonului, risipite in remizele albe cu nou-promovata Stoke, si cu altceva decat recentul esec cu 2-0 de la Boro, o alta periclitata, „Cormoranii” lui Rafa ar fi abordat de la egalitate derbyul din weekend de la Old Trafford. Ca sa nu mai amintim de avansul pe care l-ar fi putut avea daca timpul ar fi stat in loc la Craciun, cand un 5-1 cu aer de pretendenta, la Newcastle, il facea imediat pe echilibratul Gerrard sa-si piarda capul in provocari nocturne. De-atunci, Liverpool a pierdut agoniseala aidoma Arsenalului, lidera in editia trecuta, incepand sa tuseasca in ianuarie, amenintata de „virusul” United, si cazand la pat in februarie.
 
S-ar putea spune ca Ferguson s-a ars doi ani la focul importurilor de calibru ale lui Abramovich dar a stiut sa arunce apa pe paie la achizitiile la kilogram ale lui Benitez si mai nou Wenger, dupa ce francezul a dat cu piciorul triumfurilor pe mana unor incercati alde Bergkamp in favoarea experimentelor pe filiere de juni mai ieftini.
 
Cu toata inteligenta sa tactica, plus cu bucataria fotbalului continental transpusa la Anfield, Rafa pare a esua din nou unde-i arde buza mai tare pe fani, in campionat. Oricat ar incerca ibericul sa deplanga incapacitatea sefului executiv pe duca Rick Parry, fost prim boss al Premier League, de a fi finalizat candva in acesti ani doritele transferuri ca si parafate ale lui Simao si Alves, adevarul e ca Benitez a instalat o usa rotativa la Anfield, pe care a lasat sa intre de bune suficiente rebuturi ori a adaugat neinspirat fotbalisti nu neaparat oarecare, ca de exemplu Keane, dar care era evident din start ca nu se vor preta croiului „Cormoranilor”.
 
Iar deficitul calitativ i-a ciuntit lui Liverpool sansa de a invinge adversare modeste, de lupta, cand tocmai un Torres ar face diferenta, servit de StevieG, metronom mai ales tenace si mai apoi cu fler. Dar cu spaniolul accidentat dupa Euro, in primul sezon insular, si cu Benitez in permanente cautari de jucatori si de formule de echipa, frustrarea a dat pe-afara, antrenorul luandu-se fara rost de vulpoiul Fergie, cu efect de bumerang. Ar mai fi disputele sale cu Parry, pe care pana la urma l-a inlaturat, fiind sustinut in acest sens de unul din americani, Hicks.
 
Poate ca Benitez va da lovitura la Manchester dar succesul de la Madrid nu face uitate anomalii gen El Zhar titular, Ngog inlocuitor. Alegere ce insumeaza „cincinalul” lui Benitez la Anfield: pierdut in amanunte. Dar scaparea de a arunca zecile de milioane pe jucatori medii, sume cu care Fergie am vazut ce-a facut, nu e decat in ton cu minusurile celor de la Anfield de a fi ultimul club din elita care sa-si fi lansat websiteul oficial ori sa angajeze un director comercial. Nu cu Dosenna, Lucas si speraclul se destrama imperiul lui Fergie.