Posts Tagged ‘Guardiola’

O lectie pentru Pep si campionii lui

aprilie 2, 2010

Daca n-ar fi fost inclestarea tarzie a capitanilor, Puyol contra Fabregas, si penaltyul rezultant, se prea poate ca „mai marile” Manchester United, Arsenal si Liverpool sa fi cedat pe linie cu 2-1 in eurocupe, zilele trecute, cand „micuta” Fulham a fost unica insulara triumfatoare, si nu oricum, ci cu 2-1 in dauna campioanei Bundesligii.

Dar repezeala fundasului capitan al campioanei Europei precum si sangele rece si inima de leu ale catalanului Cesc au conturat un deznodamant cu talc. Mai presus de inechitabila remiza dintre Arsenal si Barcelona, inechitabila prin prisma actiunilor de exceptie si a ocaziilor create de catalani, mansa tur a oferit niste invingatori morali cu tunuri in piept. Si asta ca o mare surpriza.

Deseori in decursul carierei lui Arsene Wenger la carma „Tunarilor”, echipa londoneza din N5 a fost asociata in mass-media si implicit in folclorul fotbalistic cu jocul spectacol, cu frumusetea nobila a sportului, cu o cavalerie usoara rapind inimi de suporteri patrizani, neutri sau adversi, dar si cu o prada mai lesne sau macar intimidabila in compania unor oponenti mizand pe caracteristica barbateasca a inclestarii. Iar odata etichetata in acest mod, Arsenal a fost taxata din tribune, in scris si uneori si „in iarba” pentru aceasta perceputa fragilitate.

Ei bine, si aici a venit surpriza, „Tunarii” au raspuns admirabil in conditii de adversitate, eliberandu-se de patalamaua de trupa „bibelou” si oferind pe final o mostra de tarie de caracter si maturitate ce i-au dezarmat pe superiorii catalani. N-a mai fost deloc acea Arsenal sucomband dezamagitor pe Emirates Stadium in patru recente memorabile ocazii… 1-3 cu Manchester United in precedentele sferturi de finala din Champions League, in 5 mai 2009, urmat la doar 5 zile de un 1-4 cu Chelsea in Premier League. Apoi 0-3 cu aceiasi „albastri” in actuala campanie, in 29 noiembrie, si 1-3 cu United in 31 ianuarie. De fiecare data umilitor si fara replica. De fiecare data ingenuncheati.

Vizita Barcelonei la Ashburton Grove a curs pe acelasi sablon. „Frumoasa” Arsenal, atat de experta in a „desena” in fata unei Boro sau altor oaspeti scrasnind din dinti a neputinta, a fost din nou deconspirata intr-un meci de mare miza iar jocului ei sexy i-a fost smulsa atat de stravezia rochie de vreme buna. Galbenul trupei lui Pep i-a ametit in asemenea hal incat „Tunarii” s-au metamorfozat de la o clipa la alta in deseori invinsii lor din alte jocuri, neputinciosi, fara cadru de joc si busola, parand implicit rudimentari si impiedicati, niste bieti cotonogari acumuland cartonase galbene, cinci la numar, incluzandu-i pe Arshavin si Fabregas, si fiind salvati de clopotel dupa 45 de minute uneori tragi-comice, in care evitasera umilinta cu destula disperare si mult noroc.

Impetuozitatea lui Theo Walcott a descotorosit-o insa pe Arsenal de complexul mielului la taiat in disputa dintre barbati si adolescenti. Scriam deunazi de frustrarea fanilor lui Southampton la golurile incasate de „Sfinti” de la fosti jucatori ai clubului care parca renascusera in curtile altora sau la simpla lecturare a rezultatelor etapei, cu destui marcatori cedati in lungul si latul insulei pentru plata datoriilor. Un produs al Academiei „Sfintilor”, care-l cedau „Tunarilor” in ianuarie 2006, Walcott si-a incununat aniversarea a 21 ani, impliniti in 16 martie, cu doua curse si un gol-scanteie al revenirii Arsenalului, in decurs de patru minute de la ultima carte riscata de Wenger, de a-l arunca pe flancul drept in locul fundasului de banda Sagna.

Walcott e expresia fidela a jucatorului-tip de explozie si ruperi de ritm si pe undeva o emblema a Arsenalului „Frumos”, incantator ochiului dar oarecum fragil si in consecinta uneori accidentat. Ei bine, de nicaieri, la deruta, un „baiat” de 21 ani a facut pentru o secunda uitate prosoapele aruncate inca inaintea pauzei de mai „infiptii pe picioare” Arshavin ori Gallas, cartonasele galbene stranse de niste colegi insurubati aidoma unor titirezi fara cap si mai ales faptul ca pe teren inca se afla un Lionel „Supremo” Messi, un exceptional fotbalist de buzunar si oglinda fidela a Barcelonei drept artista a jocului cu har.

Arsenal si-a amutit detractorii si dintr-o gazda umilita si ca si eliminata a rabufnit in a se maturiza in 25 de minute poate cu bataie lunga pentru destinele trupei mereu improspatate cu sange tanar de Wenger. Si cu siguranta a iesit de pe teren cu un ascendent moral, pe val in fata egalatei, remiza smulsa cu sansa – dar si meritorie prin prisma determinarii de-a nu capitula si  de-aceasta data la 0-2 – fiind reliefata si de balanta de forte mentinuta pe tabla de joc pentru retur: Fabregas o fi devenit el indisponibil probabil pentru intreaga campanie dar si Puyol, celalalt „rege”, al lui Pep, a vazut cartonasul rosu.

Iar Arsenal a gasit caile de-a reveni spre poarta lui Valdes chiar si fara un Van Persie ori Eduardo acolo, in avanposturi, situatia inversandu-se si Barca lui Pep trebuind sa se descurce pe Camp Nou fara fundasii centrali Pique si Puyol. Iar unde e o „zvarluga” Walcott, e loc si de o lectie pana la capat pentru campioana en-titre a Spaniei si Europei.

Nu stiu cum dar, fara a parea aroganti, galbenii de circumstanta din Catalunya si-au pregatit parca singuri capcana prin modul dezinvolt si dezarmant, uneori chiar enervant de increzator si de o naturalete sfidand pana si legile gravitatiei, in care au demontat in prima repriza pe Emirates fatada de trupa „frumoasa” a Arsenalului, imagine cu dantelarie croita peste ani de alsac. Si paradoxal, „Tunarii” au surprins tocmai prin armele ce nu pareau a le avea in dotare, mai intai faultand pentru a stopa cumva atacurile in valuri iar apoi punand osul barbateste la o revenire imposibil de conturat fara niste inimi de leu sub tunurile din piept.

Barcelona ar putea face bani cu DVD-urile cu lectia de fotbal din prima repriza de pe Emirates, o expunere ideala pentru orice scoala de profil, reliefand arta posesiei balonului, cu un procentaj mult mai insemnat in fazele initiale ale meciului decat media de 62% in contul trupei blau-grana, insa culmea ironiei e ca o alta lectie venita din cea mai neasteptata sursa a fost predata exemplar spre final. Cand, fara piese cheie accidentate pe parcurs, Gallas si Arshavin, fara reputatia si arsenalul in dotare de a se indarji si salva cauze pierdute, „cavaleria usoara” i-a amutit tocmai pe cei mai buni dintre cei buni. Nimeni nu e infailibil iar campionii lui Guardiola sunt si ei oameni…

Reclame

Petrescu da sperante de viitor… polistilor

octombrie 29, 2009

Succesele in deplasare ale campioanelor Romaniei in grupele UEFA Champions League sunt cadouri surpriza in octombrie, insasi oportunitatea de a da piept cu grupari mai puternice din Europa si de a invata mai ales din esecuri primenind incet-incet competitivitatea in fruntea fotbalului romanesc de club. 

“Bilete? Vrea cineva bilete de meci? Nu-i vorba in acest caz de oferta unui vanzator stradal ilicit, ci a unui posesor de abonament anual la Arsenal, intrebandu-se daca ar fi doritori printre colegii sai de la Daily Telegraph pentru jocul cu Olympiakos de pe Emirates. Sorry old boy, dar ma spal pe cap la ora jocului”.

Astfel incepea Kevin Garside, desemnat in noiembrie 2008 redactor-sef pe sport la Daily Telegraph, editorialul publicat exact acum o luna sub titlul “Michel Platini omoara vise aruncand stridiile marilor pesti”,  ziaristul glumind in continuare ca “nu exista un motiv evident de a nu pune mana pe sampon oriunde pe continent” in serile meciurilor din grupe, faze incipiente pe care le considera balonate, “invaluite de inertie”.

O “bomba” gen Barcelona – Rubin 1-2 nu e nici primul, nici ultimul rar soc si poate nici nu va genera improbabila calificare a “buturugilor mici” in dauna favoritelor, care intr-adevar, intr-o covarsitoare majoritate, finalmente se redreseaza, insa dovedeste anumite merite ale formatului competitiei in viziunea presedintelui UEFA.

Lasand la o parte tachinarile lunare intre editorialisti insulari si Platini, la urma urmei un… francez, este fortata pretiozitatea respectivilor formatori de opinie de a atribui scena Ligii Campionilor doar “elitelor prestigioase”, carora le-ar cadea nasul prin “fundaturile estului Europei”, pentru a-l cita pe acelasi jurnalist, care a adaugat: “Va puteti imagina fata lui Jose Mourinho cand Inter a cazut in aceeasi grupa cu Rubin Kazan?”

Ei bine, n-avem imaginatie ci doar am vazut fata lui Guardiola martea trecuta, aducandu-ne aminte ca Rubin e campioana tarii semifinalista la C.E. 2008 si care a dat Europei castigatoarele Cupei UEFA in 2005 si 2008, CSKA respectiv Zenit, triumfuri ce au inaltat Rusia in ultimii 5 ani in ierarhia coeficientilor UEFA pe locurile, in ordine, sapte, iarasi 7, zece, patru si din nou 7. Comparativ, Albionul a pus tot de doua ori mana pe Cupa UEFA in ultimii 28 de ani, prin Spurs in ’84 si Liverpool in 2001 dar mai sugestiva e treapta urcata cu hotarare de Sevilla, o recenta dubla castigatoare a competitiei “verisoare”, ce acum troneaza in grupa Unirii.

Din insula si alte cateva campionate puternice, grupele par plictisitoare. Dar Platini a intuit ca prin formatul cu iz populist ofera outsiderelor mai multe sanse sa se puna la incercare cu “greii” si implicit sa castige experienta competitionala la cel mai inalt nivel, daca nu cumva chiar si puncte aducatoare de venituri, eventual chiar si de calificari, sume ce ar putea fi reinvestite in cresterea valorica a loturilor reprezentantelor, ridicand stacheta competitiei interne.

Daca tot a alterat initial formatul democraticei Cupa Campionilor Europeni, dand Cezarului cate 3 si 4 reprezentante in Liga Campionilor, forul european incearca macar sa dreaga busuiocul cu zaharele financiare pentru nevoiase, la masa bogatilor. S-a scris despre paguba facuta de Poli lui Shakhtar, eliminand-o din drumul spre grupe, “gaura” sugestiva in privinta foamei unor cluburi suficient maturizate pentru a lua Europa de coarne macar pentru un an, doi.

EdinburghMay2009 017

Rangers, creditata de bookmakers cu 7/1 sa castige cu 3-0 finala Cupei Scotiei din mai 2009, pe care o transa cu 1-0 contra lui Falkirk, nu si-ar fi putut imagina ca va sfarsi umilita pe Ibrox de necunoscuta din Urziceni, Romania. Europa Centrala, adaug...

Timisoara nu e inca in respectiva categorie dar succesele campioanelor CFR si Unirea la Roma respectiv Glasgow ofera speranta ca o invingatoare pe drept a competitiei interne, fie ea si a Romaniei, poate nadajdui la ceva puncte si bani in plus pe drumuri europene si mai ales creste importanta castigarii unui loc de acces in UEFA Champions League si intensifica disputa la varf. Cu efecte pozitive infiltrandu-se in josul ierarhiei. Deci mai ales in campionat e o paine de mancat, prioritatea revenirii macar in calificari, daca nu direct in grupele competitiei, fiind mai mult decat evidenta.

Iar victoriile si fiecare banut in plus cucerit de alde CFR, Unirea sau Timisoara le intaresc incet-incet in disputa deseori inegala cu Triunghiul Bermudelor bucurestean. Triumful lui Dan Petrescu cu 4-1 acasa la finalista de anul trecut a Cupei UEFA este si un raspuns indirect ignorantei mai sus amintitului editorialist, care, folosind numele Urziceni drept corolar al deranjului cu “fundaturile”, “inertia” si “balonarea” din grupe, a intrebat ironic daca “este Urziceni acea acceptabila contractie, Michel?” Contractia are aceeasi functie ca si abrevierea, in limba franceza in particular mentinand fluenta sunetului.  In fond, Kevin, Urziceni e doar un nume ca oricare altul, si-atat, nu-i asa? Un nume de oras… Aproape impronuntabil de presa insulara dar… urzica a dat furnicaturi vicecampioanei Scotiei.   

Franta, cap de serie la baraj, fata in fata cu Given, o data invingator si alta data invins in noiembrie la baraje        

Si vorbind de surprize in grupele cu finaluri totusi previzibile, de urmarit confruntarile de baraj, care pe care in dubla mansa, ce au suferit modificari de format pe ultima suta de metri, prin introducerea de catre FIFA a capilor de serie. Se va infaptui vrerea oficialilor, de a le vedea calificate in noiembrie pe europenele mai bine clasate in ierarhia forului mondial, sau revolta verbala a unuia ca Shay Given va naste oarece surprize?

In 18 noiembrie, la Paris, portarul Irlandei ar putea stropi egalarea la 102 selectii in nationala a recordmanului “verzilor”, Steve Staunton, cu eliminarea Frantei, desemnata cap de serie, din drumul barat de sarbi spre Africa de Sud. Given, un scolar pe cand acum doua decenii, in 15 noiembrie ’89, Irlanda se califica in premiera la Campionatul Mondial, cu un 2-0 in Malta, a fost insa in poarta la mansele de baraj pentru descinderea la Coupe du Monde ’98 respectiv in Coreea de Sud si Japonia.     

Mai intai, in 15 noiembrie ’97, rata prezenta in Franta cu un esec la Bruxelles, 1-2 cu Belgia, venit dupa un 1-1 la Dublin. Apoi, in 15 noiembrie 2001, se califica pentru mondialul asiatic la Teheran, desi dupa un esec cu Iran: 0-1. Fusese insa 2-0 in Irlanda…

Cert e ca irlandezii i-au dat prompt credit septuagenarului Giovanni Trapattoni, confirmat in post pana la finele urmatorului turneu preliminar, iar Signor i-ar putea surprinde pe vicecampionii mondiali asa cum ii “intindea”, chiar si cu baieti “doar” de la Stoke ori Boro, si anume Lawrence, Whelan si St. Ledger, pe campionii lumii.

Mingea rotunda poate asculta si tineri antrenori de “buturugi mici” in Champions League, si seniori ai nationalelor non-cap de serie la baraj, si se poate rostogoli nastrusnic fie si in ultimele nici 15 secunde ale minutului 90, cum se intampla odata la Paris, intr-un 17 noiembrie, in ’93, cand Kostadinov rapunea “Cocosul galic” la finele “snurului” desirat dintr-o lovitura libera de Ginola in coltul opus de teren, uluiala ce se rasfrangea pe ecran cu eroarea Franta – Bulgaria… 2-1, Platini fiind eliminat dintr-un drum spre SUA acontat la aceeasi ora de micuta Irlanda, cu un 1-1 in Nord.

Si-atunci, sa dai o potentiala surpriza pe-un spalat pe cap!?! Sfidare.

Pios omagiu unui veritabil gentleman al jocului

septembrie 23, 2009

Sir Bobby Robson a fost comemorat zilele trecute intr-un impresionant serviciu religios in Catedrala din Durham, urbea sa natala din nord-estul Angliei. In luna iulie, in varsta de 76 ani, remarcabilul om de fotbal, fost excelent jucator si antrenor, ceda dupa cativa ani de suferinta in lupta contra cancerului.

Fotbalul n-a pierdut in acest an doar un mare antrenor, de fapt ultimul cu care Albionul a ajuns la un pas de finala Campionatului Mondial, cand cu penultimul act pierdut la penaltyuri la Torino, in fata Germaniei, in ’90, ci mai ales un om minunat, un gentleman desavarsit, de moda veche, ce a impartit binete si intelepciune tuturor celor care au avut sansa sa-l cunoasca, fie ei din lumea fotbalului ori ilustri necunsocuti.

Asa cum remarcau in cursul serviciului religios atat Gary Lineker, devenit golgeter al turneului final din 1986 tocmai sub bagheta lui Robson, cat si Sir Alex Ferguson, antrenor al Scotiei la vremea respectivului Campionat Mondial mexican, Sir Bobby a fost extrem de popular si mult iubit datorita farmecului sau cu care i-a inaltat si i-a facut mereu sa se simta bine pe cei din jurul sau. Robson a avut timp, un zambet si-o vorba buna pentru fiecare…

Asa cum mi-a confirmat si destainuit, intr-un interviu pe care-l realizam la inceputul anului trecut, pe cand starea sanatatii lui Sir Bobby se subrezise simtitor, si Morgan Phillips, autor a doua carti despre Fulham Football Club si tot ce tine de alb-negrii londonezi, si anume <Fulham We Love>, publicata in 1976, la un an dupa prezenta in finala Cupei Angliei, respectiv <From St. Andrew’s to Craven Cottage>, aparuta in 2007 si mergand pe firul istoriei initiale a vest-londonezilor, de la o grupare fondata pe langa biserica din zona, la sosirea pe Craven Cottage, in folosinta pana si astazi.

Reproduc in continuare pasajul despre Sir Bobby Robson, prin vorbele autorului Morgan Phillips, referindu-se la sosirea unui tanar jucator, Robson, sosit de la alb-negrul lui Newcastle United, din nord-estul natal, la alb-negrul lui Fulham…

When did you first see Bobby Robson?

– In the 1940s and 1950s most players lived locally and our neighbours Mr and Mrs Ray, devoted supporters, looked after some of the single men including a homesick Bobby. If the Rays had not welcomed him so warmly, he might well have gone back to the north east of England at the first chance. He became a really exciting forward, almost as skilled as his partner Johnny Haynes. Unfortunately, the club sold Bobby in 1956 but he returned six years later when Fulham was in danger of relegation. He came to our rescue again in 1990 by which time he was manager of the England team. Fulham was in serious financial trouble and Bobby gave a fund raising talk. When he finished he heard someone mention my name. He called me over and spoke appreciatively about my family and our neighbours the Rays, because he still remembered the welcome that he had received 40 years before. Sir Bobby Robson is one of the finest men in British football.

Morgan a subliniat ca Sir Bobby Robson, tanarul sosit la club in anii ’50, a sarit in ajutorul lui Fulham in 1990, pe cand londoneza avea mari probleme financiare, in cadrul respectivului dineu in scopuri caritabile minunatul antrenor mentionandu-i si pe Morgan si familia Ray, de care nu uitase peste decenii, rasplatindu-i cu vorbe bune pentru ospitalitatea cu care-l ajutasera initial sa se acomodeze in capitala. Si dupa cum mai spune Morgan, Sir Bobby devenea iute aproape la fel de iscusit in avanposturile lui Fulham ca eroul legendar al locului, Johnny Haynes. Ulterior, in ’56, Robson a fost cedat, revenind la club in ’62, pe cand alb-negrii erau in pericol de retrogradare.

Sir Bobby a fost apreciat in lungul si latul continentului dar pentru a intari remarcabilele-i virtuti, demn de mentionat este ca antrenorul perindat pe diverse meleaguri a ramas cu sufletul, atasat din inima, nord-estului sau iubit. Iar cand Newcastle United l-a solicitat, intr-un moment de descrescendo pentru club, in 1999, Sir Bobby a sarit din nou in ajutor. Pentru ai sai, din nord-estul industrial, ar fi facut orice. Si a pornit atunci la drum cu un 8-0, record al clubului pe St. James’ Park, contra lui Sheffield Wednesday, finalmente salvand corabia de la retrogradare, dupa o perioada nefericita cu Gullit la timona. Sir Bobby chiar a calificat-o pe Newcastle in Champions League si pana in semifinalele Cupei UEFA, dar a fost pe nedrept si nepoliticos demis, in 2004, de bossul Freddy Shepherd, lovitura care poate a declansat boala gentlemanului, parasind clubul in stilu-i caracteristic, fara ranchiuna ori controverse, ci doar retragandu-se demn, si in plus lovitura ce in mod cert a destabilizat pe termen lung „Cotofenele”. Sfarsite in aceasta vara in liga secunda…

Deloc de mirare, la Durham l-au comemorat si antrenori ca Pep Guardiola, elevul sau la CF Barcelona, ori alti fosti sau actuali selectioneri ai Albionului, de unde, la fel, eronat a fost pus pe faras, si cu smotruieli nemeritate din partea presei, ca Sven Goran Erikkson si Fabio Capello. Fotbalul a fost intr-adevar in doliu dupa Sir Bobby Robson iar lacrimile lui Paul Gascoigne, junele titularizat in acea semifinala de pomina pe Delle Alpi si plangand stins la Torino, s

SirBobby Robson, 1933 – 2009. Odihneasca-se in pace.