Posts Tagged ‘fani’

In ziua plasarii Romaniei cu Franta, reportaj de pe „Guichard” la St Etienne 3 – Monaco 0

Februarie 8, 2010

Sub titlul „<Verzii>, nici in cele mai frumoase vise…”, am semnat pentru Fotbal Vest de pe „Geoffroy-Guichard”, arena fostului club suprem in Franta, AS Saint Etienne Loire…

Cu mai multe clisee voi reveni in postarile urmatoare… Aici, fanii monegasci aprinzand la start tarcul din coltul tribunei a doua. Exuberanta i-a tinut pana in minutul 15, la golul lui Matuidi, capitan al „Verzilor” Stephanois, care aveau sa se impuna clar: 3-0. Un impuls pentru St Etienne, in chinul ei de-a evita retrogradarea…


In seara unei duminici in care Romania a fost reinperecheata la tragerea la sorti cu Franta, am vazut chiar in inima Hexagonului cum amenintata St. Etienne n-a avut mila de monegasci. S-a lasat cu “roata tiganului”…

Temperaturi joase, frisoane reci ale locurilor de deasupra beciului retrogradarii. Dar caldura in suflet. Fanul in scaun cu rotile si insotitorul sau canta intr-un glas, facandu-si drum prin suvoiul uman curgand de la Geoffroy Guichard. Afisajul electronic verzui,3˚, strapunge intunericul noptii, la fel si exclamatiile a mirare: “Trois zero Monaco, Ou la la!”

In cazanul cu 35616 locuri “Verzii” declansasera “Inferni” pentru alb-rosii din Principat, conform inscrisului de pe bannerul micului si tacutului grup de suporteri monegasci, separati intr-un tarc din coltul tribunei a doua, Henri Point, iar capacul fusese pus cu doar cateva minute inainte de rezerva Riviere, cu un splendid covrig de la marginea careului, 3-0, urmat de roata tiganului, expresie a descatusarii  unei echipe ce nu mai invinsese acasa din 3 octombrie, 3-1 cu Bordeaux, si venind dupa trei 0-0 succesive pe poreclitul “Chaudron”, unde adunasera doar 5 goluri pana inaintea etapei a 23-a.

“Ici c’est le Chaudron!” e mandrul inscris de la balconul tribunei I, Pierre Faurand, a carei goliciune sub acoperisul sprijinit pe 4 stalpi nu inducea cele mai bune auspicii pentru vizita unor principi setosi de razbunare dupa un 2-1 in tur pentru St. Etienne. Dar galeria din peluza, condusa prin microfonul conectat la 4 megafoane de cate doi fanatici pe repriza, cocotati pe plasa gardului despartitor ai tribunei Charles Paret, i-a purtat pe verzi pe aripile victoriei.

Acolo, sub ochii fanilor fluturand si steaguri verzui cu un craniu sub palarie dar si tricolorul Frantei, capitanul de culoare Blaise Matuidi, un mijlocas de 22 ani cu numarul 12, il invinsese inca din minutul 15 pe Ruffier cu o superba torpila, declansand fiesta.

“Nous sommes Stephanois!”, imnul locului, amintind de porecla locuitorilor capitalei departamentului Loire, din regiunea Rhone Alpes a Masivului Central, a inceput sa rasune tot mai tare la 1-0 iar dirijorii au scuturat plasa gardului, atatand cu gesturi cealalta jumatate a galeriei, din peluza Jean Snella, inghetata parca de frigul serii. Imbolditi de la spate, respectivii “verzi” au format un lant uman, sarind necontenit, umar la umar. Monegascii nu mai pareau deja a avea scapare.

Acolo, in peluza Snella, purtand numele unui fost jucator si antrenor al “Verzilor” de origine poloneza, odata prizonier de razboi, altadata chiar manager al Frantei, era reamintita la balcon mandra origine a celui mai aureolat club din Hexagon, numele Casino, lant de aprozare al familiei Guichard, ce a pasat cu succes din generatie in generatie cheile gruparii fondate in 1919, Association Sportive St. Etienne Loire de pe Rue de Verdun. Asemenea blazon, cu 10 titluri nationale, record, si sase Cupe ale Frantei, si ridicat la rang profesionist in ’33, odata cu mutarea in Geoffroy Guichard, cu obraz subtire se tine, iar mandrii localnici din pitoreasca urbe agatata pe coline si strabatuta de silentioase tramvaie, printre care si 4, ce te lasa la arena cu tribune detasate din nordul orasului, n-au contenit sa creada in “Verzii” lor. Atat in ultimele dificile decenii, scurse de la ultimul titlu, din 1981, cat si la jocul cu AS Monaco.

“Allez! Allez!” a rasunat mereu corul peluzelor primitorului stadion gazda de Campionat European sau Mondial, pavoazat cu urarea “Bienvenue a Geoffroy Guichard Stade de l’aglomeration stephanoise Saint Etienne Metropole”, iar nouarul golgeter Gonzalo Bergessio, un blond argentinian de 25 ani, a adaugat cu stangul celor trei goluri ale sale pentru 2-0, in minutul 75. “BUT!” au reactionat ecranele panoramice din colturi, anuntand imediat si asistenta la meci… “Vous etes 23241 spectateurs… MERCI!”

Nu s-au strans 34342, ca la recordul de Le Derby du Rhone, transat de Gomis in favoarea lui Olympique Lyon, The New Kids on The Block din amontele Ronului, ce cu 7 titluri la rand au acaparat recent intaietatea in Hexagon de la vecinii “Verzi”, cei cu patru titluri si doua Cupe intre 1967 si ’70, ori nici macar media actualei editii pe “Chaudron”, 26498 spectatori, adica a sasea asistenta in Ligue 1, insa patimasii au intretinut o atmosfera de vis, in ton cu trecutul glorios al clubului.

Iar jucatorii au raspuns de data aceasta, pletosul cu coada Riviere, introdus la mijlocul reprizei a doua in locul partenerului lui Bergessio, si anume Sanogo, unul dintre cei 6 senegalezi din lotul lui Galtier, completand in minutul 90 un macel surpriza. Stadionul a fost in picioare, fanii au dat uitare locului 17. Savurau un moment unic in campionat, sandwich intre jocurile de Cupa, onorata cu doi de 4-1 acasa in drumul pana in optimi, unde miercuri va poposi la Geoffroy Guichard o “buturuga mica”.

Parca nu le venea sa creada, verzilor Stephanois, “Stefanilor” din orasul ce invarte rotile caravanei cicliste a Turului Frantei, cu firmele locale Mavic si Vitus, de cauciucuri ca lama respectiv cadre pe care cocotau alde Hinault, si devenit si mai faimos in lumea sportului cu acea finala de Cupa Campionilor Europeni din ’76, contra lui Bayern, intr-un sezon in care trupa lui Robert Herbin reusise eventul.

La asemenea trecut, fosta Regina a Hexagonului mai rabufneste iata cand si cand, intr-un sezon marcat de acel 3-0 la pauza la Paris, ce i-a fost fatal lui Perrin, inlocuit in aceasta iarna cu secundul sau, Christophe Galtier, un elegant antrenor de 43 ani trecut si prin Grecia, Anglia ori Emiratele Arabe dar si pe la Marseille sau Lyon, si care, luand nesperat scalpul monegascilor, spera acum intreptatit la evitarea retrogradarii.

St. Etienne a mai suferit ea recent, intre 2001 si 2004, dupa picajul generat de scandalul pasapoartelor false ale lui Levytsky si Alex, ba si pana in ultima etapa a editiei trecute, cand doar un 4-0 pe Geoffroy Guichard a salvat niste “Verzi” abia ajunsi in ultimele 16 din Cupa UEFA, iar actualul parcurs nu se ridica la nivelul reusitelor unui club promovat initial in ’37, pe cand era antrenat de englezi, scotieni sau Zoltan Vago, iar mai apoi de alde Kasperczak si Santini, si ale carui culori au fost imbracate peste ani de acelasi Jacques ori de Jacquet, Blanc, Battiston, Milla, Moravcik, Rep, Rijvers si mai ales Michel Platini, insa fanii Stephanois intretin flacara iar Matuidi si compania par a fi turat motoarele, de frig daca nu de altceva…

Mare noroc sa fi asistat pe Guichard la fiesta de 3-0 a celui mai titrat club de vita veche din Franta, surpriza conturata de Janot – Dabo, Diakhate, Benalouane, Perrin, N’Daw, Matuidi, Payet, Sako, Bergessio, Sanogo. Ou La La, ce beti de bucurie au fost “Verzii” Stephanois…

Anunțuri

Un vocal localnic despre o rivalitate ce divizeaza in familie

Ianuarie 19, 2010

Pe BBC1, mare meci mare. Un derby local. City v United, in Manchester, in semifinala amanata cu doua saptamani a Cupei Ligii.

Scriam recent de Ian Brown, artist solo, fost vocalist al celebrei The Stone Roses, ale carei slagare rasuna in zi de meci la Old Trafford, si iata-i opinia despre fotbal, despre „Diavolii rosii”, trupa sa de suflet. Avand in familie fani Manchester City, Ian stie mai bine cum stau lucrurile pe falia de fapt subtire intre albastru si rosu. Culori sub care, indiferent de simpatii, bate tot o inima de fan…

http://www.youtube.com/watch?v=rd_O4jJIiO8

Si daca tot suntem la pasiunea lui Ian pentru United, iata-l si in post de selectioner al unui XI Dream Team…

http://www.youtube.com/watch?v=3Olg5ifRlyA

De cealalta parte a baricadei, Noel Gallagher, de la un alt faimos grup al anilor ’90 din Manchester, Oasis, vorbeste despre dragostea sa, Man’City, si plecarea de pe Maine Road pe City of Manchester Stadium.

http://www.youtube.com/watch?v=qu4pUqJAVJ4

Pe coloana sonora a unuia din hiturile lui Brown, F.E.A.R., inapoi pe Old Trafford, cu un tur de orizont cu vedere spre trecut al clubului finalist la zi a Champions League…

http://www.youtube.com/watch?v=oE9lHPJsN4c

A doua „repriza” a semifinalei, saptamana viitoare, pe Old Trafford.

Contra lui Dan, Rangers nici macar cu… armata

Octombrie 21, 2009

La sud de Zidul lui Adrian, jocul de pe Ibrox a fost sub radarul chibitilor de fotbal din Albion. Barurile anuntau in geam difuzarea duelurilor AZ Alkmaar – Arsenal si Liverpool – Lyon dar nu si a meciului de la Glasgow.

Intorcand insa rezultatul, Unirea lui Dan Petrescu a atras priviri si si-a facut simpatii. Nu doar intre fanii rivalei lui Rangers, alb-verzii lui Celtic, ci si intre englezi, care nu uita un jucator bun si in general zambesc cu subinteles la pasi gresiti ai fotbalului scotian.

Petrescu a facut cariera in Anglia dupa US World Cup, exceland la Sheffield Wednesday si Chelsea, unde e inca amintit cu afectiune. Fanii lui Southampton si Bradford, desi cu un nod in gat, vor recunoaste si ei ca pe la clubul lor a trecut un international la final de cariera.

Iar Petrescu s-a intors pe insula, acum la carma echipei sale, si a excelat si in postura de antrenor. Un 4-1 in deplasare spune totul, indiferent de circumstantele marcarii golurilor ori a declinului gazdei Rangers, de la rangul de finalista a Cupei UEFA in mai 2008 la cel de recenta invinsa acasa cu 4-1 de spaniola Sevilla.

Succesul Unirii merita salutat ca atare, mai ales in conditiile in care tribunele partizane cu Rangers si vremea ploioasa s-au constituit in alte handicapuri pentru „buturuga mica”, trupa cu mult mai mica experienta competitionala internationala decat gruparea lui Walter Smith, un gentleman al jocului beneficiind printre altii de unul ca Weir, veteran cu zeci de meciuri la nationala.

Sa nu uitam ca Unirea nici n-a beneficiat de suportul altfel normal in aceasta faza a competitiei al unui numar insemnat de sustinatori, majoritatea alocatiei de bilete a clubului oaspete fiind cedata organizatorilor, care le-au redistribuit fortelor armate britanice, ce au gasit peste 1.200 amatori intre purtatorii de uniforma. Chiar si cu acestia in tribuna, Unirea a amutit Ibroxul, care s-a golit incet si sigur, cu fiecare alta lovitura libera exploatata favorabil de baietii lui Petrescu. „Albii” au jucat cu „spatele la zid”, de fapt cu… negrele, si au iesit spectaculos din corzile inclusiv ale unui penalty, salvat de Tudor la 1-1.

Bonus la succes, mijlocasul Pedro Mendes a iesit accidentat si prezenta sa in albastrul lui Rangers este sub semnul intrebarii in urmatoarele saptamani, un amanunt deloc de neglijat in conditiile in care, vorba unui suporter scotian intervievat la Ibrox, echipa ar fi una mai mult decat oarecare fara lusitanul si Bougherra in alcatuire.

Formatul grupelor, cu 6 meciuri ce decid calificatele si redirectionata spre Europa League, este insa aidoma lamei cu doua taisuri pentru outsidere gen Unirea Urziceni. Un succes, fie si in deplasare, nu asigura neaparat calificarea, ceea ce a constatat si CFR Cluj toamna trecuta. Vorba lui Sir Alex Ferguson, 10 puncte asigura 100% calificarea. Asa incat Unirea a castigat spectaculos o batalie dar nu inca si razboiul. Mandria cluburilor cu o mai mare reputatie, si scuturate in primele confruntari, ar putea sa-si intre in rol si in general s-a dovedit ca favoritele finalmente s-au calificat iar ierarhiile, cu mici exceptii, au fost respectate.

Daca Unirea isi va depasi conditia si o va lasa intr-adevar in urma pe Rangers, vicecampioana a Scotiei, atunci si fotbalul romanesc, prin campioana sa, poate spera incet – incet la mai bine. Un lucru e cert… Ca insularii au invatat sa mai pronunte un nume necunoscut lor pana mai ieri si ca l-au regasit pe Dan Petrescu, un jucator admirat in Albion in deceniul trecut, acum un antrenor promitand o ascensiune chiar si in conditii de adversitate, la carma unui club cu putini fani si fara luxul de a avea voci puternice si unite sustinandu-l din peluzele Europei.

Dan chiar a reusit un mic miracol pe o insula unde se consacra candva absolut in albastrul lui Chelsea. Acum antrenorul Petrescu a decolorat albastrul lui Rangers, care Rangers, desi i s-a parut tehnicianului roman mai periculoasa pe Ibrox decat in iesirile europene, conform unei declaratii data de Dan inaintea jocului, are insa totusi la activ niste succese surprinzatoare in ultimii ani in niscaiva deplasari pe continent. Returul se anunta de foc si Petrescu simte probabil ca atunci e de mancat o paine, mai mult decat la Stuttgart ori la vizita Sevillei…

O zi din viata, 4.000 de rasaduri, The Beatles si-un derby

Octombrie 18, 2009

Imaginati-va ca fanii Albionului asteapta un titlu mondial din indepartatul ’66. Atunci inchipuiti-va cat trebuie ca au rabdat suporterii lui Blackburn Rovers si Burnley, acerbe rivale locale, sa se reintalneasca pe iarba primului esalon, din moment ce ultimul derby din comitatul Lancashire in elita dateaza din primavara aceluiasi 1966.

Asteptarea lor a fost insa curmata duminica, la Ewood Park, in Blackburn, la o aruncatura de bat de Turf Moor din Burnley. Rivalitatea lor a fost reinnodata. Rovers si Burnley, membre fondatoare ale Football League si totodata participante la prima editie de campionat din istoria fotbalului, in 1888.

Un prilej de absoluta mandrie pentru intreaga zona, relativ la lumea fotbalistica din Anglia, dar si de mare adversitate locala. Presa centrala si camerele de filmat au luat drumul lui Ewood Park, unde Roversul lui Dalglish aducea titlul in Premier League in ’95, cu Shearer in atac, si au consemnat inedite reportaje, inclusiv pe marginea revistei fanilor, ori mai bine zis una dintre ele, editata de un grup de sustinatori ai gazdelor, si denumita „4.000 Holes”.

Trandafirul rosu e pe stema lui Rovers, deasupra mottoului Arte Et Labore, si e rosul Comitatului Lancashire, un simbol al locului. Iar „4.000 Holes” se traduce prin „4.000 de rasaduri”. Un camp de trandafiri rosii in Lancashire, cele 4.000 de rasaduri fiind mentionate in ultima strofa a cantecului Beatlesilor, „O zi din viata”. A Day In The Life.

I read the news today oh boy

Four thousand holes in Blackburn, Lancashire

And though the holes were rather small

They had to count them all

Now they know how many holes it take to fill the Albert Hall

I’d love to turn you on

Pe vremuri, spre sfarsitul revolutiei industriale, cand zona duduia  la capacitate maxima de productie, Rovers – Burnley era si un derby al Lanii. Acum, relicve industriale in cautarea unei identitati pierdute, incercand sa se readapteze, Blackburn si Burnley traiesc de fapt mai ales prin fotbal. Asa ca derbyul chiar a contat…

Nou-promovata din Burnley a deschis rapid scorul, in minutul 5, cu primul gol in deplasare in elita, dar Roversul lui Allardyce a intors la 3-1, abia in ultimele secunde visiniu-albastrii inscriind din nou: 3-2. Ca vremurile s-au schimbat o spune si faptul ca unul dintre marcatorii invingatorilor, mijlocasul David Dunn, a fost unicul jucator englez figurand pentru Rovers. Un amanunt greu de conceput, tinand cont de faptul ca Blackburn e un mic oras post-industrial, pierdut printre colinele din Lancashire, in nord-vestul Angliei.

Revansa, pe Turf Moor, cu speranta amandurora ca derbyul sa se perpetueze in elita. Semnele ar fi bune dar sezonul e lung. Si pentru ca am amintit de noua fata a fotbalului englez, fie si prin exponentele unor targuri departe de Londra, a surprins tot duminica proportia covarsitoare a jucatorilor de culoare intr-o alta echipa din Lancashire, micuta Wigan Athletic. Ce s-a prezentat cu un singur alb, austriacul Paul Scharner, dintre jucatorii de camp, contra lui Man’City. Iar cand a fost introdus in joc ibericul Jordi, acesta i-a luat locul tocmai lui… Scharner.

Premier League pare un exercitiu de globalizare a fotbalului de club la scara insulara. Strainii lui Rovers si formula ciocolatie a lui Wigan, doua exemple elocvente. Atunci ce sa te mai miri de cosmopolitele londoneze!?!

Doar Drogba inaintea lui Burnley

Septembrie 21, 2009

Orice verdict e vremelnic dar cateva impresii pot fi impartasite. In fond, s-a scurs deja o treime din turul Premier League 2009-2010.

Incep prin a reaminti un paragraf din editorialul „Fotbalul, pe locurile 14-15”, pe care-l semnam in Fotbal Vest in luna iulie, pe cand prim-divizionarele abia isi incepusera pregatirile precompetitionale, si in care le aminteam pe Portsmouth, Bolton Wanderers si Hull City drept ocupante ale locurilor retrogradante, 18, 19 si 20, la finele actualei editii, in mai 2010: „Culmea ironiei e ca si la anul focurile retrogradarii ii vor perpeli probabil tot pe antrenorii englezi iar de-ar fi sa ma dau bookmaker pentru o zi, le-as trece pe Portsmouth, Bolton si Hull pe lista neagra, prima fie ea si preluata de un bogatas arab, dupa modelul de la Man. City, cu tot cu petrodolarii sai dar fara a fi fost pus la “testul de prestanta” in ceea ce priveste standardele Premier League. Adica Hart, Megson si Brown, asta daca luna mai ii va regasi in posturi. Dar nu incercati si Dumneavoastra acasa, sa aruncati bani pe aceasta speculatie cu cele trei, caci s-ar putea sa va arda. Am presupus si eu, asa…”

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Visiniu-albastrul lui Burnley a fluturat triumfator in mai, pe Wembley. Momentan, datele problemei nu s-au schimbat, nou-promovata luand in piept elita si batand deja trei cluburi la zero, acasa, pe Turf Moor. Iar la ultima ocazie, gratie unui varf adus de la o recenta participanta in Cupa UEFA, dar acum doar amarata cu zero puncte in coada. "Pompey"...

Dar nu la cele trei ma voi referi, ci la nou-promovata Burnley Football Club, principala candidata a bookmakers la retrogradare, conform cotelor dinaintea inceperii stagiunii. Caci Burnley a infirmat sambata proverbul cu ulciorul care nu merge de trei ori la apa, invingand din nou acasa, in primul joc al rundei a sasea, televizat pe Sky Sports, 3-1 cu Sunderland.

Turf Moor, datorita capacitatii sale restranse, a inregistrat cea mai mica asistenta a etapei din elita, doar 20.196 spectatori, insa… ce mai spectatori. Vorba unui suporter al visiniu-albastrilor, fanii au cantat si scandat la nesfarsit, o ora si jumatate plus prelungiri si la lovituri de departajare, in editia trecuta, cand viitoarea nou-promovata a descins pe Stamford Bridge, a remizat cu Chelsea, si finalmente a eliminat-o din Cupa Ligii, in urma suturilor de pe punctul cu var. A fost o campanie a competitiei K.O. in care Burnley nu doar a facut 1-1 acasa la Chelsea, dar le-a invins la Turf Moor si pe Fulham, Arsenal si Tottenham, fiind eliminata abia de ultima, in prelungirile mansei a doua a semifinalei, datorita golurilor in plus marcate in deplasare. Pazea, vine Burnley!

Fanii sunt acum si mai entuziasti, si mai calzi, ridicandu-se, aidoma echipei, la nivelul elitist al Premier League si percepand insemnatatea momentului. Incredibil dar adevarat, dupa 6 etape, doar Chelsea lui Ancelotti, lidera fara punct risipit, are o linie de clasament superioara lui Burnley in meciurile de pe teren propriu.

Burnley avea sa debuteze in Premier League cu un dus rece la Stoke, promovata de anul trecut, esec care o punea deja sub lupa scepticilor. Dar trupa lui Owen Coyle a strans imediat randurile, inregistrand doua succese de moral, pe teren propriu, in decurs de o saptamana de la debutul campionatului. A fost mai intai acel neverosimil 1-0 cu Manchester United, cand campioana a ratat inclusiv un penalty in jocul de la mijloc de saptamana, iar apoi un alt 1-0, tot in dauna unei „europene”, Everton Liverpool, si ea „inghetata” la punctul alb de danezul din poarta nou-promovatei, Jensen. Saha l-a copiat pe Rooney iar Burnley a strans 6 puncte din doua meciuri creditate cu… „2”.

Sambata, Burnley s-a impus in acel gen de confruntare tipic pentru echipele amenintate de retrogradare. Un meci de… 6 puncte. Sunderland e in aceeasi luntre si, doar invingand formatii mai mult sau mai putin de calibrul ei, Burnley isi poate consolida postura in elita. Restul, gen victorii contra campioanei en-titre, sunt bonusuri mai mult decat binevenite, excelente pentru moral, insa nu neaparat jocuri deseori amintite drept fiind de 6 puncte.

Remarcabil e si faptul ca Owen Coyle n-a facut nu stiu ce achizitii, in mare aceeasi jucatori ce au urcat treapta in elita, via – Wembley, purtand falnic stindardul clubului din Lancashire si in Premier League. Tot Wade Elliott, marcatorul unicului gol din finala play-off, 1-0 contra lui Sheffield United, s-a aflat la originea primului gol de sambata, smulgand un penalty, si tot scotianul Alexander, veteranul capitan, si-a reconfirmat precizia de la 11 metri.

Abia dupa pauza, cand era introdus in minutul 57, un nou recrut a pus si el umarul la redistantarea lui Burnley. David Nugent, abia reintors in Lancashire, dar nu la Preston, unde isi facea un nume cu care debuta cu gol in nationala Angliei, ci la micuta Burnley, si-a redescoperit pofta de gol pierduta la Portsmouth, reusind o dubla de efect, cu capul si cu stangul, din pirueta, dinafara careului: 3-1. Lui Nugent li se adauga fundasii Mears, sosit de la Derby County, via – Marseille, unde a fost imprumutat, si africanul Bikey, un munte de om ce n-a inghitit ratarea revenirii in elita, cu Reading.

Coyle a adaugat ici-colea, prin partile esentiale, dar colectivul unit ce a surprins Albionul, promovand la mustata, continua sa minuneze, pastrand procentajul maxim la Turf Moor. O fi arena cea mai mica din elita, dar vocea suporterilor se face auzita. Iar idolii raspund pe masura, cu 1-0 si 3-1.

In contrast, un club care era egalat in prelungiri de AC Milan, in 27 noiembrie 2008, intr-un joc din grupele Cupei UEFA, n-a acumulat inca nici un punct in Premier League si a incasat o medie de doua goluri pe meci in primele 6 etape. Portsmouth, caci despre „Pompey” este vorba, s-a despartit si de sus-amintitul Nugent, care nici nu figura in acel 2-2 de la Fratton Park, ce a fost… 2-0 pana in minutul 84. Atunci au iesit la rampa Ronaldinho si Inzaghi.

Altii insa, dintre care cei mai remarcabili ar fi Johnson, ajuns la Liverpool, Distin, la concitadina Everton, Crouch, dupa Redknapp, la Spurs, ori Davis, inhatat de Bolton, au parasit Titanicul din portul Portsmouth, la fel ca veteranul Sol Campbell, neutilizat in acel joc de referinta cu milanezii, dar care, transferandu-se tocmai in liga a patra, la Notts County, trupa avandu-l drept director pe Eriksson, a dat masura completa a necesitatii sariturii de pe punte. Tony Adams, la carma contra rosso-nerilor, si-a frant si el de-atunci gatul, iar Paul Hart, inlocuitorul, a tesut cu chiu cu vai plasa mentinerii in elita insa nu mai are solutii si pe 2009-2010.

Portsmouth s-a anuntat a fi drept o victima previzibila, iar startul ei confirma temerile, nu datorita numelui lipsit de sonoritate de pe banca tehnica, Paul Hart, nume ce a atras in intersezon recruti pe masura, jucatori de nivelul doi, cu care doar poti sfarsi sub elita, ci mai ales datorita instabilitatii de la conducerea clubului, destabilizat de interminabilele discutii din cursul verii legate de preluarea gruparii de catre un consortiu arab. Pestele de la cap se impute si incertitudinea de la Fratton Park se rasfrange evident asupra rezultatelor din teren. Cele doua coordonate sunt inseparabile, orice delimitari ar vrea unii sa faca…

Portsmouth e macar la… zero, insa vecina – rivala de pe coasta sudica, Southampton, sta chiar mai rau. Pornind cu un handicap de zece puncte, din nou pe motive legate de imputirea pestelui de la cap, „Sfintii” abia au inregistrat primul succes stagional, 2-0 acasa cu Yeovil Town, in fata a peste 19.000 suporteri, pe St. Mary’s, oaspetii declarandu-se insa dezgustati de acordarea celor doua penaltyuri din care noul recrut Rickie Lambert a asigurat primele puncte alb-rosilor.

Macar Portsmouth e inca in Premier League, cu amintirea unui joc cu milanezii, in Cupa UEFA, acum nici zece luni. Insa Southampton, adversara Stelei in Cupa UEFA, in toamna lui 2003, e lanterna rosie a ligii a treia, si desi handicapul e surmontabil, „Sfintii” fiind la -2 si deci la opt puncte in urma unei clasate pe o pozitie salvatoare, si anume tocmai Yeovil, exemplele nefericite din editia trecuta pot pune sub semnul intrebarii capacitatea clubului de a raspunde adversitatii. Luton s-a scufundat, torpilata de cataroiul din start, -30 puncte. Altele s-au salvat…

Dar sa se fi inclinat oare Anglia aidoma Titanicului, cu coasta sudica luand apa? Nu de alta dar si „verzii” de la Plymouth Argyle, fara succes in 8 etape, proptesc ierarhia ligii a doua…

Unii se scufunda, nou-promovata Burnley exulta. Si nu pare a fi doar un foc de paie. Cata vreme „visiniii” vor invinge si tine la distanta adversare directe, „ambarcatiuni usoare”, gen Birmingham City, si ea o nou-promovata, viitoare oaspete pe Turf Moor, trupa lui Coyle va putea spera la supravietuire. In fond, calculele spun ca si 39 de puncte pot fi suficiente, iar Burnley a strans deja noua.

Urmatoarele luni doar vor confirma (sau infirma) speculatiile rezultate din primele confruntari. Dar Burnley pare a avea vant bun. Si poate ca proximul derby local, la vecina de pe Ewood Park, Blackburn Rovers, va aduce clubului fondator al The Football League, participant la acea memorabila prima editie de campionat din 1888, si primele puncte externe. Ce ziceti, Alexander si Nugent? Se poate…

Din peluza lui ManU, la AFC Wimbledon 2 – FC United 0

Iulie 26, 2009

Acum zece ani, fanii reuniti sambata undeva in sud-vestul Londrei pentru a-si incuraja echipele non-profesioniste, se intreceau in coruri de scandari la dueluri in Premier League. De exemplu la ultimul lor joc in campionat.

Se intampla in 26 februarie 2000, in runda a 26-a din elita, pe Selhurst Park din sudul capitalei… Ca si in tur, la Old Trafford, unde Wimbledon deschidea scorul prin Walid Badir iar Jordi Cruyff stabilea rezultatul final, 1-1, si in Londra „Domnii” au punctat primii, ba chiar in minutul 1, prin Euell, acelasi Cruyff junior egaland iar punctele impartindu-se… 2-2. Asadar galben-albastrii sud-londonezi, carora le palise intre timp aura de „Gasca nebuna”, nu cedau campioanei la zi a Europei! Insuficient insa pentru a evita retrogradarea, dupa destui ani buni petrecuti in elita. Campioanei ii erau insa suficiente remizele, pentru a-si apara titlul cu un avans de 18 puncte, gratie celor doar 7 egaluri si 3 esecuri inregistrate…

Ei bine, din februarie 2000 s-au scurs mai bine de noua ani iar socurile la care a fost supusa mai apoi Wimbledon plus dezamagirea unor fani ai lui Manchester United cu preluarea clubului de catre familia Glazer au dus la crearea unor noi grupari, pornind de la zero, de la baza piramidei fotbalului englez, si cladite din temelii de suporterii loiali, a caror initiativa, ca intre dizidenti care se respecta, a fost si de a permanentiza un duel amical, in verile pregatirilor competitionale.

Iar amicalul pe 2009 a avut loc sambata, pe arena lui Kingstonian, cumparata de fanii lui Wimbledon pentru noul lor club cocotat deja in liga a cincea, prima sub profesioniste. The Fans Stadium, un nume foarte potrivit. Nici ca se putea mai bine ales.

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

Biletul de intrare la amicalul intre non-profesionistele AFC si FC United, din Blue Square Premier respectiv UniBond League, renascand din propria cenusa dupa ce acum un deceniu puteai citi de "Domnii" prim-divizionari si surprizele ce le ofereau unor favorite ca Man United

A fost doar un joc amical dar, datorita conotatiilor sale si semnificatiilor adanci ale regenerarii pe baze etice a gruparilor, a fost de fapt mult mai mult decat un amical. Demn de luat in considerare. Cu trenul si la pas, am descins undeva in preajma Kingston Road, ce te scoate din Londra spre sud-vest, si am consemnat mai mult decat un banal 2-0. Dintr-un colt al peluzei ocupate de fanii lui FC United of Manchester. Dintr-un colt al peluzei ocupate de suporteri tineri, de varsta a doua sau chiar varstnici, dar mai ales la vreo 40-50 de ani, si care, esential, pana acum nici un… cincinal asistasera la nenumarate jocuri ale marii United, de undeva de pe Old Trafford. Un mini-reportaj dintre fani dizidenti ai lui Man U, trecuti de pe Old Trafford la FC United, dar care tot raman cu clubul mama in suflet. Doar ca nu vor s-auda de Glazer, preluarea din 2005 si indatoririle ulterioare…

Opinez ca, tinand cont de principiile de natura noncomercialista si noncorporatista vizavi de industria fotbalului a fanilor celor doua mici grupari in ascensiune, amicalul de sambata n-ar fi crescut in incrancenare nici in cazul unui joc oficial. Si asta nu pentru ca fotbalistii s-ar fi menajat, ceea ce nu e deloc cazul, prestand acelasi joc barbatesc, caracteristic insularilor, ori pentru ca suporterii s-ar fi „inmuiat” peste ani, de pe cand scandau intreg repertoriul la meciuri pe bunicele sute de mii de lire, cu miza mare, ci pentru simplul motiv ca AFC si FC United se simt oarecum in aceeasi barca, mai degraba aliate in crezuri si simtiri decat despartite de rivalitati ce, in cazul lor, dureaza exact 90 de minute. De fapt, cum o sugereaza si amicalul de sambata, sunt cluburi prietene, aliaj al experientelor traite in ultimul deceniu. De la aceasta idee ar „curge” in ansamblu partida din weekend, cu intreaga sa ambianta.

Comparativ cu incrancenarea interesata si tensiunea latenta din peluzele de Premier League, fanii rivali de sambata pareau „cazuti” din fotbalul altor vremuri, apuse in esaloanele superioare, desi traisera asemenea timpuri. Mai de moda veche, niste nostalgici incurabili, cu tot farmecul irezistibil oferit de asemenea inclinatii. Ramanand fideli principiilor si crezurilor lor, despre cum ar trebui sa „curga” lumea fotbalului veritabil, departe de panourile publicitare electronice, in culori tipatoare, un sirag nesfarsit de nume de firme, sponsori…

Pe arena Kingstonian, al carui gard de beton spre artera principala era acoperit de uriase steaguri simbolizand fratia dintre AFC Wimbledon si Busan, fluturand in vant sub tablia cu proximele jocuri, si anume Kingstonian contra Fulham XI respectiv AFC versus West Ham, panourile publicitare sunt – se putea altfel? – cele vechi si de demult. Cel din dreptul liniei de centru, cu  numele gazdei, sigla clubului si numele Football Manager. Popularul joc interactiv.

In spatele panourilor, patru tribune separate, acoperite si cu locuri in picioare, cu exceptia celei principale. Golasa intr-unul din colturi, dat fiind si pretul mai mare al biletelor, comparativ cu accesul la peluze. Iar in tribune, fani sadea. Trecuti prin purgatoriul fotbalului-comert.

In peluza lui FC United, calatori din Manchester, cu accentul de rigoare si cu tricouri ce-i deconspirau… In general in alb sau rosu ori intr-o combinatie adecvata de culori. F**k Glazer, intr-un chenar rosu. Ori mesajul confirmand conceptul de a fi liber sa faci ceea ce vrei. Liber sa intorci spatele unei Manchester United preluate de proprietari care au incarcat-o de datorii ca pe magarus, si sa imbratisezi ideea a ceea ce ti-ar fi placut sa fie albia clubului mama. Secata. Cu pieptul „gol”, doar tricourile de joc ale lui FC United. Din nou, chestie de principiu. Fara sponsor!

Ce scrie in piept, iese si pe gura. In cor. Cantecelele sunt pe liniile melodice ale celebrelor grupuri „indie” din Manchester care au remodelat imaginea urbei in aceeasi perioada in care United se regasea, dupa ani de bajbaieli, sub bagheta unui proaspat Alex Ferguson. Fanii s-au „copt” existential si fotbalistic purtandu-si pasii spre Old Trafford pe cand in oras muzica unor The Stone Roses sau Inspiral Carpets lasa gura apa industriei de profil din insula. Erau vremuri interesante in Albion si mai ales in Manchester, care renastea in epoca postindustriala, vremuri pe care fanii trecuti intre timp in aceasta inedita dizidenta nu le-au uitat.

Refrenele ca refrenele dar mai cadeau ca din senin si scandari. Gerrard e vinovat, bubuia din peluza estica, a „unitilor”. Sau Argentina. Care e dedesubtul, n-am intrebat. Repertoriul lor, secretul bucatariei interne. N-as zice ca ar avea de-a face cu Tevez. Mai degraba Maldivele decat Carlos. Dar asta e rafuiala lor.

Tricouri, scandari si, pe masura, steaguri. Bannere. Cu care a fost tapetata intreaga peluza. Fanii iti lasau impresia ca sunt inruditi, daca nu chiar frati de cruce. Unii erau preocupati doar sa converseze. Se pupau candid, ca la o placuta revedere. Palavrageau, cu spatele la amicalul prevestind un alt sezon cu asteptari de promovare. Isi impartaseau temerile, de exemplu despre un cunoscut comun atins de gripa porcina. Multe fire albe. Calvitie. Riduri de expresie. Oameni ce s-au implinit frumos, arzand lumanarea uneori la ambele capete. Pasionati de fotbalul lor, chiar daca au schimbat emblema campioanei United cu cea nu mult diferita a „inventiei” tematice FC United. Urcata in liga a saptea si inca sperand mai sus. Pe unele tricouri ale unor doamne bine scria chiar maxima infirmata, „Nu-i va prinde nici Craciunul”. Lumea fotbalului mare, „cunoscatorii”, rautaciosi de pe diverse drumuri sau chiar creduli in cursul deviat al campioanei, spusesera probabil la vremea lansarii noii entitati ca va muri in fasa. Nu i-au dat nici prima zapada si iata ca au trecut ani… Cu cateva promovari! Iar cei luati in deradere, desconsiderati, n-au ratat prilejul sa taxeze indiscretia, prin imprimeuri. Ce dragut.

Ce club de liga a saptea din lumea asta larga ar strange la peste 300 kilometri, in deplasare, o intreaga mica peluza? Greu de zis. La statie se anunta ca am fi 1.773 de platitori. Deloc rau, pentru o confruntare intre o nou promovata in liga a cincea, Blue Square Premier, si o trupa de-a saptea. Mai entuziasti sunt oaspetii, chiar si confruntati cu irosirea unui penalty. E doar un amical. Si, oricum, e doar un joc. Fotbal. Entuziast e si numarul 19, Haydon, un nume legat de fosta resedinta „originala” a vechii si decimatei Wimbledon. Haydon e de fapt mascota, nu ma intrebati ce animalut. Dar plin de viata, tinand ritmul imnului Ole Ole Ole Ole/We are the champs, We are…, din percutii cu capacul unui mare tomeron vertical. In vazul intregii tribune, pe esplanada „principalei”. Apoi a dat tura arenei, imbratisandu-se si impartind bezele inclusiv cu incercatii incaruntiti „uniti”.

Fratia actuala ma duce cu gandul la imaginea acelorasi fani, luand acum 15 ani sa zic drumul lui Selhurst Park ori Old Trafford pentru dueluri cu „saft”, de elita, intre alde Vinny Jones contra Andrei Kanchelskis. O tempora.  Putin le pasa ca au fost nevoiti, din principiu in cazul lui FC United ori din nevoi, in cazul lui AFC, s-o ia de la zero. Ba sunt chiar mandri cu statutul lor. Nealiniati. Ori mai bine zis aliniati fotbalului in varianta sa pura, geniala, putin atinsa de tentacula sportului-afacere.

Le studiez expresiile faciale si sesizez eliberarea de constrangerile dogmei fotbalului modern, comercial-publicitar. Pe care, e clar, nu mai dau doi bani. Ba unii dau, mai trec pe la Old Trafford, dar cat sa constate, cum aud, ca „United trebuie sa tot castige, pentru a strange banii sa-si acopere datoriile”. Si-mi aduc aminte de abtibildul vazut undeva in Manchester, lipit probabil de fani cu aceeasi orientare. In rosul dragostei, We love United. In negrul abisului, We hate Glazer. Cam la atat se rezuma existenta lui FC United. Fanii sunt actionari si implicit proprietari, au cuvantul lor. La United nu mai aveau un glas. Scepticii erau chiar purjati de pe Old Trafford, pentru exprimarea libera a opiniilor. Liberate? Democratie? Pufniti in ras, dar pe ascuns, va rog. Ca doar se filmeaza.

Dupa pauza, se marcheaza. AFC Wimbledon isi intra in rolul gazdei din esalonul superior, aflata cu doua saptamani inaintea debutului in Conference, chiar aici, contra lui Luton Town. Altadata, in deceniul trecut, un joc de prima liga, intre cluburi oarecum nonconformiste. „Gasca nebuna” contra „Palarierilor”. Chestii de mansarda, cu incapatanarea de rigoare. „We are The Dons” scrie pe unul dintre bannerele din peluza opusa, a fanilor gazdelor si, imi spun, ar fi la fel de savuros sa asist la amical din randul respectivilor temerari suporteri.

Daca e 1-0, e loc si de 2-0, copie la indigo, in ultimul minut. Tesatura pe dreapta, centrare in gura portii, gol. Mai presus de rezultat, strangerile de maini intre cele doua tabere, cu antrenorii invitati la o reuniune in receptia stadionului, in scopuri nobile. Caritabile. Fanii aplauda indelung iar jucatorii raspund, intr-un tur de onoare. Invingatori si invinsi. Contribuind la succesul fotbalului in forma sa pura. Impuritatile permeaza ambianta unor amicaluri televizate, mai „importante”, prin Asia ori Africa de Sud. Acolo unde se joaca in piept cu aig (inca?) ori etihad. Fotbalul mileniului III, cel de aproape 200 de mii saptamanal, in bocancii unui star. Stea?

Steaua lui AFC si FC United straluceste frumos. Si e purtata in suflete de patimasi pentru care fotbalul cu care cresteau acum trei-patru decenii e mai presus de victoriile cu trofee ce doar alimenteaza jocul modern, pe datorie, cinic si rece la suflet dar luand fata cu reclamele tipatoare.

AFC Wimbledon 2, FC United un penalty ratat si o bara din lovitura libera. Sezonul bate la usa, chiar si in ligile mici. La Kingstonian, printre altele, vor poposi in august candva prim-divizionare ca Luton ori Oxford, cu care „vechea” Wimbledon se batea in „vechea” elita, masurat numita First Division. Acum totul e Premier, ultra si extra. Vorba aceea, imprimata pe tricoul fanului indarjit impotriva creditatului in numele clubului sau de suflet. F**u-i. El se va multumi cu UniBond si deplasari locale. Europa e pentru cei ramasi la Old Trafford. Iar Londra, in acest context, a fost o adevarata aventura. La care au raspuns sute. Frumos. Inaltator. O pilda demna de urmat. Usor de zis, aproape imposibil de abordat, pe alte meleaguri.

Ziua 163. Exclusiv de pe Wembley… Un derby de secolul XIX

Iunie 4, 2009

Saptamana trecuta am asistat pe Wembley la revenirea in prima liga a clubului celui mai mic oras din Premier League, Burnley, elevare cu atat mai mult aidoma unui basm cu cat aproape intreaga  sa populatie ar incapea in tribunele retrogradatei Newcastle.

Finala barajului de promovare in Premier League e cotata in Albion drept disputa cu cea mai mare miza din intregul sezon competitional, datorita potentialului de castig de 60 milioane lire sterline, reversat din varii surse, si mai ales din drepturi de televizare, la reusita urcarii treptei din Championship in elita. Iar jocul Sheffield United – Burnley, intre “nordicele” din comitatele rivale in Razboiul celor doua roze, Yorkshire si Lancashire, a generat o atmosfera de mare meci, detectabila inca de la iesirea din statia de metrou Wembley Park.

Sheffield United - Burnley la ora startului finalei, pe Wembley... 80.158 spectatori

Sheffield United - Burnley la ora startului finalei, pe Wembley... 80.158 spectatori

Agitatie, larma, rosu-alb-negrul lui Sheffield si visiniu-albastrul lui Burnley. Babilonie. In fata hotelului Holiday Inn, o mare “rosie” incercand sa acopere cu scandari sarcastice la adresa rivalilor locali din Sheffield, Wednesday, considerati “the pigs”, porcii, asurzitoarele cantece bubuind din boxe ale diverselor renumite formatii din nordul industrial. Printre care si un refren al lui The Stone Roses, trupa din Manchester, difuzat invariabil la intrarea “Diavolilor” la meciuri pe gazonul lui Old Trafford.

Un baietel tinand cu Sheffield United si avand pana si parul vopsit intr-o tenta rosiatica, a aratat calea spre Wembley. Intortocheat e drumul spre elita...

Un baietel tinand cu Sheffield United si avand pana si parul vopsit intr-o tenta rosiatica, a aratat calea spre Wembley. Intortocheat e drumul spre elita...

Incerc sa ma inteleg cu un fan din Sheffield. United sau Burnley? Imi arata cuponul de pariu, cu o lira mizata pe Brian Howard deschizand scorul si favoritii invingand cu 2-1. Si-mi spune ca nu si-a reinnoit abonamentul anual de 280 lire pentru ca gruparea de la Bramall Lane n-a facut inca nici o miscare, asteptand deznodamantul de pe Wembley. Dar cum a tot mers sa-i vada pe “Lancieri”, de la varsta de 5 ani…

In optimismul lor, fortificat de parcursul bun in retur, fanii din Sheffield nu s-au sfiit sa le ceara pana si politistilor sa-i pozeze in grup... Sumedenie de produse cu simbolurile Lancierilor. O mare "rosie"

In optimismul lor, fortificat de parcursul bun in retur, fanii din Sheffield nu s-au sfiit sa le ceara pana si politistilor sa-i pozeze in grup... Sumedenie de produse cu simbolurile Lancierilor. O mare "rosie"

Optimismul celor din Sheffield e mai mare, aidoma orasului. Un grup de fani cer unui politist sa-i pozeze, altii au vestimentatii exotice, ce nu le-acopera nici fesele. Dar pe balconul din fata Wembleyului, dominat de statuia lui Sir Bobby Moore, flutura falnic un urias steag visiniu-albastru, al celor din Burnley. Sa fie oare un semn prevestitor?

Unul si mare, fluturand la loc de cinste, la capatul Wembley Way, sub statuia lui Moore, a sugerat cine ar putea umfla potul. Visiniii...

Unul si mare, fluturand la loc de cinste, la capatul Wembley Way, sub statuia lui Moore, a sugerat cine ar putea umfla potul. Visiniii...

In stadion, fanii, jumi-juma, complet separati, cu un vag fum parca de petarde emanand dinspre potcoava lui Burnley. To burn, adica a arde. Tensiune. Cazan in clocot. Si Wade Elliott nu pierde vremea, fostul amator ochind vinclul cu dreptul, in minutul 13, de la 25 metri: 1-0 pentru Burnley. Ma gandesc la fanul parior. Ei bine, avea de fapt sa fie unicul gol, o reusita de… 60 milioane lire! Cu toate caznele lui Sheffield, retrogradata controversat din elita in 2007, cand cu “cazul Tevez”, visiniu-albastrii au meritat cu prisosinta succesul si implicit promovarea. Spre fericirea jumatatii din cei 80.158 spectatori. Cati!?!

De pe strazi, rosiii, in "jumatatea" vestica. 40.000 de fani ai lui United!

De pe strazi, rosiii, in "jumatatea" vestica. 40.000 de fani ai lui United!

“De unde naiba au rasarit? Cine si-ar fi imaginat!?” isi revarsau naduful fani din Sheffield, unul chiar recunoscand ca se astepta la un 4-0. Dar tocmai in aceasta consta cheia succesului “Visiniilor”. Calul negru de pe turnanta, decis sa reinnoiasca o istorie altfel remarcabila. Daca numerosi chibiti de fotbal din Anglia vedeau in Burnley trupa retrogradata in 1976 pe vecie din elita, si care se redresa oarecum abia in anul 2000, cand revenea in liga a doua, dupa ce fusese intre timp amenintata nu doar de liga a cincea, semiprofesionista, dar si de desfiintare, in schimb putinii localnici care au tinut clubul in viata au crezut cu tarie ca va veni si ziua lor.

Ca si fanii sai, irlandezul Paddy Kenny a abordat finala scaldat in soare, in poarta... fara umbra. Peste 13 minute avea sa scoata mingea din ate...

Ca si fanii sai, irlandezul Paddy Kenny a abordat finala scaldat in soare, in poarta... fara umbra. Peste 13 minute avea sa scoata mingea din ate...

Vis impartasit apoi cu vorba masurata, bun simt si realism, in interviuri, de toata suflarea celui mai mic oras din elita, de la presedinte si pana la copilandri. Fostul oras minier o aduna doar 73.000 de suflete, din care aproape 40.000 au descins pe Wembley, dar clubul de fotbal nu e deloc de ici de colo.

2. Aston Villa. 3. Wolves. 4. Blackburn. 5. Bolton. 8. Everton. 9. Burnley. 12, ultima pozitie, Stoke City. Acestea sunt prim-divizionarele actuale, din 2009-2010, sapte la numar, si locurile ce le-au ocupat la intaia editie de campionat din istoria fotbalului, in indepartatul 1888-1889. Asadar Burnley, fondata in 1882 si jucand pana si astazi, din 1883, pe legendarul Turf Moor, longevitate depasita doar de Preston North End, cu al ei Deepdale, are o istorie cu filigran de aur fin. Burnley a fost la inceputuri, Burnley a castigat si prima liga engleza, in 1960. Iar peste un an sosea la Turf Moor, in sferturile C.C.E., Hamburger SV…

Celalalt capat, la racoare si... imaculat. 270 de minute de play-off fara gol primit de danezul Jansen, care si-a confirmat si pe Stamford Bridge renumele de... pantera la penaltyuri, cand contribuia la eliminarea lui Chelsea, in toamna lui 2008. Jensen are oarecum traiectoria lui Leese, un neamt care se trezea promovand cu o alta "buturuga mica" din nordul minier, Barnsley, in deceniul trecut.

Celalalt capat, la racoare si... imaculat. 270 de minute de play-off fara gol primit de danezul Jansen, care si-a confirmat si pe Stamford Bridge renumele de... pantera la penaltyuri, cand contribuia la eliminarea lui Chelsea, in toamna lui 2008. Jensen are oarecum traiectoria lui Leese, un neamt care se trezea promovand cu o alta "buturuga mica" din nordul minier, Barnsley, in deceniul trecut.

Barry Kilby, localnicul presedinte al clubului, si care in cei 10 ani la carma s-a inconjurat de oameni de-ai urbei ce-au adus bani de-acasa in momentele de cumpana, stia bine pe ce tezaur sade. Burnley, ca vechime, traditie si palmares, incluzand doua titluri nationale si Cupa Angliei, le intrece pe vecinele din zona, Wigan, Bolton si chiar si Blackburn Rovers.

Iar aici e marea rivalitate, despartita de nici 20 kilometri. Blackburn – Burnley, mai asteptata de fani, chiar si de adolescenti, pana si decat descinderea lui Man United la Turf Moor. E vorba de mandrie, de punerea lucrurilor la punct. Cand si Blackburn se intorcea de nicaieri in elita, cu banii lui Sir Jack Walker, ba chiar castiga si Premier League in ’95 cu Shearer in atac, Burnley plangea prin subsoluri. Ascensiunea a fost anevoioasa iar acum, la promovare, scepticii au iesit déjà la atac. Ca Turf Moor e prea inghesuit si vechi, cu putin peste 20.000 locuri, ca echipa se strange in jurul scotianului Graham Alexander, cu doar cateva minute nejucate in intreaga campanie, desi la 37 ani, ca aerul elitei e altul decat acum 33 ani, cand Burnley il respirase pentru ultima data, ca doar 7 dintre cele 17 promovate la baraj au rezistat primului an in Premier League, ca bookmakers ii coteaza déjà drept candidati detasati la retrogradare.

Chibzuit, bonomul Kilby si-o fi zis in barba ca si Blackburn, obsedanta Rovers, a urcat direct pe 4 dupa promovarea la baraj, dar a dezarmat intregul Albion marturisind ca-si tine promisiunea de a reinnoi pe gratis abonamentele anuale ale celor 6.300 fani sezonieri, asta “pentru loialitatea lor peste ani, cand si la foarte greu”. Mai toti presedintii, la promovare, ar fi umflat modestele tichete a circa 300 lire, in ciuda revarsarii amintitelor 60 milioane, insa Burnley are alte principii, cu micuta comunitate locala rasplatita si la loc de cinste. Ca Burnley a ars si prin zile negre, sustinuta cu larcimi, o spune si faptul ca doar ea si nou-promovata de pe locul 1, Wolves, dintre toate elitistele actuale, au castigat peste ani toate cele 4 ligi profesioniste. Print si cersetor.

Fanilor din Sheffield nu le-a venit sa creada deznodamantul finalei. Dar a fost cat se poate de clar. Clubul considerat mai mic a fost mult mai voinic. Sheffield, la anul? Cu Newcastle si Boro prin preajma, din nou cu West Brom in a doua, cu alte pretendente in coasta, sansele par de-acum mai mici...

Fanilor din Sheffield nu le-a venit sa creada deznodamantul finalei. Dar a fost cat se poate de clar. Clubul considerat mai mic a fost mult mai voinic. Sheffield, la anul? Cu Newcastle si Boro prin preajma, din nou cu West Brom in a doua, cu alte pretendente in coasta, sansele par de-acum mai mici...

A fost lunea unui lot restrans, strunit de iscusitul Owen Coyle, un ex-atacant cu o selectie pentru Irlanda si rodat in fotbalul scotian. A fost lunea reinnodarii unui basm de 127 ani. Ce n-a reusit in ianuarie, cand, dupa ce era invinsa de Spurs la Londra cu 4-1, a “intors” incredibil in returul semifinalei de pe Turf Moor la 3-0, scor insa insuficient pentru accederea in finala datorita neaplicarii in Cupa Ligii a regulii golului in plus marcat in deplasare, ulterior fiind impunsa in minutul 117 din prelungiri, Burnleyul lui Owen Coyle a izbutit in schimb absolut pe merit in mai. Nu doar ca a ajuns pe Wembley, ci si in Premier League. Iar scepticii ar fi bine sa noteze parcursul lui Burnley pana in semifinala de 3-0 cu Tottenham… 1-0 pe Turf Moor cu Fulham, locul 7, 2-0 cu Arsenal, locul 4, plus un 1-1 si calificare la penaltyuri pe Stamford Bridge, acasa la Chelsea…  Sa vina Blackburn!

Ziua 151. Reprosuri, marsuri si inca o finala

Mai 22, 2009

Nu cred ca am mai auzit din gura unui antrenor sa fie impacat cu dezertarea din tribune a suporterilor echipei sale inaintea fluierului de final. Am mai scris pe marginea acestui subiect, opinand ca fanii de moda noua ai Arsenalului sunt rasfatati si de vreme buna… Mai mult, li s-a si dat apa la moara celor care s-au grabit recent spre gurile de iesire din Emirates Stadium, insusi managerul Arsene Wenger declarand ca spectatorii sunt liberi sa paraseasca arena cand cred de cuviinta.

Cat se poate de adevarat ca nimic nu-i poate tine cu forta. Insa fanii n-au intors spatele „Tunarilor” din perversitate, ci pentru ca nu le-a priit ce-au vazut. Lui Wenger ar fi trebuit sa-i pese la culme ca multi au luat-o la pas, si nu sa le accepte optiunea, incuviintare cu care o fi vrut poate sa le sugereze politicos ca daca nu le place Arsenalul in versiunea 2008-2009 sunt liberi sa cedeze locul altor amatori de bilete pe Emirates.

La putine zile dupa ce sute, poate chiar mii, de fani ai Arsenalului au catat spre iesiri in esecurile acasa cu Man United si Chelsea, Sky Sports a dat o raita prin preajma Emirates, pentru a lua pulsul fanilor. Trei dintre ei, care nu vom stii daca au fost alesi pe spranceana ori reprezinta un esantion semnificativ, si-au declarat suportul absolut pentru managerul francez al clubului. „Este un geniu”, a spus unul dintre suporteri, subliniind ca „Tunarii” ar trebui sa-l tina cu orice pret, nepermitandu-si luxul de a pierde un asemenea conducator de osti.

Respectivul fie traieste pe alta planeta, fie refuza realitatea, fie este un naiv incurabil. De ce? E simplu… In anul 2004, cand Arsenal cucerea ultimul ei titlu, cu 26 de succese, 12 remize si fara nici un esec, 11 puncte o desparteau in frunte de urmaritoarea Chelsea si 15 de Man United. „Tunarii” se impuneau cu o recolta de 90 de puncte…

Au trecut de-atunci cinci ani si esecurile categorice pe teren propriu in fata respectivelor urmaritoare sugereaza o semnificativa rasturnare de forte. Acum Arsenal asteapta ultima etapa la 18 puncte in urma campioanei lui Sir Alex Ferguson si, mai mult, n-a dormit linistita pana de curand nici macar in privinta prinderii locului 4, slabiciunile putand fi puse si pe seama recoltei subtiri a „tunarilor” echipei, Adebayor, cu doar 10 reusite in Premier League, si van Persie si Bendtner, cu cate 9. Comparativ cu forta ofensiva a trupelor de pe podium, care propun macar doi marcatori intre cei cu cel putin 12 goluri, „Tunarii” au ochit in gol.

Mai alarmant insa pentru fanii ce paraseau in graba tribunele de pe Emirates este faptul ca pierderea trenei in lupta pentru putere a devenit o realitate a ultimilor ani, nefiind doar o simpla scapare sezoniera. Astfel, dupa ce in 2005 Arsenal a tinut cat de cat piept, rolurile inversandu-se si Chelsea rapindu-i coronita cu un avans de 12 puncte, in ciuda celor 87 de goluri pe care le marcase, „Tunarii” au alunecat mai apoi la coada „careului de asi”.

In 2006, cu doar 67 de puncte si 68 de goluri marcate, Arsenal a ramas la 24 de puncte in urma lui Chelsea si la 16 de Man United. In 2007, la 21 puncte de „Diavolii rosii” respectiv la 15 de Chelsea, recolta sa fiind aproape identica: 68 puncte, 65 goluri.

Ceva mai bine doar anul trecut… Locul 3, cu 83 de puncte, gratie unui finish in tromba, in care s-a apropiat la doua lungimi de barca de Chelsea si la 4 de United. Dar, pentru a treia oara in ultimele 4 editii, Arsenal n-a strans grozav de multe puncte si a ramas serios in urma podiumului.

La aceasta stare de fapt, Wenger replica taios ca fanii sunt liberi sa plece de la stadion cand vor iar alti suporteri il vad drept geniu. Din aceste crampeie ale relatiei antrenor – sustinatori, s-ar parea ca mariajul e solid. Iar numerosii suporteri loiali lui Wenger si politicii sale au amenintat cu un mars de sustinere al antrenorului, drept raspuns la dubiile planand asupra francezului in acest nefast final de sezon. Nimic rau in a-si arata solidaritatea cu un tehnician care a redimensionat in ultimul deceniu Arsenalul, fiind un gest mai mult decat laudabil sa-si arate simpatia fata de francezul luat usor la intrebari, insa cat de realist e acest demers? Pot fanii vedea limpede intr-un glob de cristal revenirea Arsenalului la zilele de glorie cu titluri la activ?

Un lucru e cert. Ca atat Wenger cat si fanii simpatizanti au exagerat cand si-au dat un respiro. Pot sa plece linistiti, cand vor. Si e un geniu. Intr-adevar, e genial sa strangi jucatori de talent din toata lumea si sa cedezi la carma lor in jocuri succesive acasa. Unu – trei, unu – patru. Daca i s-ar fi intamplat unui antrenor periclitat, din zona retrogradarii, ar fi fost „asasinat” pentru asemenea secventa nefericita…

Iar daca inghit asemenea rezultate, iubitorii alb-rosului ar putea da navala la coada si pentru a-si procura trusourile de deplasare pentru editia 2009-2010, abia lansate pe piata. Sunt albastre cu foarte fine dungi verticale albe, ceva aducand cu unul al lui Chelsea de-acum cam doua decenii. Pana si albastrul aduce pe undeva tocmai cu acel… albastru. Unde mai pui ca e la 40 lire sterline? Deloc putin, fiind vorba de un tricou de deplasare. Si apropo… Va fi oare folosit pe… Stamford Bridge?

Ce-a mai sarit in ochi in acest final de sezon? Reprosurile mai mult decat verbale, ba chiar fizice, cu impinsaturi si o fata sugerand ca era gata sa muste, aruncate de Jamie Carragher colegului sau de linie de la Liverpool, Arbeloa. Ibericul ramasese „interzis” la o faza din care West Brom ar fi putut inscrie iar Carragher n-a intarziat sa-i faca observatie. Iesirea sa ar putea fi pusa pe seama frustrarii ca in ziua precedenta Manchester United confirmase ceea ce era de asteptat, cucerirea titlului, si asta in detrimentul unor „Cormorani” ce fusesera la sefie de Anul Nou si care mai sperasera la ceva pana si recent, in urma cu cateva etape. Sa castigam noi cu 4-1 pe Old Trafford si sa ne vedem din nou vaduviti, si-o fi zis bietul Carragher…

Insa incidentul s-a derulat intr-un joc care practic nu mai conta. Cu o zi inainte, United devenise campioana. Visul lui Liverpool tocmai fusese pus din nou la conservat, pentru macar inca un an. S-ar putea spune ca darzenia lui Carragher de a lua in serios fiecare faza a jocului, intr-o penultima etapa ramasa fara rost pentru probabila vicecampioana, este mai mult decat admirabila, insa agresivitatea sa a fost de speriat. In fond, era vorba de un coechipier, si el „daramat” la finele unui sezon in timpul cariua sperase la altceva. Greselile sunt omenesti iar Carragher – surpriza, surpriza! – nu era nici macar capitan.

O fi vrut englezul sa-si impuna autoritatea de localnic fidel rosului pe un final de sezon cand, in conditiile despartirii de Hyypia, din vechea garda, ar putea si mai mult sa le creasca profilul „flamanzilor” de succes Agger si Skrtel? Nu de alta dar Carragher a mai evoluat pe dreapta, postul lui Arbeloa, pe la inceputuri. Departe de mine, Doamne fereste, sa sugerez ceva, dar prea s-a dat la el. Si un repros verbal ar fi fost putin exagerat, in contextul disputei academice, si cu Liverpool distantata la 2-0, dar asa, chiar ca a fost prea de tot. Ce-o fi gandit managerul conational al lui Arbeloa? Oricat s-ar crede ca in zilele noastre, cu loturi multinationale si estomparea identitatilor nationale, toti sunt egali si in aceeasi linie, totusi, spaniolul la spaniol s-ar putea sa traga.

Carragher o crede ca sunt straini mai putin devotati spiritului locului dar e destul de greu sa-i pretinzi unui jucator venit din alta tara, din alta cultura fotbalistica, sa „simta” pentru club aidoma tie, localnic nascut in respectivul oras si probabil visand de mic sa joci in rosu. Numiti-l pe Arbeloa mercenar dar si pe Carragher dus cu pluta. Dar acesta e spiritul bulldogului. Greu de vazut o asemenea iesire din partea unui iberic, la adresa unui insular. Sau ma insel?

Oricum, iesirea dura a lui Carragher a tinut chiar prima pagina a unui prestigios supliment de sport iar pe tema Wenger – fani Arsenal s-a pedalat suficient in presa engleza. Mult mai putin s-a scris de un alt eveniment care ar fi meritat o mai ampla avancronica. Cu litere mici, ora de incepere, 20, si difuzorul transmisiei in direct. Atat despre mansa tur a finalei Cupei Angliei pentru tineret, dintre Arsenal si Liverpool. S-au expus cu lux de amanunte faptele controversate din taberele seniorilor celor doua mari cluburi. S-a trecut prea usor cu vederea peste reusita pepinierelor lor. Anul trecut, Man City si Chelsea se duelau in finala. Iata ca Arsenal si Liverpool le-au detronat iar acest fapt ar putea sclipi la reverul lui Wenger. Iata un fapt intr-adevar remarcabil, ce reconfirma ochiul sau pentru „nou”, filierele sale de acaparare de „manji”.

Daca as fi fost in locul francezului, cand a fost foarte recent ofuscat si de asocierea numelui lui Silvestre de cuvantul geriatrie, atac venit din partea actionarilor clubului si scos la inaintare de presa, as fi raspuns refeindu-ma la banda rulanta juvenila a Arsenalului. In finala FA Youth Cup! Reusita cu care ar fi dezamorsat „bomba” legata de Silvestre. Dar zdrobsindu-se ca la lipsa de respect nu are cum sa raspunda decat cu aceeasi placa, de a nu avea respect, Wenger a aratat din nou ca nu sufera de fapt sa fie „atacat”, sa-i fie puse la intrebare deciziile. Aparandu-l pe Silvestre nu pentru faptul ca e francez ci doar pentru ca il considera drept un jucator ca oricare altul, indiferent de varsta, Wenger practic s-a autoaparat. In fond, anul trecut, managerul isi imagina „acoperirea” si intarirea defensivei prin cooptarea unui fundas spre final de cariera, cap limpede si cu sezoane bune in spinare la United.

Doar faptul ca Ferguson i l-a cedat si ar fi trebuit sa-l puna pe ganduri pe francez. Dar poate tocmai aici se vede cat de limpede ocosenia alsacului, de a fi estimat ca ar mai putea „scoate” din Silvestre nebanuite resurse pe care Ferguson nu le-ar mai fi detectat. Imaginati-va ca scotianul stia foarte bine, dupa ani de lucru cu Mikael Silvestre, potentialul fundasului. Nu l-a dat de bun. Iar Wenger chiar ca a luat intr-o trupa tanara un jucator trecut, care nu mai cadra. Dintre atatea optiuni de a da consistenta experientei lotului sau, Wenger a ales cat se poate de nefericit si dintr-o sursa stravezie in privinta potentialului real al transferatului. Adevarul supara si chit ca e nerespectuos, cum s-a referit Wenger la etichetarea lui Silvestre drept de geriatrie, are acoperire. Pe cand Wenger, aparandu-si cooptatul, nu doar a marit semnele de intrebare in privinta clarviziunii, alegerilor sale si chiar a diplomatiei conversationale, dar si-o fi facut si unul – doi inamici in plus, intre acei atacatori poate la fel de „intepati” cand e sa le fie pusa sub lupa egocentrismul…

Lasati garda jos fratilor si desfatati-va cu generatia viitorului. Voi reveni, despre Arsenal – Liverpool, un derby demn de FA Youth Cup Final. „Tunarii” sunt asadar salvati in acest sezon nu doar de fotbalistele „Tunarite”, ci si de tineret.

Ziua 138. Peste 27.000 pe Wembley

Mai 11, 2009

Noroc ca nu doar alde Chelsea joaca finale pe Wembley. In weekend, a fost randul “buturugilor mici” Stevenage Borough si York City, cu ocazia epilogului celei de-a 40-a editii a competitiei knock-out F.A. Trophy. V-ati putea intreba pe buna dreptate ce trofeu o mai fi si asta si cine sunt necunoscutele finaliste.

Ei bine, cititi mai departe, afland ca ultimul act din 2007, la revenirea pe Wembley, si castigat tocmai de Stevenage, 3-2 cu Kidderminster Harriers, a strans un numar record al competitiei de 53.262 spectatori, respectiv ca sponsorul Carlsberg, un nume sonor, remunereaza finalistele cu 50.000 respectiv 25.000 lire sterline. Iar daca adaugam sumele incasate la fiecare calificare, aceste cluburi semiprofesioniste si-au rotunjit binisor bugetele subtirele.

F.A. Trophy, conceputa in 1905 pentru a aduce laolalta grupari din Anglia si de peste Atlantic, din SUA si Canada, dar care nu s-a materializat, a pornit finalmente la drum in 1969, ca o alternativa pentru formatiile semiprofesioniste de a ajunge intr-o buna zi pe Wembley. Acestea, evoluand in ligile 5-8, si anume Football Conference, Southern League, Isthmian League si Northern Premier League, n-ar fi prins trenul marii arene in F.A. Cup, Cupa Angliei, si nici n-aveau drept de participare, datorita remunerarii partiale a jucatorilor, in F.A. Amateur Cup, rezervata doar trupelor de amatori. Intre ciocan si nicovala, s-au reunit in F.A. Trophy, care, paradoxal, dupa desfiintarea mai sus pomenitei cupe, le-a absorbit si pe amatoare. De aici si explicatia pentru cele 258 cluburi inscrise in aceasta editie…

Din start, de la prima finala, Macclesfield Town – Telford 2-0, in 1970, F.A. Trophy a fost populara in randul fanilor echipelor mici, atunci strangandu-se 28.000 oameni pe Wembley. Apoi, unele cluburi au tinut dinadins sa-si apere cu succes cucerirea, cum s-a intamplat cu Scarborough in 1977 si Woking in 1995. Triumfuri obscure pentru cei din fotbalul “mare” dar uriase pentru cele doua formatii, cu recordul de 3 victorii in F.A. Trophy, mai ales in conditiile in care ele intre timp s-au… desfiintat.

Iar asa cum Clive Walker, un ex-profesionist cu peste 500 jocuri, s-a impus atunci la carma lui Woking, tot asa si-a cladit un nume si astazi reputatul Martin O’Neill, dublu castigator in F.A. Trophy cu Wycombe Wanderers, mai intai in ’91, 2-1 contra lui Kidderminster, in fata a 34.842 spectatori. Putin?

Sambata, Stevenage, castigatoarea din 2007 si candva egala lui Newcastle United in Cupa Angliei, in direct pe Sky Sports, a dat de o debutanta intr-o finala de F.A. Trophy, York City, si asta pentru ca “Preotii”, mai mereu intre profesionisti, n-au prea avut de-a face, pana de curand, cu liga a cincea. A fost carnaval, prezenta pe Wembley fiind nepretuita pentru fani. Biletele, intre 20 si 40 de lire, li s-au parut chiar ieftine…

Iar Stevenage Borough, odata si pierzatoare in finala, a avut de surmontat socul psihic al eliminarii, cu 5 zile inainte, din semifinala play-off de accedere in ultima liga profesionista, a patra. La Cambridge, dupa 3-1 in tur, Stevenage a cedat cu 2-0 si a intrat in prelungiri, unde a capitulat: 3-0.

Alta semifinala, pentru a ajunge pe Wembley in F.A. Trophy, si-o adjudecase in minutele de prelungire prin Peter Vincenti, taman in dauna invingatoarei din 2008, Ebsfleet Town, trupa avand drept conducatori… toti fanii echipei, si unde s-a crezut – pana la un moment dat – ca suporterii pot alcatui si primul “11”, prin propuneri pe internet.

Finala intre trupele de liga a cincea, o fruntasa, din Stevenage, si o codasa, din York, s-a incheiat cu 2-0, capitanul Morison, cu al 32-lea gol stagional, si Boylan, marcand pentru favorita in minutele 69 si 90. Iar pentru ca povestea sa fie si mai frumoasa, imaginati-va ca Morison marca si golul de 3-2, in minutul 87 al finalei victorioase din urma cu doi ani!

Intr-adevar, macar pentru o sambata de mai, afisul unei finale pe Wembley a fost tinut de altii. Everton si Chelsea sa mai astepte, si-au zis probabil cei 27,190 spectatori la Stevenage 2 – York 0…

Ziua 34. E sambata de Cupa

Ianuarie 28, 2009

Cand e o zi de Cupa Angliei, pentru multi englezi parca ar fi dimineata de Craciun. Nu se reped sub brad, sa rastoarne ciorapelul rosu cu portocala la degetele, ci in gari, sa prinda trenul spre o destinatie pe nume speranta. Farmecul inegalabil al Cupei. O nesfarsita poveste de dragoste, tinand din 1871.

E sambata grosului jocurilor din 16-imile de finala. Torquay United, o non-profesionista, joaca bine, rateaza urias, iar Coventry City o taxeaza. Indescriptibila atmosfera surprinsa de camera de filmat, dupa joc, in vestiarul „buturugii mici”. Fete plecate spre ciorapei. Kettering Town, alta amatoare, joaca la fel de avantat, o egaleaza de doua ori pe Fulham, descinsa din Londra si Premier League, dar capoteaza in minutele 88 si 89. 2-4. Cruzime. Pe tricourile lui Kettering sponsor e Palestine. Da, chiar asa. Eliminata. Si exemple de surprize dezamorsate ar mai fi…

Doar „lebedele” din Swansea, galeza lui Roberto Martinez, au confirmat ce unora la spunea mirosul ca detinatoarea trofeului, Portsmouth, nu mai e cu Tony Adams „Pompey” cea a lui Harry Redknapp. 2-0 in deplasare.

Dar surpriza… neplacuta a explodat in nord-estul tarii, la un meci la prima vedere trecut cu vederea, intre nou-promovata in Premier League Hull City si Millwall Londra, finalista din 2004 a F.A. Cup, si pe-atunci si-acum in liga a treia. Prin zona respectiva, la estuarul lui Humber la Marea Nordului, recesiunea pare a bantui mai tare decat in restul insulei, vapoarele nemaiancorand de cand cu subtierea cererii si a comertului. Iar echipe din centrul sau nordul insulei, nu neaparat de prim rang, cand coboara in Londra sunt insotite de fani carora le mai vine uneori ideea sa strige celor din capitala ca „sunteti un oras de bombers”. Si ar mai fi un titlu de album muzical, al celor de la Housemartins, „London 0 – Hull 4”. Dar niciunul din aceste aspecte ori alte consideratii metafizice n-au influentat evenimentele de pe Kingston Communications Stadium din Hull.

Si anul trecut in turul IV, unei celule dure a fanilor lui Millwall, naravasi nevoie mare peste ani, li se nazarise s-o faca lata in deplasarea la Coventry. S-a lasat cu scantei. Consecventi, indivizii au ales si 16-imile din 2009 drept jocul anului in materie de scandal. Unul pe sezon. Pastreaza traditia. Zona de segregare intre sectiunile de suporteri a fost asaltata, s-a aruncat cu scaune si tot ce a cazut la mana sau a tasnit de sub cerebel pana la gura. Ura, invective, degete amenintatoare, aratatoare ori in sus, arestari, „un pas cu 10 ani inapoi”, conform estimarilor fortelor de ordine. Fata urata a candva huliganismului fotbalului englez si-a aratat din nou coltii.

O data mi-a fost dat sa-i vad desfasurandu-se, odata ce s-au urcat in metrou la statia London Bridge, intorcandu-se in „patria lor” din Millwall. Agresivitatea plutea in aer si capetele calatorilor se aplecau. Si nici pe departe nu aduceau cu aripa dura. Erau copii nereusite.

Hull s-a calificat, 2-0, iar punctul pe i la pus noul recordman al golurilor marcate de-a lungul timpului pentru Millwall, Neil Harris. „Intotdeauna arbitrii tin partea celui mai tare, de regula din Premier League. A fost extraordinar de dezamagitor”. Asa-i viata. Arbitraj prost, atmosfera tensionata in tribune. In turul precedent, marcand contra lui Crewe Alexandra intr-un 3-2 pe 13 ianuarie, in rejucarea din deplasare, Neil Harris il detrona pe Teddy Sheringham, devenind noul golgeter all-time al „Leilor” din Millwall: 112 reusite.

Stim cine a fost Sheringham. Colegul lui Dumitrescu la Spurs, marcatorul finalei de Champions League de pe Camp Nou: 2-1 United pe final, de la 1-0 pentru Bayern. Pe Sheringham l-a detronat anonimul Harris. Care in 20 ianuarie 2007, abia intors la Millwall dupa o ratacire in urma unor precedenti 6 ani buni cu „Leii”, a marcat al 94-lea gol in campionat pentru est-londonezi, cu unul mai mult decat ex-recordmanul si la acel capitol Sheringham. Cu vulpoiul ajuns in tricoul Angliei, Millwall a si promovat in prima liga. Cu Harris, trage la promovare. Iar Harris trage nadejde ca tratamentul cancerului testicular sa dea rezultate.

Millwall cu cortul. Mill inseamna moara iar Wall, zid. In secolele XVII si XVIII, pe digul pajistii joase din vestul Insulei Cainilor, un ac de par al Tamisei, in estul Londrei, semete mori de vant tineau uscat solul. De acolo se trage numele de Millwall. Pe acele locuri, in umbra acum zgarie-norilor din Canary Wharf, Millwall Park creaza confuzie. Caci Millwall nu mai joaca in partile locului, ci a sarit parleazul, pe malul sudic, la New Cross, in 1910. Fusese fondat in 1885 pe langa fabrica de conserve Morton, a unui scotian, in plina zona industriala si de docuri. Pe-acolo Brunel pusese osiile locomotivei pionierei cai ferate Great Eastern, in 1859. Dar Millwallul de azi a crescut pe malul sudic, tot acolo, in est. Intre depozite si fabricute, la The Den. Care in deceniul trecut a pasit de pe-un picior pe altul, la The New Den. Un stadion modern dar naravurile au ramas aceleasi, chiar daca la nivel minoritar. Millwall are o patalama de problematica datorita unor celule dure si, cu toate documentele de calatorie confiscate si consemnul la domiciliu al instigatorilor inaintea unor turnee finale ori deplasari ale Angliei, insii tot mai rabufnesc.

Millwall a fost eliminata in sambata de Cupa. Va ajunge la anul in sambata turului patru?