Posts Tagged ‘Balint’

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Reclame

In grupa cu Tunisia si Columbia

decembrie 7, 2009

In editia de marti a <Fotbal vest> am incercat sa argumentez cu date, amintind in contrast de propulsarea generatiei Luceafarul, faptul ca nereusitele peste ani ale selectionatelor de juniori si tineret ale Romaniei au dat suficiente indicii in privinta absentei “tricolorilor” si de la al treilea turneu final mondial la rand.

Ati vizionat tragerea la sorti de la Cape Town? Un bun prilej de reflectie pentru cei ramasi acasa.

Saptamanile trecute, in 15 noiembrie, s-au implinit 20 de ani de la un succes al Romaniei ce punea capat unei asteptari de exact alti 20 de ani pentru calificarea la Campionatul Mondial. De ce s-a putut atunci, in niste vremuri incomode, si nu mai nou, intr-o tara emancipata cu Maserati si elicoptere? Nu neaparat pentru ca respectivele preliminarii au fost mai abordabile, cu doar 6 jocuri in program.

Victoria “tricolorilor” cu 3-1, dubla lui Balint si Sabau intorcand rezultatul in fata Danemarcei, a fost consecinta fireasca a unei activitati mai riguroase si constante peste ani de depistare, selectie si instruire tehnico-tactica a tinerelor talente la nivelul fotbalului romanesc. In fond, Andone, Rednic si Balint, dublu marcator si la turneul final din 1990, incepeau atunci in remiza impotriva campioanei mondiale la zi Argentina, dupa ce obtinusera bronzul la categoria sub 20 de ani, cu 9 ani inainte, in Australia.

Acea a treia editie a Mondialului de tineret avea sa se constituie si in unica prezenta a Romaniei la turneul final, din 17 incercari, roadele avand sa se vada peste ani. In octombrie ’81, “cangurii” remizau 1-1 cu Brazilia, gol Dorel Zamfir, apoi bateau Coreea si Italia cu 1-0, prin reusitele lui Sertov respectiv Gabor, si treceau de Uruguay cu 2-1, gratie lui Eduard si Fisic, abia Germania Federala oprindu-i pe romani in prelungirile semifinalei. Pentru locul 3, Gabor marca unicul gol impotriva Angliei…

Peste cativa ani, in campania 1984-’85 a Campionatului European sub 19 ani, “tricolorii” reuseau unica lor clasare in frunte, in fata Cehoslovaciei, a sovieticilor si a Turciei, calificare ce-i trimitea la turneul final, risipit ce-i drept lamentabil, cu 0-3 si 0-5 in fata vest-germanilor si a Iugoslaviei.

Dar din cele doua generatii s-au gasit totusi destui recruti pentru a califica reprezentativa de seniori la Coppa del Mondo, unde, un pas inainte, s-a reusit accederea din grupe. Iar pe valul entuziast generat de experienta pozitiva din Cizma, Romania se califica pentru a doua si ultima oara, din 25 editii, la C.E. sub 19 ani, in iulie 2003, din nou irosita, fara gol marcat si o remiza, in jocuri cu Turcia, Portugalia si Ungaria.

Au fost zvacnirile timide ce au improspatat in deceniul trecut lotul de seniori calificat de trei ori la rand la Campionatul Mondial, avandu-i drept lianti intre generatii pe Petrescu, Gheorghe Popescu, Hagi si Lacatus, invingatori ai danezilor in ’89 dar si ai englezilor in ’98.

Exista asadar o legatura evidenta intre mai marea competitivitate la nivelul tineretului, reusindu-se calificarea macar intre cele mai bune opt daca nu chiar patru, exceptia fericita de la Antipozi, si roadele culese peste cativa ani de reprezentativa “mare”.

Desigur, se poate contraargumenta ca nu rezultatele tot mai slabe inregistrate in “anticamerele” seniorilor au generat copioasa alunecare de la o campanie de calificare la alta, si anume de la 29 puncte, cu golaveraj 26-7, defiland inaintea Olandei spre Euro 2008, la doar 12 puncte si 12 goluri marcate, pe locul 5, in cosmarul preliminariilor pentru Africa de Sud. Daca s-ar cauta insa alte cauze, am ajunge fara gres la aceleasi nesfarsite discutii tinand exclusiv de selectionata de seniori, ba chiar pierzandu-ne in si mai mici amanunte, legate de exemplu de varfurile de generatii, un Hagi sau Mutu, fotbalisti talentati dar nu neparat si lideri de lot de mare nadejde in orice imprejurare.

Intr-o imagine de ansamblu, o cauza fundamentala a reculului Romaniei s-ar regasi in schimb in coborarea stachetei pe scena internationala rezervata juniorilor si tineretului. Asa cum ii crestem, cu o abordare nu suta la suta a competitiilor, generand o mentalitate de invins, asa ii avem. Efectele turneului final al Campionatului European sub 21 ani, gazduit in mai 1998 de Romania, de fapt unicul din cele 17 editii la care “tricolorii” s-au aliniat, ar fi putut sa ne dea de gandit dupa 2004. De ce?

In Portugalia, junii de-altadata de la Bucuresti, Karagounis, Dellas, Goumas sau Lakis, nu mai aveau sa piarda finala, cum s-a intamplat in fata Spaniei, ci ii bateau pe lusitani la ei acasa. S-a tot amintit de influenta tacticii lui Rehhagel, dar germanul de fapt a organizat si mai bine niste greci culegand dupa 6 ani roadele inchegarii unui nucleu valoros. Romania in schimb a plecat atunci capul pe teren propriu, 1-2 cu Olanda, 0-1 dupa prelungiri cu Germania si 1-2 cu Rusia, sfarsind cu lingura de lemn, semn rau ce-si arata efectele la finele acestui deceniu.

Exact o luna mai tarziu, in 30 iunie ’98, capitanul Hagi era inlocuit in minutul 57 al optimii cu Croatia, 0-1 si eliminare ce avea sa constituie ultimul rezultat din palmaresul Romaniei la Mondial.

La vremea respectiva, scrisesem déjà in nenumarate randuri de scaderea treptata a nivelului valoric. Nu mai “produceam” la fel, tot mai putin “venea din urma”. Carcotasi!? Ei bine, in primavara, Romania se va alinia pe doua fronturi in ceea ce pretentios e denumita faza de elita la nivelurile sub 19 si sub 17 ani. De fapt, “tricolorii” au patruns cu chiu cu vai intre cele 28 tari, cu un 0-3 in fata Scotiei la “cei mari” respectiv cu un 1-4 la Chiajna al baietilor lui Florin Cheran in fata Spaniei, calificarea la turneele finale din Franta si Liechtenstein fiind asadar putin probabila. Scorurile actuale spun totul, comparativ cu salturile “cangurilor”, in ’81.

Si e bine ca Romania va gazdui in 2011 turneul final al C.E. sub 19 ani, amintindu-ne de cei 75.000 spectatori pe “23 August” si acel unic triumf din aprilie ’62, 4-1 cu Iugoslavia in finala continentala sub 18 ani, venit la 2 ani dupa ultimul act pierdut cu maghiarii, la Viena, 1-2. Roadele erau implicit culese peste ani, cand Romania ajungea in Mexic. Asadar datele problemei raman aceleasi… La baza castigarii grupelor de calificare la Mondialele din 1990, ’94 si ’98 au stat mai bunele rezultate la tineret. Fara acele fundatii, si acoperisul a tot cazut, cat de-un baraj cu Slovenia pentru 2002, apoi pe locul trei si chiar 5. Inapoi la munca, la baze.

Adversarele Romaniei din deceniul trecut sunt finaliste si in Africa de Sud. Mai putin Columbia si Tunisia. Lasati cu acestea de caruta, sa se fi intors “tricolorii” la “normal” pentru alti 20 de ani?

Cununie la 12:34 si 56 secunde, in 7 a 8-a din ’09

august 7, 2009

Un cuplu de indragostiti a spus da la ora lor exacta. 12:34’56”, pe ziua de 7 din luna a opta, in 2009. O vineri speciala. Cu cateva minute inainte, in Elvetia, si clubul fanion al Timisoarei, mandria Banatului, traia momentul sau special, de glorie, o premiera in istoria sa de aproape noua decenii, numele sau fiind extras din urna tragerii la sorti si afisat pe panoul fazei play-off a UEFA Champions League. Cununii si imperecheri.

Politehnica Timisoara, cum este denumita de BBC Sport in editia sa virtuala, in prezentarea tabloului competitional al jocurilor imediat urmatoare din UEFA Champions League, a fost asadar imperecheata cu „svabii” de pe Neckar. Faini copii, cei de la BBC, cu ceva staif de moda veche. In rest, in mass-media, iti tot sare in ochi FC Timisoara. E bine ca unii, din greseala ori omisiune, n-au inlocuit denumirea adevarata a clubului timisorean cu surogatul atribuit noilor galben-negri. Dar asta e alta poveste.

Esential e ca „Poli” s-a aflat in urna, multumita calificarii in dauna detinatoarei la zi a editiei cantec de lebada a Cupei UEFA. Saltul facut de gruparea timisoreana e urias, de la o eliminare lipsita de glorie anul trecut, din Cupa UEFA, in fata belgradenei Partizan, la o calificare in UEFA Champions League. Ascensiunea e evidenta! De la acea dezamagire cu alb-negrii din capitala Serbiei, la un loc 2 in competitia interna, ce a aruncat-o in valtoarea Ligii Campionilor. Si pentru prima data, indiferent de restul convulsiilor de la club din ultimii ani, noua conducere trebuie judecata prin prisma acestui spectaculos progres. Sa-i dam Cezarului ce i se cuvine, sa aplaudam reusita!

Marian Iancu si intregul staff de la gruparea timisoreana merita calde felicitari pentru reusita de a se fi aflat la un pas de a da piept cu alde Arsenal London sau Olympique Lyonnais. Nu e de ici, de colo. A iesit din urna VfB Stuttgart, la randul ei o finalista de Cupa UEFA. „Poli” e la 180 de minute distanta de grupele UEFA Champions League, care, cu toata gretoasa ei poleiala comercialist-publicitara, e totusi marea scena a fotbalului de club european, e taramul ravnit pentru incasarile ce pot propulsa cluburi oarecare pe orbita performantei si a succesului financiar, apanaj doar al marilor forte continentale.

Ce-a fost a fost iar acum Timisoara traieste istorie. E drept, sublim ar fi fost ca niste jucatori in alb-violet, evoluand sub numele Politehnica Timisoara, sa fi reusit eliminarea lui Shaktar Donetk. Incurcate sunt caile istoriei si asa i-a fost dat Timisoarei, ca sub alt nume si culori, cu jucatori stansi care de pe unde, sa reuseasca o performanta neatinsa in istoria precedenta a Politehnicii. Dar, cum am spus, ce-a fost e la timpul trecut. Remarcabila e metamorfoza rapida si intrarea intr-un cerc select.

Iar calificarea in dauna lui Shaktar e cu atat mai remarcabila cu cat pe cand Lucescu jubila in luna mai, la cucerirea Cupei UEFA, Timisoara nu stia cu ce antrenor va pleca in pregatiri.  Lucescu a avut cativa ani la dispozitie sa cladeasca, pe cand Ioan Ovidiu Sabau a trebuit sa struneasca de pe o zi pe alta o echipa inchegata de Uhrin Jr. si tinuta apoi in priza de Balint si inlocuitorii sai. Prin prisma acestor circumstante, reusita e aproape incredibila si tocmai de aceea toti cei de la club sunt de carat pe umeri, pe brate. Felicitari!

In alta ordine de idei, merita subliniat ca Timisoara n-ar fi avut aceasta oportunitate pe care altfel ar fi meritat-o cu prisosinta, daca nu s-ar fi intors pe Bega cele 6 puncte. Cu alte cuvinte, noroc cu decizia TAS, ce a oferit inapoi niste puncte trudite in teren dar furate cu nonsalanta de corupti de la centru. S-a dovedit inca o data, daca mai era nevoie, ca pastorii fotbalului mioritic sunt impotriva intereselor fotbalului nostru, actionand pe criterii cooperatist-clientelare. Ma intreb ce-ar fi reusit Dinamo impotriva lui Shaktar si raspunsul e lesne. Trebuie doar studiat palmaresul european asa-zis post-revolutionar al clubului din Bucuresti, pentru a ne imagina un scenariu ce, spre binele tuturora, a fost evitat. Cred c-au fost destule fete lungi la surpriza furnizata zilele trecute de Timisoara si imi vine in minte chipul lui Ionut Lupescu.   

Comparativ cu startul editiei trecute, Timisoara si-a depasit deja conditia. E ca si cum si-ar fi asezat stacheta la 5 metri si jumatate si ar fi sarit peste sase. Totul tine acum de consolidarea pozitiei atinse. Un memorabil traseu european, cu drumuri in grupele fie din Champions League, fie din Europa Cup, este bomboana de pe tort, insa cuvantul de ordine e mentinerea pozitiei arvunite in competitia interna, cu drept de calificare in UEFA Champions League, atat de ravnita de rivale de la centru si ale lor sustinatori printre conducatorii federali partizani. Caci din prinderea Champions League vine malaiul, care implicit poate fi turnat la fundatia unui lot tot mai competitiv.

Jocurile cu VfB Stuttgart sunt de tipul acum ori niciodata, cu sansa de a accede in grupele Champions League, ascensiune jack-pot ce ar face sa curga banetul, cu un an in avans. Dar pe termen mediu, poate mai importanta e campania interna, care de s-ar sfarsi cu o noua pozitie de Champions League, ar oferi o baza solida, o declaratie de intentie a unui oras lovit crunt in plan fotbalistic, dar care s-a regasit la momentul potrivit, in plina deruta a tartorelor Steaua si Dinamo. Roata s-a intors si Timisoara trebuie sa profite de moment. Minunat ar fi sa aibe parte de experienta visiniilor clujeni, cu un succes in grupa la Roma si o remiza contra lui Chelsea, dar parca mai grozav ar fi sa nu copieze reculul pe plan intern al CFR-ului, care, din club campion in 2008, se regaseste acum doar in Europa Cup.