Posts Tagged ‘Mark Hughes’

DIN LONDRA… Finalista Fulham întreţine fotbalul-„tenis” de 6-0

septembrie 3, 2010

I-am lăsat pe studenţii elveţieni şi, pe o ploaie „cu câini”, am văzut la Craven Cottage ce mai face Fulham, finalista Europa League, de-acum fără Hodgson, plecat într-un regret general, dar cu Hughes, cel debarcat de Crăciun de City. Adversară, Port Vale Stoke, din liga a patra, în turul II al Cupei Ligii.

În recepţia de la Craven Cottage, chiar sub tribuna Johnny Haynes, un tablou de epocă surprinzând un meci de Cupă. Şi acesta e tot de Cupă, a Ligii...

Sub vechea tribună „Johnny Haynes”, în memoria primului jucător plătit vreodată cu suta de lire pe săptămână, recepţia cu un clişeu alb-negru de arhivă dintr-o zi de meci de Cupă şi magazinul cu amintiri. DVDuri cu 3-0 şi 2-0 cu Man United, tricouri retro la 30 lire ca vicecampioană a ligii a treia în anii ´80, vechea stemă cu ambarcaţiuni cu vâsle, dar şi colajul „INCREDIBILA CĂLĂTORIE”, cu coperta programului finalei Europa League, biletul de 55 euro şi poza de grup cu Schwarzer – Baird, A Hughes, Hangeland, Konchesky – Duff, Etuhu, Murphy, Davies – Gera, Zamora.

Tricourile retro sunt la modă, fie şi cu vechea siglă a Cabanierilor. Fie şi purtate în liga a treia, în anii ´80

Peste drum, în pubul „Leul de Aur”, rezervat abonaţilor clubului, am fost totuşi primit ca vizitator străin, berea a fost cu reducere, la 2,8 lire, şi am mai aflat una alta de la Clive, 66 ani, care de la 11 ani merge la „Cabană”, John şi Terry, toţi cu copiii.

Clive (66 ani), John şi Tony, fani Fulham sadea de-o viaţă

E simplu. Tony le-ar vrea retrogradate pe „Chelsea, Man United şi de-acum City în locul lui Liverpool, în această ordine”, plânge după Roy, are un abonament „mediu” în tribuna Haynes, de 500 lire, la preţuri în funcţie de poziţionare de la 300 la 700, şi crede că Fulham n-a fost dorită în finala hamburgheză, „pentru că nu suntem club de top”.

Recitalul în Fulham - Port Vale 6-0 a fost deschis de maghiarul Gera, autor al unei "duble"

Ulterior, aşezaţi pe locurile de lemn ale vechii tribune, conservate, fanii mi-au atras atenţia la balconul interior al „Cabanei” Craven, simbolul locului, înţesat de rude şi prieteni ale jucătorilor, la stoicismul cu care rezistau sub rafale cei din primele rânduri, neacoperite, ale unicei tribune ferite de ploi în anii ´60, la steagul WE ARE FULHAM, cu chipul lui Haynes, omniprezent pe pereţii laterali interiori ai tribunei, dar şi la prezenţa masivă a fanilor din Stoke. Al căror portar tribuna londoneză l-a împuns constant la degajări cu „Aaah… eşti de rahat!” De-acolo şi până la 6-0 n-a mai fost nevoie decât de Dembele, adus din Olanda, şi de „dublele” lui Gera şi Zamora. Da, Zoltan a fost unul dintre cei 7 finalişti aliniaţi… Anglia e în zodia lui 6-0, şi când te gândeşti că autoarea primului 6-0 în Premier League, în 1993, a fost Sheffield United, contra lui Spurs…

Mulţi au fost şi fanii veniţi din Stoke pentru micuţa Port Vale, chiar stârnind o horă la 6-0. Haz de necaz în unica peluză neutră din Premier League, unde la fiecare joc sunt păstrate locuri pentru spectatori neutri, nici suporteri ai lui Fulham nici ai vizitatoarei. De-aici şi puzderia de asiatici la Craven Cottage...

Reclame

Mark Hughes preia Fulham

iulie 29, 2010

Rămasă fără manager în urma trecerii lui Roy Hodgson la Liverpool, finalista Europa League l-a instalat pe galezul Mark Hughes, care fusese demis în decembrie de la cârma cheltuitoarei Manchester City. „Sparky” revine astfel în sud-vestul Londrei, dar nu la Chelsea, în al cărei atac sosea în 1995 de la Manchester United, ci tocmai la rivalii vecini alb-negri.

Fără îndoială, Fulham şi-a depăşit cu mult condiţia în sezonul trecut, depăşind sub expertul ghidaj al lui Hodgson favorite ca Juventus, Shakhtar ori Wolfsburg, iar prioritatea lui Hughes (46 ani) este să amelioreze anticipabilul recul al clubului egipteanului Al Fayed, al cărui buget e o felie din bogăţiile arabilor de la City, aşa încât fostul atacant trebuie să opereze în anumite limite. Nici lotul nu este pe măsura onorabilului loc 12 ocupat în 2010, purtând mai degrabă amprenta pragmatismului lui Hodgson.

Totuşi, deşi perioada sa la Manchester City a fost percepută drept un eşec, în condiţiile în care n-a avut timp şi fler să omogenizeze o echipă sufocată de noi şi noi transferuri de potenţiali titulari, Hughes şi-a creat însă o carte de vizită tocmai ridicând peste aşteptări mai întâi naţionala Ţării Galilor, cu care ajungea în 2003 până în barajul cu Rusia de calificare la C.E., iar apoi pe Blackburn Rovers, până în Cupa UEFA. În această lumină, noua provocare s-ar putea să-i priască abrazivului antrenor, care nu neapărat a fost însă prima opţiune a fanilor de la Craven Cottage.

Ca o coincidenţă, după ce Fulham va debuta în ediţia 2010-2011 în deplasare la Bolton, primul joc acasă va fi duminică 22 august în compania vicecampioanei Manchester United, cu care Hughes cucerea inclusiv Cupa Cupelor în 1991, ca marcator în finală, mai apoi trecând la Barcelona, şi la care „Diavoli roşii” se întorcea ulterior de la Bayern.

Galezului i-au trebuit nici 20 de minute să debuteze cândva cu gol pentru ţara sa. Cât îi va lua acum să menţină pe linia de plutire o echipă miraculos salvată de la retrogradare de Hodgson în 2008 şi apoi ridicată pe culmi nebănuite?

Prin numirea unui britanic la Fulham, Premier League rămâne cu doar 5 antrenori englezi, adică un sfert din totalul managerilor din elită. Foarte puţin… Ar fi Hodgson la Liverpool, Redknapp la Spurs, pe care a dus-o în play-offul Champions League, Bruce la Sunderland, Allardyce la Blackburn şi Holloway la nou-promovata Blackpool.

Majoritari sunt britanicii, şi anume câte trei scoţieni şi irlandezi, doi galezi şi un nord-irlandez, breasla reunind şi 3 italieni, un francez, un israelian şi un spaniol. Dar vor urma demiteri şi permutări, nu-i aşa? În pericol ar fi Chris Hughton, promovat cu Newcastle United, mereu cocoşată râvnind irealist la prea bine, dar şi Ian Holloway, în ciuda miracolului cu „portocaliii” de la Marea Irlandei, Blackpool. Poate nici ibericul Martinez nu doarme dus la Wigan. What about Wenger then? … Well… what about him?

Bosii care ii aleg sunt de vina, si nu demisii nepotriviti

martie 26, 2010

E plin fotbalul de cazuri in care antrenori ce nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor angajatorilor sai sunt trimisi la plimbare dupa unul sau mai multe rezultate slabe, insa contraperformantele lor sunt de fapt de cele mai multe ori doar un efect al neinspiratelor alegeri initiale facute de conducatorii care i-au numit, si care poarta evident parte din vina pentru cauzele unor nereusite previzibile.

Nu m-a mirat catusi de putin recenta demitere a lui Tony Mowbray de la carma lui Celtic Glasgow dar m-am intrebat din start, in vara trecuta, ce i-a determinat pe mai marii „verzilor” sa-l angajeze pe managerul tocmai retrogradat cu West Bromwich Albion din Premier League. Ceva nu „pusca”.

Esecul ce a determinat mazilirea sa, un rusinos 0-4 la St. Mirren Paisley, un club marunt din suburbiile Glasgowului, si care infrangere de asemenea proprtii Celtic n-a mai suferit de cateva decenii, a fost punctul culminant al unui descrescendo previzibil din ziua numirii sale la timona „verzilor”. Era chiar atat de greu de anticipat!?

Nu sugerez prin asta ca Mowbray ar fi un antrenor necompetitiv, desi nici contrariul n-a fost dovedit pe deplin, insa parea destul de limpede ca gruparea vicecampioana a Scotiei, in tentativa sa de a recuceri titlul, va sfarsi cu buzele umflate pe mainile unui manager abia regasindu-se dupa dezamagirea caderii din elita Angliei cu The Baggies. Celtic insa a fost decisa nevoie mare sa se asigure de sosirea alesului, achitand o compensatie de trei milioane lire sterline celor de la The Hawthorns pentru eliberarea sa de contract, iar conducatorii „verzilor” au ales probabil si putin cu inima, pe considerente sentimentale, care sigur erau aplicabile si in cazul unor suporteri ai clubului scotian.

Mai exact, Mowbray a fost un popular fundas central la Celtic Park, intre 1991 si ’95, cand desi n-a strans foarte multe aparitii pentru „verzi”, s-a remarcat totusi prin generozitatea efortului sau si abordarea fara „floricele” a jocului. In plus, la acea vreme, Mowbray si-a pierdut proaspata sotie, rapusa la numai 24 ani de cancer de san, tragedie care a cimentat si mai mult locul fundasului in sufletele jumatatii „verzi” din Glasgow.

Insa lasand la o parte aceste considerente, Mowbray tot venea de la un club pe care nu-l salvase de la retrogradare. Sa fi fost Tony antrenorul ideal pentru a o conduce pe Celtic la titlu? Greu de crezut. Poate insa ca bosii l-au angajat pe considerentul ca tot el o promovase pe West Brom in elita, in 2008, sau ca in precedentul sau rol, de fapt si primul „plin” din cariera, a clasat-o pe Hibernian Edinburgh in ambele sezoane in cvartetul fruntas, performanta cu care respectivii „verzi” nu mai dadusera ochii din vremea lui Eddie Turnbull, o legenda a locului.

In plus, mai era si delicata ecuatie a abordarii eurocupelor. Cu Hibs, Mowbray se impiedecase la primul obstacol, decimat de Dnepr si apoi eliminat de danezii de la BK Odense, semn ca experienta sa internationala nu era de bun augur pentru un club de calibrul lui Celtic. Deloc de mirare, drept urmare, „verzii” erau ca si „out” din a treia faza calificatorie a Champions League, inca din 19 august, dupa al doilea esec la rand acasa, tot la zero, in bogata competitie continentala, cu noul antrenor pe banca.  

Si poate tocmai aici e problema „verzilor”. Asteptarile conducatorilor si ale fanilor sunt la parametrii impusi de traditia si performantele din trecut ale clubului, si tocmai aceste asteptari pareau a indica faptul ca gruparea de la Celtic Park ar putea o palarie mult prea mare pentru totusi nerutinatul Mowbray. Si aici nu tine de varsta, 46 in cazul sau, ci mai degraba de traiectoria pe care unii conducatori de la clubul din Glasgow trebuie ca au admirat-o cu ochelari roz pe nas.

Rangers ramane cu un avans de 10 puncte in urma socantului 4-0 incasat de Celtic, care cu ex-mijlocasul ei, nord-irlandezul Neil Lennon, un interimar, spera sa-si salveze sezonul in Cupa Scotiei, din care campioana a fost eliminata in minutul 90 al sfertului de finala de la Dundee United. Un lucru e cert. Ca Mowbray a inregistrat la carma lui Celtic un procentaj mai slab decat al lui John Barnes, demis in trecut deja la mijlocul campaniei, de unde ca rabdarea conducatorilor a avut de-a face si cu dorinta lor de a iesi cu fata cat mai curata dupa o alegere evident neinspirata.

Ca o adnotare, socantul 4-0 de la Love Street venea la 3 zile dupa ce micuta St. Mirren era rapusa abia in minutul 84 de unicul gol al lui Kenny Miller, in finala Cupei Ligii, Co-Operative Insurance League Cup, cucerita de campioana Rangers, ce a inscris pe cand avea deja doi jucatori eliminati. Cu alte cuvinte, St. Mirren s-a razbunat cu varf si indesat dupa finala pierduta in fata liderei, tocmai in dauna lui Celtic. Rau au mai ajuns „verzii”…

Urmatorul la rand? Vorba aceea, ca Mark Hughes tot e pe lista, aceiasi conducatori ar putea fi pe firul scurt la Eastlands din Manchester, unde destui le-ar putea dezvalui ca galezul se facea extrem de putin placut staffului clubului, si asta de la cantina si pana la terenul de antrenament pe care rareori pasea. Pazea la un potential nou caz Mowbray.

Antrenoratul, sport extrem de… periculos: 3+8 demisi!

decembrie 30, 2009

Statisticienii agentiilor de pariuri stiu ei ce stiu. De exemplu au injumatatit de la 33/1 la 16/1 cota unei ninsori peste Big Ben la ora trecerii intre ani. La fel, in vara, preconizau ca Paul Hart va avea sa fie intaiul antrenor pus pe liber in editia 2009-2010 a Premier League. N-a fost greu de prezis, la deranjul de pe Fratton Park.

De fapt a fost de mirare ca Hart a supravietuit in post pana in 24 noiembrie. Unii conducatori de cluburi n-au tinut insa cont de perioada Sarbatorilor, Mark Hughes fiind demis de la carma lui Manchester City iar lui Gary Megson, care a facut Craciunul pe banca lui Bolton Wanderers, fiindu-i fatala alunecarea de la 2-0 la 2-2, pe 29 decembrie, acasa cu Hull City. Asadar trei victime pana la Anul Nou, in fond nu prea multe comparativ cu anii precedenti.

Cine arunca insa o privire in esalonul secund, Championship, nu poate sa nu aibe o farama de simpatie pentru demisi. Un adevarat carusel al antrenorilor. Tot acolo, in nord-vest, in comitatul Lancashire, Alan Irvine a impartasit si el soarta lui Megson, imediat dupa Craciun.

Prin traditie, Preston North End este un club ce „toarce domol”, detasandu-se de practica demiterii managerilor. Era mai degraba o rampa de lansare, cum a fost cazul pentru scotienii Moyes si Davies, in 2002 respectiv 2006, spre alte zari. Insa Irvine, un alt scotian, fost asistent al lui David Moyes la Everton, a aflat ca nu s-a mai putut odihni pe laurii ridicarii „Mioarelor” pana in semifinalele barajului de promovare in Premier League, in mai 2009.

Irvine a devenit astfel al optulea antrenor pus pe liber in liga a doua de la inceputul actualului sezon. Opt din 24! O treime… Dintre care unul, Brendan Rodgers, cel de la Reading, n-a rezistat decat din vara, cand ii era incredintata timona „Roialistilor”. Altii cinci, Hughton la Newcastle, Di Matteo la West Brom, ambele cazute din Premier League, Sousa la Swansea, Mackay la Watford si Holloway la Blackpool, au preluat si ei fraiele la startul campaniei, ceea ce creste cu atat mai mult procentul celor pusi tot mai repede pe fuga de pe banca suspinelor.

Nu mult au rezistat Southgate, demis de Middlesbrough la cateva etape dupa retrogradarea din elita, Davey, care facuse cateva minuni cu Barnsley in Cupa Angliei, si pana si Darren Ferguson, fiul lui Sir Alex, in ciuda promovarii reusite contrar asteptarilor cu Peterborough.

Iar la cat de nevrotici sunt bogatanii din birourile lui Queen’s Park Rangers, n-a fost de mirare ca si decentul Jim Magilton a fost facut pachet de la Loftus Road, in decembrie impartasindu-i soarta Brian Laws, de la Sheffield Wednesday, si scotianul Paul Sturrock, de la Plymouth Argyle. In ultimul caz, macar e vorba de un inlocuitor celebru, Paul Mariner, fost jucator al „Pelerinilor” verzi, si care a preluat timona trupei de pe coasta sudica de pe un alt post managerial in bucataria ei interna. 

Dar sa nu va inchipuiti ca Paul Hart, cel demis de Portsmouth si instalat la QPR, va rezista prea mult pe banca. Si asta nu tine neaparat de nerabdarea conducatorilor Rangersilor. Ci mai degraba de neinspiratia lor de a fi ales un inlocuitor suficient de mediocru pentru a intretine rapida invartire a moristii…

Nediplomaticul Wenger isi risipeste aura profesorala

decembrie 3, 2009

Din nou despre rolul mainii in fotbal… In continuare, nu doar despre ignorarea unei strangeri de mana, ci despre pasiunile si strategiile generate de sferturile de finala ale Cupei Ligii Angliei. 

Cu fiecare zi scursa de la 21 mai 2005 incoace, cand Arsenal cucerea la Cardiff ultimul ei trofeu din palmares, si cu fiecare eliminare in plus suferita de „Tunari” din competitiile knock-out interne sau internationale, semnul de intrebare in privinta capabilitatii lui Arsene Wenger de a mai castiga medalii prin politica sa de slefuire si rodare a tinerelor talente se tot ingroasa.

Dintre extrem de norocosii invingatori de-acum peste 4 ani si jumatate ai „Diavolilor rosii”, doar Fabregas, actualul capitan, si inlocuitorul sau de-atunci, in minutul 86, Van Persie, mai figureaza in schema lui Wenger. Viata e un drum in permanenta constructie si alsacul e in plin proces de recladire a echipei, in jurul ancorei catalane. Nimic rau in abordarea sa.

Insa cum fotbalul, disciplina de performanta sportiva profesionista,  a devenit tot mai mult o industrie sub taisul succesului peste noapte, reculul lui Arsenal la capitolul trofee s-ar putea sa-i joace in cele din urma festa lui Wenger.

Miercuri seara, pe Eastlands din Manchester, gazda City i-a eliminat cu 3-0 pe „Tunari” din sferturile de finala ale Cupei Ligii. Pentru un club de succes ca Arsenal, un esec cu 3-0 intr-o competitie cat de neinsemnata, venit la 3 zile dupa o infrangere identica, isi poate gasi acoperirea in circumstante atenuante doar pana la o anumita limita.

Scuzele lui Wenger sunt legate de competitia in sine, Carling Cup, pe care francezul n-ar da o zecime din pretul unei semifinale de Champions League. Iar aceasta comparatie constituie de fapt intreaga temelie a continuitatii sale in postul de manager al clubului nord-londonez. Wenger a pus accent si a fost implicit salvat de calificarea an de an in competitia suprema a fotbalului continental, clasarea intre primele trei sau mai nou patru din Premier League cantarind mai greu in estimarile analistilor si ale conducatorilor sai decat pana si doua Carling Cup la rand. Banul greu vine din prezenta pe cea mai aureolata scena europeana, cu tot ceea ce implica prezenta la masa bogatilor, si calculele financiare primeaza.

Regulamentul de accedere in Liga Campionilor e de fapt supapa salvatoare a francezului, portita sa de scapare, ce fac uitate tocmai aceste tot mai multe si suparatoare eliminari. Un loc trei ori patru, mai pretios decat un trofeu inaltat pe Wembley…

Doua ar fi aspectele care ridica insa semne de intrebare in privinta atitudinii lui Wenger fata de competitia verisoara mai mica a FA Cup, Cupa Angliei. Daca francezul e intr-adevar interesat doar de rodarea tinerilor din lot, odihnindu-si implicit titularii, atunci de ce nu a acceptat ca atare o de altfel anticipabila eliminare dintr-o competitie pe care nu ar pune mare pret?

La finele jocului de la Manchester, Arsene Wenger n-a mai asteptat sa dea mana cu invingatorul Mark Hughes, ci a luat-o la pas spre vestiare. Galezul, provocat de atitudinea omologului sau, a facut cu mana in directia tunelului, la adresa unui francez indepartandu-se, intr-un gest ironic, banuind ca va fi surprins de camerele de filmat. Iar ca o continuare, intorcandu-se spre teren, a facut un alt gest din mana, peste umar, aratand cu degetul spre invinsul de-acum deja la capatul tunelului, intr-un semn de „Uitati-va la el”…

A fost Hughes indreptatit la o strangere de mana? Absolut.

Chiar si un simplu gest de curtoazie, o intelegere mutuala, strangerea de mana de la sfarsitul meciurilor e parte a traditiei locului. Acest salut n-are valoare, fiind mai degraba o conventie, un ritual, pe care unii l-ar putea considera ciudat ori ipocrit. Refuzandu-l insa, Wenger a intors nitel spatele unui spirit al jocului insular in care e admirat de peste un deceniu incoace pentru tenacitatea cu care tot reconstruieste formule de echipa. In Anglia multi pun pret pe obiceiuri inradacinate, pe simbolism, fie el cat de lipsit de sens. 

Ce l-ar fi costat pe Wenger o simpla strangere de mana? Sa fi ajuns atat de incrancenat in dogmatismul sau de a refuza calificari pe altarul lansarii unor noi tinere talente incat, odata alt proiect esuand, sa se supere ca magarul pe sat? Sa-l rascoleasca la culme nonsalanta cu care, de pe-un an pe altul, cluburi procopsite cu bogatasi imprastie sute de milioane si trag la trofee pe care el nu le considera indeajuns de semnificative pentru a fi luate in serios? Sa fie doar un foarte rau pierzator si-atat? Ori sa aiba pur si simplu „un dinte profesional” impotriva mai tanarului sau coleg de la Manchester City, pe care-l percepe drept un cumparator de mercenari si nu un truditor in depistarea si slefuirea tinerilor?

Cu gestul sau nediplomatic, Wenger si-a ciuntit insa din aura moralizatoare cu care imprastie intelepciune in fiecare ungher al jocului din Albion si risca sa se inchida intr-un turn de fildes. Usor de anticipat, colegi de breasla si ziaristi i-au sarit „in cap”.

E greu de zis ce l-a oprit pe francez sa apeleze la un simplu gest de fair-play in arena sportiva si de buna credinta in arsenalul unui gentleman cum se pretinde. Sa fi fost aruncate oarece sageti otravite in prima repriza, la 0-0, cand Hughes a patruns in spatiul rezervat lui Wenger? Asa se pare, conform explicatiilor francezului, ulterioare frecusurilor moralizatoare inerent aparute. Hughes l-ar fi provocat, cu un limbaj „industrial”, cand s-a pravalit in dreptunghiul sau, dupa cum a declarat doua zile mai apoi Wenger, atitudine ce l-a determinat inca de pe-atunci sa nu-i stranga mana la final galezului.

Chiar si in atare conditii, i-as fi dat binete lui Hughes, macar de complezanta. Intoarce-i si celalalt obraz, ca asa-i crestinesc… Sau oi fi eu demodat.

In al doilea rand, de ce se incapataneaza francezul sa devalorizeze trofeul Cupei Ligii? Din moment ce competitia in sine ii serveste drept doar banda de incercare pentru alde Vela ori Wilshere, inseamna ca obtinerea trofeului n-are o mai mare importanta pentru alsac. Wenger desconsidera implicit Carling Cup, care, asa cum e, intr-adevar o competitie in care cluburile cu dare de mana arunca in focuri tinerii din lot, a ajuns totusi – iata! – la cea de-a 50-a sa editie. Abordata an de an de toate cluburile profesioniste din Albion…

Mai mult, dupa o „seceta” iscata de la succesul din 1992, pana si campioana impartindu-se pe tot atatea fronturi Manchester United a luat lucrurile mai in serios in Cupa Ligii, ajungand din trei in trei ani in finala, pierzand-o mai intai, in 2003, si castigandu-le pe celelalte doua. Cu specificarea ca Ferguson a apelat la cativa tineri si totusi a dispus de Spurs, in finala din februarie de pe Wembley.

La fel, Chelsea n-a strambat din nas la adresa Carling Cup, cucerind-o in 2005 si 2007, ultima oara tocmai in dauna Arsenalului, 2-1, pentru „Tunari” punctand Walcott in ceea ce se dovedeste a fi unica prezenta a lui Arsene Wenger in finala acestei competitii. O finala pierduta din 13 incercari ale francezului. Oricat de ingaduitori ar fi conducatorii clubului din N5, s-ar putea insa sa se regaseasca printre ei oameni care sa-si spuna  in barba ca e cam mult, cu un unic ultim act, si acela risipit, de la finala triumfatoare din ’93… Maine poimaine suntem, vorba aceea, in 2010.

De-atunci, Liverpool a castigat si ea de trei ori trofeul, ba chiar si rivala din nordul capitalei, Tottenham Hotspur, in doua randuri. Pana si Aston Villa, un alt club mai preocupat de strapungerea „careului de asi” decat de risipirea fortelor in alde Cupa Ligii, vrea acum sa reinvie anii de la mijlocul deceniului trecut, cand, cu Ron Atkinson la timona, cucerea de doua ori trofeul, ca sa nu mai spunem ca visiniii din Birmingham triumfau in editia sa inaugurala, in 1961. Si iata, Villa a gasit un culoar favorabil, inscriind de 4 ori la „lanterna rosie” Portsmouth, si numai prin marcatori englezi, asta daca e sa ne luam nu doar de criteriile de selectie juvenile ale francezului ci si de predilectia acestuia pentru a folosi fotbalisti straini.

Nimic nu mai este de irosit ori lepadat, pare a fi lozinca reconsiderata a celorlalti manageri. Pe cand Wenger o tine pe-a lui… Insa tocmai reusita altora de a triumfa chiar cu tineri il trimite in corzi pe francez, punandu-i metoda sub microscop. Unii s-ar putea intreba pe buna dreptate de ce nu incearca si Wenger strategia amalgamarii catorva titulari cu cei mai rasariti dintre potentialii lor inclocuitori, ce pare a da roade pentru Sir Alex Ferguson.

Astfel a castigat Manchester United trofeul in februarie si astfel a eliminat-o marti pe Spurs, invinsa sa in ultima finala pe Wembley. Mai cu un Brown, mai cu un De Laet ori Gibson. Insa Wenger se tine scai de alinierea unei echipe cat mai experimentale, fara pavaza unor capete limpezi ori piepturi barbatesti.

Pana si Ancelotti, in sfertul de finala disputat la Blackburn, desi a apelat la cativa jucatori de rezerva ori mai tineri, a trimis totusi in teren 10 jucatori care vor figura probabil la Cupa Mondiala. Si-atunci cum isi tot inchipuie Wenger, aruncand in lupta 11 juni in sferturi de finala ori semifinale disputate cu cluburi chitite sa-si faca loc in finala si punand la bataie tot ce au mai bun, ca ar putea obtine cu adevarat ceva din aceste dispute!?

Opinez ca exista o oarecare aroganta in abordarea lui Wenger, aliniind pe terenul celei mai bogate formatii din lume, venite cu orgoliul ranit dupa o incredibila serie de 7 remize si dorind sa-si justifice investitia printr-o calificare in care au pus umarul toti jucatorii cumparati cu zeci de milioane, nici mai mult nici mai putin decat niste fotbalisti in formare ca Eastmond, Ramsey, Wilshere ori Merida. Daca ar fi procedat ca Hughes, titularizand cativa jucatori de prim rang si apeland spre final la un tanar ca slovacul Weiss, care a si stabilit scorul final, poate alta ar fi fost evolutia scorului, cu vreun june printre marcatorii „Tunarilor”. Astfel insa… 

Doi, patru, patru, trei, patru. Nu e nici un numar de telefon, nici o formula de joc. Sunt locurile ocupate in campionat de Arsenal dupa castigarea titlului, in 2004. Pe-atunci, in mare duel cu Sir Alex Ferguson, „scanteile” luptei lor devenisera subiect de presa. „Tunarii” au pierdut insa teren, scotianul ramanand in frunte iar francezul alunecand pe tobogan, nu suficient de mult pentru a-si pierde si statutul de calificat in Champions League.

Cu cluburi oportuniste fortand prin preajma, Wenger pare a-si fi redirectionat disputa directa, adversar devenindu-i mai degraba Mark Hughes, pretendent cu echipa sa incropita peste noapte. Un nefericit loc 5 pentru Arsenal i-ar darama castelul de carti legat de importanta Champions League in dauna „minorei” Cupa Ligii. Wenger nu poate risca sa-si puna in pericol postura de a nu mai avea vreo scuza, iar esecurile recente cu 3-0 si accidentarea lui Van Persie sunt semnale de alarma ce l-au grabit sa se faca nevazut in tunel.

Absolut admirabila politica principiala a lui Wenger, luptand cu un buget chivernisit impotriva unor cluburi aruncand cu mai multi bani pe jucatori. Gestul sau trufas de a nu da mana cu invingatorul, dovedind implicit ca pe undeva nu prea stie sa piarda, ii stirbeste insa tocmai aura sa de cavaler al tinutei morale si a promovarii tinerilor fotbalisti. Gest care vine la o zi dupa ce un anume Darron Gibson promovat de Ferguson semna cu o „dubla” calificarea campioanei si a detinatoarei la zi a Cupei Ligii in semifinale… Wenger ar putea fi suspectat de invidie profesionala.

CARLING CUP (sferturi de finala; 01/02 Decembrie 2009): MANCHESTER UNITED – Tottenham 2-0 (2-0): Gibson – 2; Portsmouth – ASTON VILLA 2-4 (1-2): Petrov – autogol, Kanu – Heskey, Milner, Downing, Ashley Young; MANCHESTER CITY – Arsenal 3-0 (0-0): Tevez, Wright-Phillips, Weiss; BLACKBURN ROVERS – Chelsea 3-3 d.p. (1-0; 2-2): Kalinic, Emerton, McCarthy – penalty – Drogba, Kalou, Ferreira (Rovers a castigat cu 4-3 la lovituri de departajare).

Formatiile subliniate s-au calificat in semifinalele in dubla mansa din 5/6 si 19/20 ianuarie 2010, Blackburn Rovers – Aston Villa si Manchester City – Manchester United.

Miliardara fara gel, demascata de nou-promovata frugala

noiembrie 9, 2009

Manchester City a aliniat o aparare inchegata din 58 de milioane lire sterline dar tot a incasat trei goluri pe teren propriu de la nou-promovata cu cel mai mic buget si din cel mai mic oras reprezentat in Premier League. Iar al treilea gol, al mijlocasului scotian Kevin McDonald, abia intrat in teren, a condamnat echipa lui Mark Hughes la a cincea remiza la rand.

3-3 acasa cu Burnley, ce incasase 17 goluri in precedentele 5 deplasari de la sosirea in elita, nu suna deloc bine pentru „miliardara” City. Cu acest bilant recent a zburat Hughes si neselectionabilii sai la loturi nationale in Dubai, pentru un intermezzo cu scop de pregatire si reincarcare a bateriilor. Prilej cu care proprietarul azuriilor, seicul Mansour, isi va vedea pentru prima oara jucaria la lucru, intr-un amical cu nationala gazda.

Hughes se va scuza in Golf cum a tot repetat in declaratiile sale, ca echipa are nevoie de timp pentru a se omogeniza. A tot repetat verbul „to gel”. A se inchega. Gelul cu rol de ungere a relatiilor de joc nu si-a facut inca efect iar linia defensiva Zabaleta – Toure – Lescott – Bridge, cu ultimii trei alipiti in acest an argentinianului, a fost demascata de 3 scotieni ai lui Burnley.

Si nici atacul de multe karate si 72 milioane n-a punctat, Adebayor si Tevez fiind ajutati de-aceasta data de capitanul Kolo Toure si aripile Wright-Phillips si Bellamy.

City mai are timp, Hughes poate nu chiar la fel de mult, dar cert e ca banii n-aduc nici succesul instantaneu, nici fericirea, Sir Alex Ferguson parand a avea momentan dreptate: „City nu e un pericol pentru suprematia lui United”. Pasatul Tevez nu e intre golgeterii campaniei iar trupa lui Hughes are mai putine puncte si sigur mai putini admiratori pentru stilul ei de joc comparativ cu garnitura lansata ca din pusca in 2007 de Sven-Goran Eriksson, pe mai putini bani, la inceputul formei de proprietate straine, de extractie asiatica, de la City of Manchester Stadium.

Thaksin i-a cedat jucaria lui Mansour, ce a decartat sutele de milioane, dar fara ingredientul aici pe nume gel parul fanilor e inca ridicat maciuca de alde nou-promovate ca Burnley. Care cat a costat sa puna de-un unsprezece? Parca opt milioane…

Recesiunea sa-i fi facut sa schimbe tacul!?

noiembrie 2, 2009

E noiembrie si nici un manager n-a fost inca demis in Premier League. O remarcabila nota de normalitate, contrastand puternic cu abordari si decizii impulsive din precedente editii. Ce sa-i fi facut oare pe diriguitorii gruparilor din elita Albionului sa fie atat de rabdatori, atat de calmi? Sau poate ca performantele angajatilor lor nu le-au dat apa la moara. Rezultatele s-or fi incadrat intre parantezele asteptarilor.

Daca e sa ne legam de strangerea pungii si chivernisirea mai judicioasa a resurselor, as inclina sa cred ca in alte conditii economice Portsmouth l-ar fi pus deja pe faras pe Paul Hart. In orice alta campanie, din anii precedenti, cand norii negri ai recesiunii nu amenintau imediat decolorarea veniturilor clubului, probabil ca Hart n-ar fi supravietuit unui start cu 5 esecuri la rand pe teren propriu. Dar vremurile s-au schimbat si cei mai nevoiasi sufla si-n iaurt.

O lectie a fost predata anul trecut, cand Newcastle United nu s-a gandit de doua ori in privinta demiterii lui Kevin Keegan, nu doar un fost Mesia al locului, atat ca jucator cat si ca antrenor, dar si un om intors cu putin timp inainte la vatra de pe St. James’ Park, dupa cativa ani inafara fotbalului, la startul carora declarase ca a rupt-o cu jocul. Ashley l-a poftit pe usa din dos si ce a urmat stie toata Europa. „Cotofenele” au retrogradat. Poate ar fi facut-o si cu King Kev, debarcat in septembrie, dar aceasta ramane doar o supozitie.

Cert e ca decizia de-atunci l-a haituit pe Ashley si dupa retrogradare, United trebuind acum sa-i achite demisului despagubirea cu sapte cifre. Un contract retezat abrupt si urmarile de rigoare. Ultima lovitura ce i-ar mai fi trebuit impovaratului descins in fotbal.

Ashley s-a ars si altii asteapta inainte sa demita un manager ce va pretinde despagubiri contractuale. Nu mai sunt atatia bani de aruncat pe fereastra iar acest fapt ar putea sa cantareasca in incetinirea caruselului antrenorilor. Asta pe de-o parte.

Altfel, nu multi manageri au calcat in strachini in acest debut de sezon. Lasandu-l la o parte pe Hart, o exceptie in fruntea unui club decimat de exodul jucatorilor sai de baza, majoritatea n-au deziluzionat. Nici macar Phil Brown, care dupa un prim sezon adus la liman cu chiu cu vai, mai degraba gratie startului ca din pusca, a revenit la locul ce-i era din start atribuit lui Hull City. Undeva la retrogradare. E pe undeva pacat de antrenorii ce reusesc promovarea si apoi isi prind beregata in latul elitei, mai ales fiind la carma unor „buturugi mici”, dar acesta e mersul lucrurilor. Iar cum un mai renumit Roy Keane a impartasit soarta antrenorului cu o promovare la activ dar care sa plateasca pretul pierderii busolei in Premier League, zilele lui Brown par cu atat mai numarate. De la Brown, realist vorbind, nu se asteptau prea multe. Cele doar 3 succese in 2009 in Premier League sunt in ton cu asteptarile. La urma urmei, in august 2008, cand „Tigrii” lui Hull debutau in premiera in elita fotbalului din Albion, mai toata lumea ii credita cu repetarea contraperformantei lui Derby County, o lamentabila nou-promovata recenta, strangand in jurul a 20 de puncte. Supravietuirea hocuspocusata de Brown a fost un succes in sine…

Soarta lui Brown ar putea fi totusi decisa in urmatoarele zile, eventual in functie de deznodamantul jocului cu Stoke City, o alta  promovata in 2008, pe care City o va primi in vizita la Hull. Iar postura lui Brown depinde si de felul cum vede lucrurile Adam Pearson, noul presedinte executiv al clubului, tocmai numit in post. La o schimbare manageriala, sunt sanse si pentru una pe banca tehnica. Bookmakers nu se sfiesc sa-l coteze pe Brown drept primul antrenor demis in elita in actualul sezon.

Cine a dezamagit putin, a fost Rafael Benitez. Si asta relativ la aspiratiile mereu majore ale „Cormoranilor”. In fond, ibericul a reconfirmat faptul ca succesele din editia trecuta contra rivalei United n-au fost intamplatoare, insa alte coji de banana, ce i-au furat practic titlul si in campania precedenta, au fost din nou Nemesisul rosilor. Cam devreme in cursul sezonului, asemenea deranjante derapaje. De aici senzatia ca spaniolul si-a pierdut nitel clarviziunea si prospetimea intuitiei, pe langa esecul de a-l pierde pe Xabi Alonso, oarecum speriat si de cota de impozitare de 50%. Ce sa-i faci, daca era regeste recompensat.

Cine dezamageste prin constanta de a nu mai cuceri trofee e Arsene Wenger, fara un triumf din 2005. Dar alsacului tocmai ajuns la 60 de ani i se accepta aceste neajunsuri, devenind un evergreen foarte stimat si respectat la Emirates. Cu o alta conducere, francezul ar fi platit poate pretul saraciei de trofee. Dar politica de transferari, consecventa sa si stilul de joc, etica „Tunarilor”, sunt colacii de salvare ai sperantei care moare intotdeauna ultima. Iar tinerii sai sunt deja in sferturile Cupei Ligii. Poate in februarie, in finala Carling Cup…

Cine-ar putea fi scrutinizat prin prisma uriaselor investitii e galezul Mark Hughes. Noroc ca nababii arabi de la carma lui Manchester City inteleg ca Roma nu a fost ridicata peste noapte, lasandu-l pe fostul jucator al lui United sa unga angrenajul cu atatea piese noi, sosite de pe-o zi pe alta. Insa altceva decat un traseu care sa o ghideze spre cupele europene, deci macar UEFA Europa League, s-ar putea sa-l coste pe vels.

In rest, destui sunt oarecum noi in post, deci scutiti momentan de griji, navigand in general in limitele asteptarilor. Iar daca rezultatele n-o vor lua razna, s-ar putea sa avem un sezon fara multe victime, copiind apele mai calme din chiar prima editie de Premier League, 1992-’93, cand doar Ian Porterfield era trimis la plimbare, de Chelsea. Mai precauti, presedintii se gandesc si la consecintele pe termen mediu, nu doar la urmarile imediate.

Dar lumea antrenorilor din Premier League ramane pe acelasi patinoar alunecos, fie sau nu in recesiune. Vorba unora ca Billy Davies ori Paul Ince, intervievati dupa demiterea recenta a lui Gareth Southgate de la Boro. Daca antrenorul unei echipe tragand la promovare e pus pe liber dupa un succes cu 2-0 acasa, ce mentine clubul in frunte, atunci ce-ar mai fi de zis?

E drept, Boro nu prea joaca iar transferurile grele ale lui Southgate au cazut in nas, insa decizia patronului Gibson spune multe despre jocul primejdios in care sunt implicati antrenorii cochetand cu ideea performantei in Premier League. La urma urmei, Gibson a fost poate prea rabdator in a simti gustul amar al retrogradarii cu acelasi antrenor care era parca sortit sa coboare pe tobogan la carma alb-rosilor. Si-atunci nu e mult mai importanta decizia investirii antrenorului potrivit in locul potrivit, deci optiunea initiala!?! Ba bine ca nu.

Dar foarte putini triumfa in aceasta loterie. Insa si daca o fac, se pot alege cu un antrenor pe vreo 25 de ani. Si imbogatind cabinetul cu trofee.

Ziua 118. Wembley, teatrul semifinalelor

aprilie 19, 2009

Termenul de livrare a fost depasit binisor, cu minusurile financiare de rigoare. „Toata afacerea a fost un adevarat fiasco” e parerea impartasita de englezul de rand relativ la reconstructia „noului” Wembley. Taraganarile n-au dat bine la imagine iar una dintre competitiile etalon ale sportului insular vaduvite de intarzieri a fost tocmai Cupa Angliei, nevoita cativa ani sa se plimbe provizoriu cu cortul tocmai la Cardiff, in Tara Galilor.

Abia in 19 mai 2007, cu ocazia finalei F.A. Cup dintre Chelsea si Manchester United, adjudecata de londonezi in prelungiri prin golul lui Drogba din minutul 116, prestigiosul trofeu a fost disputat la el „acasa”, pe noul Wembley. De-atunci, lucrurile au reintrat in normal si pana si semifinalele celei mai vechi competitii din istoria fotbalului s-au intors in nord-vestul Londrei.

In acest final de saptamana, alte doua jocuri pentru accederea in finala actualei editii sunt gazduite de Wembley iar parerile in privinta disputarii semifinalelor pe acelasi stadion ce gazduieste si ultimul act sunt impartite. Cei de moda veche opineaza ca astfel e stirbita aura finalei, care ar fi devalorizata de deciderea finalistelor pe aceeasi arena, pe cand practicii, cu gandul la avantajele de ratiuni economico-financiare, tuna si fulgera ca de cand cu Wembleyul redeschis nu e loc mai potrivit pentru semifinale.

Pe undeva, e clar ca la interesul enorm manifestat in jurul penultimelor acte, numai capacitatea noii arene ar face fata cu suficiente locuri. Anul trecut de exemplu, cu ocazia primelor partide semifinale pe Wembley din anul 2000 incoace, un total de peste 166.000 spectatori au asistat la meciuri. 83.584 la disputa Portsmouth – West Bromwich Albion, 1-0, decisa de Kanu, care avea sa inscrie si unicul gol al finalei, si 82.752 la cea dintre Cardiff City si Barnsley. Iar daca notam ca trei dintre semifinaliste au fost divizionare secunde, argumentul cererii crescande de bilete e cu atat mai veridic. Comparativ, la precedentele semifinale gazduite pe Wembley, in anul 2000, „doar” 62.828 spectatori au asistat la remiza alba dintre Aston Villa si Bolton, decisa cu 4-1 la lovituri de departajare, in favoarea celor din Birmingham, respectiv 73.876 la jocul Chelsea – Newcastle, 2-1.

Este in traditia Cupei Angliei ca finalele sa se desfasoare pe Wembley, cu tot covorul rosu de rigoare, nu mai putin decat 66 ultime acte, incluzand rejucarile, fiind gazduite pe marea arena londoneza. Figura cu semifinalele a prins contur abia in 1991, insa, atentie, cu ocazia unui derby nord-londonez, intre Tottenham si Arsenal, transat de Spurs cu 3-1 gratie unei lovituri libere de senzatie a pe-atunci junelui Paul Gascoigne, deja in minutul 5, plus a „dublei” lui Gary Lineker, pentru „Tunari” replicand Alan Smith, mai apoi marcator al unicului gol intr-o finala de Cupa Cupelor. Acea semifinala pe Wembley, in premiera, atragea 77.893 spectatori, pe cand cealalta semifinala a respectivei editii, intre Nottingham Forest si o alta londoneza, West Ham, adjudecata de „Padurari” cu 4-0, printre marcatori figurand Roy Keane si Stuart Pearce, nu s-a disputat in capitala poate tocmai in ideea ca visiniu-albastrii „Ciocanari” sunt din metropola. Considerent de care nu s-a mai tinut seama apoi, de exemplu in anul 2000, la amintitul Chelsea – Newcastle.

Odata precedentul creat, in 1991, alte semifinale au fost organizate pe Wembley. Ambele in 1993, cu Arsenal luandu-si revansa prin Tony Adams, 1-0 cu Spurs, in fata a 76.263 spectatori, si Wednesday calificandu-se gratie lui Chris Waddle si Mark Bright, 2-1 in derbyul orasului Sheffield, cu United. Discutand cu un fan al lui Sheffield United prezent cu acea ocazie pe Wembley, in multimea de 75.364 spectatori sositi din „orasul otelului”, suporterul mi-a marturisit ca a fost cea mai minunata propaganda pentru urbea sa, un prilej de nedisimulata mandrie. Cu alte cuvinte, o alegere inspirata de a oferi scena Wembleyului la doua cluburi care, deseori in umbra unor mai puternice cluburi, nu le strica deloc nitica reclama in plus.

Un an mai tarziu, in 1994, dupa ce Mark Hughes a egalat in ultimele secunde ale unui dezechilibrat derby al conurbatiei Greater Manchester, intre campioana nationala United si Oldham Athletic, ce tocmai retrogradase din Premier League, rejucarea semifinalei de 1-1 gazduita de Wembley a avut loc taman inapoi „acasa”, la Manchester, dar pe arena lui City, Maine Road. N-au mai fost 56.399 spectatori, ca pe Wembley, si nici 1-1, favorita calificandu-se la pas, cu 4-1. Si despre cealalta semifinala din ’94 s-ar putea aminti o vorba, si anume ca londoneza Chelsea, evoluand pe Wembley, in oras, a avut asadar nu doar avantajul esalonului superior in fata lui Luton Town, triumfand cu 2-0 gratie „dublei” lui Gavin Peacock.

Comparativ cu vechimea competitiei, din 1871 incoace, se intampla abia acum, in 18 aprilie 2009, ca Wembleyul sa gazduiasca pentru doar a zecea oara o semifinala de Cupa Angliei, cea intre londonezele Arsenal si Chelsea. „Tunarii”, cu 5 semifinale la activ, dintre care patru castigate, din 2001 incoace, de cand F.A. Cup a „plecat cu cortul” in Tara Galilor, pe Millennium, ori aiurea, iar Chelsea cu trei, dintre care doua victorioase.

Parcurgand asistentele inregistrate la semifinalele gazduite de-atunci in general pe Old Trafford din Manchester si Villa Park din Birmingham, de altfel arena cu cele mai multe penultime acte in portofoliu, e evident avantajul oferit de Wembley. Doar 39.939 spectatori au asistat pe Villa Park la semifinala din 2004 Man United – Arsenal, 1-0, altfel un derby cu casele inchise, respectiv 36.147 cu doi ani inainte, la un derby sud-vest londonez, Chelsea – Fulham 1-0, dar stramutat la Birmingham. Pana si in 2005, cand Cardifful a gazduit, singura data, nu doar finale, ci si semifinalele, „doar” 52.000 spectatori au fost prezenti la jocul Arsenal – Blackburn, 3-0, si 69.000 la Man United – Newcastle United, 4-1.

Duminica, in cealalta semifinala, Man United, mereu invingatoare in penultimul act, de trei ori, de cand cu demolarea vechiului Wembley, fata in fata cu Everton Liverpool, care se intoarce pe marea scena dupa 14 ani, mai exact de la finala victorioasa cu 1-0 in fata acelorasi „Diavoli rosii”. Dintr-o extrema in alta… Dupa ce anul trecut Wembleyul primea vizita a trei cluburi din Championship, strecurate pana in semifinalele F.A. Cup, acum e randul a trei forte din „careul cu asi”, nici Everton nefiind de lepadat, mereu acolo, in fata, tintind in campionat un loc de Cupa UEFA.

Fara indoiala, la cat a pierdut financiar prin intarzierea lucrarilor, Wembley si The Football Association n-au avut alta varianta decat de a gazdui cat mai multe evenimente de la inaugurarea stadionului, incluzand semifinalele ce aduc venituri substantiale, in conditiile in care tot ceea ce se comercializeaza in „burta” arenei e mai mult decat piperat, copios de scump. Ia-ti un carnat si simte-te mai sarac, ti-ar spune vanzatorul.

Nici lojele n-au un procentaj integral de ocupare, in conditiile in care pretul anual al inchirierii, de minim 74.880 lire sterline, urca si pana la exorbitantul 296.400 lire. In Londra sunt oameni si corporatii cu dare de mana dar climatul de afaceri are si el problemele sale in actuala asa zisa criza, iar cum perioadele contractelor sunt de trei, 5, 7 ori zece ani, nu toate firmele s-ar arunca sa semneze inchirieri pe un deceniu. Precautie. In atare situatie, Wembley tremura dupa venituri pe care altfel le-ar fi luat de bune, sigure, si foarte avantajoase financiar, nesiguranta facandu-i pe administratori sa marseze pe evenimente populare, gen Cupa Angliei, unde biletele s-ar duce ca painea calda.

Pentru conformitate, iata ce a fost de vazut in semifinalele difuzate in direct in Romania pe SportKlub TV… Sambata, dupa ce Fabregas si Terry au inmanat buchete de flori membrilor Hillsborough Support Group, prezenti la joc intru comemorarea fanilor lui Liverpool morti la semifinala de acum 20 de ani, Arsenal si Chelsea au smuls glia Wembleyului. Gazonul, de o calitate inferioara celui de pe vechea arena, a lasat de dorit, fostul selectioner Graham Taylor remarcand pe buna dreptate in interventia sa radiofonica pe BBC Five Live ca gazduirea altor evenimente, non-fotbalistice, tot din nevoia de a strange capital, vine in detrimentul calitatii suprafetei de joc. Dar a fost totusi spectacol, in teren si in tribune, unde o asistenta de 88.103 spectatori n-ar fi incaput, oricum ai lua-o, in nici o arena de club din insula. Prin prisma unui asemenea numar si a atmosferei create, Wembleyul isi merita calitatea de gazda, fie si a semifinalelor…

Theo Walcott, servit de Gibbs, a marcat in minutul 18 pentru Arsenal, cu concursul lui Ashley Cole, care a „pus” mana la reluarea din careu, iar Malouda, gasit pe stanga de Lampard, cu o minge lunga, l-a intors pe interior pe Eboue si l-a batut la coltul scurt pe Fabianski: 1-1 la pauza. Spre final, in minutul 84, o alta minge lunga „marca Lampard” l-a deschis pe Didier Drogba, care, sprintand de langa Silvestre, l-a depasit pe polonez, iesit derutat, si a marcat cu stangul: 2-1. Chelsea in finala din 30 mai, inapoi pe Wembley.

Arsenal: Fabianski – Eboue, Toure, Silvestre, Gibbs – Diaby – Walcott, Fabregas / cpt, Denilson, van Persie – Adebayor. Au mai intrat, spre final, Arshavin, Bendtner si Nasri. Desi cu doar 2 jucatori englezi, Wenger a folosit totusi mai… multi autohtoni decat o facea in ultima vreme. Dupa esec, s-a aratat neplacut surprins de calitatea modesta a gazonului de pe Wembley.

Chelsea: Cech – Ivanovic, Alex, Terry / cpt, A Cole – Essien – Anelka (81, Kalou), Ballack, Lampard, Malouda – Drogba.

Peste nici 24 de ore, din nou Wembley in gateala amfitrionului, primind 88.181 spectatori. Man United – Everton. Campioana incepand cu Foster – Rafael Da Silva, Ferdinand, Vidic, Fabio Da Silva – Gibson, Welbeck, Anderson, Park – Tevez, Macheda, iar „Caramelele” cu Howard – Hibbert, Lescott, Jagielka, Baines – Osman, Neville, Fellaini, Pienaar – Cahill, Saha. Everton, echipa cu cele mai mici sanse la cucerirea trofeului dintre semifinaliste, a aliniat cei mai multi fotbalisti englezi, sase, incluzand o intreaga linie defensiva. De cealalta parte, Ferguson a apelat nu foarte surprinzator la cativa tineri dintre rezerve…

Si a fost nimic la nimic. 0-0 pana la loviturile de departajare. Cand Everton a dat lovitura, 4-2, calificandu-se in finala cu Chelsea. Doua „albastre” pentru un trofeu…