Posts Tagged ‘CFR Timişoara’

„Nu vor să lucreze, râvnind la bani mulţi cu efort minim”

septembrie 20, 2010

Cu un fost fotbalist, actualmente investitor privat în infrastructura sportivă, despre corupţia din fotbal, despre metehne de mentalitate, despre perspectivele „sumbre” şi despre un vis poate nu atât de îndepărtat de a fi reimplicat în sportul rege…

În preajma intrării, fotografia de grup a Politehnicii Timişoara în sezonul 1988-1989. Suntem pe Aleea Ripensia dar nu la arena „Dan Păltinişanu”, ci peste drum de stadion, în cocheta bază cu sală polivalentă „Banu Sport”, parte a grupului Banu Invest. Pe celălalt perete, alte clişee de arhivă, cu CFR-ul aceloraşi vremuri. Iar în toate se regăseşte Daniel Banu, fotbalistul de altădată, „marcator la toate nivelurile, de la Promoţie în sus”, după cum îşi aminteşte actualul investitor.

Ceea ce a câştigat pe de-o parte, prin facilităţile oferite sportului de masă la baza Banu Sport, inclusiv minifotbalului, cât şi prin crearea unei tradiţii a organizării Internaţionalelor de Badminton ca parte a circuitului european, Timişoara a pierdut pe de altă parte, e evident, prin neimplicarea în fotbalul „mare” a unui fost truditor „în iarbă” ce şi-a dovedit apoi abilitatea managerială în sfera afacerilor, atât de căutată, atât de necesară. Spunând „ştiu cum se face”, Daniel Banu nu s-a gândit doar la afaceri, ci la fotbalul ca afacere.  

Banu a făcut sport de performanţă iar de-atunci munceşte cu succes în lumea afacerilor, sudoarea încercărilor ambelor domenii conferindu-i statutul de opinant avizat. Finanţarea FC Timişoara din banul public şi de către un unic investitor de pe alte meleaguri e o temă de actualitate, ce dă de gândit, aşa încât un fost fotbalist ce a generat milioane la primul pas major ca întreprinzător, napolitanele Joe, ar avea o explicaţie la neimplicarea mediului de afaceri local în fotbalul divizionar timişorean.

Corupţia şi neprofitabilitatea fotbalului românesc, în această ordine, sunt în opinia fostului atacant handicapurile care îi ţin la distanţă pe oamenii de afaceri ce şi-au făurit un renume de investitori corecţi: „Prin asocierea cu un fotbal corupt, nu e chip să ai un nume serios, sugestive fiind interviurile de după jocuri, învăluite într-un climat de scandal şi suspiciuni, pe fundaluri cu numele celor care-au <băgat> bani. Acei sponsori practic îşi fac antireclamă. Iar o altă problemă e că investitorul nu-şi poate permite să iasă în pierdere. Dacă <bagă> bani în fotbal, o face cu un anumit interes, iar principalul scop este să aibă profit, în plus capitalul de imagine câştigat în sport servindu-i să deschidă uşile altor afaceri”.

Înţelegător, Banu a salutat efortul depus peste drum, la FC Timişoara: „Au pus mult suflet, şi Marian Iancu, în locul investitorilor localnici, şi reprezentanţii autorităţilor locale. Bune intenţii sunt! Însă dacă şi cât din banul public se pretează pentru acest club, raportat procentual, e o problemă mai complexă. În orice caz, interesant, întrebaţi fiind, pătimaşii ţi-ar zice că ar prefera o echipă tare unor investiţii în spaţiul civic, în cele din urmă totul depinzând însă de numărul celor veniţi la meciuri…” 

Neprofitabilitatea acestui altfel foarte popular sport e însă influenţată direct de murdăria în care a fost cu impunitate târât de păstorii jocului şi clica lor de învârtiţi „băieţi deştepţi”. Daniel Banu identifică şi alte crestături ale faliei dintre investitorul trudind în propria afacere şi mediul fotbalistic stricat: „În afara faptului că aduce ceva oameni la stadion, atâţia câţi aduce, fotbalul nu atrage super contracte de publicitate, statul nefiind implicit de acord să încurajeze o activitate non-profit, de unde şi absenţa unor facilităţi fiscale pentru investitori. Ca o altă problemă în fotbal, calitatea umană poate fi de cea mai joasă speţă, mai exact mercenariatul câştigând teren. Nu poţi ajunge fotbalist, indiferent de calităţi şi talentul avut, dacă mentalitatea e învechită!”

Fără îndoială, fotbalistul mileniului III e un răsfăţat al sorţii iar unii aspiranţi nu-şi merită statutul profesionist, cauzalitatea fiind una mai adâncă, şi de natură socială, după cum compară Banu cu discernământ: „Lumea nu mai prea vrea să lucreze, râvnind la bani mulţi, cu cât mai puţin efort. Jucam cu-n papuc de-un fel şi-un papuc de altul, nu pe nocturnă ci la 30 grade, mâncam cartofi, n-aveam apă caldă după antrenamente prin mocirlă, mulţumindu-ne cu o butelie şi-un televizor color. Acum, unii muncitori nu câştigă toată viaţa cât de-un contract anual, şi tu ce faci? N-ai rezultate, te dai la o parte, nu te încadrezi la efort. Văd şi aud la pătimaşii care vin aici după meci, cu bani cât de-o bere, şi plâng de supărare pentru băieţii ăştia, care au bani cu găleata. Dar conştiinţă pauză…”

Dezavantajul Timişoarei în această piaţă liberalizată a fotbalului e că nu şi-a depăşit prin performanţe consolidante condiţia de simplă haltă, de trambulină de lansare spre alte cluburi, găsindu-se astfel câte-un rătăcit ce trăgea de contract cu aprovizionări nocturne de altfel de „butelii”, în aşteptarea telefonului salvator. Ar fi însă tineri pretendenţi de-ai locului?

„Am senzaţia că perspectiva e sumbră. Pe de-o parte, baza fotbalului local a fost spulberată de moartea cluburilor de pe lângă unităţi productive, cu tot cu echipele lor de juniori. Iau exemplul CFR-ului, unde-am jucat. Dacă nu mai ai şine de tren, şi normal, nu mai ai nici fotbal. Dar nu e singura tradiţie care a murit în Timişoara, din păcate… Pe de altă parte, le găsesc o mare vină părinţilor, care forţează copiii la o vârstă la care să poată fi valorificaţi pe bani. Şi-atunci dau o şpagă antrenorului, să-l ia acolo, să <reuşească> deja la 15-17 ani. Nu se orientează spre performanţă, spre educaţia moral-volitivă ce induce conştientizarea necesităţii unui program ordonat, ale cărui roade să fie culese după 20 ani. Iar într-un spectru social mai larg alunecăm chiar pe panta modelării unor generaţii tot mai nepregătite, în pericol să se <taie> la 20 ani şi să dispară din sfera performanţei. Parcă n-ar mai avea oasele călite ori vână pentru antrenamente…”

La care Daniel Banu îşi aminteşte spusele lui „Cici” Manolache, şi antrenorul de-atădată invocând legile naturii: „Cine nu rezistă, piere!” Şi-atunci ce-i de făcut? Niciodată contactat ori consultat pentru un potenţial coacţionariat în fotbalul divizionar timişorean, Banu are însă ideile sale. „Am şi eu un vis, să iau un club, să-l <aduc> încet-încet. Dacă aş avea bani şi timp, n-aş sta pe gânduri, dar la parametrii impuşi de mine, cu seriozitate, şi în limitele legii. Aş selecţiona copii de 14-15 ani, le-aş impune un regim cazon, conştientizându-i că rodul atingerii adevăratei maturităţi sportive le poate fi la îndemână, sub forma unui viitor contract. Le-aş spune <Vă poate aduce 4-500.000 euro, banii voştri, faceţi ce vreţi după aceea, dar trageţi ăştia zece ani spre binele vostru şi la 9 în pat…> Iar banii ar trece din contul meu în contul lor în raport cu performanţa atinsă. Aş face-o însă mai degrabă acasă, în Ciacova, investind într-un stadion cu nocturnă, decât la un fost club cu nume din oraş…”

Până atunci, ne strângem mâinile, Daniel Banu întorcându-se în oaza de normalitate a investiţiei sale în sportul local. Sub al cărei acoperiş tocmai se antrena o junioară cu medalii europene la gât, transpirând lângă fileu, cu paleta şi fluturaşul, într-o disciplină deloc „simplă”, ba mult mai complexă şi istovitoare decât ar putea fi percepută la prima vedere, mai ales din infatuata bătătură a fotbalului: „Badmintonul e un sport nobil dar fără expunere şi chiar destul de scump…”

În fine, iată un link către http://www.banusport.ro/

 

Timişoara desfiinţată, nu Clujul campion: un ultim surâs pentru CFR

iunie 29, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID, editorialul din Fotbal vest, am pomenit de abandonul din <B> al feroviarilor timişoreni, cândva vicecampioni ai ţării, dar acum dispăruţi într-un acelaşi sezon în care omologii vişinii din Cluj-Napoca, CFR din KVSC după Marea Unire, şi-au recâştigat titlul naţional… Iar cu trupa de la Gara Mare se risipesc şi venerabilii ei fani. Au mai ramas doar amintirile.

Am pierdut primul gol al Mondialului. N-am văzut reuşita lui Tshabalala împotriva Mexicului, întorcându-mi capul la o conversaţie despre „oile noastre”, despre Poli şi CFR. În fond, divizia din care feroviarii timişoreni au aruncat prosopul avea să tragă cortina abia într-a doua zi de meciuri din Africa de Sud. O altă dovadă, dacă mai era nevoie de vreuna, că fotbalul ferefisto-lepefist n-are nici un Dumnezeu, nici o treaba, nici un cadru, nici o limită…

De la Cici Manolache continuându-şi cariera în Congoul african, discuţia a sărit la Lone Nedelcu şi a poposit în curtea arenei de la Gara Mare. Desigur, s-a vorbit mai ales de acele mai candide alte vremuri când până şi aranjamentele erau mai „naturale” şi se făceau „pe două lăzi de bere”. Rememoram anii când „majoritatea jucătorilor soseau în Timişoara ca studenţi la Poli şi abia apoi erau cedaţi ca angajaţi la C.F.R.” Aceasta era ordinea ierarhică a fotbalului local.

Pe-atunci, mama lui Iosif Kiss nu pierdea nici un meci al vişiniilor, la Gara Mare şi în orice deplasare: „În majoritatea sezoanelor CFR mergea la cam aceleaşi echipe de B dar când a retrogradat, mama a ajuns după echipă şi pe la Corabia, Calafat şi Câmpulung Muscel, într-una din cele 4 serii de C. Nu erau multe din zona noastră de B în liga a treia…”

Anii au trecut dar flacăra arzând pentru fotbal nu s-a stins, doamna Kiss urmărind fenomenul în întregul său în ciuda imploziei de la Gara Mare. A vizionat finala Cupei României, CFR Cluj – FC Vaslui, decisă la lovituri de departajare, s-a bucurat nespus la succesul celorlalţi feroviari, şi a plecat dintre noi în somn, în acea noapte, cu „zâmbetul pe buze”. 81 de ani trăiţi în mare parte conectată intens la pasiunea pentru fotbal. Şi pentru CFR-ul timişorean fondat în 1933…

Ascultându-l pe Iosif Kiss, am mai înţeles încă o dată că simplitatea fermecătoare a jocului, a „tribului fotbalului”, s-a pierdut iremediabil, mai ales în România. Într-o familie cu inima vişinie, „tata nu era nici sponsor, nici conducător la club, nici om de fotbal, ci pur şi simplu ceferist. Ţinea cu băieţii. După meciuri ne strângeam pe Corso la Palace, la fiul lui Androvici, cu Reiter, cu Csiki Bacsi, mai venea şi ziaristul Hârşova de la Drapelul Roşu, şi discutam fazele jocului.”

Tatăl său, director la DCA, a ajutat cum a putut echipa, dintr-o postură în care, în zilele noastre, „oameni de fotbal” infiltraţi interesat în fenomen îşi atrag capital social, economic şi etichete gen „sponsor principal”. Altădată, simpatizanţii ajutau dezinteresat pentru că erau adevăraţi pătimaşi suporteri. „Dar n-a mai rămas nimic din nucleul vechilor ceferişti. Sunt bătrâni iar mulţi au murit. Erau mari fani. Stăteau grupaţi, în stânga şi-n dreapta tribunei principale, şi sufereau pentru echipă. Erau ceferişti, nici măcar Leoparzi, cum i-am văzut porecliţi peste ani în revistă”.

„Atunci se tăiau nişte porci pentru înţelegeri şi se aranja şi pe simpatii”. Boemia parcă inocentă a altor vremuri a fost mitraliată însă de „actuala mafie atotcuprinzătoare. Are multe tentacule, pe piaţa pariurilor sau de exemplu a agenţilor de jucători. Păi cât rău n-au făcut fotbalului românesc fraţii Becali! Nişte securişti… Mari probleme şi cu arbitrii…” Chiar aşa… Vizionăm Mondialul şi ne amintim de un Nicolae Rainea ori Ioan Igna.

Dar cum de-am ajuns să lipsim cu desăvârşire!? Noi, strălucitorii… Păi deloc de mirare, cauză şi efect, un declin previzibil, şi o vorbă înţeleaptă. Peştele de la cap se împute. „Şi pe-atunci exista o reţea incluzând echipe aservite iar unul ca Pădureanu îţi aranja cu un telefon ploile, aproape indiferent de meci, chiar dacă nu era implicat clubul lui. Din acel sistem s-a ridicat Mitică, atât de influent până şi azi încât la zbârnâitul telefonului stau drepţi chiar şi cei care nu-l plac” a mai spus Iosif Kiss.

Un fotbal controlat şi dirijat înainte de 1989 a devenit în zilele noastre o maşină de spălat bani. Motivaţia e alta dar jocul e un acelaşi paravan pentru putere şi influenţă. „Acele cluburi din sistemul socialist, fiinţând pe lângă fabrici, existau ca principiu şi pentru o angajare, pentru o carte de muncă şi vechime.” Odată unităţile de producţie sacrificate voit în favoarea multinaţionalelor într-o lume reorientată tot mai mult şi mai mult spre industriile de servicii sau eventual a altor tehnologii avansate, şi cluburile tipice din ceauşism au sucombat în favoarea celor ale „miliardarilor de carton”. 

Căderea producţiei manufacturiere stă paradoxal la baza prăbuşirii şi a fotbalului dintr-un oraş predominant universitar ca Timişoara, tot aşa cum şi şcolile superioare în sine au fost private de fondurile de cercetare încasate în alţi ani de la fabrici „în foc continuu”. Industrializată forţat în perioada socialistă, capitala Banatului a avut suficiente cluburi pe lângă întreprinderi, în B şi C, care şi-au pierdut recent borcanul cu miere. UMT şi Electrica ar fi exemplele proeminente.

Dar CFR? Într-o cauzalitate mai complexă, pe de-o parte alb-vişiniii au plătit tribut ineficienţei unui minister aproape în stare de avarie, dovada fiind că şi campioana ceferistă clujeană a prosperat nu din proptele MT ci pe banii unor infiltraţi care i-au păstrat doar numele, însă a avut şi „ghinionul” locaţiei arenei de la Gara Mare într-o zonă prea centrală a oraşului pentru a nu stârni majore lupte de interese, într-o perioadă influenţată şi de sforăriile dezvoltatorilor imobiliari, într-o mai mică măsură resimţind şi scurtcircuitul polist.

Fără îndoială, cum îşi aminteşte şi Iosif Kiss, Poli şi CFR au fost mai ales rivale: „Şi când am promovat neaşteptat în <A>, în 1970, cu acel ultim joc asigurat, la Gara Mare tot se strângeau doar vreo 12.000 oameni, dintre care destui erau poliştii ce huiduiau CFR-ul, studenţi miştocari. Timişoara nu s-a raliat cu CFR-ul, deşi Poli rămăsese în <B>. Dar nici ceferiştii sadea nu ţineau cu Poli.”

Însă diferenţa de divizii, menţinând doar o rivalitate locală dar nu şi reală, a ţintuit-o pe CFR nu doar în inferioritate faţă de alb-violeţi ci şi într-o oarecare vasalitate deşi, la urma urmei, ca palmares, Poli n-a fost vreodată vicecampioană a României, o performanţă atinsă la Gara Mare. Iar vasalitatea a indus o oarecare intercorelare, cu feroviarii preluând jucători cerniţi de sita polistă şi cu iubirea alb-violetă a Banatului racolând crema vişinie. Un Surdan, un Chimiuc, un Cotec.

Ei bine, să fie oare doar o simplă coincidenţă că mai micile cluburi timişorene s-au afundat nu doar pe seama derapajului industriei ci şi în urma pierderii busolei de către o Poli înfundată pe la Bragadiru? Fotbalul timişorean al ultimelor decenii a existat ideologic prin şi pentru Poli, a pompat mai toate resursele logistice, strategice şi sufleteşti în utopia unei înălţări alb-violete, şi a suferit in corpore la rătăcirea „fratelui mai mare”, cu efecte devastatoare pentru „vasale”. Chit că erau mai degrabă înghiontite şi dezavantajate pe piaţa transferurilor de Poli, celelalte cluburi locale au dus-o şi pe principiul agrar că dacă nu curge, atunci picură. De la Poli.

Astăzi, Timişoara a rămas şi fără Poli, şi minte cu armuri cu vizieră, pe cal, sub numele F.C., iar restul e praf. Fără reprezentare în B şi C, cu CFR-ul retras şi bătrânii fani risipiţi sau luând în ceruri amintirea unor deplasări la Corabia după un ultim surâs smuls de CFR-ul deturnat al altora. Care măcar l-au deturnat bine, direct la titlu şi cu Cupa în poală…

Lansare de carte: 110 ani de fotbal in Banat

iunie 10, 2010

La asemenea trecut glorios, cu campioanele României din Timişoara şi Reşiţa, şi anume Chinezul, Ripensia respectiv UDR, şi cu câştigătoarele cupei Ripensia, Metalul, Ştiinţa Timişoara şi apoi Poli, în acel 2-1 din 1980 contra Stelei, o carte voluminoasă pe măsură.

600 de pagini înţesate de fotografii de arhivă, adevărate tezaure de colecţie, propun o incursiune pe firul istoriei jocului în Banat, de la fondarea în 1901 a primei grupări de profil, Reuniunea de Sport din Lugoj, urmată în anul imediat următor de Clubul Atletic Timişoara, şi până în zilele noastre.

Sugestiv în acest sens este un ce-i drept scurt tabel cu „bomberii” din Banat deveniţi peste ani golgeteri ai României, de la renumiţii Dobai şi Marksteiner ai Ripensiei, Tiriung de la Chinezul şi Ciosescu de la Ştiinţa, cărora li s-a adăugat, în 2008, Gigel Bucur, de la FC Timişoara. Vechi şi nou, aidoma lucrării lansate în librării…

110 ANI DE FOTBAL ÎN BANAT, de GHEORGHE POPA, editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

Primul capitol, intitulat Perioada 1889 – 1919, punctează începuturile jocului în zonă, şi anume despre urbea Vulturilor, Lugojul timişean, despre Sânnicolau Mare cu a sa AS Sânmiclănsana, înfiinţată în 1902, despre Jimbolia cu ale sale cluburi fondate unul după altul, remarcabil fiind clişeul cu Hertha (ZSTE) Jimbolia, fotbaliştii pozând în 1924 în nişte arătoase combinezoane. Chinezul Timişoara, de 6 ori campioană a României, în ani succesivi, continuă primul capitol, în care mai sunt punctate CAMT, Reşiţa şi Recaşul fotbalistic…

Reşiţa de sub furnale e schiţată cu farmecul ei fotbalistic, dat de Uniunea Domeniilor Regale, „albi” ai antrenorului Ernst Lonkata ce cucereau primul şi ultimul titlu naţional al României pentru urbea din Valea Domanului într-un acelaşi 1931 când era aprins focul cetăţii oţelului. Avea să-i urmeze Metalul, devenită în 1954 prima grupare câştigătoare a Cupei, pe atunci a Republicii Populare Române, din postura de divizionară secundă, eşalon unde încheia pe locul 7. Şi o poză cu „metaliştii” Teodorescu, Zarici, Munteanu, Mioc, Chirilă, Urcan, Apro, Jojarth, Vida, Potoceanu, Jovan, Szeles…

Capitolul doi, Perioada 1920 – 1960, este o radiografie a timişorenelor Ripensia, Politehnica şi CFR, următorul capitol, Fotbalul în Banat după 1960, amintind miracolul Unirii Tomnatic, devenită în 1975 prima grupare sătească din „B”-ul românesc.

Într-o notă anecdotică, sunt pagini dedicate „băieţilor bătrâni – Old Boys” şi versuri şi cântece pentru fotbalişti, în compoziţia şi interpretarea cunoscutului Laza Cnejevici.

Puterea lucrării constă în concentrarea cronologică de evenimente semnificative în dezvoltarea fotbalului în Banatul timişean şi cărăşean, cu un uimitor suport fotografic. Sunt clişee de grup, poze cu jucători în acţiune ori destinzându-se la un cântec de chitară, fotografii inedite de exemplu cu Chinezul Timişoara la Cairo, în 1938, când remiza alb, fie caricaturi ale cunoscutului Ştefan Popa Popas, creionându-l pe Angelo Niculescu la ora Mundialului mexican, selecţionerul cu boruri largi, ţinându-i pe pălărie pe 7 dintre internaţionalii săi, printre care un alt fotbalist ce a scris istorie în Timişoara, Imi Dembroschi.

Portretizarea lui Petrică Curcan, portar de legendă al Ştiinţei Timişoara...

Gheorghe Popa, autorul cărţii, şi care în 16 mai a împlinit 75 ani, îşi încununează astfel o viaţă în lumea sportului universitar, revenind pe piaţa cărţii după apariţiile dedicate alb-violeţilor lui Poli, în anii 2007 şi 2008, „Gloria zilelor de ieri” respectiv „Gloria alb-violetă”. Popa, un aspirant fotbalist în Bucureştiul postbelic şi ulterior gimnast, a devenit doctor în pedagogie iar ulterior, spre finele celor 4 decenii în amfiteatrele şi pe terenurile de sport ale Politehnicii din Timişoara, profesor universitar.

Gheorghe Popa, la a treia apariţie publicistică, oferă autografe în locul lansării, Restaurantul Clăbucet, administrat de Filosina Cotec, văduva regretatului fost jucător şi ulterior antrenor polist Gheorghe Cotec

Gheorghe Popa i-a dezvăluit colegului Miki Junea, de la Radio Timişoara şi Fotbal Vest, că i-au luat 5 ani pentru desăvârşirea scrierii

Gheorghe Popa, luând cuvântul, şi-a reamintit succint de un epitaf zărit cândva prin 1990 pe peretele Operei timişorene, într-o plimbare pe Corso, şi care îndemna la aducere aminte: „Vouă celor mulţi sau puţini, care veţi trece îngânduraţi sau grăbiţi pe aici, un îndemn de la Generaţia 1989 şi un singur gând: Timişoara”. Autorul s-a referit astfel la cei plecaţi dintre noi în numele libertăţii dar şi la numeroşii fotbalişti trecuţi peste ani în nefiinţă. De la jucătorii interbelici şi până la un Păltinişanu, Cotec sau Anghel, ce ne-au lăsat mai singuri în ultimele decenii…

Din fericire, „familia fotbalului bănăţean”, cum a denumit-o în cuvântul de deschidere reputatul om de radio Nicolae Secoşan, a reunit totuşi la lansarea cărţii, printre alţii, un Mircea Popa „curentat” cândva de Albion pe Wembley, un Ionel Bungău sau Dănuţ Laţa, campion mondial universitar în 1974 iar acum preşedinte al AJF Timiş, sau chiar şi soţii ale unor fotbalişti decedaţi, Cecilia Dee, la rândul dumneaei campioana naţională cu handbalul Universităţii.

Îndemnat la o comparaţie între fotbalul anilor de glorie ai Banatului şi cei actuali, Popa a răspuns televiziunilor locale ce au lansat întrebarea referindu-se la caracterul mercenar al jocului actual, cu trimitere la FC Timişoara şi această nouă politică mai puţin caracteristică locului de a importa şi nu de a forma jucători. Secondându-l în declaraţii, colegul profesor Titus Suciu, formator al lui Cosmin Contra şi Dan Alexa, a îndemnat la respect faţă de valorile autentice, deplângând „Becalizarea României”, într-o caracterizare generală a situaţiei sociale dintr-o ţară devenită în ultimul deceniu „mercenară” în ale fotbalului, cum a avut profesorul Gheorghe Popa căderea şi inspiraţia s-o numească.

Pagini ilustrate despre CFR Timişoara, cândva vicecampioană a României, acum recent retrasă din competiţie, simbol al grandorii şi decăderii unui fotbal vechi de 110 ani

Mircea Popa (stânga), vârful făgărăşean ce a reprezentat Ştiinţa în tricolor pe Wembley, la o amintire cu profesorul Vulcănescu

La final, lansarea a fost stropită cu o bere şi Fornetti...

Secoşan, Suciu şi autorul Gheorghe Popa, ascultând o altă poveste hazlie din lumea sportului bănăţean