Posts Tagged ‘Henry’

„Cocosul galic” fara gol, ca in Coreea 2002?

iunie 18, 2010

Justitia divina. Irlandezii, catolici devotati, n-ar fi trebuit sa se indoiasca de faptul ca mai devreme sau mai tarziu bumerangul ii va lovi pe francezi pentru nonsalanta lor mustacita din noiembrie, din Saint Dennis. „N-am vazut dezastrul venind” s-a referit capitanul Patrice Evra la bumerangul 0-2 cu Mexic, adaugand ca Franta e acum ca o mica natiune fotbalistica. Si-atunci Romania, a cincea in preliminarii, cum o fi, Mirciulica si Mitica!?

In urma cu opt ani, tot inafara Europei, in Coreea de Sud, campioana mondiala la zi Franta isi apara trofeul cu un prim 0-1 in deschiderea turneului final, in fata debutantei Senegal. Calau a fost Papa Diop iar dintre francezii prezenti si-aseara pe taram sud-african doar Henry, ca titular, si Cisse, introdus in minutul 81, au figurat in acel meci.

Gluma s-a ingrosat cu un 0-0 cu Uruguay, rezultat pe care „Cocosul galic” l-a repetat si in Africa de Sud in primul sau meci, Roger Lemerre titularizandu-l iar pe Henry si introducandu-l pe Djibril Cisse in acelasi minut 81. Finalmente, Franta a fost trimisa sec acasa de Danemarca, in dupa-amiaza de 11 iunie 2002, cu 2-0. Henry n-a mai aparut in cadru iar Cisse a intrat putin dupa pauza…

Joi 17 iunie 2010, la 2-0 pentru mexicani, cand mai erau vreo 5 minute, Henry mustacea iar pe margine, prefacandu-se ca se incalzeste, cu acel jerseu FIFA portocaliu pe spate, dar de fapt schimband bezele cu… Cisse. Domenech pe urmele lui Lemerre. Eliminat. Si Franta pe urmele generatiei campioane mondiale, fara gol marcat in grupa? Raspunsul, contra Africii de Sud. Cu Gignac sau cum l-o chema in atac, cota O creste, creste…

Orice-ar fi, capitanul nascut in Senegal si cuceritor al Champions League cu Manchester United a spus el ceva: „o mica natiune fotbalistica”. In toamna, in alte preliminarii, un duel latino-francofon al unor mici natiuni fotbalistice. Franta – Romania.

Dialog si poze cu Fulham: Fayed, Sir Bobby, jocul in 1894 si puterea fanilor

aprilie 10, 2010
 Am pozat si-am dialogat la Craven Cottage despre istoria „minunii” acum renascute de Hodgson. Fulham… 
 
 
 
 
 
 

Cabana Craven a vazut multe insa nu si o semifinala europeana. HSV vine la finele lui aprilie!

Ce n-au reusit londonezele Arsenal si Chelsea, ajunse in finala Champions League dar invinse in 2006 respectiv 2008, a izbutit zilele trecute mai micuta Fulham. Sa tina steagul sus pentru capitala Regatului in eurocupe! Luni se vor implini doar doi ani de la startul „Marii Evadari” reusite de Roy Hodgson cu „Cabanierii” alb-negri, penultimii clasati in Premier League castigand 3 meciuri la rand in deplasare, cu care vest-londonezii lui Fayed s-au salvat la golaveraj de la retrogradare, tocmai in dauna invinsei lor cu 2-0 din acel 12 aprilie, Reading…

Mai jos reamintesc postarea pe care o redactam in avancronica duminicii primei victorii a lui Roy Hodgson la carma lui Fulham, pe 3 februarie 2008, un 2-1 contra lui Villa in vazul camerelor Sky Sports, pe baza dialogului cu Morgan Phillips, autor al cartilor cu istoria clubului de la Craven Cottage… 

Autorul Morgan Phillips a scris in istoricele lui Fulham despre bomberul ce n-a plecat de la "Cabana", Johnny Haynes

E o iarnă tristă pe malul nordic al Tamisei, în sud-vestul Londrei. Din anul 2001, când revenea în elită după câteva decenii, Fulham FC n-a mai cochetat atât de primejdios cu retrogradarea. Lawrie Sanchez a fost demis înaintea Crăciunului dar nici Roy Hodgson n-a stopat momentan declinul, alb-negrii fiind recent eliminaţi şi din Cupa Angliei, chiar de o echipă de liga a treia.

Mai presus de amarul acestui sezon, cosmopolitul club de cartier, deţinut de un magnat egiptean, Fayed, şi mereu magnetizând nume proeminente, nu doar din insulă, are o istorie datând din 1879 şi mândria de a fi întâia grupare profesionistă londoneză. Am mers pe firul istoriei grupării înfiinţate în zonă pe lângă o şcoală religioasă de duminică, St. Andrew’s, într-un dialog cu Morgan Phillips, autor de cărţi de fotbal şi suporter de-o viaţă al trupei „de la cabană”, conform denumirii arenei, Craven Cottage.

În zi de meci, am lăsat în urmă tribuna principală, de cărămidă, aducând mai degrabă cu băi termale şi purtând numele legendei locului, Johnny Haynes, şi am vizitat biserica St. Andrew’s, amplasată în spatele clubului de tenis Queen’s, organizator în vară al turneului internaţional pe iarbă. Veronica, soţia lui Morgan Phillips, mi-a arătat ultima broşură editată despre club, apărută în toamnă cu sprijinul lăcaşului sfânt, şi mi-a deschis porţile unei fascinante discuţii cu Morgan.

Johnny Haynes Stand Nu-i asa ca vechea tribuna principala, purtand numele lui Haynes, pe care am pozat-o dinspre capatul peluzei Hammersmith, n-aduce cu a unui stadion de semifinalista a noii Europa Cup? Dar tocmai aici e farmecul… Fayed si fanii au fost suficient de inspirati sa conserve patina locului intr-un fotbal modern cu tot mai multe arene sablon, de beton si sticla. Handicapul ar fi locurile limitate, sub acoperisul de… lemn

Fulham, penultima în Premier League şi apelând în disperare la veterani gen Jari Litmanen, are de apărat un blazon vechi de 129 de ani… Dar mai multe prin vorbele lui Morgan Phillips.

Ce v-a determinat să scrieţi două istorice ale clubului?

– „Am descoperit că bibliotecile locale aveau ziare încă de pe vremea anilor de pionierat ai formaţiei, aşa încât am decis să citesc despre fiecare joc disputat, pe cât posibil. Am găsit atâtea materiale fascinante încât am scris o serie de articole pentru revista suporterilor clubului, Cottage Pie (Plăcinta cabanei). Când s-a calificat în finala Cupei Angliei, în 1975, am fost foarte dezamăgit că Fulham n-a editat o carte comemorativă, aşa încât am decis să scriu o istorie neoficială a clubului, din punctul de vedere al fanilor. FULHAM WE LOVE YOU (Fulham, te iubim) a fost publicată în 1976 şi încă sunt întrebat de ea dar mi-a rămas o singură copie, pe care o păstrez. Acum trei ani, m-a sunat un domn pe nume Peter Lupson, care scria o carte despre cluburile din Premier League înfiinţate de către biserici şi care mi-a solicitat ajutorul la capitolul despre Fulham. I-am spus ce ştiam despre legăturile iniţiale dintre club şi biserica St. Andrew’s şi am sfârşit prin a cerceta împreună, în lunile următoare. Chiar şi după publicarea cărţii sale, THANK GOD FOR FOOTBALL (Mulţumesc Domnului pentru fotbal), la editura Azure, în 2006, mi-am continuat investigaţiile. Finalmente, i-am oferit vicarului, Fr. Martin Eastwood, o serie de articole pentru revista locaşului sfânt. Spre bucuria mea, a vrut să le publice sub forma cărţii FROM ST ANDREW’S TO CRAVEN COTTAGE, apărută la începutul acestui sezon şi care e în vânzare pentru 5 lire la St. Andrew’s Church, 10 St. Andrew’s Road, London W14 9SX ori la adresa www.standrewsfulham.com

Home Supporters Only Zi de meci la Fulham. Intrare doar pentru fanii gazdelor, in Hammersmith End Stand.

Ce descoperiri interesante aţi făcut?

– „Deşi clubul a fost fondat de enoriaşi în legătură cu biserica religioasă de duminică, primii jucători n-au fost însă slujbaşii ei ori implicaţi în cor, ci tineri muncind 6 zile pe săptămână în construcţii sau la căile ferate. Mulţi trăiau în case mici, suprapopulate, pe străzi înghesuite, care demult au fost demolate. Fotbalul a fost ca o evadare pentru ei. Le-a fost foarte greu să se impună în primii 12 ani, fără un stadion propriu. Când găseau un teren pentru jocurile de-acasă, nu trecea un an, doi, şi trebuiau să-şi caute o altă suprafaţă de joc, nevoia de locuinţe având prioritate. De aceea, decizia luată în 1894, de a construi propria arenă, a fost foarte importantă pentru club. Dacă n-ar fi făcut acest pas curajos, se prea poate ca Fulham să se fi dus de râpă încă de la începuturile sale”.

De ce au ales tocmai Craven Cottage?

– „Iniţial, a fost o casă de vacanţă cu propriul ei teren însă după ce a ars din temelii, în 1888, nimeni n-a vrut să o reclădească. Era mult prea lăturalnică, ascunsă în spatele unor pieţe de zarzavat şi prea departe de liniile ferate, pentru a-i interesa pe investitorii imobiliari. Cine a avut viziunea casei drept un potenţial stadion de fotbal, fie a fost luat drept nebun sau geniu, însă construirea arenei s-a încadrat în timp pentru a fi inaugurată în sezonul 1896-1897. Facilităţile au fost foarte modeste iar stadionul a trebuit reconstruit, în 1905, odată cu cabana Craven, de pe colţ, din stânga tribunei principale, Suporterii lui Fulham iubesc acest stadion şi sunt mereu gata să cânte „Nu vom părăsi Cottage niciodată”.

stall Fani din generatia lui Morgan au tarabele lor la zidul exterior al peluzei Hammersmith, oferind insigne, programe de meci, reviste, fanioane, din niste vremuri cand divizionara secunda descindea pe Wembley, in’75, la finala Cupei Angliei. Taraba e insa „internationala”, cu surprize din diverse colturi ale lumii fotbalistice, in ton cu spectatorii de la Craven Cottage, singura arena oferind un sector „neutrilor”. Excursionistilor de fotbal…

Soţia Dvs. mi-a spus că mergeţi de 6 decenii la Craven Cottage. A fost în tradiţia familiei să simpatizeze cu Fulham?

– „Catherine, bunica mea, asistase la multe jocuri ale lui Newcastle înainte de a se muta în vestul Londrei, acum o sută de ani. Ea s-a măritat cu William, un soldat susţinător al lui Fulham, iar mama mea, Norah, şi fratele ei, Ted, au devenit fani ai formaţiei locale, casa lor, de pe Kenyon Street, fiind foarte aproape de Craven Cottage. În 1930, Norah s-a luat cu un galez, care a devenit secretarul clubului iniţial al suporterilor lui Fulham. Port întru totul numele tatălui meu, Morgan Phillips. Am început să merg la Fulham din 1948, împreună cu sora mea, iar acum sunt însoţit de Catherine, fiica mea, a patra generaţie de suporteri ai familiei Phillips.”

Ce vă amintiţi din acele zile, după război?

– „Aveam 9 ani în 1948. Craven Cottage nu s-a schimbat mai deloc de la construirea sa în 1905! Avea doar o tribună principală, aşa încât majoritatea fanilor asistau la jocuri de sub cerul liber. Bălăriile au apărut dintre rânduri iar vopseaua fusese ştearsă de vremi dar şi aşa, era un loc magic, pe când 30.000 de suflete strigau într-un singur glas pentru Fulham. Chiar atunci, în ’48, clubul a găzduit două meciuri din cadrul turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, prilej cu care spectatorii au văzut poate pentru prima dată jucători străini, altfel aproape toţi jucătorii noştri fiind englezi. Am fost foarte curioşi de exemplu să-l vedem în carne şi oase, la nici 5 ani după război, pe un fost soldat în trupele de desant naziste, blondul Bert Trautmann, care a venit la Craven Cottage în echipa lui Manchester City. Iar el a jucat într-atât de bine încât mulţimea l-a ovaţionat la ieşirea din teren. Tot stadionul! Spectatorii nu erau despărţiţi şi era o atitudine absolut normală să aplauzi o performanţă notabilă a adversarilor. Aşa ceva cu greu s-ar întâmpla în zilele noastre, de exemplu câţiva bravi fani ai lui Fulham salutând totuşi ultima apariţie a lui Thierry Henry, pentru Arsenal.”

St Andrew’sDe-aici a plecat totul… St. Andrew’s Sunday School Church este samburele lui Fulham F.C. Un club fondat pe langa o biserica, aidoma altora din elita in Albion: Man City, Everton… Vorba din titlul cartii lui Peter Lupson, Thank God for Football

Ce vă amintiţi despre Sir Bobby Robson?

–  „În anii ’40 şi ’50 majoritatea jucătorilor erau localnici iar vecinii noştri, familia Ray, suporteri devotaţi, soţi şi soţie, aveau grijă de câţiva tineri de prin alte locuri şi niţel pierduţi în Londra, printre care şi Bobby. Dacă Ray nu l-ar fi înconjurat cu atâta căldură, el s-ar fi întors probabil cu prima ocazie în nord-estul natal, la Newcastle. Îi era dor de casă. Însă el a devenit un atacant redutabil, aproape la fel de tehnic şi plăcut ochiului ca Johnny Haynes, partenerul său de linie. Din păcate, Fulham l-a cedat în 1956, Robson întorcându-se însă peste şase ani, când eram în pericol de retrogradare. El ne-a venit din nou în ajutor în 1990, atunci din postura de manager al Angliei. Fulham era într-o gaură financiară iar Bobby a oferit o alocuţiune pentru strângere de fonduri. Când a încheiat discursul, a auzit o voce menţionânu-mi numele. M-a invitat la microfon şi a vorbit în termeni elogioşi despre familia mea şi a vecinilor, Ray, amintindu-şi cu plăcere de căldura cu care fusese înconjurat cu decenii în urmă. Sir Bobby Robson este printre cei mai minunaţi gentlemen din fotbalul britanic.”

Ce-ar fi de menţionat despre proprietarul lui Fulham? 

– „Înaintea sosirii D-lui Fayed, clubul încerca să se redreseze dintr-o perioadă foarte rea. Nu aveam bani pentru achiziţii şi nu era sigură nici rămânerea la Craven Cottage. Peste noapte, Fayed ne-a oferit siguranţa financiară iar în 4 ani ne-a ridicat în Premier League, din liga a treia. Dumnealui pare a avea o relaţie sinceră cu suporterii şi puţini pot uita simpatia comună a grupului suporterilor la moartea fiului său, în accidentul de maşină. Poate doar la momentul trecerii la Loftus Road, n-a fost chiar pe placul fanilor.”

Chiar… cum au reacţionat fanii la trecerea pe terenul poate celei mai mari rivale locale, QPR?

– „A fost un interludiu extrem de straniu. Fulham s-a mutat la Loftus Road în 2002 pentru a da posibilitatea demolării şi reconstruirii din temelii a Craven Cottage. Dar nici urmă de buldozere. Poate că a fost o tentativă, un experiment, să se perceapă dacă suporterii ar fi de acord cu o împărţire permanentă a terenului cu QPR sau chiar Chelsea, cealaltă localnică. S-a alcătuit un grup, sub titlul fără compromis Back to the Cottage (Înapoi la cabană), considerând-o drept unică opţiune viabilă. Din varii motive, campania a avut succes iar Craven Cottage a fost adus la standardele Premier League. Cei doi ani petrecuţi la Loftus Road i-a lăsat pe suporteri confuzi, încurcaţi, şi n-a ajutat deloc nici deteriorarea relaţiei lui Fayed cu managerul de-atunci, Jean Tigana. Una peste alta, cu toţii am fost fericiţi să ne vedem înapoi la Craven Cottage.”

Iar înafară de Tigana?

– „Mă întreb cine s-ar înhăma să ia tocmai acest post? Am văzut peste ani 26 de manageri şi majoritatea au sfârşit dezamăgiţi, în eşec. În cazul unora, a fost nedrept să li se acorde prea puţin timp sau resurse. În anii ’50 şi la începutul anilor ’60, Frank Osborne, Dug Livingstone şi Beddy Jezzard au condus unele dintre cele mai bune garnituri din istoria clubului, cu Robson, Haynes, George Cohen, Alan Mullery, Roy Bentley ori Graham Leggat. Anii următori ar fi mai bine şterşi cu buretele, poate cu excepţia trupei conduse de veteranul Alec Stock până în finala Cupei Angliei, unica pentru noi, din 1975. Malcolm Macdonald aproape că ne-a promovat înapoi în elită, în 1983, însă o criză majoră a ţinut cam până în 1997, când Micky Adams ne-a readus oarecum zâmbetul pe buze. Cu ajutorul lui Fayed, Kevin Keegan şi Tigana au creat trupe de succes, aproape comparabile cu zilele de glorie ale lui Haynes şi Robson. Aceşti opt manageri ar fi cei mai buni din istoria noastră posteblică…”

Am văzut numeroşi străini în zi de meci, la Craven Cottage. Acum aveţi şi un coreean, şi mulţi asiatici vin la stadion…

– „Fulham e clubul meu local dar sunt încântat să ştiu că i s-a dus vestea şi e iubit pe alte meridiane. Japonezi, nord-americani, europeni, se pare că nu sunt limite ale atractivităţii noastre. Copii ale cărţii mele au fost solicitate până şi în SUA sau Cehia. Pe plan local însă, de la aderarea la Football League Division 2, în 1907, prea puţinele noastre succese au dat o notă de pesimism suportului oferit de fani. De exemplu la recenta rejucare la Bristol Rovers, în Cupa Angliei, instinctual am simţit că vom pierde, când am ajuns la penaltyuri. Această atitudine poate aluneca foarte uşor în critici deschise la adresa jucătorilor şi antrenorilor sau în împunsături ori confruntări cu oamenii de ordine, la stadion. Şi cu toate eforturile clubului în campania împotriva rasismului, încă auzim voci care îşi exprimă făţiş prejudiciile, chiar prin insulte la adresa propriilor jucători, în ciuda faptului că ei se proclamă a fi susţinători fideli. Adevăraţii fani, şi majoritari, se dovedesc însă a fi entuziaşti, toleranţi şi generoşi cu banii, timpul şi corzile lor vocale, dedicate alb-negrilor. A fost puterea fanilor, care l-au încurajat pe Jimmy Hill şi asociaţii săi să salveze clubul de la ruină şi să-l convingă pe Mohammed Fayed s-o readucă pe Fulham la Craven Cottage. Şi deşi lucrurile nu merg deloc bine la ora actuală, aşa cum ţi-ar zice orice fan, întotdeauna există un sezon viitor!”

Mascot Mascota de la Craven Cottage atrage suporteri in fata Johnny Haynes Stand. Zi de meci…

Hentul inexistent cersit de Irlanda a haituit-o la Paris

noiembrie 22, 2009

(Sau ce tie nu-ti place, altuia nu-i face…)

Voi trebuie sa-i convingeti, nimeni altcineva„, a conchis Sir Alex Ferguson, referindu-se doar la necesitatea introducerii tehnologiei video de catre FIFA pentru solutionarea fazelor litigioase, intrebat fiind in privinta hentului lui Thierry Henry. De fapt, managerul lui Manchester United nici n-a pomenit numele francezului, ca de altfel si Carlo Ancelotti, antrenorul celeilalte fruntase, lidera Chelsea, ce a atins exact acelasi subiect, evidenta video. 

Roger Federer, prezent in Londra la Barclays ATP World Tour Finals, a adus lumina din lumea Circului Alb, spunand sec ca „nu poti sa-l acuzi ca ar fi continuat faza. Daca arbitrul nu vede, cred ca de vina sunt sistemele si centralul. S-a intamplat deja de-atatea ori. S-au acordat atatea goluri ce n-au fost. Acesta a fost unul in plus.”  Roger, colegul lui Thierry, alaturi de golferul Tiger Woods, cei trei din reclama la Gillette…

Spre limpezirea apelor, odata furia oarba domolita si timpul sfetnic bun scurs intru judecarea la rece a valvataii pariziene, destui editorialisti ai ziarelor de weekend britanice si-au venit in fire iar intervievati din lumea sportului profesionist nu doar ca s-au abtinut in a-l cataloga in vreun fel pe asa etichetatul „trisor” Thierry Henry, ci s-au referit in general la erorile inerente de arbitraj, amintind de necesitatea evidentei video.

Henturile lui Henry le-au dat asadar ocazia antrenorilor sa aduca in discutie introducerea tehnologiei video in arbitraj, care bineinteles ideal ar fi sa nu permeeze lumea fotbalului. Naturaletea si imperfectiunea profund umana a jocului, ce dau har si atractivitate disputei, ar fi inlaturate in favoarea altei metode ducandu-ne incet si sigur spre robotizarea absoluta. Si-n plus, ce ne vom face cu un joc disputat la Lincoln, intr-o liga inferioara!? Toate bune pe stadioanele marilor cluburi, angrenate in marile competitii, insa apelarea la evidenta video doar in anumite partide ar fi in mod normal ilogica. Totul sau nimic… 

Mai mult, Patrick Barclay, comentatorul sef de fotbal pentru The Times, in articolul „Reactii imploratoare improasca si mai multa rusine pe o afacere trista„, pune lupa inclusiv pe incriminatorul Robbie Keane, capitan al Irlandei acuzand de la UEFA la FIFA si de la Platini la Blatter la finalul jocului de la Paris, si care jucator de la Spurs era sanctionat pentru… hent in atac, in careul lui Lloris, in prima repriza a returului din Franta.

Cu alte cuvinte, mai toti „sunt pe felie”, doar gandindu-ne la ingenuncherile teatrale, plonjoanele si tavalelile multor jucatori incercand sa smulga penaltyuri, dar unii striga mai tare decat altii „Prindeti hotul!” Am avut nefericita ocazie, intr-o buna zi, sa mi se destainuie ca irlandezii ar fi cei mai ipocriti oameni din lume. E imposibil de cuantificat o asemenea afirmatie si m-am aratat rezervat, daca nu foarte mirat, venind tocmai din partea unui… irlandez.

In februarie 2009, la Dublin, Irlanda cersea si obtinea penalty la 1-0 pentru georgieni, in urma unui hent inexistent. Roata morii se-nvarteste…

Insa reactia utilizatorului mainilor, Robbie Keane, si nu doar intr-o unica ocazie, dar mai ales inregistrarea video a incidentului din minutul 71 al jocului din februarie, Irlanda – Georgia, de pe Croke Park din Dublin, la scorul de 1-0 pentru ex-sovietici, cand centralul a acordat „verzilor” un penalty „din burta”, absolut imaginar, pentru, culmea ironiei, un presupus… hent, in ciuda semnalizarii unui… ofsaid de catre asistent, au pus deja in alta lumina scrancetele lipsite de demnitate ale insularilor in Orasul Luminii.

Vizionand faza penaltyului acordat, publicata pe YouTube, se observa ca Robbie Keane a ridicat mana intr-o tentativa de a-l influenta pe central, ceea ce de fapt a reusit, cersind practic un cadou nemeritat. Keane a egalat la unu iar cinci minute mai tarziu, dovada ca se poate ajunge la un 2-1 cu care Irlanda s-ar fi calificat la Paris, acelasi Keane a adus victoria impotriva Georgiei. Avea sa fie de fapt a doua cu 2-1 impotriva celor din Tbilisi, dupa cea din tur, la debutul lui Trapattoni, reusita insa in… Germania, pe teren neutru, datorita conflictului din spatiul ex-sovietic. De unde ca, adunand si notand ca insularii au strans doar 4 victorii din 10 meciuri intr-o grupa si cu Cipru si Muntenegru, e limpede ca Irlanda a avut sansele si avantajele sale evidente in campania de calificare, nefructificate insa, un motiv in plus pentru cresterea putin cate putin pana la temperatura de fierbere a frustrarii celor din Dublin.

O mare frustrare, sa fii egalat acasa in minutul 90, de campioana mondiala, Italia. „Daca am fi mentinut rezultatul, i-am fi <intins> pana la final in lupta pentru locul unu„, spunea apoi Given. Daca… Culmea e ca vorbele sale luau in calcul o victorie ca si acontata, in ultimul joc, cu Muntenegru. Succes ce insa n-a venit: 0-0. O si mai mare frustrare. Asta in vreme ce Italia invingea, cucerind logic si meritat grupa.

Si mai multa mizerie, in prima mansa cu Franta. 0-1. Pusi pe harta, la final, irlandezii cereau socoteala lui Diarra. Nu puteau recunoaste cu barbatie infrangerea, cineva avand insa sa se ia patru zile mai apoi de adversarii lor, la Paris, cum ca ar avea „inimi cat bobul de mazare„.

Frustrarea colosala a fost generata de ineficacitatea de pe Stade de France, de ratarile uriase ce ar fi desprins-o in invingatoare in fieful vicecampioanei mondiale, ratari care, convertite in macar un al doilea gol, i-ar fi adus calificarea. De aici probabil si reactia incredibila de dupa meci, cu declaratii, reactii si „iesiri” care mai de care mai belicoase, dezonorante, si care au inflamat oprobiul partinitor al maselor, incluzand destui microbisti de ocazie cu o precara sau inexistenta cultura fotbalistica si a sportului in general.

Spiritul revendicativ al vehementelor atacuri verbale, multe lasandu-te „masca”, fara replica, a stirbit implicit din simpatia ce Irlanda si-o atrasese cu jocul combativ impotriva Frantei, furia oarba dejucand indirect propria cauza de a arata lumii intregi nedreptatea ce li se servise si demascand un serios complex de inferioritate. Mai mult, a aratat un public telespectator „de fotoliu” nu doar patimas, ci alunecand pe neasteptate pante ale insultelor si xenofobiei. Cum a putut de fapt suporta hartia destuparea atator prejudecati latente!?

Dregand busuiocul, una din evantaiul publicatiilor dand initial in primire patimilor si etichetarilor gen „trisor”, The Independent din Londra a contrabalansat intr-o adnotare un prim editorial inflamator la adresa calificatei si a tintei oprobiului general, recunoscand in titlu „Ultima vorba: <dreptatea> noastra moralizatoare e la fel de patetica trisului” si subliniind ca „a fost tot ceea ce ne-am asteptat si ne-am dorit si – ca de obicei – ne-a facut ca si colectiv sa ne simtim mai bine„.

Omenirea a imbatranit mii de ani dar de fapt a ramas tot in jurul stalpului infamiei, cu piatra pregatita impotriva acuzatului. Henry a trecut zilele trecute prin purgatoriu…

Iar referindu-se la adidas si interesele cu conotatii economice ce ar fi influentat calificarea, dupa cum se exprimau Robbie Keane ori Duff, ar mai fi un aspect ce ridica semne de intrebare in privinta vehementei Irlandei. Tara de Smarald trece printr-o criza fara precedent in istoria sa ca natiune din Uniunea Europeana, cu cele mai mari datorii pe cap de locuitor din lume, 425% din PIB, iar o victorie in arena sportiva ar fi fost nu doar una de moral, dar si o recunoastere in proprii ochi si ai comunitatii internationale. O reconfirmare.

Irlanda va pierde venituri de milioane, ce ar fi survenit inclusiv din industria de divertisment, prin comercializarea de suveniruri cu FIFA 2010 World Cup si a bauturilor alcoolice in puburile ce-ar fi fost luate cu asalt in iunie anul viitor, motiv pentru care pe firul protestelor a intrat nu doar FAI, Football Association of Ireland, ci si ministri din guvernul de la Dublin. Masurat, prim-ministrul Cowen a declarat ca nu va aduce subiectul intr-o discutie cu francezul Sarkozy, asteptand insa din partea FAI sa lanseze un demers pe langa federatia de la Paris si FIFA pentru rejucarea jocului.

Conform regulamentului, o asemenea solutie e imposibila, deci s-a strigat in pustiu, fapt ce federalii din Dublin ar fi trebuit sa-l stie inca de miercuri noapte. Pasiunile au tulburat insa judecata si s-a ajuns la revendicari jenante. Iar la cum au actionat acum federalii, Roy Keane s-ar putea sa fi detinut un sambure de adevar in ceea ce-l determina sa paraseasca lotul national in plina campanie la Cupa Mondiala din 2002 si sa-si revendice retroactiv anumite scuze pentru un abandon reprobabil la vremea respectiva.

Vorba lui Roy Keane in lumina serii pariziene, „What goes around, comes around„, traducandu-se cam in vorbele titlului acestor randuri, cu trimitere la Football Association of Ireland. Si se pare ca nu doar noi ii avem pe cei din FRF dar, apa la moara in Bucuresti, multa lenjerie murdara e prin lumea aceasta. Roy Keane a socat zdrobsindu-se la federali pentru patetica si „plictisitoarea” cersetorie a simpatiei in privinta asa zisului „furt” din Franta, atragand atentia ca Irlanda sa se uite in propria ograda, in barna din proprii ochi, pentru a vedea carentele rezultate din temerea de a face curajos marele pas decisiv, slabiciuni ce au frustrat-o la maxim si carora le-au pus capac un gol din ofsaid.

Beckham si Roy Keane sar pe drept in apararea lui Henry

noiembrie 20, 2009

De miercuri de la miezul noptii Irlanda boceste si urla din toti rarunchii aidoma unui prescolar caruia i s-a stricat o jucarie si acum le arunca suparat pe celelalte din tarc. Reactia mai mult decat exagerata a insularilor e de un prost gust ce frizeaza ridicolul, Football Association of Ireland si pana si Ministrul Justitiei in guvernul de la Dublin cersind fara demnitate la FIFA rejucari impotriva regulamentului.

A fost o eroare de arbitraj, o greseala umana, ca destule altele in meciuri de fotbal mai mult sau mai putin importante, cu o mai mare ori mai mica miza. Arbitrul asistent n-a semnalizat pozitia de ofsaid a doi jucatori francezi, la o lovitura libera executata de Malouda in prelungirile barajului de la Paris, iar continuarea o stim cu totii.

Uitati de hentul lui Henry… in prealabil a fost ofsaid!

Daca respectiva pozitie afara din joc ar fi fost semnalizata prompt iar arbitrul de centru suedez ar fi acordat lovitura libera in favoarea Irlandei, nu s-ar fi ajuns la valul populist de oprobiu public impotriva lui Thierry Henry si prin extensie la adresa selectionatei Frantei si pe alocuri chiar a natiunii franceze. Marul discordiei ar fi trebuit sa fie legat de ofsaid, nicidecum de oportunismul ulterior al lui Henry.

Telefoane in direct, in emisiuni, mesaje text si comentarii pe marginea jocului, cu toate au oferit tot atat de multe canale pentru ca publicul insular sa-si verse naduful, dandu-i-se apa la moara si datorita reactiei oficialilor. Iar ce s-a spus si s-a scris aduce nici mai mult nici mai putin cu asasinarea caracterului lui Henry.

Rasul lumii…Comentatorii BBC n-au avut habar de henturi dar au spus apoi ca-i incredibil sa nu fi fost vazut de arbitru!

Culmea ironiei, intr-o mostra evidenta de ipocrizie, ce spune multe despre postura ingrata si uneori fara sansa de scapare a arbitrilor, comentatorii in direct ai meciului pentru BBC Radio 5 Live au sesizat infractiunea abia la peste un minut dupa comiterea hentului, gratie reluarii de pe monitoarele video, moment din care insa au intors brusc foaia, referindu-se la „incredibilul” situatiei: „Este incredibil ca n-a fost vazut de arbitru si e incredibil ca Irlanda sa fie astfel eliminata!”  In prealabil, in comentariul fazei, gazetarul se referise la „o deviere”, despre care puteti asculta aici… http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8367817.stm

Domnilor comentatori le-au trebuit vreo 80 de secunde sa se dumireasca de faptul ca Henry comisese hent dar li s-a parut incredibil ca arbitrul sa nu fi vazut acelasi incident…

Tonul indignat revoltat al acuzatorilor aratand cu degetul spre detinatorul la zi al Champions League, etichetat drept „a cheat„, un trisor, cauta tapi ispasitori dupa ce Irlanda ratase in grupa oportunitatea de a invinge Italia, de care a fost egalata in minutul 90, dupa care n-a dispus nici macar de Muntenegru, in ultimul joc din calificari. Locul doi. La baraj.

Unde, in meci tur, la Dublin, Franta si-a demonstrat superioritatea si a invins meritat cu 1-0, fara ca Irlanda sa concretizeze cele cateva oportunitati avute. Frustrati de visele risipite in fata finalistelor Cupei Mondiale din 2006, unii jucatori irlandezi cautau nod in papura lui Diarra, imediat dupa prima mansa, incercand sa-si faca dreptate dupa fluierul de final.

Miercuri, la Paris, in probabil cea mai buna evolutie a Irlandei din ultimii ani, capitanul Robbie Keane a egalat in prima repriza scorul general al barajului, 1-1, dupa pauza atat O’Shea cat si Duff si acelasi Keane avand oportunitati ideale de a majora diferenta si implicit de a califica Insula de Smarald la turneul final. Ar fi fost probabil o calificare meritata, gratie evolutiei din Orasul Luminii, unde o linie de mijloc cu doi jucatori de la Stoke City, unul de la Blackburn Rovers si un al patrulea de la Fulham a cam manevrat in voie in fata unui „Cocos Galic” neimpunandu-se acolo nici in fata Romaniei.

Dar ocaziile se razbuna si legea nescrisa a fotbalului i-a lovit pe oaspeti aidoma bumerangului.

Si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, Irlanda tot n-ar fi fost calificata. Unde-i atunci furtul calificarii?

Irlanda plange ca i-ar fi fost rapit dreptul de a ajunge in Africa de Sud insa chiar si daca golul lui Gallas n-ar fi fost validat, nu este cert ca verzii ar fi triumfat la loviturile de departajare spre care curgea meciul. Ar fi ramas 1-0, cu sanse relativ egale pentru combatante de a se califica de la 11 metri. Si-atunci!?!

Ultimul joc la Campionatul Mondial pentru ambele reprezentative se soldase cu esecuri la penaltyuri, Franta in fata Italiei, la Berlin, in finala, iar Irlanda in fata Spaniei, in Coreea de Sud, in optimile din 2002. Cine si-ar fi infrant emotiile si ar fi triumfat? Sunteti convinsi ca Irlanda? Si-atunci de unde pana unde pot afirma irlandezii ca au fost furati de o accedere la Mondial? De la 1-0 in prelungiri pana la un al doilea gol marcat, pe care l-au tot irosit cu nonsalanta, e cale lunga.

Beckham recunoaste ca e greu de spus daca ar fi putut proceda altfel decat Henry

Pe cateva din aceste linii au marsat si David Beckham si Roy Keane, ultimul, in cadrul unei conferinte de presa in calitate de manager al lui Ipswich Town, ambii nefiind de acord cu catalogarea de „trisor” atribuita de mass-media si publicul larg atacantului francez si gasind nu atat scuze acestuia cat explicatii pertinente si puncte de vedere implicand mai multi factori.

De fapt, e o practica de teren de antrenament a fotbalistilor, ce poate deveni reflex necontrolat, de a repotrivi, „reaseza” balonul, odata acesta scapat afara din joc. Si aici poate sari in ajutorul lui Henry latura involuntara, neintentionata, a abordarii sale. Si foarte putini jucatori profesionisti, fie ei si irlandezi ori britanici in general, ce doresc a-si asuma un statut nedovedit de cavaleri nobili ai dreptatii, mai albi ca albul, arogandu-si implicit un compas moral absolut, ar fi procedat probabil altfel decat francezul, in circumstantele date. Dar dupa razboi multi viteji se aduna sa arunce cu pietre.

Cu fair-play si realism, irlandezul Keane indeamna contestatarii sa se uite mai intai in propria ograda

Conferinta lui Roy Keane este o mostra absoluta de echidistanta si curaj in a-ti apara un punct de vedere nepopular, probabil total indegirabil pentru multi pasionati de fotbal, inclusiv compatrioti, in conditiile in care fostul mijlocas a purtat si banderola de capitan al „verzilor”. De urmarit parerea sa pe http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/8370497.stm

In contrast cu spusele intelepte ale lui Keane, de fapt o reactie la exagerarile debitate dupa returul din Franta, s-a pravalit un urias val de articole populiste, in cel mai pur stil al maniei proletare, terfelind reputatia lui Thierry Henry dar mergand mult mai departe si impungand din varii unghiuri nationala Frantei. Deloc de mirare, venind de peste Canalul Manecii. Rezidurile sindromului de superioritate, al arogantei atotcunoscatoare si fara echivoc, a veninului perpetuu improscat de urmasii imperialismului ce inca isi asmute tentaculele de sub alta palarie, au degenerat in alte patinaje cu „inamicul” la tinta fixa. Ce deliciu, sa aiba a le reprosa ceva, cu un aer revendicativ, rivalilor de peste Canal. Mi-ar trebui ore si pagini intregi si n-ar suporta virtualul, rosind de rusine si manie, sa descarc vitriolul altui exces de frustrare insulara.   

Irlanda, in tricouri albe si chiloti verzi, n-a avut 15 secunde de inspiratie absoluta, aidoma altor alb-verzi in Paris, intr-un 17 si nu 18 noiembrie, acum 16 ani, cand Franta era lasata acasa, eliminata in ultima secunda a calificarilor la US World Cup ’94. De ce n-a reusit Irlanda acel al doilea gol calificant, aidoma lui Emil, fie in repriza secunda, fie dupa egalarea nemeritata reusita de Gallas? La aceste ratari sa fi gasit un raspuns capitanul risipitor Robbie Keane si nu la presupunerile ca Platini si Blatter si-ar fi trimis bezele, strangeri de mana si mesaje text, din susul tribunei, incantati de deznodamantul favorabil Frantei si implicit turneului final in organizarea FIFA…

Stim cu totii ca FIFA are bubele ei, ca Mondialul e o taraba corporatista a companiilor, sponsorilor, marcilor de echipament, ca Franta e dorita ca „brand” si putere de cumparare a suporterilor ei, ca Irlanda nu e in aceeasi categorie a marilor dezirabile, ca fotbalul si societatea in general aluneca pe o panta ireversibila a degradarii conduitei, probitatii si integritatii umane, si-am mai aflat acum ca si alte mari vedete pot oferi mostre de oportunism extrem intru atingerea scopurilor, le stim pe toate astea, insa nu credeam ca Irlanda era buricul pamantului si cea mai nedreptatita dintre nedreptatite. Bocetul federatiei, demnitarilor si fanilor ei pare insa a starni mai degraba ilaritate ori dispret decat simpatie.

Ai pierdut? Continua…

Fotoreportaj din Dublin, dupa Irlanda-Italia 2-2, inaintea jocului cu Franta pentru Mondial

noiembrie 10, 2009

In episodul doi al reportajului din Dublin, am descoperit urmele remizelor Irlandei cu Italia pe afise inramate pe ziduri de toalete, incercand sa descifrez gesticulatiile portretului robot al jucatorului peninsular, si anticipand duelurile cu Franta, inaintea carora selectionerul Raymond Domenech a stiut exact ce vrea sa spuna cand s-a referit la “verzi” drept “Angleterre bis”.

(Episodul I il gasiti acum cateva postari, cu o saptamana inainte: <Capitan si spectatori impuscati in 1916 pe „Croker”, gazda barajului Irlanda – Franta>)

Dublin26Oct09 030

In zona central vestica a Dublinului, portile fabricii Guinness, avand drept simbol harpa, se deschid puhoiului de turisti descinsi la muzeul pe 6 etaje, cu un restaurant panoramic Gravity pe vechea cladire

Cateva simboluri sunt sacre pentru irlandezi. Saint Patrick, patronul lor spiritual. Verdele trifoi. Harpa. Jameson, whiskey cu e, si Guinness, berea neagra. Si nu in ultimul rand hurlingul si Gaelic football, pastorite de Gaelic Athletic Association.

Dublin26Oct09 073

Statuia lui James Joyce, autor al lui Ulysses ori Dublinezi, este la un sfert de ora de mers pe jos de arena Croke Park, unde Irlanda va primi sambata pe Franta

Dar oricat de popular a ramas traditionalul joc cu crosa in randul maselor, cand vine vorba sa-si improspateze recunoasterea sportiva internationala Republica Irlanda apeleaza mai ales la fotbal. Iar explozia demografica generata de acel succes la penaltyuri cu Daniel Timofte ghicit de Pat Bonner, in chiar prima aparitie a Insulei de Smarald pe scena mondiala, a fost inceputul veritabilei povesti de dragoste a “verzilor” cu balonul rotund. Imbratisat de pustani de la Sligo pana la Cork si din Limerick la Dublin. Nu doar capitala e nebuna dupa fotbal.

Prin centru, agentii de turism au expuse in vitrina nu numai tipice descinderi in Goa, ci si pachete de o noapte cazare, transbordare cu feribotul si bilete de meci la – se putea oare altfel!? – Manchester United, Liverpool, Chelsea si Arsenal. Excursii fotbalistice de pe-o insula pe alta, la fisticul din Premier League. 20 martie, Man Utd – Liverpool, 499 euro.

Dublin26Oct09 155

Oferte turistice cu nemiluita pentru fani irlandezi dornici de jocuri ale fruntaselor din Premier League...

Pe colt, in pub, n-ai unde sa arunci un ac si doar numele sponsorilor delimiteaza taberele rosii ale razboiului de peste Marea Irlandei. Carlsberg respectiv AIG. E pasiune incrancenata, e larma. Iar Torres si Ngog fac sa curga berea. Nu daneza ci neagra, irlandeza. Putin conta ca in cele doua garnituri figura un unic “verde”, John O’Shea, numarul 22 la United.

Indemnul imensei fabrici de bere de la St. James’ Gate e “sa ridici paharul pentru Arthur”. Arthur Guinness, pionierul acestui brand mondial. In pub, rosiii cu Liverpool au inaltat un pint iar pe pult am ochit un ziar de sport deschis la pagina cu rezultate, completata cu o consistenta rubrica mentionand evolutia pana si a celui mai nestiut fotbalist irlandez pentru cel mai obscur club englez. Si-atunci de ce pachete turistice doar la cele patru “mari”!?

Explicatia am gasit-o la toaleta. Pentru ca “verzilor” le place sa se bata de la egal la egal doar cu cei mai tari. Ardeau Anglia la primul lor turneu final, Euro ’88, cu golul lui Ray Houghton din primul sfert de ora, acelasi mijlocas al lui Liverpool repetand scenariul si contra Italiei, la New York, in ’94, peste ani si tinand in sah Germania, pe taram asiatic. Doar ca generatiile ’90 si 2002 n-au mai avut urmas…

Dublin26Oct09 126

Croke Park, cu tribuna I Michael Hogan si peluza "Dealul 16", vazute din gura tunelului de acces Muhammad Ali, pe unde vor iesi O'Shea si Henry...

La care Football Association of Ireland a incercat marea cu degetul, investindu-l pe regretatul Sir Bobby Robson drept tutore al noului selectioner, recordmanul de aparitii in “verde” Steve Staunton. N-a mers dar federalii au insistat sa apeleze la experienta.

Cand catedrala St. Patrick’s se darapana peste simbolul religios al celtilor, sambure al catolicismului lor, atunci baronetul parlamentar Sir Benjamin Lee Guinness a intins o mana de ajutor dintre butoaie de bere, lacasul sfant reconsolidandu-se. In fotbalul modern, FAI a cautat salvarea peste mari si tari, in persoana unui nins Giovanni Trapattoni.

Dublin26Oct09 186

La intrarea in Catedrala St. Patrick, cel mai important lacas sfant al catolicilor irlandezi, e statuia restauratorului Sir Benjamin Lee Guinness, membru al familiei nobiliare ce a dat lumii celebra marca de bere

Care uns italian a lecturat aceeasi rubrica reunind toti potentialii selectionabili si a cotrobait dupa sange proaspat prin toate ungherele fotbalului insular. Rasplata? Un 1-1 acasa la campioana mondiala. La Bari. Grupa inca se juca…

Atat curaj au prins insularii lui Trap, incat pisoarele barurilor au afisat campania de publicitate la www.soccerrepublic.ie sub titlul “Italian Gestures Explained”. O figurina squadra azzurra, brunet cu barbison, gesticuland expresiv… Arbitre, esti plecat de-acasa!? Ori… Ce rau am facut? O, Doamne! Dar nu se poate!!! Chiar nu vezi!? Degetul la tampla. Mainile rasfirate. Sau in semnul rugaciunii. Ori degetele stranse manunchi. Degetul la ochi… Posturi rastalmacite dedesubt in cel mai pur umor negru irlandez. Asadar “verzii” erau suficient de increzatori pentru a-i lua in balon pe campionii lumii.

Dublin26Oct09 027

O pagina web de fotbal si-a facut reclama pe timpul preliminariilor cu afise in toalete ale puburilor luand la misto gesticulatia tipica fotbalistilor latini. In colimator au fost italienii, cu care Irlanda lui... Trap a facut 1-1 si 2-2

Iar in retur, pe Croke Park din Dublin, un sfant modern, Sean St. Ledger, trecut de la ilustra Preston la sclipitoarea Middlesbrough, facea 2-1 in minutul 87. Gilardino a frant imediat visul, amutind “Croker”, dar recrutii lui Trap tot s-au calificat la baraj.

Dupa campioana Italia, vicecampioana Franta. O aliata geopolitica de secole. Dar Irlanda vrea acum sa rescrie istoria, cu destinatia Africa de Sud. Si “verzii” sunt si mai intaratati, de Domenech, pe care l-a scapat ca “L’Irlande, c’est l’Angleterre bis”. Cu totii au inteles ca selectionerul francez s-ar fi referit la irlandezi ca la niste rude sarace ale Angliei. Pana ce a venit un filolog sa limpezeasca apele, clarificand ca, in nonsalanta sa, Raymond a folosit bis cu gandul la “echivalent”. Adica o alta trupa de Premier League, Irlanda, aidoma Angliei…

Oare chiar la acest bis s-a referit Domenech? Ei bine, in generatiile trecute, “verzii” aliniau alde Irwin si Keane, de la Man United, sau Staunton, Babb si Houghton, de la Liverpool. Acum, Trap are nu neaparat un titular la United, O’Shea. Atat din “careul celor mari”. Atunci, pe Giants din NY, Italia era batuta de Irlanda capitanului Townsend, abia plecat de la Chelsea la Villa. Iar Lung era eliminat de O’Leary, fundasul lui Arsenal. 

Acum? In lot, trei si cate doi de la recent promovatele Hull, Stoke si Wolves, alti doi de la Coventry si Reading, plus baieti de la Scunthorpe, Preston ori Boro. Iar perechea lui Hibernian vine din Scotia. Angleterre? E drept, Kevin Kilbane, fie si de la codasa Hull, ar putea ajunge la doar o selectie distanta de recordmanul Staunton, ca de altfel si portarul Given. 101. Doar cei doi, laolalta cu Robbie Keane si Damien Duff, sunt liantul cu precedenta generatie de mondial. Dar tocmai bisul cu gandul mai degraba la “ruda saraca” decat la “echivalent” s-ar putea sa devina regretul francezului. Italianul ii pregateste ceva demn de postat pe faianta toaletei. Thierry implorand sfintii.

Dublin26Oct09 053

Va curge oare Guinnessul sambata seara la Dublin? Sau daca nu, dupa returul parizian de miercuri 18 noiembrie? Sticlele din diverse... generatii te intampina la intrarea in muzeul fabricii de bere din St. James' Gate

Ziua 63. Henry, o ilustrata catalana

februarie 24, 2009

Cat frigul inca nu ne lasa, te incalzeste parca la suflet sa-ti plimbi privirile peste portrete nude in alb-negru ale unor campioni ai sportului. Performeri de inalt nivel au pozat in costumele lui Adam si Eva in posturi bine studiate, colectia de 34 fotografii ingemanandu-se in expozitia tematica „Champions”, „Campionii”, aflata in derulare de cateva luni in camera 40 a National Portrait Gallery din centrul Londrei.

Altadata, pe acelasi etaj, un alt fel de expozitie ni-l infatisa pe David Beckham… dormind. Vizitatorii cascau gura la un ecran ce difuza somnul mai mult sau mai putin lin al unui star al fotbalului. Acum, altceva…

Musculaturi bine reliefate si definite, fete expresive. Explozii de vigoare pe loc repaus. Fotografii portretisti Anderson si Low au adaugat proiectului „Campionii”, timp de cinci ani, pana in 2008, cand motociclistul britanic Leon Haslam a devenit ultimul subiect al initiativei in sprijinul Elton John AIDS Foundation. Corpurile dezgolite ale sportivilor sugereaza vulnerabilitatea pana si a unor semeni ai nostri extrem de grijulii cu aspectul lor corporal si in general pleznind de sanatate, mesajul fiind ca sindromul imuno deficitar acut e neiertator.

Putine dintre fotografii incearca surprinderea dinamicii exercitiului fizic, in general performerii fiind portretizati pur si simplu pozand, in posturi „acoperind” cele mai intime parti anatomice. Inotul e la mare cautare in proiectul „Campionii”, fotbalistii find si ei nelipsiti. Lui Matty Taylor, acum la Bolton, James Beattie, ajuns recent la Styoke, unde a marcat deja 4 goluri in cinci jocuri, printre care unicul al partidei cu Man City si o „dubla” in poarta goal-keeperului Albionului si al lui Portsmouth, James, si lui Dion Dublin, retras dupa o cariera de doua decenii, li s-a alaturat… Thierry Henry.

Desi mai toate fotografiile au fost realizate in Marea Britanie, SUA si Australia, unicul portret surprins in 2007, cel al fotbalistului francez, a fost pozat la Barcelona. Suficient de sugestiv in privinta despartirii ex-Tunarului de Londra, in favoarea tinutului catalan.

Henry e cu privirile pe minge, cu ochii „in cap”, intr-un exercitiu de echilibristica tipic jucatorului latin: cate secunde o fi mentinut pe frunte mingea dungata? Degetele-i rasfirate sugereaza ca toate simturile-i sunt alerte, in concentrare maxima. Balonul, imblanzit…

Absolutul maiestriei sportive e sugerat de unicul duet al „Campionilor”, gimnastii ucrainieni Nataliya Piontek si Mykhaylo Pavlov, inlantuiti si sfidand legea gravitationala, la trapez. Cliseul, surprins la Blackpool, in nordul Angliei, are mai putin de-a face cu expresiile faciale ale performerilor si mai degraba cu capabilitatile rafinate prin exercitii repetitive. Performanta sportiva. Ucrainienii, alaturi de doi francezi, un german si un suedez, completeaza putinii performeri care n-au engleza drept limba materna, ssugerand piata „tinta” a expozitiei lui Anderson si Low. In rest, sp[ortivi albi, de culoare sau de rasa mixta, barbati si femei, cu totii raspandind acelasi mesaj. Cu SIDA nu e de joaca.

„Centrul” expozitiei, o fotografie-portret de dimensiuni marite a jucatoarei de tenis de camp Venus Williams, privind piezis. Ochi migdalati si suvite impletite si vopsite, insa, ca si in cazul fotografiei unei reprezentante a Circului Alb din alta generatie, Billie Jean King, mai deloc detalii anatomice de la gat in jos. Intimitate saui… drepturi de autor? Altfel, campioni din cricket, fotbal, si american, triatlon, schi, rugby, judo, volei ori polo pe apa. Campionii infatisandu-se dezgoliti, fara „armura” apartenentei la niste cluburi sau culori, o sugestie perfecta ca sub aura de invincibilitate vibreaza vulnerabilitatea umana. Sunt si ei oameni…

De la Emirates, Arsenal v Newcastle 3-0: „Când Shearer a doborât recordul, a fost nebunie!”

ianuarie 26, 2008

„Aici poţi vedea meciul”

Conform obiceiului, Cupa Angliei ia partea leului în două sâmbete din ianuarie iar Premier League stă pe tuşă şi priveşte. Totuşi, între meciurile turului IV, din 16-imile de finală ale FA Cup, s-au strecurat şi câteva dispute între cluburi de elită, cum a fost cazul sâmbătă după-amiază la Emirates Stadium. Arsenal contra Newcastle United.

„Tunarii” fuseseră eliminaţi marţi cu 5-1 din semifinalele Cupei Ligii şi nici în Cupa Angliei nu mai prea făcuseră minuni, de la câştigarea trofeului în 2005. A se citi o eliminare chiar în acest tur patru, acum 2 ani, şi o alta în optimi, anul trecut, la Blackburn. În atare condiţii, Wenger şi trupa aveau destule de dovedit.

Newcastle zdrobise divizionara secundă Stoke în rejucarea din turul trecut, 4-1, cu noul antrenor Kevin Keegan introdus publicului şi urmărindu-şi viitorii elevi din tribună, însă debutul lui King Kev, săptămâna trecută, a fost neconcludent. 0-0 acasă cu Bolton. Şi Keegan şi alb-negrii aveau chiar mai multe de dovedit.

Ce va fi? La mijlocul săptămânii, Emirates Stadium a găzduit audiţiile pentru selectarea candidaţilor la Big Brother 9. Mulţi au fost probabil respinşi. Iar admişii, rând pe rând, până la unul, vor fi eliminaţi din casă. O eliminare plutea în aer şi la meciul de FA Cup, bookmakerii de la Ladbrokes cotând drept improbabil, la 7/1, un potenţial draw. Răspunsul? Peste câteva ore…

 East Stand Highbury 

Până atunci, mai e ceva timp să vedem cum o duce vechiul Highbury. Tribuna principală, East Stand, mai supravieţuieşte doar prin zidurile de susţinere, interiorul urmând să fie reconstruit sub forma unor apartamente cu câte una sau două camere. Sala de marmură, cu statuia lui Herbert Chapman, va fi salvată, la fel şi faţada, cu ale sale înscrisuri în roşu, Arsenal Stadium, East Stand, plus vechea emblemă a clubului. Printre schele şi golurile verzuii plase protectoare amplasate de constructorii de la Sir Albert McAlpine, vechea mândră intrare îţi zâmbeşte parcă trist. Puzderie de macarale unde cândva Freddie Ljungberg sau Robert Pires zburdau pe extreme, cât despre peluza dinspre staţia de metrou, e deja ca orice alt bloc în construcţie. Înălţimea noului ansamblu arhitectonic va corespunde însă celei a vechilor tribune. Mai fac o poză şi las Highburyul în recosmetizarea sa…

east stand, crest

Pe Blackstock Road, unde destule magazine îţi iau ochii cu alb-roşul firmei, văd două anunţuri pe intrările unui mic pub: „Aici puteţi viziona Arsenal – Newcastle”. Cum aşa? La televiziune pot fi vizionate doar jocurile Mansfield – Middlesbrough, care de fapt a şi început deja, şi Wigan – Chelsea, pe seară. „E prin satelit”, îmi spun câţiva fani Arsenal, la intrare. Şi pot vedea gratis? „Dacă intri acum, bineînţeles. Mai târziu, s-ar putea să fie prea plin…” Aşadar un alt canal TV, nu SKY Sports sau BBC. Bun şi aşa. Trec drumul, spre pubul The Gunners. „Tunarii”. Un steag ros de vremi, o minunată emblemă pe efigia în bătaia vântului a locului şi câţiva fani la o bere, deşi „e cam subţire” afară…

The Gunners 

Mai drăguţ e anunţul de deasupra intrării laterale a pubului. Pentru evitarea confuziilor. „Home fans only”. Numai pentru suporterii gazdă. OK, Newcastle sau oricare aţi fi voi, sosiţi în N5, nordul Londrei? Aici e teritoriul nostru şi numai al nostru. Multe alte puburi, „neutre” sau special pentru susţinătorii oaspeţilor, sunt răsfirate în zonă…

Home fans

După colţ, un stand multicolor încărcat de produse marca Arsenal. Plin de insigne, doar să ai ochi buni şi răbdare. Rânduri întregi celebrând despărţirea de vechiul Highbury. Pe fond roşu, galben, negru sau vişiniu: „Highbury 1913 – 2006: Ultima salvă”. Ori „Highbury 1913 – 2006 Rămâi cu bine!” În toate formele posibile. Cu tunul în prim-plan. L-am lăsat deja cu bine, mascat de schele şi flancat de macarale, undeva pe o stradă adiacentă. Altele, cu stema clubului, amintesc anul înfiinţării lui Arsenal: 1886. Plin de insigne cu tricouri miniaturale, cu numărul şi numele jucătorilor. Care merge cel mai bine? „Eee… Fabregas, da, Fabregas” îmi spune vânzătorul. Dar n-aveţi rămase cu Jens Lehmann , glumesc, văzând în schimb două pe fond negru cu „24 Almunia”. „A, dar avem tricouri cu Lehmann”. Eboue îmi pare că nu merge prea bine… Îmi dai voie te rog să fac o poză? „Of course, not a problem, mate”. Clicui până la urmă două.

stall Arsenal

insigne

Peste drum, două chioşcuri de lemn unde se fac înscrieri pentru deplasările următoare, organizate de club prin asociaţiile suporterilor, cu autocarul. 32 de lire sterline dus-întors la Manchester, la jocul cu City, şi 23 de lire niţel mai aproape, la Birmingham, la meciul cu cealaltă City, unde esenţial e să nu te încurci la intrarea în oraş, la Spaghetti Junction.

Tot în curtea la stradă a unei case, înşirate puzderie de programe. Absolut fascinant! Semn că „Tunarii” au fost în Ghencea iar Steaua a trecut prin nordul Londrei, un program de Liga Campionilor în limba română, la 3 RON. N-am văzut preţul în lire. Dar la loc de cinste e programul de meci al finalei Cupei Cupelor din deceniul trecut, Arsenal – Parma. 50 de lire. Amintirile sunt la mare preţ. Mai ales cele frumoase. Pe copertă, Alan Smith şi Tomas Brolin. Inspirat, editorul. „Smithy” avea să marcheze unicul gol al meciului tranşat de băieţii scoţianului Graham. Aproape toţi erau englezi. Şi de-atunci Arsenal n-a mai triumfat în Europa. Îl întreb pe domnul între două vârste dacă a fost la mai toate meciurile respective. „La destul de multe dintre ele. Dar nu la toate. N-am încă 60 de ani…” Abia atunci mi-au căzut ochii pe un program alb-negru, de la jocul Sheffield United – Arsenal, din august 1947. De-acum peste şase decenii. Într-adevăr, cineva colecţionase cândva şi aşa ceva. „Ce expun aici e nimic pe lângă colecţia unui amic. Toate meciurile, acasă şi în deplasare, încă dinaintea războiului”. Aş vrea eu să fi colecţionat peste ani de la Poli măcar acest nimic al englezului şi privesc scurt peste drum. Amintiri dinaintea războiului…

 Tube

Într-o bună zi, pentru a creşte prestigiul şi interesul în jurul echipei sale, celebrul manager Sir Herbert Chapman se adresa celor de la London Underground cerându-le schimbarea numelui staţiei de metrou de la stadionul Highbury. Din Gillespie Road, numele străzii pe care suntem, în Arsenal. Se întâmpla între războaie. Şi de-atunci, aşa a rămas. Arsenal. Acum, din incinta staţiei curge puhoi de lume.

Are şi alte programe inedite. Un Arsenal – Indepiendente, la Miami, cândva în vară. O altă semifinală Arsenal – Tottenham, ca în această săptămână, dar în Cupa Angliei. Din ’91. Pe când Gazza apărea în luminile rampei, la Spurs. Arsenal la Grasshopper în Cupele Europene dar şi unele mai noi, gen trofeul „Emirates” din vară, sau chiar la zi… De la „dubla” cu Spurs. Sunt expuse şi cărţi de fotbal, autobiografii ale lui Beardsley, Shearer, Owen, Keegan. Că doar Newcastle vizitează Londra şi s-o găsi cineva să le cumpere. La 10 lire. Keegan e foarte la modă acum. Şi parcă aud în dreapta mea un accent nu tocmai londonez şi câteva referiri la unele vedete care n-ar avea loc în planurile fanilor lui Arsenal. „Te poţi aştepta până şi la un Henry sau chiar Beckham, nu-i aşa? Că doar nu ne-am fi aşteptat să ne pricopsim nici cu Owen…” Fani Newcastle aşadar!

„Nu prea sunt mulţi Keegan în fotbalul actual” 

David, Michael

David are 50 de ani şi o viaţă cu Newcastle în suflet. Îmi spune că tatăl său l-a luat la St James’ Park la vârsta de opt ani iar el, la rândul său, l-a dus pe Michael la un joc al alb-negrilor pe când băiatul avea 4 ani. La un joc Swindon Town – Newcastle United, în prima ligă. Da, pe-atunci Swindon naviga în elită, cu Hoddle la cârmă. Îl înteb dacă se bucură de numirea lui Keegan. „A fost cea mai bună veste în acest sezon trist pentru noi. S-a întors acasă! Suntem din nou optimişti. În adâncul sufletului ştiam că nu vom răzbi cu Allardyce, aşa că numirea lui Keegan a venit ca o uşurare. Să aducă vremurile bune cu fotbalul său ofensiv, din anii trecuţi!” a exclamat David, fiul său Michael completându-l: „Am fost în tribună la prezentarea sa, la jocul cu Stoke. A fost un moment special. Doar când Alan Shearer a doborât recordul de goluri marcate pentru club de Jackie Milburn, a fost mai mare nebunie în tribune la St James’ Park”.

„Am jucat un fotbal foarte bun cu Keegan antrenor, în anii ’90. Şi suntem încrezători că el va realimenta speranţele acelor zile speciale. Pare puţin ciudat dar Newcastle e o raritate, având stadionul amplasat chiar în centrul oraşului. E ca un magnet, e unicul club al urbei, spre deosebire de alte oraşe, unele chiar mult mai mici, unde există rivalităţi locale. În Newcastle însă toată lumea trăieşte şi suferă pentru United. Este centrul comunităţii locale, pasiunea localnicilor”. A fanilor Geordies. Cine a jucat mai bine în alb-negru, Keegan sau Beardsley? Aruncasem un ochi spre coperţile cărţilor expuse… „Beardsley a debutat extraordinar pentru noi dar nu prea avea cu cine juca. N-aveam echipă pe-atunci. Şi l-a luat Liverpool. Când s-a întors, spre finele carierei, mai rutinat, a fost cap limpede la centrul terenului, în trupa în mare ascensiune reclădită de Keegan. Şi din nou a jucat ca la carte. Unul de-al locului…”

Despre Keegan? „Ei, nu prea mai sunt mulţi Keegan în fotbalul englez actual, nici chiar continental”, continuă David, care îmi spune cum l-a văzut jucând pentru United, de la care se retrăgea din carieră, în 1984, după ce trecuse şi el pe la Liverpool. „Asta ne lipseşte la mijlocul terenului. Un jucător creativ, cu spiritul şi clarviziunea sa. A fost genial, lumea l-a iubit foarte mult, şi apoi ne-a adus la un pas de titlu ca antrenor. De aceea e bine că s-a întors”.

Pe cine-l va lua secund? „Greu de zis. Văd că nu se aruncă, în nici o privinţă. Pearson, secundul lui Allardyce, e încă la club, la fel şi Terry McDermott, care a lucrat cu Keegan şi în precedenta perioadă la United. Singura noutate ar fi că l-a adus pe Arthur Cox, cu care mai lucrase pe vremuri. Dar se pare că Shearer a declinat şansa de a deveni secund. Pentru moment, cel puţin. L-am fi dorit şi pe el înapoi, bineînţeles, dar nu s-ar fi putut împărţi între Newcastle şi contractele sale în televiziune. Să vedem…”

De la secunzi sărim la jucători. „Mai sunt doar câteva zile din campania de transferări şi n-am adus nimic. Cred că e şi niţică tactică în asta. Keegan nu se aruncă. Aşteaptă vara, când va face câteva achiziţii cu care să atacăm cum se cuvine sezonul următor. După Euro… A venit doar un tânăr de la Swindon Town, Ben Tosser, şi băiatul a declarat deja presarilor, de unde a plecat, că Newcastle e un mare oraş fotbalistic. Cât de uriaş e interesul în jurul echipei şi ce grozav e să fi în aceste zile la St James’ Park”. Într-adevăr, King Kev s-a întors pe Tyne… Alţii? „Avem neapărată nevoie de cineva la mijloc. Butt e OK, dar mai mult pe post de închizător, iar Alan Smith, deşi e jucat în linia mediană, e atacant de meserie. Cel mai bun la ora actuală ar fi Emre. Dar mai trebuie. Mai stringentă e consolidarea apărării. Steven Taylor, crescut în academia clubului, a jucat în general bine dar nici el nu e încă la nivelul cerinţelor în Premier League. Cât despre restul… Cam toată linia…” La care intervine Michael: „De exemplu Carr, fundaşul dreapta. A început promiţător, acum câţiva ani. Era încă şi la naţionala Irlandei. Dar s-a stins. Acum cred că va fi cedat, mai bine mai devreme decât mai târziu. Zău, n-am văzut jucător să şuteze mai rău ca el”. Carr e deja la categoria ex-internaţionali dar, în zilele sale bune, a prins câteva „ghiulele”. Deşi la doar 18 ani, Michael însă ştie el mai bine, că doar l-a tot văzut la lucru la St James’ Park şi prin ţară. Şi probabil s-a enervat…

„Stăm bine pe extreme. Damien Duff tocmai a revenit după o lungă accidentare şi parcă ar fi o nouă achiziţie. Nici nu l-am luat scump de la Chelsea, pe cinci milioane. Enrique e tânăr, tehnic şi poate învălui bine, să centreze de pe stânga. Unde-l avem şi pe N’Zogbia. Ar mai fi James Milner, pe dreapta. Dar în centru…” spune David.

În centru, unde Keegan iar mai apoi Beardsley, în acel memorabil 5-0 cu Manchester United, au făcut ce-au vrut. Dar de ce jucători mari de-ai locului n-au evoluat pentru club? Bobby Robson? „Aşa au fost vremurile. S-au dus unde erau contracte bune şi bani. Robson s-a întors acasă, ca antrenor, dar a jucat pentru Fulham şi West Brom. Nu şi la United. Până şi Shearer, crescut în zonă, la Wallsend, a debutat în fotbalul profesionist pe coasta sudică, la Southampton. A fost prolific şi l-a luat mai întâi Dalglish, la viitoarea campioană Blackburn, înainte de a fi transferat de Keegan, la Newcastle. Dar şi când a venit, a fost fiesta”. Keegan şi Shearer. Aceleaşi două nume, revenind obsedant.

Ce va fi azi? Michael e optimist şi nu prea: „Data trecută le-am ţinut piept aici până pe finalul meciului. Au marcat de două ori în ultimele minute dar nu ne-am făcut de râs pe Emirates. Ce-i rău, azi n-avem la dispoziţie mulţi jucători. Viduka şi Martins lipsesc din atac, nu ştiu cum e cu Owen, aşa că Shola Ameobi a apărut pe foaie. El e foarte dedicat clubului şi îi place în Newcastle, însă nu a prea jucat bine, eventual doar în parteneriat cu Shearer. Demult. Şi mai toţi atacanţii au jucat bine în combinaţie cu Shearer. Apoi nu-s Faye şi Beye, plecaţi la Cupa Africii, Emre… Greu de crezut că ne vom califica. A mers cu Stoke, remiză acolo şi i-am bătut în rejucare, pe St James’ Park. Dar…”

Cât despre sezonul în sine? Mai poate fi ceva salvat? „Oricât de optimişti am fi, cu revenirea lui Keegan, nu cred că vom urca mai mult de-un loc, două. Cu câteva transferuri, de la vară, sperăm ca alta să fie situaţia. Nu ne mai rămâne decât să încheiem bine, în ultima etapă, acasă cu marea rivală locală Sunderland”, a spus David, care e şi el colecţionar înveterat de programe de meci. „O cameră e a mea şi nu-i prea place neveste-mii”. Iar David, care călătoreşte cu fiul său Michael nu doar în deplasări ca la Emirates, ci şi la Newcastle, organizează asemenea excursii pentru alţi câţiva fani ai alb-negrilor din sud-vestul Angliei. Cu trenul plus maşina, spre Londra. Sau spre Newcastle. Îi las cu bine şi mă arunc în şuvoiul uman.

Până la un alt stand, cu insigne şi mai multe. Cele cu emblema merg cel mai bine, şi „capul” lui Thierry Henry se vinde încă măcar în pas cu… Eboue. Văd şi altele… „We hate Spurs”. Adică „O urâm pe Tottenham”. Rivalitate locală. Altele, ceva mai dure: „F**k the Yids”. Tottenham e cunoscut ca fiind un club cu simpatizanţi în comunitatea evreiască. Apoi fulare. De la jocuri cu Dinamo Zagreb sau Kiew, de la neplăcuta dublă manşă cu PSV, în Champions League. Nimic cu Steaua. Fie nu s-au fabricat pentru respectiva dispută, fie s-au dus deja… Din nou Fabegas, dar şi Adebayor, se vând bine sub formă de insigne.

Şi apoi tricouri… Un teren, pe fond roşu, cu o aliniere 4-4-2. Şi un titlu. „Imbatabilii”. Sezonul 2003-2004. Lehmann – Lauren, Toure, Campbell, Cole – Ljungberg, Gilberto, Vieira, Pires – Henry, Bergkamp. Unii mai sunt prin preajmă. Toure la Cupa Africii, Lehmann în poartă în Cupa Angliei iar Gilberto când şi când. Şi fotografii înrămate, cu imbatabilii, pe rând, prezentând trofeul fanilor, din balcon, la primăria locală, în Islington. Într-una, şi Wenger. Alte patru fotografii, de la 24 mai 1989, din acea memorabilă seară în care Arsenal avea nevoie de o victorie la două goluri diferenţă, la Liverpool, pentru a cuceri titlul în acel ultim meci al sezonului. Iar Michael Thomas a marcat pentru 2-0 în minutul 90. Trei clişee ţin de succesiunea fazei golului iar un al patrulea e bucuria „Tunarilor”, la final, pe Anfield, cu titlul…

Umor şi imaginaţie. Sex Pistols, celebrul grup punk londonez din anii ’70, cu albumul „Anarchy in the UK”, se remarca şi prin cântecul „Never mind the bollocks!” „Nu lua în seamă răutăţile!” Ei bine, tricouri imprimate imaginativ cu „Never mind the Ballacks!” „Nu lua în seamă alde Ballack!” Rivalul de la Chelsea. Iar dedesubt, semnat, nu Sex Pistols, ci Cesc Pistols. Cesc Fabregas. Le merge mintea, nu glumă. Dar vânzarea?

O iau din loc, nu mai e mult până la start, şi încerc să prind frânturi din scandările a trei fani „făcuţi”. Au accent Geordies. Nu înţeleg nimic. Întreb. „Fac mişto de noi, strigând We are home supporters. Pentru că e ştiut că fanii lui Arsenal nu urlă în asemenea manieră, mai ales pe vremuri, în ceea ce se numea The Library”… E explicaţia unei suportere. Într-adevăr. The library. Biblioteca. Liniştea de pe Highbury. Auzisem de ea. Şi ce mai urlă? „La adresa lui Sunderland. Rivalitatea lor din nord”. Şi-aşa ajung în faţă la Drayton Pub. Durere. Voci, zumzet, dezastru pe stradă, pungi şi beri goale. Fanii lui Newcastle înainte de a intra în noua bibliotecă.

Newcastle fans at Drayton P

Intru în magazinul All Arsenal. Nou, sub pasarela care te trece liniile ferate, direct în incinta stadionului. Tot ce vrei despre „Tunari”. Într-un colţ, monitoare cu meciul în direct Mansfield – Middlesbrough. În celălalt, unde fani stau la coadă pentru imprimarea pe loc a numelor pe tricourile cumpărate, alte monitoare. Cu jocuri de arhivă. În alb-negru. Privesc pentru o clipă… Arsenal – Anderlecht, în finala Cupei Oraşelor Târguri, în ’70, unica obţinută de „Tunari”, pe lângă Cupa Cupelor, când cu golul lui Smith contra Parmei. „Am fost acolo, în tribună. Vezi ce teren greu era? Dar jucau bine şi pe asemenea suprafeţe” mi-a spus un bătrân înalt, să fi avut aproape 1,90, şi foarte îmbujorat. Arăta atât de select, în balonul său alburiu. Care e cel mai bun Arsenal pe care l-aţi văzut? „Îţi vine să crezi sau nu, cel actual. Tehnicitatea, circulaţia balonului, schimbul de locuri, totul”. Gesticulează din mâini şi îmi lasă senzaţia că a jucat la vremea sa. Sau a practicat sportul. Se exprimă foarte elevat. Şi continuă… „Tata m-a luat de mânuţă şi m-a dus la Highbury pe când aveam 8 ani. Şi asta a fost… Era înainte de război, în ’38. De-atunci, am tot venit la meciuri…” E auzit de prietenul său, care îl întreabă scurt: „Dar pe ăsta l-ai văzut?” Privim spre monitor. „Da, e cu Everton. Armstrong, ce jucător… Şi uite-l şi pe Graham. Şi el a jucat foarte bine!” Apoi se contrazic în privinţa unei pase. A fost s-a n-a fost Paul Davis? Atât de în etate dar cu memoria brici… Admirabil. Apare şi Charlie George, cel cu golul din finala Cupei Angliei. Charlie de-atunci, plonjând pe spate în extazul bucuriei, Charlie de-acum, intervievat.

 Office Box În Office Box găseşti de toate. Case de bilete, ghişee la abonamente, magazinul All Arsenal. Cel mai nou şi în vogă, de când cu Emirates. L-a bătut deja pe vechiul World of Sport, supermagazin al „Tunarilor” amplasat de ani de zile la staţia de metrou din zonă, Finsbury Park.

Ne facem cu mâna, mă întorc spre raftul cu reviste. „Cele mai memorabile 100 de jocuri”. Răsfoiesc. Undeva, un 7-0 la Standard Liege, în cupele europene. Poză cu Tony Adams marcând. Dacă până şi el, fundaşul… Marcatorii, echipa, şi o scurtă descriere. Zece lire. Mă uit spre un tablou, cu fotografia de lot, din 2007-2008. Tot stafful. Un fan îl ia de pe raft, îl întoarce, şi pufneşte: „Îs eu nebun sau 25 de lire e ridicol de scump?” Nu eşti nebun deloc, prietene. Se luminează la faţă şi îl pune la loc pe raft.

Ajung la intrarea cealaltă, care este o replică modernă a celebrului colţ de peluză de pe Highbury. Clock End. De la capătul unde era vechiul ceas. O altă pasarelă peste şine, din dreptul unui uriaş înscris din piatră ARSENAL, te duce la noul Clock End, al arenei Emirates. Într-adevăr, e şi un ceas pe frontispiciul tribunei. 2.40. Pozez.

 ARSENAL

Clock End

Şi acum hai la Armoury. Celălalt nou magazin de la Emirates. Mai sunt câteva minute bune până la start, ora închiderii e 15, dar uşile se securizează în nasul unui cumpărător. Deja? Da colega… Vântătorul pune lacătul. Acum câteva zile, la cel mai mare lanţ de supermagazine, Tesco, închideau la 10 fără 10. Ora închiderii? 10. Amicul neamţ remarcă imediat. „N-ai vedea aşa ceva în Germania”. Ştiu. Lumea se grăbeşte. E pe fugă. Dar de ce oare nu ne putem grăbi încet? Privesc la oferta pentru deplasarea la Milano. AC Milan – Arsenal. 199 lire în ziua jocului, 250 cu o noapte inclusă, 315 două. Agenţia Thomas Cook. Sponsorul lui Manchester City, cândva primul şi cel mai mare agent turistic britanic, astăzi, companie germană. Globalizare.

Sunt două steme. Arsenal, a clubului. Emirates, a sponsorului cu numele stadionului. Şi două tunuri. Plus un mic monument comemorativ, cu o fotografie, versuri şi jerbe. Un fan Arsenal pierit în jungla urbană. Pozez.

Arsenal crest

E mare, nouă, strălucitoare, în vresiunea modernă. Cea iniţială e în spatele schelelor, câteva sute de metri mai la nord. Pe un zid din 1913, care va rămâne în picioare. Dar Emirates? Spuneţi voi.

 Emirates

 Dau să o iau spre pub, cu jocul său transmis în direct. Sunt curios, pe ce canal. În Holloway, e plin de lume. Vreo 15 ecrane, mari sau mici. „Ooooooooooooo!” Pe ecran apare că Havant&Waterlooville a deschis scorul la Liverpool. 0-1 în minutul 8. Pacquette. L-am folosit în echipa mea de Football Manager pe PC, cândva, pe când era în lotul lui QPR. Rezervă. Acum marcator la Anfield. Sigla din colţul ecranelor îmi spune că e vorba de Sport 1. Fără sonor. Ce-o fi Sport 1? Nu pare a fi britanic. 0-0. Toţi sunt cu Arsenal. Ba nu chiar. Un fan Middlesbrough. „Ne-am calificat deja”. Şi unul Man United. „Noi, mâine”. Joacă Walcott. Şi 1-0. Adebayor. Newcastle s-a apărat cu fundul în poartă, tipic Keegan în deplasare. Pauză.

Mă dumiresc. O maşină plonjează de pe buza prăpastiei, i se deschide paraşuta şi planează uşor. Reclamă la asigurări? Sau la cumpărări în rate? Nu ştiu… Interalbanian. Aha! Şi apoi ceva de neînţeles. Prekni te ardnhem. Voi învăţa într-o bună zi şi albaneza. Până atunci, Sport 1. Ca şi ultima dată, Arsenal marchează două pe final contra lui Newcastle, la Emirates. Din nou togolezul Adebayor. Plus Butt. Autogol. 3-0. Neprezentare? Newcastle, eliminată din casa Big Brother. În optimi, Arsenal. Şi Liverpool, până la urmă. Cu 5-2, deşi amatoarea Havant&Waterlooville a condus de două ori pe Anfield. Nici măcar el, Jose… Dar, spre deosebire de turul III, văd repede treaba, toate jocurile au fost deja tranşate. Nu tu remize. Patru din prima ligă merg mai departe. Şase din a doua. Două din a treia. Urmează şi alte meciuri.

Aşadar 3-0. David şi Michael speră ca Newcastle să termine cât mai aproape de mijloc. În rest, nici măcar un drum spre Wembley, în Cupa Angliei. Eu mă opresc din drum la un uriaş panou publicitar. Robotul Crouch, în foarfeca-i caracteristică. E la ghete, nu la picioarele de marţian. Nu cu asemenea bocanci grozavi, Milburn, Keegan, Beardsley şi Shearer încântau St James’ Park. Cine o va face în viitor?

Crouch