Posts Tagged ‘Olanda’

Petrescu s-ar irosi intr-un post „putred”

decembrie 12, 2009

In septembrie ’85, la nici 44 ani, un Alex Ferguson in ascensiune prelua interimar conducerea unei nationale scotiene marsand spre Cupa Mondiala din Mexic ’86, iar acum un tanar antrenor roman si-a aratat disponibilitatea pentru a conduce aceeasi selectionata, insa necalificata in Africa de Sud, optiunea sa surprinzand si parand la prima vedere ca o nuca in perete dar putand deschide in timp alte usi prin locuri poate pe placul bucuresteanului…

Postul de selectioner al reprezentativei Scotiei a fost calificat drept „putred” de catre Mark McGhee, un fost elev al lui Sir Alex Ferguson in zilele bune ale lui Aberdeen si care acum, continuandu-si periplul pe la carma unor cluburi din Albion ori din tara natala, s-a distantat fara menajamente de o posibila preluare a nationalei ramasa fara antrenor prin demiterea lui George Burley la finele unei campanii irosite de calificare.

The Scottish Football Association are o lista cu 20 de nume pentru inlocuirea lui Burley iar printre optiunile forului de la Glasgow se numara mai nou si Dan Petrescu, care si-a inaintat oarecum surprinzator CV-ul pentru a fi contactat la un tete-a-tete. Antrenorul Unirii Urziceni a facut acest demers imediat dupa ce isi atinsese obiectivul calificarii cu campioana Romaniei in UEFA Europa League, asigurat de succesul in dauna Sevillei, lidera grupei din Liga Campionilor. Cu alte cuvinte, fostul international roman a luat in considerare aceasta optiune inaintea deznodamantului de la Stuttgart, asadar inaintea potentialei calificari in optimile UEFA Champions League.

Daca am privi jumatatea plina a paharului, ceea ce probabil a ales sa vada si Dan Petrescu, Scotia ar putea oferi tanarului si ambitiosului tehnician roman o platforma de lansare in fotbalul occidental si inca amplasata tocmai acolo, sub nasul celor mari si tari, din sa zicem Premier League. Indirect, Petrescu a lansat mai mult o ofensiva de sarm, un atac de imagine, vrand sa spuna ca e disponibil pentru a lua de coarne incercari dintre cele mai complicate. Initiativa sa a atras in mod cert atentia, in conditiile in care postul de selectioner al Scotiei este intens mediatizat si in general rezervat antrenorilor daca nu autohtoni sau britanici, atunci macar anglo-saxoni, trecerea lui Berti Vogts pe la carma echipei „Cimpoierilor” fiind de fapt exceptia care confirma regula ca slujba respectiva este pentru tehnicieni de-ai locului.

Un lucru e cert. Ca The Scottish F.A. va instala noul antrenor pana la ora tragerii la sorti a grupelor de calificare la EURO 2012, programata in 7 februarie la Varsovia, Scotia urmand sa figureze in cea de-a treia urna valorica. In aceste conditii, un contract convenabil romanului ar stipula posibilitatea ca antrenorul sa-si continue si in primavara cariera la campioana Romaniei, incluzand participarea in 16-imile UEFA Europa League. Ar fi greu de crezut ca Petrescu si-a inaintat CV-ul fara sa fi luat in calcul varianta unei remize calificatorii la Stuttgart, ceea ce i-ar fi oferit sansa de a debuta in cariera in fazele eliminatorii ale pretioasei UEFA Champions League. Apropo de platforme, una mai importanta decat competitia inter-cluburi de elita a Europei nu exista, asa incat Petrescu si-a facut probabil calculele ca, in cazul unei calificari in optimi, va solicita scotienilor libertatea de a-si continua in primavara drumul cu Unirea.

Au mai fost ele rolurile duble, de antrenor de club in paralel cu postul de selectioner, iar pentru o primavara in care Scotia nu are din pacate un program bazat pe pregatirea turneului final al Mondialului sud-african, mai mult decat o reunire de recunoastere si unul ori doua meciuri amicale n-ar fi figurat in calendarul tehnicianului.

Daca ar fi sa vedem jumatatea goala a paharului, ei bine, e greu de intrevazut ce beneficii ar putea aduce un asemenea post unui antrenor in ascensiune, in varsta de 42 ani. Suficiente reprezentative nationale europene de calibru sunt antrenate de tehnicieni batand spre retragere, trecuti binisor de 60 de ani, cu experienta fotbalului de club desavarsita, si care vad intr-o asemenea provocare o chibzuita iesire din scena.

Mai mult, Scotia nu e o reprezentativa de prim-plan, incheind pe locul 3 in grupa preliminara a Mondialului, dupa Olanda si Norvegia, pozitie pe care o obtinuse meritoriu si in precedentele calificari, pentru EURO 2008, in urma finalistelor din 2006, Italia si Franta. „Cimpoierii” dovedisera in respectivele calificari oarece nebanuite resurse si se parea ca isi regasisera cadenta ce ii ducea candva, cu ocazia Coupe du Monde ’98, la un ultim turneu final.

Insa modul lamentabil in care au capotat in grupa de calificare pentru Africa de Sud, fiind invinsi clar de Olanda, i-au pus intr-o lumina defavorabila, scotand in evidenta serioase slabiciuni. Tot fara perdea a vorbit si Graeme Souness, un fiu de vaza al fotbalului scotian, care a pus lupa pe fondul restrans si de o calitate indoielnica a potentialilor selectionabili, motiv care l-a determinat sa refuze categoric orice speculatie in privinta preluarii echipei.

In mod cert, federatia de la Glasgow si-ar dori in fruntea selectionatei un antrenor autohton, mai ales dupa ce si-a atras critici vehemente in urma incercarii esuate in lacrimi cu Berti Vogts la timona. A fost un experiment ratat, multi aratand cu degetul la faptul ca Scotia si fotbalul de-acolo nu poate fi „inteles”, perceput in particularitatile sale definitorii, de un antrenor de pe alte meleaguri. De aici si sansele foarte mari ca mass-media sa vada cu mare reticenta, indoiala si chiar suspiciune optiunea federalilor de a-l include pe o lista finala de candidati pe unul ca Dan Petrescu. Presarii n-ar avea nimic personal cu tanarul antrenor si in mod cert au luat aminte de capacitatile romanului dupa Rangers – Unirea 1-4 si 1-1, insa ei sufla probabil si in iaurt dupa ce s-au fript cu „strainul” Vogts.

La o adica, desi nu rupe in acest sezon inima targului cu Heart of Midlothian, Csaba Laszlo ar fi pe undeva mai bine vazut ca un potential candidat, tocmai pe considerentul ca a testat apele din postura de antrenor in fotbalul scotian de club, un alt avantaj constituindu-l trecerea sa in trecut pe la conducerea unei selectionate nationale, fie si doar a Ugandei.

Revenind insa la punctul de vedere al romanului, preluarea Scotiei ar fi benefica mai ales in aruncarea ancorei in fotbalul insular, unde Dan ar fi probabil tentat sa revina intr-o buna zi, dintr-o alta postura, dupa ce si-a gasit adularea la Wednesday si mai ales Chelsea. Petrescu inca detine un apartament in Londra, fapt care indica interesul lui pentru o potentiala intoarcere, candva in decursul carierei sale in fotbal, in jocul „la el acasa”.

Altfel insa, Scotia nu i-ar oferi ocazia de a lucra zi de zi, acolo, in iarba, in fotbalul de club. Ci doar cand si cand, la convocari pentru cateva meciuri amicale, asta pana in vara, iar apoi la partidele oficiale din preliminariile EURO 2012, in care Scotia va porni cu sansa a treia. Iar cum doar ocupantele primului loc in grupe plus cea mai buna dintre secondante vor obtine biletele pentru Polonia si Ucraina, celelalte 8 de pe locurile doi trebuind sa treaca prin furcile caudine ale barajului, „Cimpoierii” pornesc din start cu un handicap. Cu alte cuvinte, Petrescu n-ar avea nimic de pierdut ci doar ocazia de a-si croi o faima de erou si la nord de Zidul lui Adrian, insa sansele calificarii sunt relativ reduse.

Traditia recenta spune ca Scotia a pierdut contactul cu lumea turneelor finale, trecand deja 12 ani de la aventura franceza, cand „Cimpoierii” erau batuti greu de campioana en-titre Brazilia, 2-1 in meciul de deschidere al Mondialului. De-atunci, numai calificari irosite, desi trupa bleumarin aparuse neintrerupt in grupele turneelor finale din 1974, la Weltmeisterschaft, si pana la Italia Novanta. Brusc, insularii au schimbat macazul, debutand la un turneu final european in 1992 si fiind prezenti si in ’96, in batatura „verisorilor” englezi. Nimic insa din 1998 incoace.

Iar contraperformantele au faramitat continuitatea la carma a selectionerilor. In vremurile bune, Jock Stein a carmit din 1978 in ’85, cand tragicu-i sfarsit la regasit continuator de circumstanta, doar pentru Mondialul din ’86, pe un proaspat Ferguson consolidandu-si reputatia cladita deja la Aberdeen. „Norma” lui Stein a fost mentinuta de Andy Roxburgh, in post din ’86 pana in 1993, urmasul sau, un bonom Craig Brown, fiind chiar mai longeviv, pana in 2002.

Insa numirea primului si ultimului non-scotian la carma, Vogts, a rupt in urmatorii 2 ani farmecul succesului, regasit oarecum de inteleptul Walter Smith intre 2004 si 2007, dupa care managerul lui Rangers, intorcandu-se la Ibrox, a facut rocada cu Alex McLeish, autor al mult laudatului succes din toamna aceluaiasi an, la Paris, cu Franta, ce a saltat Scotia pe un neverosimil loc 13 in ierarhia Coca-Cola FIFA. Acel unic triumf n-a adus insa primavara iar campania cu Burley la timona a fost nereusita. Astazi, „Cimpoierii” se regasesc pe locul 46 in acelasi clasament…

[Intr-o insertie video, mai jos, golul nouarului McFadden, 1-0 pentru Scotia la Paris, in toamna lui 2007, a fost sclipirea „Cimpoierilor” intr-un deceniu de recul evident:] 

Iar la Hampden Park ar fi si probleme de personal. Capitan a devenit Darren Fletcher, mijlocasul lui Manchester United, dupa suspendarea pe motive disciplinare de la echipa nationala a fostului metronom Barry Ferguson, ex-capitan la Glasgow Rangers, laolalta cu portarul McGregor, insa nu multi sunt fotbalistii de prin-plan pe care se poate baza Scotia de azi.

Kenny Miller s-a cam dezumflat, acum, la implinirea a 30 de ani, James McFadden, marcatorul de la Paris, a facut un pas inapoi reunindu-se cu McLeish la Birmingham City, iar alde Berra ori Steven Caldwell si Steven Fletcher joaca la alte noi-promovate in Albion ca Wolves si Burnley, destui alti recruti venind din Championship.

Scotia e intr-o evidenta noua pierdere de turatie iar ultimul rezultat, un rusinos 0-3 in Tara Galilor, reliefeaza cat de departe sunt „Cimpoierii” de zilele bune din vremea recordmanului lor de goluri (30) si aparitii la nationala (102), Kenny Dalglish. Asadar, din destule puncte de vedere, dar mai ales a varstei premature de a prelua o echipa nationala, oricare ar fi ea, auto-propunerea lui Petrescu e oarecum neasteptata, benefica in schimb pentru expunerea pe piata a unui antrenor cu cota in crestere. Altfel, si-ar intrerupe antrenorul cariera de club pentru o campanie cu circa 10 meciuri oficiale pana la finele lui 2011?

Contracandidati ar fi unul ca John Collins, fost mijlocas de renume al Scotiei, trecut inclusiv pe banca lui Hibs, ori nume mai putin cunoscute inafara insulei, din „moara” antrenorilor din Scottish Premier League, unii chiar fara contract in fotbalul de club, pe cand „cimpoieri” ce si-au facut un nume in Albion, gen Strachan, preluand-o recent pe Boro, ori Coyle sau Billy Davies, s-au deliminat vehement de „sansa” de a prelua nationala.

Convocarea: o distinctie ravnita ori o povara?

noiembrie 24, 2009

In editorialul „Football Made In UK” semnat pentru <Fotbal Vest>, punand cap la cap o serie de stiri provenind in doar cateva zile din diverse tabere, ce mi-au ridicat mingea la fileu sa intreb daca nu cumva convocarile devin pe zi ce trece un deranj tot mai pagubos, am constatat cum conflictul cluburi – selectionate nationale s-a ascutit la varf ca lupta de clasa in fotbalul in varianta globalizata.  

Ambitia si visul sublim al oricarui fotbalist de a imbraca tricoul reprezentativei tarii sale n-au palit nicidecum dar, in functie de circumstante, unii jucatori isi reevalueaza tot mai atent lista prioritatilor.

Iar in lumina ghinionului lui Robin Van Persie de a se accidenta destul de serios in minutul 10 al recentului joc amical Italia – Olanda, intr-o toamna in care “tunarul zburator” fusese mai dezinvolt si prolific ca niciodata in rolul sau majorat in angrenajul lui Wenger, s-ar putea gasi fotbalisti din natiuni mai putin capabile sa sclipeasca pe scena mondiala ori din nationale redutabile in ale caror echipe n-ar fi destul de buni sa incapa, intrebandu-se daca mandria de a fi convocat nu e cumva eclipsata de “deranjul” ce implica o asemenea responsabilitate.

Asemenea dubii nici c-ar fi existat sa zicem acum un deceniu. Dar de cand recompensele au explodat in fotbalul de club, ce ofera nenumarate posibilitati de afirmare, si gandul de a sunta o convocare ce s-ar putea solda cu o accidentare punand in pericol o cariera si asa nu foarte lunga s-a infiripat in planurile unora. La putine zile distanta, doi jucatori din lotul lui Manchester City, club cumparat anul trecut de bogatasi arabi, si-au exprimat indoielile in privinta continuitatii lor pe scena fotbalului la nivelul selectionatelor nationale.

Craig Bellamy, un plimbaret in fotbalul de club, s-a intrebat in public daca mai are rost sa se chinuie la capitania Tarii Galilor intr-o increcare de accedere la un turneu final neconcretizata peste ani de compatriotul sau Ryan Giggs. Desi n-a smuls deloc aplauze, galezul a fost inteles de exemplu de Allan McInally, fost international scotian, ce a opinat ca pentru unii fotbalisti in varianta globalizata a jocului, ajunsi la o anumita varsta si cu sacii de galbeni incarcati in caruta, dorinta de a continua in paralel la echipa nationala a capatat o nuanta mai opaca.

Avantaj Ashley Williams, un fundas oarecare ce nici nu si-ar fi imaginat acum un an si jumatate, la debutul in nationala Tarii Galilor, ca va deveni capitan al “Dragonilor”, si nici atat in urma cu 6 ani, cand nu evolua la divizionara secunda Swansea City, ci la amatoarea Hednesford Town, in paralel cu slujba cu jumatate de norma ca ospatar. Foarte improbabila o asemenea ascensiune intr-o nationala de calibru si s-ar putea crede ca orice Van Persie si-ar dori mai ales un triumf global cu reprezentativa sa pe cai mari, insa o alta voce a venit sa infirme aceasta supozitie.

Poate ca Tevez, celalalt recrut al lui City punand la indoiala dorinta de a mai juca pentru tara sa,  a aruncat castana tocmai pentru a-l sensibiliza pe Maradona sa-l ia in considerare pentru FIFA 2010 World Cup, dar iesirea sa ar putea fi intr-adevar onesta. Spunand ca s-a saturat de fotbal, inclusiv de cel de club, si ca si-ar dori sa-si intoarca fata spre viata de familie, Carlos a subliniat ca argentinienii de lot nu s-au menajat nici pe departe cand a fost vorba sa “dea totul” pentru echipa nationala.  

Cei doi i s-ar putea asadar alatura in exil septarului lui City, Stephen Ireland, ale carui minciuni legate de decesul bunicilor sale, strecurate managerului Steve Staunton in speranta de a-si scurta sederea la lot si a-si vizita prietena dar dezvaluite ca atare de mass-media, au dus la ruptura mijlocasului de lotul national al Irlandei. Ireland, pe urmele altui mijlocas ajuns la cutite cu reprezentativa verde, candva al ei capitan Roy Keane. Ulterior, in campania abia incheiata, Trapattoni si Liam Brady au incercat sa-l scoata pe Ireland din cochilia ce si-o armase in urma excluderii sale din lot dar, cu toate ca pe alocuri septarul cochetase cu ideea revenirii, antrenorul n-a fost convins ca mijlocasul ar dori cu ardoare sa imbrace din nou tricoul verde. De fapt, in cazul lui Ireland, totul s-a rostogolit spre un deznodamant previzibil, odata ce a intrat in conflict cu selectionerul Brian Kerr, la nationala sub 18 ani, si a trebuit sa dea din nou ochii cu acesta la preluarea reprezentativei de seniori. Ireland a trebuit sa astepte instalarea lui Staunton pentru a fi din nou convocat… 

Iar cam pe cand Van Persie gemea in Pescara, un rival in fotbalul de club era déjà inapoi in Londra, cu o potentiala sedere pe tusa de cateva saptamani. Frank Lampard doar a facut deplasarea la Doha, pentru remarcabilul amical Anglia – Brazilia organizat insa in inedita gazduire din lumea araba, dar nici nu s-a mai pregatit pentru alinierea in fata sud-americanilor, lasata pe umerii a doar doi potentiali titulari, Barry si Rooney, ingrosand in schimb infirmeria lui Ancelotti. Sir Alex Ferguson si-o freca pe de-o parte mainile pentru necazul italianului si-al lui Wenger, dar va atrage probabil pe de alta parte atentia la vorbele sale, mereu in disonanta cu “nevoile” selectionerilor de lot. Frecusurile lui Fergie cu Sven sunt binecunoscute si n-au mirat pe nimeni deciziile unor Scholes ori Neville de a spune pas pentru Albion. Miza era prea mare in Premier League si Champions League.

Iar pe cand Van Persie calatorea spre “Cizma”, nebanuind ce-l asteapta, din sanul lui West Ham United razbatea vestea ca Dean Ashton, cumparat de club la inceputul anului 2006 pe o suma record de peste 7 milioane lire sterline, e in prag sa-si agate ghetele in cui. La 25 de ani. Masivul varf chiar marcase pentru “Ciocanari” in memorabilul 3-3 al finalei de Cupa Angliei cu Liverpool, din 2006, dar trei luni mai tarziu, la chiar primul antrenament al convocarii sale in premiera la lotul national, isi rupea glezna. Un an pe tusa si o recidiva, coincidenta stranie, la prima sedinta a visiniu-albastrilor sub bagheta lui Gianfranco Zola. A trecut un an si Ashton, un potential varf pentru Albion, tot nu vede luminita de la capatul tunelului. Totul i se trage insa de la acea convocare in premiera, o onoare cu doua taisuri.

De la alt club, in acelasi timp, un comunicat de presa raspandea vestea retragerii din fotbal a unui jucator lovit de accidentari. La 26 ani, John Kennedy a aruncat prosopul dupa un deceniu petrecut la Celtic Park, drama sa conturandu-se in minutul 18 al meciului sau de debut pentru Scotia, in 31 martie 2004, cand era faultat de Vio Ganea intr-un amical castigat de Romania cu 2-1. Fundasul era monitorizat la vremea respectiva chiar de AC Milan, o postura onoranta tinand cont de numele de calibru ce au consolidat peste ani defensiva rosso-nerilor, insa John n-a mai vazut luminile rampei internationale pana in februarie 2007, la un joc de Champions League tocmai cu… milanezii, la care a luat loc pe banca de rezerve, revenind dupa ani pierduti prin sali de recuperare. Paguba era insa produsa si genunchiul i-a dat ulterior din nou in primire. Federatia a despagubit-o pe Celtic dar un alt club si-a vazut un potential lider irosit sub flamura steagului national.

Asa cum corporatiile preiau tot mai mult rolul statelor, estompand granitele, si fotbalul de club castiga teren pe zi ce trece, in detrimentul nationalelor, ghinion ca al vedetei Van Persie ori al “sperantei” Ashton dand apa la moara carcotasilor.

Iar scurtcircuitele lui Van Persie, Lampard, Bellamy, Tevez, Ashton ori Kennedy au venit in cascada intr-o saptamana fotbalistica indoliata de tragedia lui Robert Enke. Un om ce a intors spatele vietii cu 4 zile inaintea jocului Germania – Chile, la care nu fusese convocat. 

Doi Giggs dar de ce nu doar cu autohtoni?

octombrie 20, 2009

In Football Made in UK, publicat in Fotbal Vest dupa incheierea grupelor preliminare din Europa de calificare la C.M. Africa de Sud 2010, am facut o paralela intre traseele unor frati si cele ale unor selectionate…

Nu doar Ryan Giggs cu cetina tot verde inca inscrie, ci si fratele sau Rhodri, in doua runde calificatorii succesive din Cupa Angliei, iar aidoma contrastului intre traiectoriile carierelor lor se evidentiaza si diferenta de la esec la victorie data de sosirea selectionerilor straini la unele reprezentative.   

Sambata s-au implinit doi ani de la o seara amara pentru Albion in preliminarii, Rusia – Anglia 2-1, deznodamant ce ni-l confirma atunci, inaintea aterizarii, capitanul aeronavei pe ruta Budapesta – Londra. Mi-am amintit candva saptamanile trecute de acea reactie parca impacandu-se cu soarta a unor englezi de la bord, tot in aer fiind si dandu-mi-se sah cu o intrebare legitima lansata de o tanara nu neaparat amatoare de fotbal.

De ce nu interzice regulamentul angajarea la nationale a antrenorilor straini?” M-am fastacit la cat de mult poate fi pomenit fotbalul in avioanele lumii globalizate dar mi-am amintit “momentul Moscova”. N-ar fi rezistat raspunsul asa incat mi-am spus doar in sinea mea ca e lasata astfel o portita nu numai unor selectionate africane in haos tehnico-tactic ci si unor mari si stravechi natiuni pierdute cu firea pe dreptunghiul verde.

Hiddink a pavat atunci nesperat Rusiei calea spre Euro 2008, punand la punct Albionul care-l desconsiderase si dandu-le insularilor idei sa caute un altfel de Eriksson. Olandezul, semifinalist cu esticii la Viena si reamintind de ascensiunea lusitana a grecilor lui Rehhagel, e acum la barajul pentru Mondial, unde Anglia e déjà in carti cu un italian ce a facut uitat rateul lui McClaren. “Dar nu e drept, nici normal!” parca mi-a citit ea gandurile.  

Dar cam ce mai e drept si firesc in lumea asta? Cinstita a fost oare ciopartirea fostei Iugoslavii? Deloc. In plan fotbalistic insa, rezultantele au confirmat potentialul valoric al acelor meleaguri, noua Serbie calificandu-se en fanfare la prima incercare iar Slovenia si Bosnia-Hertegovina stand cot la cot la poarta cu mai potente financiar federatii ungandu-i pe alde Hiddink, Rehhagel ori Trap.    

Ii observam in avionul spre Albion pe sarbii cu Rugby League in piept in lunea imediat urmatoare spumosului 5-0, tineri volubili, dezinvolti si surazatori in ciuda contuziilor de pe maini si fete ori a gleznelor umflate, si-mi ziceam ca putin le pasa de nevoia de vize prin Europa. Srbija. Sunt altfel dar cat de aidoma recentilor lor vecini, croatii, la capitolul darzenie si determinare.

Iar Republika Hrvatska ne va lipsi in Africa de Sud, lasandu-i loc poate unui Shevchenko amintindu-ne de somniferul Elvetia – Ucraina 0-0 si penaltyuri. Va lipsi exuberanta unui chitarist cu cercel in ureche ce din postura de fundas cu 3 goluri marcate in preliminarii califica in premiera Croatia la un turneu final mondial, Coupe du Monde ’98, unde sesarul nonconformist avea sa ia bronzul in numele a nici 4,5 milioane locuitori serband doar 7 ani de la independenta tarii. Lijepa nasa domovino ii cantase de 44 de ori “in iarba” iar dupa nici un deceniu, la nici 40 de ani, acum antrenorul tot cu cercel era si mai mandru pe Wembley. Slaven Bilic isi savura revenirea pe-o insula unde se remarcase in aparare…

Unii, cu “sange” si mandrie, iau bronzul la mondial si apoi inving in Templu, altii, desi cu resurse multiple, asteapta peste patru decenii o medalie, din care in ultimii cam 18 ani abia ca s-au calificat cu autohtoni la carma de doua ori. Asa ramane… Straini ca si Capello sunt necesari dupa retragerea lui Bahramov, fie ca-i drept sau stramb. Babilonie.

Iar pe cand Don Fabio califica la pas Albionul, fratele mai mic al unui fotbalist de zile mari egala pe o scena mult mai restransa, intr-un nestiut joc de Cupa Angliei. Era pentru a doua oara in duelul Salford City – Blyth Spartans, scor 2-2, cand gazdele din liga Unibond North isi ofereau sansa unei rejucari pentru accederea in al patrulea tur de calificare al F.A. Cup si totodata ultimul inaintea primei runde propriu-zise.

Da, Rhodri Giggs, extrema de 32 ani leita lui Ryan, egalase la doi pentru amatoarea din Greater Manchester, dupa ce cu doar patru zile inainte, in minutul 82 al jocului din turul precedent al Cupei Angliei, cu Hyde, marcase unicul gol, suficient pentru calificarea valorand 4.500 lire sterline.

Amintesc suma, maruntis pentru vedetele lui Don Fabio, caci Salford chiar se alesese cu sediul incendiat si istoria de pe pereti cenusa, in opinia localnicilor de mana necuratului. Dar admirabilii fani ai oaspetei Hyde au strans pentru Salford 180 lire in galetusa… fara apa iar Rhodri Giggs & Co s-au aliniat in aceasta marti in rejucarea de la Blyth, cu speranta prezentei intr-unul din cele 32 jocuri ale amintitului tur patru, oferind o miza crescuta, de 7.500 lire. Si tot la 4 zile distanta…

In cursa e si fosta echipa a lui Rhodri, FC United of Manchester, dupa 3-3 acasa si 1-0 in rejucarea de peste doar doua zile, la Stalybridge Celtic, unde a deplasat 1.923 fani. Rezista si Hendon cea in chirie langa Wembley, de care scriam recent, dupa 0-0 acasa si 9-8 la penaltyuri in rejucarea la Ashford. Si vor intra sambata in scena si cele de liga a cincea, printre care nume ca Wimbledon, Luton Town, Cambridge United sau Oxford United.

Cu sau fara Rhodri in Fourth Qualifying Round? Ryan Giggs a cucerit Cupa Angliei de patru ori, a marcat in fiecare campionat de la lansarea Premier League in ’92, a batut recordul de aparitii la Man United al lui Bobby Charlton chiar in finala de la Moscova, dar Giggs nu e numai unul.

Si amatorul Rhodri inscrie pe drumul spre Wembley. Pe aceeasi cale, Ryan a marcat de 10 ori, intorcandu-se intr-un Templu in care juca in ’89 in echipa scolara a Angliei, contra Germaniei Federale. Apoi, peste ani, 12 goluri in 64 selectii pentru Tara Galilor in contul unspearului nascut in Cardiff si cu bunic din Sierra Leone. Anglia n-a putut avea zvarluga ce maine-poimaine face 36 ani, “strainul” Capello nu-l vrea pe unul ca Almunia iar brazilianul nu merge la Mondial. Eduardo.

La baraj, Irlanda v Franta, Grecia v Ucraina, Rusia v Slovenia si Portugalia v Bosnia. In 14 si 18 noiembrie.

Tineretul Ungariei, bronz la Mondial… Retineti: Nemeth

octombrie 17, 2009

Vineri seara s-a tras cortina peste Campionatul Mondial de fotbal sub 20 ani iar marile vesti din Egipt ar fi doua la numar… Si anume ca Ghana a cucerit un prim titlu mondial pentru continentul negru respectiv ca Ungaria a spalat rusinea Europei, castigand finala mica si implicit medalia de bronz a competitiei.

Baietii lui Sandor Egervari, invinsi abia in semifinala de Ghana, au mai gasit resurse in meciul pentru locul trei, cand au raspuns golului Costa Ricai din minutul 81 cu o egalare in primul minut de prelungiri. Atunci, capitanul Vladimir Koman si-a pastrat sangele rece la punctul de la 11 metri, cum o facea si in fazele precedente: 1-1. Si iarasi lovituri de departajare, favoritele lui Peter Gulacsi, portarul cu numarul 42 la Liverpool Football Club.

Marele blond n-a primit nici un gol de la punctul cu var, salvand trei executii, iar al patrulea tanar maghiar desemnat sa suteze de la 11 metri n-a mai trebuit sa-si ia misiunea in primire. Ungaria, bronz la Mondialul de tineret, cu mare star in persoana lui Krisztian Nemeth, care a intrat in joc, desi bolnav, si in finala mica, in minutul 19, in locul lui Futacs, tot varful imprumutat de Liverpool FC la AEK Atena smulgand si acum penaltyul salvator.

In finala, invingatorii Ungariei au pus mana pe titlul mondial, dupa un meci de 0-0 contra Braziliei. Ghana s-a impus la moartea subita a loviturilor de departajare, cu 4-3, Alex Teixeira ratand pentru sud-americani a sasea lor lovitura. Iar ghanezii, ce au evoluat cu maieuri imprimate cu mesajul To God All The Glory, au propus in Adiyiah si golgeterul competitiei, cu opt reusite.

Starurile de maine au impresionat vreme de trei saptamani in Egipt iar Ungaria, cu Koman si Nemeth vafuri ale generatiei, par a avea un val bun. Vor ramane memorabile meciurile maghiarilor cu Cehia si Italia, in optimi respectiv sferturi, cand departajarea s-a facut abia la penaltyuri ori in minutul… 117.

Romania n-a fost prezenta si de fapt n-ar trebui sa amintesc acest lucru. E de la sine inteles. Bravo Magyarorszag, ai salvat Europa plina de aere, pretentii si resurse dar complacuta in a nu se bate pentru onoruri, culese de altii dupa o finala africano – sudamericana ce spune multe, inclusiv la nivel fotbalistic, despre mutarea incet incet a polilor de putere in Noua Ordine Mondiala.

Tinerii sub 17 ani sunt deja in joc de glezne pentru turneul final mondial din aceasta luna, si tot dintr-o tara africana, Nigeria, U17 World Cup finals propunand dintre europene Germania, Spania, Italia, prezente si la U20, plus Olanda, Elvetia si Turcia. 6 din 24. De urmarit… Cat despre FIFA 2010 World Cup, stim cu totii, e in Africa de Sud. O ce vis fierbinte.

Ziua 175. Nu tu Politehnica sau kung-fu, ci Eric pe marile ecrane

iunie 15, 2009

Faini copii, englezii de la The Sunday Times, un duminical. Nu degeaba marele cotidian e cu nuante conservatoare. Lecturand rezultatele din weekend, mi-a sarit in ochi mentionat cel al finalei Cupei Romaniei. CFR Cluj – Politehnica Timisoara 3-0. Scris negru pe alb. Asadar s-au referit la Politehnica, si nu la FC, dintr-un reflex la timpul trecut. Decenti baieti! Doar ca de data asta, neactualizand numele de imprumut al clubului si pastrandu-l pe cel furat cu japca, ziaristii i-au facut un deserviciu bunei „Poli”. Nu de alta dar apare ca invinsa cu un scor de forfait in finala de sambata. 

Sar de la finala de pomina de pe Jiu la o noua lansare cinematografica abordand teme fotbalistice. Eric Cantona este in rolul principal al productiei britanicului Ken Loach, „Looking for Eric”, si joaca rolul unui personaj imaginar care ii umple viata singuratica a unui postas din Manchester. Respectivul om intre doua varste traieste numai pentru fotbal, rememorand fazele si meciurile vazute, trezindu-se comentand de unul singur crampeie din jocuri ale lui United si purtand dialoguri imaginare cu francezul, rasarit ca din senin in dormitorul englezului.

Eric nu mai e „cocosul galic” de altadata, marcand cu larghete in tricoul rosu al carui guler il avea mereu ridicat, ori efectuand o saritura de kung-fu, peste panourile publicitare, pentru a-l reduce la tacere pe un fan al lui Crystal Palace cu gura prea mare si opinii tipic londoneze. Ci e un bonom, vorbind chibzuit, cu masura.

La lansarea filmului „Looking for Eric”, „Uitandu-ma dupa Eric”, a fost adaugat un scurt metraj, „Dreaming of Zinedine Zidane”, care ne aduce aminte de filmul „mut” al evolutiei lui Zizou intr-un joc pentru Real Madrid. Evolutia sa intr-un meci pentru clubul spaniol si nimic mai mult. „Visand la Zidane” are si un motto, legat de amintiri batause. Eric prin kung-fu, Zizou cu capul in figura. Temperament latin, pe care insularii, crezandu-se mai „cool”, pe naiba, abia asteapta sa-l scoata in relief.

In rest, incepe Euro de tineret si toata natia e cu ochii pe Walcott. Iar si junii englezi sub 19 ani sunt la turneul final european din vara, celelalte natiuni care sunt reprezentate la ambele categorii de varsta fiind Spania si Serbia. Si chiar asa, unde sunt Olanda, Portugalia ori Franta, altadata favorite la Euro under-21? Nicaieri. Ce se-ntampla la Clairefontaine ori cu banda „de productie” a Ajaxului. Pacat. Cat despre natiuni altadata surprinzator de eficiente, pugiland deasupra centurii, gen Belgia sau Danemarca, parca au cazut de pe harta. Nici o vorba despre Romania, sa nu-i suparam pe federali, care au probleme mai importante de rezolvat decat prezenta tinerilor „tricolori” acolo unde sarbii de exemplu sunt pe doua fronturi. De exemplu sa excluda cluburi finaliste din Cupa Romaniei. Dar chiar asa? Pe care-o vor exclude? Pe Poli pe care au furat-o de toate cele sau pe FC?

Ziua 171. Ani lumina de la „Huo!” la 0-0 la pauza cu Andorra

iunie 14, 2009

A trecut si miercurea cand si ultimii au luat vacanta, fie ei chiar multimilionari campioni si vicecampioni. 10 iunie, cu ocazia jocului de calificare din preliminariile C.M. 2010, Anglia – Andorra. Si cat de diferite sunt datele problemei. Dar chiar, cat a trecut, macar pentru unii? Ei bine, campioana ramasa „in functie”, Man United, pornea pe 10 august 2008, pe Wembley, cu ocazia FA Community Shield, 0-0 cu „Pompey”, iar una ca Arsenal, peste alte 3 zile, intr-un 2-0 la Enschede, cu Twente, in a treia faza preliminara a Champions League… Le-o fi si lor de-ajuns, nu-i asa, Mister Rooney ori Walcott? Dar ma contrazic, asta vizavi de „ziua” de alaltaieri si conflictul Wenger – Pearce, pentru Walcott.

Capello si selectionata sa au adunat 7 victorii din tot atatea posibile pentru accederea la turneul final din Africa de Sud, o schimbare la fata comparativ cu descinderea Albionului la Barcelona, cu McClaren la timona, cand un 0-0 la pauza impotriva micutului stat din Pirinei a generat furia oarba a sustinatorilor englezi deplasati in Catalonia si a anticipat o campanie esuata de calificare la Euro 2008. Dar nu la paralelele inegale Capello – McClaren ma voi referi, nici la revenirea Angliei pe linia de plutire alimentand marile asteptari ale unei mandre natiuni fotbalistice, ci la doua considerente afectand tangential sportul nu doar in Albion rege si mai ales activitatea federatiei din Soho Square.

Acel 0-0 cu huiduieli la pauza s-a consumat in 28 martie 2007, la patru zile dupa ce Albionul remiza alb in Israel, iar rateurile par acum la ani lumina, mai ales in lumina ultimului 4-0 cu care s-a intors Capello din Asia. Dar altele-s subiectele…

Uno… 

Luni seara, cu prilejul amicalului de tineret Anglia – Azerbaidjan, difuzorul irlandez prin satelit Setanta Sports parea a-si fi facut retragerea cu coada intre picioare in ceea ce priveste transmisiile fotbalistice in direct ce tin macar de reprezentativa celor Trei Lei. Un vis conturat in joaca, intr-un bar din vestul Londrei, cand cu meciul Irlanda – Olanda de la Coppa del Mondo 1990, pentru care doi „verzi” au licitat drepturile de difuzare pe propria lor retea si au perceput 5 lire sterline de la fiecare client ce a calcat pragul stabilimentului pentru a viziona acea remiza, tocmai era pe cale sa se destrame intr-un bluf de mari proportii, si inca pe marea scena.

Setanta Sports si-a consolidat proeminenta cand a reusit sa dobandeasca un „pachet” din drepturile de difuzare impartite de Premier League si detinute in prealabil sub forma de monopol de BSkyB, control care fusese zdruncinat prin decizii europene stipuland legea concurentei. Odata infipti macar si cu un stegulet modest, cei de la Setanta se puteau declara multumiti… The New Kids on The Block. Au transmis in direct din Premier League si, undeva peste mana, tinand cont de statutul lor de post privat prin satelit dinafara Regatului Unit, au greblat pana si dispute din competitia K.O. patronata de Football Association, si anume Cupa Angliei, ba chiar si meciuri oficiale de calificare ale Albionului si al altora dintre tarile Home Nations. Asta insa pana luni, cand The New Kids n-au mai avut forta in buricul degetelor sa se mentina pe bloc. Li se va deschide parasuta? Analistii au estimat ca nu… Serviciul de abonamente pentru clienti, atat telefonic cat si pe internet, a fost brusc sistat, semn al lacatului iminent la usa.

Setanta s-a vrut a fi o alternativa sau mai bine zis o contrabalanta la monopolul Sky in Premier League, si in acest sens a fost asadar binevenita desi, licitand exact pentru meciurile Angliei, si-a intins plapuma cu o impunitate de ordin mai degraba moral. Jocurile Angliei, in orice oranduire normala, ar fi trebuit sa ramana apanajul BBC, tot asa cum ale Romaniei ar fi ramas in mod ideal in curtea TVR. Dar vremurile s-au schimbat subit si canale comerciale, ba chiar prin satelit si straine, au obtinut drepturile de difuzare de la cel mai vechi for fotbalistic federal din lume. Bastioanele traditionalismului erau daramate. Nu supararea celor care ar fi dorit sa vizioneze Anglia tot pe BBC au facut insa ca Setanta sa nu-si perpetueze consolidarea pe piata, ci slabele sale vanzari. 1,25 milioane abonamente nu suna mult, intr-o tara avida de fotbal si dresata recent in a fi ahtiata de fotbalul transmis pe micul ecran, numarul de abonati necesar macar pentru a supravietui fiind estimat la 1,9 milioane.

Sesizand esafodul destramat al conlucrarii cu Setanta, Football Association e pregatita pentru redistribuirea imediata a drepturilor de difuzare, asta daca se incumeta cineva sa liciteze la nivelul stachetei ridicate de postul prin satelit, in disperarea sa de a-si asigura un contract ce parea cu mare priza la public. Ei bine, cert e ca jocul cu Andorra e pe mainile ITV, unul dintre canalele terestre nationale ce lua initial transmisii ale nationalei de la pana recent monopolista pe aceasta felie, BBC.

Daca nu multi ar fi simtit lipsa Setanta cand e vorba de meciurile cu implicarea Football Association, deci ale Albionului ori din Cupa Angliei, in schimb atat Premier League cat si Scottish Premier League isi refac socotelile zdruncinate de incapacitatea de plata a Setanta. Care a ratat deja termenul de plata, de saptamana trecuta, a celor 3 milioane lire sterline, in cuferele forului primei ligi a „cimpoierilor”, si pare si mai subreda in privinta mult mai consistentei sume ce o are curand de livrat pusculitei lui Richard Scudamore, la Premier League. Problema e ca Setanta mai avea un an din contractul in derulare plus castigase din nou o particica din viitoarea intelegere, si mai banoasa, pe 3 ani. Cine va prelua potul, in conditiile in care Sky nu are dreptul, conform avertismentului primit de la „centru”? S-a auzit in iarna, cand cu licitatia viitorului contract, numele ESPN, de peste Atlantic, ba chiar n-ar fi exclusa lansarea propriu-zisa a „Premier League TV”, o proprie afacere, in familie. Si apropo de posturile proprii, Setanta avea intelegeri financiare pana si cu cateva din canalele private ale unora dintre cluburi, printre care Liverpool, asa incat ramificatiile incapacitatii de plata a Setantei sunt mai adanci si mai raspandite decat pare la prima vedere. Mica – mica in comparatie cu gigantul Sky, si totusi semnificativa, cand e vorba de achitarea platilor. Minusul in vistieria fotbalului, per total, din picajul Setanta, s-ar ridica la 150 milioane lire, deloc de neglijat in conditiile creditarii actuale restranse, a devalorizarii lirei si a conditiilor mai neprielnice de piata.

Un crah similar se lasa cu consecinte mult mai drastice la inceputul anilor 2000. Atunci, intr-o tentativa gen pionierat, ITV a incercat lansarea transmisiilor digitale a unor jocuri din Football League, obtinand drepturile de difuzare pentru „pachetul” respectivelor dispute din ligile 2-4. Proiectul nu s-a materializat, ba chiar a capotat din fasa, crah care a lasat The Football League si implicit cele 72 cluburi profesioniste de sub umbrela sa fara veniturile anticipate. Neavand de unde sa le imparta sumele asteptate, Liga a asistat la automutilarea sau chiar alunecarea in faliment a unor cluburi membre. Acum, cu bani de rezerva, mai puternicele foruri ale primei ligi engleze respectiv scotiene, vor face probabil platile necesare membrelor ei, chiar daca banii asteptati de la Setanta nu vor mai veni sau vor rasari de undeva, cu intarziere.

Esecul Setantei e implicit masura puterii BSkyB. Care domina si controleaza piata, chiar marind potul la licitarea viitorului contract de difuzare al jocurilor din Premier League. Setanta n-a tinut pasul si puritanii nu pot decat sa se bucure, obiectand ca jocurile Angliei n-aveau ce cauta in difuzarea unui post nu terestru si inca strain. Iar la fel cu Cupa Angliei, intr-un fel patrimoniu national. Devenise ridicola in actuala campanie de calificare imposibilitatea multor suporteri sa vizioneze meciurile nationalei tarii lor, asta pe cand acelasi joc era difuzat bine mersi peste mari si tari. Poate ca federatia va fi mai chibzuita, cui sa ofere contractul…

Setanta nici n-a patruns in multe case, nici in prea multe puburi de pe colt, care au fost „sugrumate” de Sky in a-si obtine licenta de redifuzare, si nici transmisiile in sine ori comentariile din platou n-au avut calitatea rafinata peste ani de Sky. Sunt multi care spun ca a viziona o transmisie fotbalistica asigurata de Sky e o alternativa mai buna decat a te deplasa la respectivul meci. Si asta spune multe. Dar Setanta poate fi deplansa ca orice competitoare care s-a vrut acolo, in bucate, sa ofere un serviciu publicului.

Dar dupa o saptamana de a fi sau a nu fi, postul a fost „injectat” cu zecile de milioane necesare pentru aducerea la zi a platilor drepturilor de televizare si cu promisiunea ca va subzista cum necum pe piata. In schimbul a 20 milioane lire, un investitor nord-american de origine europeana a preluat 51% din Setanta. Cum va naviga in continuare, demn de urmarit… 

Due…

Anglia – Andorra, fie ea si o confruntare de mana a doua, datorita inferioritatii oaspetei, ramanea totusi un joc oficial de calificare la Mondial, si inca pe Wembley. O umbra a deznadejdii s-a intins insa peste ultima aparitie inaintea pauzei de vara a starurilor Angliei in fata fanilor sai. Si anume dilema descinderii conform obiceiului la marea arena din nord-vestul Londrei. Si asta pentru ca, din preziua jocului, de la ora 7 post meridian, timp de 48 ore, sindicatul transporturilor are anuntata o greva inclusiv a metroului londonez. Si cu ce sa ajungi mai lesne la Wembley decat cu metroul, pe ultimul tronson dat in folosinta, „argintiul” Jubilee Line?

Anticipand actiunea revendicativa, The F.A. a stopat la 70.000, inca de saptamana trecuta, numarul biletelor puse in vanzare la jocul Angliei, preferand niste venituri mai mici unei potentiale seri cu cantec, de atata ingramadeala. Cuvantul haos a fost amintit in stirile pe marginea complicatei situatii a deplasarii fanilor la si de la stadion pentru un joc in nocturna, de la mijlocul saptamanii, si acesta e colacul peste pupaza la niste saptamani foarte agitate in general in peisajul social din Albion. Taman o greva a transporturilor, la ora pelerinajului spre Mecca fotbalistica, pentru a vedea o Anglie renascuta, mai trebuia unei societati care afla de la o zi la alta ca parlamentari percepeau din banii contribuabililor cheltuieli pentru sa zicem dopuri de chiuveta ori ca alte nu stiu cate posturi de munca sunt agatate in cui in lungul si latul insulei. Greva generand poate chiar anularea unui drum cu baiatul la Wembley, un alt motiv de fiert in suc propriu pentru o natiune neobisnuita in ultimul deceniu cu asemenea nemultumiri si o alta adaugire la ceea ce ar putea sfarsi intr-o provocare fatisa a unui an de fierbere.

Mai intai multor case li s-a luat sansa de a viziona meciurile Angliei, pe canalele terestre traditionale, BBC ori macar ITV. Doar 1,25 milioane abonati pe Setanta plus ingramaditii prin baruri asistau la ceea ce devenea un privilegiu. Iar acum multor fani li se complica existenta cu niste garnituri de tren sistate, spre stadion.  Batai de cap pentru FA, pentru autoritati, forte de ordine. Dar i-as plange de mila doar fanului care sigur a platit un pret piparat si acum se scarpina-n cap: cum sa ajung fain frumos acolo? Nu „ingramaditi ca vitele”, cum sesiza un localnic aventura de a te strivi si sufoca intre usi inchizandu-se si alte corpuri la urcarea la ora de varf in metroul londonez…

Pana la urma au fost putin sub 60.000 de spectatori, iar scorul cu Andorra a fost pe masura, 6-0, Rooney si Defoe facandu-si datoria cu „duble” iar Beckham reconfirmand ca e mai mult decat folositor fie si ca inchizator… Capello i-a folosit pe Green – G Johnson, Terry, Lescott, A Cole – Walcott, Lampard, Beckham, Gerrard – Rooney, Crouch. Asadar Walcott a fost titularizat, cu 5 zile inaintea startului C.E. Under-21, contra Finlandei. Si se pare ca nu doar Capello plus Pearce sunt incantati in a-l fi pus la punct pe Wenger in privinta folosirii lui Theo la aceste „oficiale” din vara, ci insasi tanarul jucator. Care pune selectionatele nationale mai presus de odihna inaintea unei noi campanii. Asta spre deosebire de Bentley, acum 2 ani, si care, iata unde a ajuns… Nici macar rezerva la Spurs si pe farasul lui Harry Redknapp.

Ziua 166. Ca si cum un turc ar da lectii de romana la Academia Romana

iunie 7, 2009

Nu multi sunt englezii care ii cunosc foarte bine regulile. Iar putini sunt cei care stiu in amanuntime regulamentul. E o procesiune cat ziua de lunga de aruncari din alergare, de la punct fix, al unei mingi ca de oina, spre adversarul cu bata din echipa adversa. Meciurile sale test sunt programate pe durata a 5 zile, depind de conditiile meteorologice si de lumina la amurg, sunt cu pauze de pranz si ceai, reunesc si jucatori purtatori de burtica-marsupiu aproape ca la golf, care, fie vorba intre noi, nu-i un sport ci un moft, si a fost inventat de englezi fara a se fi raspandit, aidoma fotbalului, la scara mondiala.

Cricketul are un cerc restrans de practicanti si tari competitoare dar are propria Cupa Mondiala. Iar pentru cresterea spectaculozitatii sale, are doua versiuni „prescurtate”, si anume One Day Internationals, jocurile decise intr-o zi si nu in 5, respectiv The Twenty20es, in care numarul de aruncari si loviri a mingii, de fiecare parte, e si mai redus. Ei bine, in acest weekend, in Londra si Albion, a pornit la drum Cupa Mondiala a celei de-a doua variante. World Twenty20 Series.

Anglia, tara de origine a cricketului, nu intre favorite, ci cu 10/1 cota de castigare a trofeului, dupa experte ca India si Africa de Sud. Australienii, nasii englezilor nu doar la cricket, sunt inca vazuti in lumea acestui sport drept cei mai tari din parcare, iar vecinilor neo-zeelandezi le-a crescut si lor recent cota. In general, se reunesc cam 12-15 natiuni, in majoritate din tarile Commonwealth, de exemplu cu Pakistan si Indiile de Vest, din Caraibe, dovedindu-se mereu reprezentative redutabile, dar cu una ca Bangladesh fiind carne de tun, in ciuda granitei cu experta Indie. Puritanii jocului iti vor spune insa ca varianta Twenty20 e doar un surogat ieftin si nu ofera masura abilitatii jucatorilor, motiv pentru care nu toate formatiile de top se regasesc in acelasi careu de asi si in „prescurtare”. Din pacate, in cazul Angliei, Albionul nu e intre favorite nici in testele propriu-zise, nici in variantele sale prescurtate. Ceea ce s-a mai dovedit o data inca de la startul ostilitatilor, si nu oriunde, ci la Lord’s, pe terenul gazda al Federatiei Engleze de Cricket.

Lord’s e o minune arhitectonica, avand gazon plusat si numeroase tribune cu loje care mai de care, unde sampania si caviarul curg valuri, intr-o zona cu tocuri inalte a Londrei, aproape de Muzeul Sherlock Holmes din Baker Street. Iar cricketul, trebuie subliniat, ramane un bastion al claselor macar medii, fiind in trecut un sport al straturilor dominante ale societatii. Poate ca, fiind apanajul doar unor anumite structuri sociale, de aceea a si ramas intr-un cerc restrans, neraspandindu-se pe glob in randul maselor, aidoma popularului fotbal.

Dar sa revenim la World Twenty20 Series. Caci in cricket pana si unele ca Scotia si Irlanda, verisoarele… , sunt oarecum niste intruse, fara o traditie solida in cricket si fara palmares. Si se intampla ca irlandezii, desi sa fi figurat la Campionatul Mondial propriu-zis de cricket, sa nu participe la actuala competitie. Scotienii sunt, dar cu sanse mici, iar cu sanse iluzorii s-au prezentat olandezii. Olanda la cricket?!?

Nici vorba de portocale mecanice. Poate olandezi zburatori. Recuperatori de bani, angajati in industria publicitatii ori pentru Burger King, schiori-coboratori, acestia ar fi cativa dintre olandezii care au descins vineri seara in sacrul templu al cricketului nu doar englez, Lord’s din Londra. Ei bine, dupa o cavalcada de simboluri, nume si cifre in combinatii de neinteles pentru un neavizat, si care sunt parte componenta a oricarei transmisii televizate a jocului, partida de deschidere Anglia – Olanda s-a incheiat cu 162-5, ca scor al englezilor, la 163-6, ca rezultat al portocaliilor, si asta in favoarea Olandei. La chiar ultima minge a meciului, Olanda a smuls victoria, la Lord’s, in dauna Angliei.

Albionul a mai fost el umilit la cricket in ultimii ani, fie cu cateva esecuri surpriza, fie fiind „demolati” categoric de adversari traditionali, dar niciodata n-au suferit umilinta de a fi infranti de niste novice, si inca in „buricul” acestui sport, pe terenul de referinta al England Cricket Board.

Am urmarit jocul intre englezi, in paralel cu lansarea unei seri de karaoke si cu DJ, dintr-un pub pe nume Duke of Edinburgh. Cand gluma s-a ingrosat, localnicii au inceput sa celebreze orice minge buna a Albionului sarind extaziati de pe scaune, de parca ar fi jucat mingile cheie din celebrele Ashes Tests cu rivalii australieni, si poate pana si Ducele de Edinburgh s-a rasucit in mormant in momentele cand, dupa ultima minge irosita de inaltul englez Broad, olandezii au invadat Lord’s intr-o efervescenta a bucuriei triumfului la potou, in ultima secunda, un triumf neasteptat si urias prin proportiile surprizei.

Englezii, batuti in propriul fief, la propriul lor joc, de niste amatori inediti ai cricketului, cotati cu ultima sansa la turneu… „E ca si cum am fi batuti de Kazakhstan la fotbal” l-a scapat gura pe un englez, uitand ca in seara urmatoare Albionul urma sa evolueze tocmai la Astana. E ca si cum unui turc i s-ar oferi o catedra a Academiei Romane, intru predarea lectiilor de limba romana.

World Twenty20 Series va continua, cu sau fara Anglia dupa faza grupelor. Intotdeauna, tara gazda ofera un plus de interes pentru intregul competitiei si iesirea sa din cursa ciunteste din efervescenta competitiei. Dar nici englezii nu sunt profeti la cricket in tara lor. Guvernul se destrama, institutii financiare s-ar fi topit fara a fi nationalizate, lira sterlina plonjeaza, lanturi de magazine isi pun lacatul, somajul e in crestere, multe nume si firme se discrediteaza la darea deoparte a valului, si restul companiilor sunt vandute unor consortii straine si poate sfarsesc, aidoma altora, prin a disparea sau a fi falimentare, societatea civila in general, ca si coeziune, e de cativa ani intr-un proces de evidenta destramare, restul sporturilor nu merg nici ele prea bine, Olimpiada 2012 pare incet-incet a se transforma si ea intr-un fiasco financiar, iar acum, uite, … cricketul. Albionul, invins acasa de… Olanda!

Se poate mai rau? Se poate mai jos? O-ho-ho, si inca cum. Bineinteles! Consolarea a urmat a doua zi, cu Anglia invingatoare in Kazakhstan, 4-0. Albionul e ca si calificat la Cupa Mondiala de fotbal din Africa de Sud, de la anul. Ca o observatie, si doar atat, ca doar Anglia e mai abitir difuzata in Romania decat in insula, nu multi au fost jucatorii proveniti din „careul de asi”. Green (West Ham) – Johnson (Portsmouth), Upson (West Ham), Terry (Chelsea), A Cole (Chelsea) – Walcott (Arsenal), Gerrard (Liverpool), Lampard (Chelsea), Barry (Manchester City) – Rooney (Man Utd), Heskey (Aston Villa). Pe cat de mare dominatia in campionat, pe atat de subtire reprezentarea la nationala…

Ziua 164. Le Goal pe Stade de France

iunie 6, 2009

Acorduri de chitara, muzica rock, razbatand dintr-un pub din preajma. E pe inserate, e caldut, si usa deschisa a pubului te imbie sa asisti la concertul live. Pe o scena improvizata, un artist localnic, purtand tricoul cu „limba” celor de la The Rolling Stones.

Muzica rock intr-un pub de langa gara centrala din Edinburgh, The Hebrides, purtand numele grupului de insulite din arhipelagul britanic. Pe perete, un colaj in relief al Hebridelor. Multe si mici, Hebridele Interioare si Hebridele Exterioare, amplasate in largul coastei vestice a Scotiei la Oceanul Atlantic. Jura, Skye si Mull par nume cunoscute, din grupul Inner Hebrides, iar St. Kilda mi-e cel mai familiar, dintre Outer Hebrides. Ocupate inca din paleolitic, ajunse si sub control norvegian si in mod cert de o frumusete aparte, cum ma asigura si cunoscatorii. Dar tac si ascult muzica. Deuchars, o bere locala, ciocnita cu alti maratonisti…

Si surpriza de a descoperi pe celalalt perete unul dintre cele doar 300 si ceva de copii ale unui tablou cu dedicatie speciala, onorand un moment remarcabil din istoria recenta a fotbalului scotian. Titlul e sugestiv… Le Goal…

Le Goal, cu eroul James McFadden si reusita sa pe Stade de France din Paris...

Le Goal, cu eroul James McFadden si reusita sa pe Stade de France din Paris...

Unul dintre putinele tablouri „Le Goal” a sfarsit in The Hebrides, cu o dedicatie speciala de la autorul golului, James McFadden. Se intampla in 12 septembrie 2007, pe marea arena pariziana, la jocul Franta – Scotia, din preliminariile Euro 2008. Ceea ce parea a fi un succes facil al „cocosului galic” s-a transformat intr-o surpriza de proportii, cu ramificatii pana in ultimele secunde ale campaniei de calificare.

A fost Franta – Scotia 0-1, intr-un joc inscris cu litere de aur in istoria fotbalului scotian. Nu doar succesul de la Paris va ramane in memoria fanilor „cimpoieri”, ci mai ales modul cum a fost smulsa victoria. Cu indarjirea maxima a elevilor lui Alex McLeish si cu momentul de geniu al eroului James McFadden. Care si-a incrustat numele pe vecie in patrimoniul fotbalului de la nordul Hadrian’s Wall. Un stang de senzatie, cazut din senin, de la 30 metri, care a ingenuncheat Franta la ea acasa! Un eurogool marca McFadden si imaginati-va bucuria din barurile Scotiei, la ora acelei dispute din toamna lui 2007.

Desi Scotia a avut sanse de calificare pana in ultima runda a preliminariilor, meciul cheie, de pe Hampden, s-a incheiat cu 2-1 pentru campioana mondiala la zi, Italia, peninsularii si Franta calificandu-se la turneul final, intr-o grupa cu Romania, si lasand revelatia campaniei, Scotia, sa-si linga ranile in insula. Golul lui McFadden a ramas insa consolarea acelei sanse irosite.

Iar The Tartan Army, organizatia oficiala a suporterilor Scotiei, l-a imputernicit pe Jon Snodden, un artist local, sa zugraveasca reusita noului erou al „cimpoierilor”. Graficianul l-a portretizat pe McFadden in momentul sutului, schitand cadrul portii iar in fundal tribunele Stade de France. Colajul cuprinde si chipul lui McFadden iar „Le Goal”, in serie mica, a fost lansat in scopuri caritabile, pentru ajutorarea copiilor. O initiativa nobila a suporterilor, in amintirea unui gol de aur, ce ar fi putut readuce Scotia, dupa zece ani, la un turneu final…

„Le Goal” poarta semnatura autorului si a marcatorului, McFadden. Inramata, langa „Le Goal”, o nota explicativa, cu alte cateva fotografii cu subiect fotbalistic agatate pe peretii de la The Hebrides. Si nu surprinde fundalul uneia, cu tribunele arenei lui Motherwell, Fir Park. Scaunele ei galbui… De ce Motherwell?

Ei bine, la varsta de 17 ani, atacantul McFadden era lansat in prima liga scotiana. Ulterior, era inhatat pe 1,25 milioane de conationalul sau, David Moyes, la Everton. Ca jucator al lui Everton, mignonul McFadden marca atat intr-un alt succes de 1-0 al Scotiei, contra Olandei, in barajul de calificare la Euro 2004, cat si impotriva Romaniei, in 31 martie 2004, intr-un joc amical disputat la Glasgow. „Tricolorii” aveau sa invinga cu 2-1 iar McFadden isi trecea in cont al treilea gol pentru „cimpoieri”. Anii au trecut, iar el a adunat reusite, si intr-o remiza de 1-1 la Valencia, cu Spania, si in preliminarii mondiale, contra Moldovei, sau imediat dupa triumful de la Paris, impungand si Ucraina, intr-un 3-1 la Glasgow.

McFadden a marcat si in actualele preliminarii, intr-un 2-1 la Reykjavik, dar Scotia e in urma aceleiasi Olande de care era surclasata la acel baraj din 2003, 6-0 in returul din Tara Lalelelor. Acela era doar al doilea gol al scotianului, ajuns acum la „cota” 14, din 42 selectii. Anul trecut, marcatorul de 26 ani de pe Stade de France se reunea cu selectionerul de-atunci, Alex McLeish, conational cu care tocmai a revenit in Premier League, cu Birmingham City. Iar „cota” sa de transfer a crescut la 5 milioane, extensibila la 6, in functie de aparitii. Ce face un gol in fieful vicecampioanei mondiale la zi…

Ce-i va mai oferi cariera, ramane de vazut, dar cert e ca fiul Glasgowului lansat de Motherwell a devenit erou national dupa reusita pariziana. Le Goal…

Ziua 150. Lucescu ori McClaren, profeti peste hotare

mai 21, 2009

Incep cu invinsul. Nu doar a fost demis de la carma selectionatei Angliei, ci si facut cu ou si cu otet pentru maniera capitularii si a ratarii calificarii la Euro 2008. In seara aceea ploioasa de toamna, pe Wembley, la memorabilul 2-3 cu Croatia, Steve McClaren cadea in ridicol pentru modul in care se ascundea sub ditamai umbrela, cand altele erau prioritatile.

A urmat o iarna lunga pentru fostul secund al lui Sir Alex Ferguson, hibernare in care nici o grupare nu l-a sunat sa-i propuna revenirea in lumea antrenorilor echipelor de club. Era tapul ispasitor pentru eliminarea in fata Croatiei si Rusiei. Iar cand a sosit o oferta din Olanda, prima reactie a fost una de scepticism.

Dar Steve McClaren tocmai a inchis gura criticilor, cu un prim sezon de exceptie in Tara Lalelelor, in care le-a devansat in ierarhia finala pe altadata favoritele Ajax, Feyenoord si PSV, calificandu-se totodata cu Twente Enschede in finala Cupei Olandei. Jumatatea goala a cupei de sampanie o constituie faptul ca McClaren a ratat de putin potul final peste Canalul Manecii. Caci Twente, desi spre finalul sezonului a invins-o cu un scor de forfait pe noua campioana, AZ ’67 Alkmaar, antrenata de Louis Van Gaal, a incheiat a doua in clasament, pierzand si finala Cupei, pe De Kuip din Rotterdam. 2-2 dupa prelungiri si 4-5 la lovituri de departajare, cu Heerenveen.

La prima incercare peste hotare si mai ales in conditiile in care a depasit „triumviratul” incarcat de traditie si glorie, McClaren a facut minuni. Insa nu va amuti toti criticii pana ce nu va pasi intre triumfatori. Altfel, ii va fi mereu reamintit faptul ca rezultatele la Marea Nordului n-au fost pe masura asteptarilor si a investitiilor facute, in conditiile in care Steve Gibson, antreprenorul de la carma lui Middlesbrough, a aruncat cu bani in timpul mandatului sau.

McClaren tocmai si-a reconfirmat abilitatile. S-a avantat peste hotare si a iesit al doilea. Mai mult decat meritoriu. In Anglia, desi in 24 februarie 2004, cand Boro castiga Cupa Ligii la Cardiff, 2-1 cu Boro gratie lui Job si Zenden, McClaren devenea primul antrenor autohton care sa puna mana pe un trofeu dupa o seceta de 8 ani, imaginea sa a iesit grozav sifonata de deranjul de la carma Angliei. In plus, desi se califica si in finala Cupei UEFA, eliminand-o chiar pe Steaua in primavara lui 2006, McClaren claca pe marea scena europeana: 0-4 in finala cu Sevilla.

Pentru un an insa, in Olanda, antrenorul englez a lasat senzatia ca a deprins tainele fotbalului continental, estompand impresia lasata de rezultate gen 0-2 la Zagreb ori 0-4 intr-o finala europeana.

Daca McClaren s-a vazut invins, si chiar categoric, in ultimul act al Cupei UEFA, in schimb Mircea Lucescu a cucerit ceea ce este ultimul trofeu din istoria de-acum defunctei competitii. La Istanbul, inapoi intr-o metropola unde a antrenat in doua tabere rivale, antrenorul roman a scris istorie cu o echipa la a carei carma e de cinci ani si cu care s-a calificat in finala in ciuda eliminarii din faza grupelor Champions League. Sau poate ca respectiva ratare a calificarii a fost o binecuvantare sub acoperire.

Scriam si ieri de despartirea lui Lucescu, acum ani buni, de fotbalul romanesc. Trecut prin Italia si Turcia si ajuns peste granita, in Ucraina, Lucescu si-a urmat drumul si finalmente a cucerit marele premiu. 20 mai 2009, o zi mare pentru antrenorul roman si implicit pentru fotbalul nostru. A castigat el si titlul in campionatul Ucrainei, plus Cupa si Supercupa, dar triumful pe marea scena europeana le intrece pe toate. A avut la dispozitie resurse logistice si financiare, a rulat jucatori in nestire, a mai si vandut pe sume bune in vest, gen Elano Blumer contra a opt milioane de lire sterline, in Anglia, la City, si finalmente si-a croit drum pana la capat.

Lucescu a completat misiunea lui Advocaat, pastrand Cupa UEFA in fostul spatiu sovietic, si triumful european il aseaza fara indoiala intre tehnicienii de rang, cu reputatie remarcabila in fotbalul acestui inceput de mileniu. A reusit insa sa sparga gheata peste hotare, la carma „vecinilor” ucrainieni. De unde ca nimeni nu e profet in tara lui.

Iar succesul sau nu e deloc stirbit de valoarea oarecum diluata in ultimele sezoane a de-acum defunctei Cupa UEFA. E drept, altii au fost parametrii competitiei cand era onorata de toata crema fotbalului continental, mai putin campioanele si numai campioanele aliniate in C.C.E., insa abilitatea de a smulge trofeul, in prelungiri, la carma unui club mai degraba „de pluton” decat de rang major in Europa, il transforma pe Lucescu intr-un mag cu atat mai regretat pe plaiurile natale cu cat vraistea in fotbalul de club si la nivelul echipei reprezentative pare mai mare ca niciodata.

Ziua 137. Incompetenta, conspiratie sau amandoua?

mai 7, 2009

Ati putea spune pe buna dreptate ca nici pe departe n-are nimic una cu cealalta. Dar dubiile-mi in privinta probitatii si integritatii forului fotbalistic european mi-au fost confirmate cand UEFA s-a dedat la a accepta si coopta in forurile si comisiile sale un conducator din Romania. Destui idealisti s-ar fi asteptat, tot asa cum unii inimosi au visat la desantul americanilor dupa razboi, ca de-acolo, ‘de la centru’, sa se incurajeze curatenia intr-unul dintre compartimentele avariate ale fotbalului continental, si anume cel romanesc. Din contra, s-a intamplat ca la centru sa fie promovat un ‘om de fotbal’ in ale carui mandate s-a perpetuat o stare de fapt inacceptabila. Dintr-un fotbal ceausist planificat si cooperatist, s-a transformat intr-unul muribund si compromis de viespi ce-i supsesera sangele.

Cu un ‘reprezentant’ la ‘centru’, ‘Tricolorii’ au avut parte de altceva in disputele cu niste forte ce altadata pareau a avea painea si cutitul in mana. In mod neobisnuit, arbitrajul a fost favorabil impotriva Olandei, la Constanta, in precedentele preliminarii, iar Ovrebo n-a fost nici el deloc rau la remiza cu Italia, de la turneul final.

Tom Henning Ovrebo, vikingul imperturbabil, a reaparut pe marea scena in returul semifinalei Champions League, de pe Stamford Bridge din Londra, si si-a lasat amprenta pe deznodamantul calificarii intr-o mult mai mare masura decat in iunie trecut, cand admitea eroarea de a fi invalidat golul lui Luca Toni.

La final, egalati in prelungiri si eliminati fiind de catalani, niste jucatori ai lui Chelsea parca scosi din minti doar exprimau ceea ce destulor iubitori ai fotbalului cu oarecare cunostinte de politica jocului le era mai mult decat clar si le hranea imaginatia. Si anume ca UEFA n-ar fi agreat o a doua finala la rand de Champions League intre aceleasi cluburi, si anume Man United si Chelsea, si inca din aceeasi tara. Acuzatie la care UEFA a sarit ca arsa, dezmintind-o categoric.

Se crease cocktailul perfect… Cateva penaltyuri mai mult sau mai putin discutabile, neacordate gazdelor. O oarecare paranoia de ani buni pe insula, a se vedea de exemplu concursul Euroviziunii, cum ca Europa nu i-ar agrea si le-ar „face felul”, cu ramificatii in fotbal, unde suspiciunile planau asupra arbitrilor revansarzi, a plonjoanelor teatrale ale latinilor, a cutitarilor romani setosi de sange din Albion… In acest pahar, golul lui Iniesta a fost lamaia acra ce a declansat furia si pasiunea nebanuita a reprezentantilor unui club englez, considerat prin excelenta de o predispozitie calma. Parca atat ar fi asteptat, un motiv sa-si descarce suspiciunile ori chiar anumite prejudecati nu neaparat restranse doar la nivelul unui esantion nereprezentativ al populatiei.

Nu doar o data s-au exprimat diriguitori ai fotbalului european ori chiar mondial, fie chiar si prin conducatorii Platini respectiv Blatter, ca Premier League prea a dezechilibrat balanta de forte in fotbalul continental, ca prea a monopolizat puterea si a racolat jucatori din toate zarile, chiar si la vremea adolescentei, in detrimentul inclusiv al reprezentativei Angliei, ca prea si-a „cumparat” succesul cu imprumuturi cu dobanda pentru care nu mai stiu acum cum sa scoata camasa. Pe fondul acestei retorici, un arbitraj ca si cel de pe Stamford Bridge ingroasa semnele de intrebare in privinta politicii din spatele cortinei. Nu trebuie sa fii mare intelept pentru a intui ca odata tragerea la sorti efectuata, barosanii fotbalului au visat cu ochii deschisi la o finala Man United – Barcelona. Intre detinatoarea la zi a trofeului si castigatoarea din 2006, o alta grupare emblematica a Europei.

As spune insa ca suprematia monopolista a fruntaselor din Premier League in Champions League este doar efectul planului initial al forului fotbalistic european de a oferi mai multe locuri, pana la patru, ba chiar 5, fortelor continentale, printre care si Anglia. UEFA a creat un balaur care n-a mai putut fi controlat, renuntand la un format cum nu se poate mai popular, cel cu cate o campioana mare si tare din fiecare federatie de sub obladuirea sa. Dandu-le spatiu de manevra si remunerandu-le consistent victoriile, conducatorii fotbalului le-au amplificat puterea deja acumulata si au creat o situatie intr-adevar neplacuta, cu o vadita tenta de repetitivitate, ce ar genera plictis, dezinteres si chiar repulsie in randul fanilor jocului si ai competitiei. In ultimele 5 sezoane, finalele au fost disputate de doar sase cluburi, si anume AC Milan, Liverpool, Man United si Barcelona, cu cate doua aparitii, plus Arsenal si Chelsea.

Iar in acest grup restrans, conform rezultatelor din acest sezon, s-a ajuns in situatia ca finala sa fie o potentiala repetitie a ultimului act de la Moscova, din 2008. Ce conducator UEFA si-ar fi dorit un asemenea scenariu? Astfel ar putea fi luata in considerare o teorie a conspiratiei, exprimata pare-se si de unii jucatori ai londonezei, dupa joc, suspectandu-l pe Ovrebo de uneltiri in folosul atingerii scopurilor celor de la UEFA.

Creand in timp acest monstru elitist, UEFA a raspandit Champions League pe piata globala insa a tensionat conexiunea tocmai cu iubitorii jocului de pe continent, care se simt dezafectati de lumile aparte in care evolueaza cele cateva cluburi cu sanse la fazele finale ale competitiei si restul „muritoarelor de rand”, lasate in urma la mai toate capitolele. Champions League ca produs de piata pentru consumatorul avid de transmisii in direct o fi crescut in ochii novicelor insa in mod cert e pasibil de expirare in estimarile puritanilor iubitori ai jocului.

Iar acum, incercand sa domesticeasca ‘monstrul’, a mai dat competitiei o lovitura negativa de imagine, cu un arbitraj daca nu partinitor atunci foarte slab. La un asemenea nivel, asa prestatie inmulteste semnele de intrebare la adresa sanatatii competitiei. Pe termen scurt, UEFA si-o fi facut voia de a avea finala dorita dar pe termen mediu Champions League nu va mai fi perceputa cu aceiasi ochi. Ovrebo a deschis Cutia Pandorei sau, cum vreti, UEFA a dat apa la moara unor sponsori si difuzori care numai ochi iesiti din orbite, degete aratatoare, f*****g si nervi n-ar fi vrut sa vada la ora deciderii celei de-a doua finaliste.   

Si-a dat seama Ovrebo ca a dezechilibrat in asa hal jocul prin eliminarea lui Abidal incat a aplicat pana in panzele albe legea compensatiei ori, vazand ca deznodamantul e inca la mana destinului, a facut jocul unora de a-i oferi o sansa Barcelonei dorita in finala, refuzand gazdelor cateva lovituri de la 11 metri indelung cersite? Sau norvegianul a fost pur si simplu depasit de evenimente, un simplu nerod din categoria „Ref, You don’t know what you’re doing”?

La fel de adevarat e ca jucatorii lui Chelsea probabil si-ar fi vazut de sampania calificarii si n-ar fi sarit la arbitru daca Iniesta n-ar fi egalat in minutul 92, insa adevarul e ca acordarea macar a unui penalty din evantaiul celor contestate ar fi clarificat probabil lucrurile… 2-0. Daca a aplicat litera regulamentului la ce-i drept fina tragere de tricoul lui Anelka, eliminandu-l pe Abidal, ca ultim aparator, atunci ar fi putut-o aplica macar si la o tragere de tricou, in careu, asupra lui Drogba, sau la hentul lui Pique. Dar neacordand gazdelor ceea ce se pare ca li s-ar fi cuvenit, a dat nastere la interpretari.

Iubitorii teoriilor conspirationiste ar putea merge intr-atat de departe incat sa-l suspecteze pe Ovrebo ca l-ar fi razbunat, intr-o fratie de breasla, pe colegul sau scandinav, Frisk, retras din arbitraj dupa un alt de pomina Barcelona – Chelsea, 2-1 in februarie 2005, cu londonezii pe-atunci antrenati de Mourinho. Suedezul a fost intr-atat de asediat de reactia amenintatoare a fanilor lui Chelsea, incat a aruncat prosopul, iar legi existentiale nescrise ori metafizice inrauresc anumite ganduri si actiuni…

Cert este ca, pentru a doua seara la rand, Londra a trait dezamagirea unei eliminari, ramanand sub blestemul de a nu cuceri macar o data Champions League, competitie continuatoare a Cupei Campionilor Europeni, adjudecata pentru Albion de Manchester, Liverpool, Nottingham si Birmingham, dar nu si de capitala. Clubul Chelsea, de la creditorul Abramovich si pana la cel mai neinsemnat fan, a fost deposedat in propriul fief, in ultimele secunde, de o noua prezenta in finala, lovitura incasata de magnatul rus putand fi comparata, pastrandu-se proportiile si apeland la paralelele inegale din gimnastica, la socurile generate pietei de capital si actionarilor acesteia. Desi e vorba de alt domeniu si conotatiile sunt diferite, parca se cauta o reglare de conturi. Alte orizonturi, mai egalitariste, ar urma sa erodeze capitalismul salbatic, cu reprezentatul sau tip furisat pana si in fotbal, tocmai la Chelsea?

S-ar putea raspunde cu da, daca e sa notam – din nou, coincidenta sau nu – ca guvernul britanic a iesit populist la interval chiar in seara returului Chelsea – Barca, prin vocea ministrului Andy Burnham, cerand o distribuire egala a veniturilor cucerite de „careul de asi” in Champions League, cadrilater perceput ca un produs de export de lux al Premier League si prin extensie al fotbalului englez. Se cere nici mai mult nici mai putin decat impartirea banilor facuti in Europa si celorlalte cluburi din elita, asta fiind una dintre ideile emanate de la guvern si care vizeaza curbarea exceselor si dominatiei „celor mari”. La asemenea retorica, alde Chelsea poate avea si mai multa apa la moara ca n-a fost ceva curat cu refuzarea atator penaltyuri… 

Greseala e umana. Repetitiile lui Ovrebo au fost insa nu doar suparatoare, ci stranii. Doar incompetenta sau e vorba de altceva, mult mai tenebros? Si ne gandim din nou la coridoarele puterii, pe care si-au facut culoar si reprezentanti ai unui joc putred pana in rarunchi.

Departe de a-i plange de mila lui Chelsea. N-are nevoie de asa ceva si, daca ai intreba fani ai altor londoneze, ce parere au de deznodamantul semifinalei cu Barca, probabil ti-ar raspunde ca „what goes around, comes around”. Efectul bumerangului. West Ham a fost secatuita de talent de la sosirea lui Abramovich sub ‘pod’, pentru a ma referi la un pagubit, iar daca ar fi sa ne amintim de un alt dusman ce si l-au facut ‘albastrii’, ei bine, atunci haideti sa pomenim de numele sefului executiv Peter Kenyon, ajuns de la Old Trafford la Stamford Bridge, atat de incantat cand il scufunda si storcea financiar pe Adrian Mutu. Chelsea, prin stilul ei de a-si crea loc cu coatele la masa elitei continentale, si-a facut si niscaiva inamici, iar Kenyon a depasit culmea arogantei trasand planuri cincinale cu ‘albastrii’ dominand mapamondul.

Dar lasand la o parte politica fotbalului, acest sport e pana la urma doar un joc si fotbalistii cu un pas in finala de la Roma nu au meritat tratamentul la care au fost supusi de un trimis al UEFA. Jucatorii buni sunt innebuniti sa joace pe scena marilor finale si sa castige trofee, atat si nimic mai mult. Din nou, au suferit aceiasi eroi fara de care n-ar exista jocul, si anume fanii, jucatorii, corpul tehnic, pentru niste oale sparte de altii, asta daca e sa imbratisam teoria conspiratiei. S-a dovedit miercuri ca si la cel mai inalt nivel competitional cel care are painea si cutitul in mana poate dispune dupa bunul sau plac mersul lucrurilor… Cat de vulnerabil si caraghios a parut Drogba, in slapi, protestand, gesticuland incontrolabil si clocotind de o furie neputincioasa, in fata unui arbitru care, fara a aplica litera regulamentului, era acoperit de ‘umbrela’ forjata a forului in numele caruia oficiase!

Ce coincidenta… De cand cu alegerile si improspatarea la varf, UEFA are parte uneori si de niste arbitraje in meciuri cheie ce-i usureaza pe-ai nostri ca brazii sa remarce ca „vezi mai Constantine ca si Gheorghe ala de arbitru face la fel!?” Cu greu se vor stinge ecourile arbitrajului din returul Chelsea – Barca si poate se va face lumina in ‘orbul gainilor’ lui Ovrebo. Insa ‘lumina’ nu va veni de la centru, tot asa cum asteptata asanare din fotbalul romanesc poate fi realizata doar cu forte proprii, din interior.