Posts Tagged ‘socialism’

Timişoara desfiinţată, nu Clujul campion: un ultim surâs pentru CFR

iunie 29, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID, editorialul din Fotbal vest, am pomenit de abandonul din <B> al feroviarilor timişoreni, cândva vicecampioni ai ţării, dar acum dispăruţi într-un acelaşi sezon în care omologii vişinii din Cluj-Napoca, CFR din KVSC după Marea Unire, şi-au recâştigat titlul naţional… Iar cu trupa de la Gara Mare se risipesc şi venerabilii ei fani. Au mai ramas doar amintirile.

Am pierdut primul gol al Mondialului. N-am văzut reuşita lui Tshabalala împotriva Mexicului, întorcându-mi capul la o conversaţie despre „oile noastre”, despre Poli şi CFR. În fond, divizia din care feroviarii timişoreni au aruncat prosopul avea să tragă cortina abia într-a doua zi de meciuri din Africa de Sud. O altă dovadă, dacă mai era nevoie de vreuna, că fotbalul ferefisto-lepefist n-are nici un Dumnezeu, nici o treaba, nici un cadru, nici o limită…

De la Cici Manolache continuându-şi cariera în Congoul african, discuţia a sărit la Lone Nedelcu şi a poposit în curtea arenei de la Gara Mare. Desigur, s-a vorbit mai ales de acele mai candide alte vremuri când până şi aranjamentele erau mai „naturale” şi se făceau „pe două lăzi de bere”. Rememoram anii când „majoritatea jucătorilor soseau în Timişoara ca studenţi la Poli şi abia apoi erau cedaţi ca angajaţi la C.F.R.” Aceasta era ordinea ierarhică a fotbalului local.

Pe-atunci, mama lui Iosif Kiss nu pierdea nici un meci al vişiniilor, la Gara Mare şi în orice deplasare: „În majoritatea sezoanelor CFR mergea la cam aceleaşi echipe de B dar când a retrogradat, mama a ajuns după echipă şi pe la Corabia, Calafat şi Câmpulung Muscel, într-una din cele 4 serii de C. Nu erau multe din zona noastră de B în liga a treia…”

Anii au trecut dar flacăra arzând pentru fotbal nu s-a stins, doamna Kiss urmărind fenomenul în întregul său în ciuda imploziei de la Gara Mare. A vizionat finala Cupei României, CFR Cluj – FC Vaslui, decisă la lovituri de departajare, s-a bucurat nespus la succesul celorlalţi feroviari, şi a plecat dintre noi în somn, în acea noapte, cu „zâmbetul pe buze”. 81 de ani trăiţi în mare parte conectată intens la pasiunea pentru fotbal. Şi pentru CFR-ul timişorean fondat în 1933…

Ascultându-l pe Iosif Kiss, am mai înţeles încă o dată că simplitatea fermecătoare a jocului, a „tribului fotbalului”, s-a pierdut iremediabil, mai ales în România. Într-o familie cu inima vişinie, „tata nu era nici sponsor, nici conducător la club, nici om de fotbal, ci pur şi simplu ceferist. Ţinea cu băieţii. După meciuri ne strângeam pe Corso la Palace, la fiul lui Androvici, cu Reiter, cu Csiki Bacsi, mai venea şi ziaristul Hârşova de la Drapelul Roşu, şi discutam fazele jocului.”

Tatăl său, director la DCA, a ajutat cum a putut echipa, dintr-o postură în care, în zilele noastre, „oameni de fotbal” infiltraţi interesat în fenomen îşi atrag capital social, economic şi etichete gen „sponsor principal”. Altădată, simpatizanţii ajutau dezinteresat pentru că erau adevăraţi pătimaşi suporteri. „Dar n-a mai rămas nimic din nucleul vechilor ceferişti. Sunt bătrâni iar mulţi au murit. Erau mari fani. Stăteau grupaţi, în stânga şi-n dreapta tribunei principale, şi sufereau pentru echipă. Erau ceferişti, nici măcar Leoparzi, cum i-am văzut porecliţi peste ani în revistă”.

„Atunci se tăiau nişte porci pentru înţelegeri şi se aranja şi pe simpatii”. Boemia parcă inocentă a altor vremuri a fost mitraliată însă de „actuala mafie atotcuprinzătoare. Are multe tentacule, pe piaţa pariurilor sau de exemplu a agenţilor de jucători. Păi cât rău n-au făcut fotbalului românesc fraţii Becali! Nişte securişti… Mari probleme şi cu arbitrii…” Chiar aşa… Vizionăm Mondialul şi ne amintim de un Nicolae Rainea ori Ioan Igna.

Dar cum de-am ajuns să lipsim cu desăvârşire!? Noi, strălucitorii… Păi deloc de mirare, cauză şi efect, un declin previzibil, şi o vorbă înţeleaptă. Peştele de la cap se împute. „Şi pe-atunci exista o reţea incluzând echipe aservite iar unul ca Pădureanu îţi aranja cu un telefon ploile, aproape indiferent de meci, chiar dacă nu era implicat clubul lui. Din acel sistem s-a ridicat Mitică, atât de influent până şi azi încât la zbârnâitul telefonului stau drepţi chiar şi cei care nu-l plac” a mai spus Iosif Kiss.

Un fotbal controlat şi dirijat înainte de 1989 a devenit în zilele noastre o maşină de spălat bani. Motivaţia e alta dar jocul e un acelaşi paravan pentru putere şi influenţă. „Acele cluburi din sistemul socialist, fiinţând pe lângă fabrici, existau ca principiu şi pentru o angajare, pentru o carte de muncă şi vechime.” Odată unităţile de producţie sacrificate voit în favoarea multinaţionalelor într-o lume reorientată tot mai mult şi mai mult spre industriile de servicii sau eventual a altor tehnologii avansate, şi cluburile tipice din ceauşism au sucombat în favoarea celor ale „miliardarilor de carton”. 

Căderea producţiei manufacturiere stă paradoxal la baza prăbuşirii şi a fotbalului dintr-un oraş predominant universitar ca Timişoara, tot aşa cum şi şcolile superioare în sine au fost private de fondurile de cercetare încasate în alţi ani de la fabrici „în foc continuu”. Industrializată forţat în perioada socialistă, capitala Banatului a avut suficiente cluburi pe lângă întreprinderi, în B şi C, care şi-au pierdut recent borcanul cu miere. UMT şi Electrica ar fi exemplele proeminente.

Dar CFR? Într-o cauzalitate mai complexă, pe de-o parte alb-vişiniii au plătit tribut ineficienţei unui minister aproape în stare de avarie, dovada fiind că şi campioana ceferistă clujeană a prosperat nu din proptele MT ci pe banii unor infiltraţi care i-au păstrat doar numele, însă a avut şi „ghinionul” locaţiei arenei de la Gara Mare într-o zonă prea centrală a oraşului pentru a nu stârni majore lupte de interese, într-o perioadă influenţată şi de sforăriile dezvoltatorilor imobiliari, într-o mai mică măsură resimţind şi scurtcircuitul polist.

Fără îndoială, cum îşi aminteşte şi Iosif Kiss, Poli şi CFR au fost mai ales rivale: „Şi când am promovat neaşteptat în <A>, în 1970, cu acel ultim joc asigurat, la Gara Mare tot se strângeau doar vreo 12.000 oameni, dintre care destui erau poliştii ce huiduiau CFR-ul, studenţi miştocari. Timişoara nu s-a raliat cu CFR-ul, deşi Poli rămăsese în <B>. Dar nici ceferiştii sadea nu ţineau cu Poli.”

Însă diferenţa de divizii, menţinând doar o rivalitate locală dar nu şi reală, a ţintuit-o pe CFR nu doar în inferioritate faţă de alb-violeţi ci şi într-o oarecare vasalitate deşi, la urma urmei, ca palmares, Poli n-a fost vreodată vicecampioană a României, o performanţă atinsă la Gara Mare. Iar vasalitatea a indus o oarecare intercorelare, cu feroviarii preluând jucători cerniţi de sita polistă şi cu iubirea alb-violetă a Banatului racolând crema vişinie. Un Surdan, un Chimiuc, un Cotec.

Ei bine, să fie oare doar o simplă coincidenţă că mai micile cluburi timişorene s-au afundat nu doar pe seama derapajului industriei ci şi în urma pierderii busolei de către o Poli înfundată pe la Bragadiru? Fotbalul timişorean al ultimelor decenii a existat ideologic prin şi pentru Poli, a pompat mai toate resursele logistice, strategice şi sufleteşti în utopia unei înălţări alb-violete, şi a suferit in corpore la rătăcirea „fratelui mai mare”, cu efecte devastatoare pentru „vasale”. Chit că erau mai degrabă înghiontite şi dezavantajate pe piaţa transferurilor de Poli, celelalte cluburi locale au dus-o şi pe principiul agrar că dacă nu curge, atunci picură. De la Poli.

Astăzi, Timişoara a rămas şi fără Poli, şi minte cu armuri cu vizieră, pe cal, sub numele F.C., iar restul e praf. Fără reprezentare în B şi C, cu CFR-ul retras şi bătrânii fani risipiţi sau luând în ceruri amintirea unor deplasări la Corabia după un ultim surâs smuls de CFR-ul deturnat al altora. Care măcar l-au deturnat bine, direct la titlu şi cu Cupa în poală…

Ziua 111. Oua rosii sau 188 de mingi?

aprilie 11, 2009

E duminica de Pasti in rit protestant, Easter Sunday, dar tot pare ca oricare alta. De ce?

Daca folosesti telecomanda, pe un anumit canal nu sunt iepurasi si oua rosii de Pasti, ci o minge disputata de 22 de jucatori. Manchester City – Fulham, in transmisiune directa, din Premier League. Unii pot spune ca sunt carcotas si ca jocul are loc tocmai in duminica de Pasti doar pentru ca „albastrii” lui Mark Hughes evoluasera joi seara in Cupa UEFA, la Hamburg. Drept e… Obiceiul e ca un club implicat in joile competitiei intercluburi numarul doi sa evolueze in campionat duminica.

Dar ce parere aveti de programarea unui alt joc din Premier League, Aston Villa – Everton, in aceeasi duminica de Pasti? De la ora doua. Cluburile din Birmingham si Liverpool au fost eliminate din Cupa UEFA, asadar scuza cu oboseala de joi seara nu sta in picioare. In schimb Villa si Everton, pe langa ca au o larga baza de sustinatori, probabil in mare parte barbati cu neveste si copii, impartasesc recordul absolut de intalniri directe in primul esalon al fotbalului englez. De Easter Sunday, pe Villa Park, cele doua si-au dat mana pentru a 188-a oara dar, retineti, pentru prima data in istorie in Duminica Mare. Ei, ce mai premiera onorabila!?! Daca si cel mai consistent si longeviv duel, dovada a traditiei jocului in insula, a sucombat programarilor televizate care n-au Dumnezeu, nu ciocnesc oua de Pasti si se jura ca nu fura dar le prindem sistematic cu reclame la clio, gillette sau aiurea in gura, atunci putem spune ca spiritualitatea e in intuneric, Lumina fiind rapita de publicitate si audio-vizualul insidios cu foamea sa de rating. Cand si de unde sa se mai ia Lumina, daca si cel mai venerabil duel cade in capcana televizarii tocmai in Duminica de Pasti, ca niciodata pana acum? Vai de Lume. Si cand te gandesti ca tocmai Everton e unicul club din fotbalul profesionist al Albionului care inca are o biserica pe amplasamentul stadionului sau Goodison Park, in coltul dintre doua tribune. O ajunge si aceasta capela o sala de jocuri de noroc, sediu de pariuri sau alta gogomanie similara… Ii spun capela asezamantului de cult de la englezismul chapel, care se refera la cladirea in sine. Asta pe cand church, care eronat e luata drept constructia adapostind lacasul religios, se refera la enoriasi. Church e congregatia semenilor ce trec pragul capelei.

Oricum, astept cu interes calendarul competitional pe 2009-2010. Poate, poate un Everton – Tottenham sa zicem in Ziua de Craciun, pe Sky Sports ori Setanta, care isi impart aceste jocuri de Pasti de la Manchester si Birmingham, in pauza cu oameni de zapada pe lunecus cu o coca-cola in mana ori Mosi pe sanie dar nu trasa de cai ci de un 4×4, ca si-asa nu se mai vand suficiente, in ton cu predictiile, si trebuie bagate pe gat consumatorului (ne)fericit. Poate sa fie Volvo ori Tata, caci Mosul nu se va supara.

Si voi mai adauga, tot pe de alta parte, ca pe la finele anilor ’80, in duminica de Pasti, ni se gasea o ocupatie neconventionala, tovaraseasco-patriotica, de a merge din usa in usa si a colecta sticle si borcane. Nu ni se solicita ori impunea un asemenea demers intru protejarea mediului inconjurator prin reciclarea sticlei in alte zile ale anului, ci fix de Pasti. De ce? Pentru a nu fi acasa cu familia sau cu parintii la biserica. Sistemul se temea de forta credintei.

Nu ca ar mai fi ramas ceva in Albion din biserica. Numarul enoriasilor a plonjat, numarul ateilor a crescut proportional cu cel al drumurilor urmate la magazine ori centre de divertisment, in scopuri materialiste ori de ostoirea pe moment a poftelor si slabiciunilor umane. Dar societatii insulare nu doar ca i-a fost extirpat semnul crucii din suflet si simtiri, ci i s-a servit insidios cu pipeta, cu efect pe termen lung, ametitorul balsam al bucuriei senile a micului consumator fericit.

Pastele sunt acum nimic altceva decat o vaca de muls pe taramul comercialismului si al industriei de divertisment, o alta zi cu potential pentru venituri crescute din tot ce tine de aruncarea pe piata a supraproductiei mondiale, de la greble si pana la Lamborghini. In functie de moment, ambalate in desene cu iepurasi, oua si crengi inmugurite.

Fotbalul de Pasti e sacrilegiu. Fotbalul de Pasti la televizor e sacrilegiu cu reclame la nervoase pe patru roti la care te imbie fete despuiate. Invierea in varianta debila a secolului XXI. Fotbalul la televizor in varianta Premier League e reclame la care-ti trebuie secunde bune sa deduci daca e vorba de lame de ras sau bilete de avion, e bombardament de culori, sunete si comentarii in tromba, e generic al competitiei sa-ti ia fata si auzul pentru restul serii. E asurzeala metalica. Sa-ti ia mintile, nu alta. Switch off.

Si in ziua de Pasti, ca in multe altele, Orange Street e cufundata in tacere si necirculata. Pentru ca nu are cafenele ori cazinouri, cinematografe sau baruri, discoteci ori magazine cu aparate electrice de smuls fire din nas. Ci doar o biblioteca, doua intrari in aripi ale unui muzeu cu galerii si o capela. Protestanta. Steagul alb cu crucea rosie a Sfantului George flutura deasupra intrarii, in stanga careia sunt inramate doua mesaje. Nu se opreste nimeni sa le citeasca, nefiind delimitate de luminite pulsatorii sau neavand o maneta de care sa tragi si sa-ti sara in ochi BINGO, trei pe linie si finfirici scurgandu-ti-se in palma. Ori atarnate ca in vitrina accesorii de plaja. Neatractiv. Atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

Mesajele isi asteapta in tacere cititorii. Rabdatoare dar avertizand. Timpul a intrat rau de tot in sac si de la mesaje la consecinte si fapte secundele tot ticaie in dezavantajul multimii. De se opreste vreunul, cititul e doar chestie de automatism. De la a lectura si pana la a absorbi, analiza si da mai departe, e un salt ca de pe un mal unde te simti incorsetat de normele sociale si „ce-or zice ceilalti daca le-as deschide gura despre astea?”, peste hau, pe celalalt mal unde esti ridicat din genunchi si scuturat de temerile scrutinizarii semenilor. Creada ei ce-or vrea, eu gasesc ceva intelepciune in spusele astea…

In chenare sunt doua mesaje cam pe aceleasi linii. Societatea a luat-o razna, de-acum fara busola, frica de Dumnezeu si bagare de seama, si l-a maniat pe Cel de Sus. Iar decontul se apropie. Nu-ti trebuie multa desteptaciune sa simti ca vorbele de pe zidul Bisericii Congregationale Protestante din Orange Street, in spatele National Gallery din Trafalgar Square, nu sunt fara noima. E ceva profund si inaltator in acele locuri. Lipita de biserica este Biblioteca din Westminster, candva acoperis pentru Sir Isaac Newton si unde minti luminate, prieteni de-ai sai, isi impartaseau cunostintele si ardoarea descoperirilor. Hailey, Swift, Wren, Addison…

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Biserica e stana de piatra. Mesajul mut de la intrare e pentru cine are ochi sa vada...

Nu e un loc ca oricare altul. Nu e o duminica aidoma multor altora. E un loc incarcat de istoria scrisa de inaintasi fara a caror contributie am fi fost mai saraci din toate punctele de vedere. Vizionari ca ei schimba inraurirea lucrurilor. Si sunt niste Pasti cand detectam surd, dar detectam, ca micutii „corigenti” la purtare ar putea fi inregimentati in campusuri care te duc cu gandul la cravata rosie in vant si papornita de  colectat sticle si borcane duminica la zece, de Pasti. Iar duminica sa fie adunati ciorchine in fata ultrasonicului megaecran cu un meci de fotbal impaiat cu reclame la grandtheftauto sau alte inventii ale noii ordini care-ti joaca festa cand e vorba de neuroni, inteligenta cognitiva, persuasiunea insidioasa si smulgerea din real inspre virtual.

Ouale rosii s-au spart unul cate unul. Fara vigilenta, oamenii au cedat cu indulgenta si placida complacere cartoane dupa cartoane de oua. N-au mai ramas multe dar mingi sunt tot mai numeroase, pe toate meridianele. Vid. Aer comprimat. Noul Dumnezeu e sugestia sa ai pedala sub talpa, volanul in mana si schimbatorul pe dreapta ori stanga, oferita in pauza jocului in iarba, cu mingea. Participa Robinho dar a tine cu ai lui e ca si cum ai simpatiza cu Thomas Cook si Nike ori cine i-o imbraca.

Pe o strada paralela, in larma si clinchete fara fum, ochi sticlosi si priviri serioase, colturoase, concentrate, pline de aere, urmaresc traiectoria basicii umflate si participarea lui Robinho. Oaaaaaaaaaaooooooo. Pe Orange Street, nici tipenie de om. I se intoarce constant spatele. Doar ignoranta i se ofera, cu varf si indesat. Omenirea n-are timp de presupuse elucubratii si n-are notiunea refuzului acceptarii realitatii.

Ceva nu pusca. Ne place viata in versiunea 2009 cu adevarat? Daca mergi pe strada si iei la ochi zece trecatori, macar noua fete sunt cel mult „masca” daca nu cu colturile buzelor in jos dar de fapt destule sunt ascunse. Ochii in pamant, ingandurarea rabufnind din toti porii, pasul cat mai mare. Nu prea pare a fi pe plac varianta 2009 spre viitor. Si-atunci ce-ar fi atat de rau in a devia de la parcursul robotic, a te opri din mers, a „pierde” 5 minute din secundele pe care ti le inchipui atat de pretioase dar de fapt goale ca basica de la picioarele lui Robinho, si a citi o alternativa la aceeasi placa „inghitita” zilnic? Nimic rau. Dar obisnuinta e cosciug de plumb.

M-am oprit, am lecturat…

Un autor necunoscut ne spune pe drept cum stam cu contul la Doamne Doamne

Un autor necunoscut ne spune pe drept, cu un avertisment profetic, cum stam cu contul la Doamne Doamne. Rau...

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

"Cat timp vei mai sta deoparte?" Pe vecie, daca are un os de ros

Nu din comoditate ci din spirit de DIY (Do It Yourself) am omis traducerea.