Posts Tagged ‘Beograd’

Fotoreportaj la Şcoala de Fotbal Marcel Baban, un club Leu

iunie 14, 2010

În editorialul ŞUTURI ÎN ZID m-am inspirat din curtea Şcolii de Fotbal a fostului atacant polist şi rapidist Marcel Băban, un jimbolian ce a investit cu suflet acasă, în propria bătătură, întru depistarea, creşterea şi lansarea junilor fotbalişti din Banat. Momentul l-am ales intenţionat la startul unui Mondial fără România, şi într-un oraş la graniţa cu Serbia „5-0”, pentru a amplifica mesajul că foşti jucători ca Marcel, nişte slujitori ai Sportului Rege cam din generaţia unor mai renumiţi alţi investitori în fotbalul „mic”, ca Popescu şi Hagi, sunt licărul de speranţă al revigorării acestei discipline sportive. Nu „Maybach” cheltuind pe mercenari împing lucrurile înainte, nu aceea e politica necesară, chiar dacă „dă bine” în fotbalul globalizat al Uniunii Europene. Reţeta e şi în curtea lui Băban, la marginea Jimboliei… Poftiţi.

Tribuna se umple de părinţi la jocurile Şcolii...

Roşcovanul piticot, simbol al fotbalistului de mâine...

Un gazon calitativ pentru nivelul Diviziei D. Ce va fi flancat de o tabelă electronică

Leul Jimbolian e gata de luptă...

A inlocuit un antrenor strain cu un altul tot de peste hotare, a folosit 22 de “stranieri” din totalul celor 32 jucatori utilizati si a cucerit titlul de campioana. In plus, a incheiat cu opt straini in teren prelungirile finalei Cupei Romaniei, in fata unui club catarat in ultima clipa pe podium cu 18 fotbalisti “de-afara” in lotul de 31.  

Prin prisma rezultatelor lui CFR Cluj si FC Vaslui si a acestor numere, reteta de a racola jucatori de peste hotare pare a da roade. Drept un alt exemplu, FC Timisoara a patruns si ea din nou in eurocupe cu aproape jumatate dintre componentii lotului straini.

Ziarele duduie de alte asemenea transferuri, caimacul bugetelor fruntaselor e probabil conferit “mercenarilor” iar pe toboganul diviziilor in jos aud zgomotul unei motocoase. Pasesc spre teren printre statuile de teracota, fotbalisti “piticot” in rosu-negru ce dau si mai mult suflet si culoare gospodariei jos palaria de la stadionul Scolii de Fotbal Marcel Baban. “Micutii” ne reamintesc ca aici nu-i doar “casa” unei divizionare D-Timis oarecare, ci o pepiniera cu trei grupe de varsta, 1994, 1996 si chiar cu pusti de scoala primara, cu totii batand la portile fotbalului.

Initiativa lui Marcel Baban, intors la vatra in Jimbolia, inclusiv dupa trei perioade la Poli, e la fel de curajoasa si incisiva ca sarjele sale de altadata spre gol, in alb-violet, ba mai mult, demna de toata admiratia si lauda. Politica sa este la polul opus, unul pozitiv, celui de mercenarizare a fotbalului romanesc, oferind samanta sperantei unor altfel de seri decat acea sambata de 0-5 la Beograd. Chiar… Aici, la Jimbolia, granita cu sarbii e la o aruncatura de bat.

Cat e de greu sa cheltui bugete de milioane pe achizitii din Slovacia si pana peste mari si tari? Cat e de usor sa lupti pentru a creste din putin si a incerca sa lansezi niste baieti stransi din zona Banatului la Scoala de Fotbal dintr-un orasel de frontiera? Motocoasa amuteste si Vasile Handa, ajutorul administratorului Tibor Boros, isi sterge sudoarea: “E cu mult mai greu, de exemplu daca ai compara cu sprijinul oferit fotbalului in anii in care aparam si eu. O faceam pe patru salarii”.

Vasile Handa, portarul de altădată, om priceput şi de nădejde la stadion

Baban a selectat si inrolat la Scoala sa tineri in devenire din imprejurimi, sa zicem din Clarii Vii, ori localnici jimbolieni, ca Ionut Puica, numarul 5, dar si de pe raza intregului judet sau chiar din Timisoara, ca de exemplu sesarul Radu Domsa, ba si tocmai de la Resita. Recruti de prin alte parti carora le asigura cazarea la internat, cu casa – masa si transportul la domiciliu.

Baietii sunt in crestere si mananca pe rupte. Ideal pentru dezvoltarea lor, o problema insa pentru punguta investitorului. Dar unde e pasiune si dragoste de fotbal, sunt si idei. O cladire in constructie, in spatele portii dinspre intrare, isi asteapta peste vara noua bucatarie cu cantina pentru juniori, alipindu-i-se o sala de forta, adaugiri cu economisiri pe termen lung la o baza sub semnul leului ridicat pe picioarele din spate, stema clubului. Da. Scoala de fotbal ia avant, capata aripi. Club de fotbal.

Si de ce n-ar fi sperante? Cazna si priceperea unei maini de sufletisti inmugureste rodul, portarul Eduard Pap si treiarul Florin Ardelean cochetand in aceasta primavara cu lotul national de juniori. Binoclez pe Google un mesaj cu majuscule dezvaluind munca depusa la Scoala lui Marcel Baban: “Sunt sigur ca cei de la Poli l-au monitorizat pe Eduard Pap, pentru ca ar fi pacat sa-l racoleze alte echipe!!! Atentie mareeeee Poli Timisoara!!!” A carei poarta a fost aparata candva de Calin Frunza, acum ajutorul lui Octavian Popescu la aceasta cea mai tanara garnitura din Divizia D-Timis.

Vestiare curate, bine dotate. Tineri ca reşiţenii Totu, Popescu şi Mitru, ori ca "uriaşul" Chitucea, sunt instruiţi şi cu magneţi de marcatorul în eurocupe de altădată, Octavian Popescu...

Momentan, in vestiarul “luna” si cu tabla magnetica, parte a cladirii incluzand sala cu bazin si sauna, 1. Eduard Pap isi are cuierul sau. Dar initiativa, investitia si munca de la Jimbolia pot da curand rod, pe merit. “Batatura” lui Baban de la marginea Jimboliei e un mic plaman sanatos al fotbalului nostru. E un exemplu pozitiv.

Nu multi sunt fostii fotbalisti care au luat in piept anevoiosul urcus de a creste si lansa tinere talente. Atacanti ca Giuchici si Baban sau, daca e sa amintim lideri de generatie, Popescu si Hagi, sunt reali slujitori ai fotbalului – si nu falsi “oameni de fotbal” – care au inteles ca singura sansa de a-l ajuta cu adevarat este sa recladeasca la bazele sale, sa insamanteze la radacini.

Iar efortul unora ca Marcel Baban ori Miodrag Giuchici e cu atat mai remarcabil cu cat investitia initiala n-a avut aportul substantial al sumelor agonisite de cei doi Gica in fotbalul mare. A face din putin bici implica sacrificiu. A urma un plan viabil de afaceri implica inevitabil la inceputuri si pierderi. Roadele, profitul, peste ani de rabdare…

Desigur, a arunca in focuri generatia ’94 in competitia Diviziei D, in paralel cu meciurile de la juniori, atarna si mai greu pe umerii tuturora la Jimbolia. Insa modelul propus de Marcel Baban poate oferi acel altceva atat de necesar unui fotbal sufocat la varfuri de tendinta de a achizitiona straini cu lopata, drept un alt semn al desavarsirii unei piete de desfacere de mana a doua in Romania, fie ea… Billa sau Kone, intru croirea peste noapte a celui mai lesne drum spre eurocupe.

La vestiare, inclusiv bazin si sauna!

Distribuitor oficial Saller, ce imbraca si UTA, Marcel Baban a reinvestit in juniorii si copiii fotbalului de maine. Bravo! A facut-o probabil cu nostalgia acelor glorioase jocuri de pomina de altadata. Remember 4-3 cu Ceahlaul, prin zloata, pe lapovita. Marcel, eroic...

De pe aceasta banca de rezerve s-ar putea ridica prim-divizionari de maine... Timpul le va lamuri pe toate

Obsesia bolnava a mass-media cu lupta oarba din prima jumatate a Ligii 1, dusa deseori cu straini si in care doar Galatiul pare a marsa pe tineri din zona, pierde din vedere necesitatea incurajarii “fotbalului mic”, unul insa mai vital in marea schema a lucrurilor decat ar putea parea la prima vedere. Nu-i greu de intuit ca declinul selectionatelor nationale a fost exacerbat de invazia “stranierilor”, pe fondul penuriei de talent autohton veritabil. Si atunci nu si asemenea scoli de fotbal pot fi rotitele benzii rulante a regenerarii fondului de jucatori “interni”?

Dar in baza sportiva “luna” a Jimboliei, proaspat vopsita si cu gust amenajata, nici cati ai numara pe degete nu sunt cei care si centreaza, si dau cu capul. Oare vor si marca intr-o buna zi? Instinctul de antreprenor l-a ajutat pe Marcel Baban sa infloreasca atat Ro-Sport-Saller-Baban, firma de distributie de echipament sportiv “made in Germany” pe taram romanesc, cat si conlucrarea cu alti sponsori si autoritati locale, Jimbolia ajutandu-l de exemplu cu cheltuieli de regie la stadioane, si scriu la plural pentru ca ingrijitorul Handa imi arata si terenul de antrenament “de la plopi”, unul pare-se cu gazonul “chiar mai bun”. Iar cel de la stadion imi pare mai in palma decat Wembleyul…

Motocoasa zbarnaie din nou, tunzand totul in spatele portii si-n lateralul tribunei. Marcel si mana de sufletisti de la scoala-club insamanteaza fotbalul din putin, fara timp de lamentari prin presa nationala, ca pe la curti mai mari, ca de exemplu Timisoara nu sprijina, “face” ori merita. La Jimbolia, “piticotii” lui Marcel nu se pierd in iarba iar fostul varf pune bob la radacina fotbalului. Cu ceva mai multi entuziasti ca Baban si mai putini Copos sau “Maybach” Becali, o mult mai restransa natiune ca Serbia ar putea fi candva invinsa in drumul spre Mondiale.

Reclame

Romania, 28 puncte din 30 posibile: spre Mondial!

noiembrie 1, 2009

Am trecut pe langa Lansdowne Road, stadionul national in reconstructie al selectionatelor de fotbal si rugby ale Irlandei, situat undeva in sud-estul Dublinului, la o aruncatura de bat de plaja la Marea Irlandei, si mi-am amintit de o toamna mult mai rodnica a „tricolorilor”.

Se intampla in 11 octombrie 1997, pe acest Lansdowne Road pe-atunci tot mai invechit, ca Romania sa risipeasca abia primele puncte intr-o excelenta campanie de calificare la Coupe du Monde 1998. „Tricolorii” soseau la Dublin cu un procentaj 100%, noua victorii din tot atatea jocuri, printre care si un 1-0 „cheie”, acontat in ajun de Pasti, in Ghencea, contra irlandezilor, cu Adi Ilie marcator.

Dublin26Oct09 235

In octombrie '97, Romania remiza pe vechiul Lansdowne Road din Dublin, 1-1 in Irlanda, la finele unei impecabile campanii de calificare. Lansdowne Road e de vreo 2 ani in reconstructie iar acum pe terminate, un urias de beton si sticla, pe cand Irlanda se pregateste de barajul cu Franta pe cealalta mare arena dublineza, Croke Park, in vreme ce Romania va viziona Mondialul la televizor. Asa se intoarce roata...

Pe Lansdowne Road, Gheorghe Hagi a marcat deja in minutul 8, si doar golul egalizator al lui Tony Cascarino, din minutul 38, a spulberat procentajul maxim in grupa opt a preliminariilor. 1-1, cu Hagi ulterior inlocuit in minutul 83, de Ilie Dumitrescu. O, tempora.

Egalarea reusita de „Cas” este pomenita in scurta radiografie a preliminariilor, pe pagina oficiala rezervata turneelor finale mondiale si a calificarilor tinuta de www.fifa.com , forul fotbalistic mondial, pentru simplul motiv ca defilarea Romaniei in respectiva campanie a fost de neegalat. Doar Germania, Spania si Norvegia, dintre europene, aveau sa se califice si ele pentru Mondialul din Franta fara vreun esec la activ. 

Romania a castigat grupa cu 28 puncte din 30 posibile si un golaveraj grozav, 37-4, cu zece puncte avans in fata Republicii Irlanda, care era apoi invinsa la baraj, 1-1 si 1-2 cu Belgia, in drumul spre Franta. Erau de fapt primele preliminarii cu manse tur-retur de baraj pentru clasatele pe locul doi in grupe…

Au trecut 12 ani de la toamna cu recolta aproape maxima si in seara de 10 octombrie 2009 „tricolorii” ieseau cu capul plecat de pe Maracana belgradeana: 0-5 in penultimul joc al preliminariilor pentru World Cup 2010 din Africa de Sud. Din 11 octombrie ’97 pana in 10 octombrie 2009 multe asadar au luat-o la vale. Procentajul din preliminariile incheiate cu un succes in fata Insulelor Faroe a fost slab iar pozitia ocupata, a cincea, dupa sarbi, Franta, Austria si Lituania, este o dovada a reculului evident al fotbalului romanesc, mai ales la nivelul selectionatelor nationale.

Dupa generatia lui Hagi, una remarcabila, cu cantecul de lebada in sferturile de finala ale C.E. din Belgia si Olanda, in anul 2000, tot mai putin „a venit din urma”, iar calificarea la Euro 2008 a fost mai degraba exceptia care intareste ideea ca Romania s-a indepartat de crema capilor de serie, de selectionatele de calibru. A redevenit echipa oarecare, cel mult fericita nevoie mare in rarele ocazii aidoma preliminariilor pentru Euro ’84 cand reusea rasturnarea „carului mare” Italia in drumul spre Hexagon.

Si te-ai dus, dulce minune. Nimic nu e vesnic, traieste si savureaza clipa. Si apreciaz-o la adevarata valoare…

Dublin26Oct09 141

Uriasul Croke Park, cu 82.300 locuri, aici intr-o macheta din muzeul de prezentare de la stadion, din incinta Gaelic Athletic Association, patroana a hurlingului si jocurilor Galice disputate pe arena, va gazdui in 14 noiembrie mansa tur a barajului pentru C.M. 2010, Irlanda - Franta. Ar putea fi ultimul meci oficial al fotbalistilor in gazda la GAA cu al ei hurling, inaintea intoarcerii in toamna viitoare pe Lansdowne Road. Si poate ca sortii ii vor retrimite pe "tricolori" in Dublin, acum, ca sunt intr-o urna valorica inferioara

Daca e in Bucuresti, obligatoriu sa dea din coate in top

octombrie 10, 2009

Simpatica emisiunea televizata pe The Money Channel. Cu Gabriela Szabo una dintre cele doua invitate. S-a vorbit pe indelete despre Raiffeisen Bucharest City Marathon, mai pe inteles a doua editie a Maratonului Bucuresti, ce bate la usa. In 18 octombrie 2009…

Laudabila initiativa de a populariza in mass-media, cu suficient spatiu de emisie, un eveniment ce era inaugurat in toamna anului trecut. Laudabila aparitia Bucurestiului pe harta oraselor gazda de maratoane, sute si sute, de la mari capitale pana la mici asezari… Iar infantul n-are de-acum decat sa creasca.

In vara trecuta, la Beijing, Constantina Dita punea Romania in fruntea ierarhiei olimpice in proba feminina de maraton, cucerind spectaculos aurul. O mama originara din Gorj, pe sudoarea sa, a innobilat o intreaga natiune cu o performanta absolut remarcabila, iar imediat cateva constiinte incarcate s-au sesizat. Peste nici trei luni, capitala Bucuresti organiza primul ei maraton. O reactie fireasca.

Dar de ce am deschis subiectul prin a cataloga emisiunea drept simpatica? Pentru ca moderatorul s-a lasat nitel dus de val. In fond, Bucuresti se pregateste de a doua editie. Ei bine, Budapesta si-a consumat deja in septembrie a 24-a editie anuala, Beogradul a 22-a, in primavara, iar Sofia e la borna 27, pentru a da exemple capitalele tarilor limitrofe.

N-are rost sa batem moneda despre Kosice, gazda celui mai vechi maraton european, demarat in 1924, caci atunci Bucurestiul chiar ar inghiti in sec. Si exemplele ar putea continua aproape la nesfarsit. Orasul vestic european si maratonul. Foarte foarte putini ar fi abia inaintea celei de-a doua editii…

S-a amintit de orasele gazda drept capitale. Hop, hop! Doar prin preajma, la Timisoara, se desfasoara editia a zecea, una „rotunda”, iar peste granita, la Novi Sad, dunarenii sarbi sunt la a 17-a organizare. Nici o vorba despre acestea. Si-ar fi dat cei „de la centru” cu firma in cap daca ar fi amintit socantul amanunt ca din cele 366 zile ale anului 2008 au ales tocmai aceeasi duminica din octombrie drept punct de start al editiilor maratonului din Bucuresti, in conditiile in care de la aceeasi ora Timisoara gazduia si ea un maraton deja consacrat, aflat la borna cu numarul noua si afiliat la AIMS, Asociatia Internationala a Maratoanelor pe Sosea. Cu nimic mai prejos. A fost o alegere lipsita de consideratie si respect, „la concurenta”. Cui ii foloseste o asemenea situatie paguboasa? In mod cert nu amatorilor de maratoane ce poate ar-dori sa le bifeze pe ambele, intr-un calendar competitional anual…

Dar prin pretiozitatea denumirii, Bucharest City Marathon, de parca n-ar fi in Romania, ci intr-o tara vorbitoare de limba engleza, organizatorii isi dezvaluie din start intentiile de a-l populariza pe scara internationala. La urma urmei, nimic rau in asta, dar graba cu care Bucurestiul incearca sa recupereze terenul pierdut dupa decenii de ignoranta la acest capitol nu da tocmai bine. E de asteptat ca maratonistii-turisti sa inceapa sa se inghesuie in urmatorii ani la Maratonul Bucurestiului insa evenimentul e abia la al doilea pas, cu alte cuvinte abia invata sa paseasca. Mai e mult pana departe, asta apropo de mentionarea in cadrul talk-showului a World Majors Marathons si a unui imaginar top al maratoanelor mondiale.

Ei bine, intre cele 5 „majore”, Bostonul e la editia 114 si cam acesta ar fi unicul top. Cinci ceva mai insemnate decat celelalte. Dar multe alte sute au insemnatatea si specificul lor. Au personalitatea lor si nu exista niciunde clasificari ori catalogari gen top zece ori top 20. S-a discutat acolo, in platou, despre intrarea in timp a Bucurestiului in acest inexistent top 20 sau macar sa fie al 21-lea. Dar de ce atata nevoie sa dea din start din coate? E mai cu mot? Nu se poate oare alinia cu numeroasele maratoane din lungul si latul globului, de la Ciudad de Mexico si pana la Tokyo? De ce neaparat sa se vorbeasca despre patrunderea intr-un top care de fapt nu exista, deja inaintea celei de-a doua editii!?! Picioarele pe pamant, rabdare fara tutun.

E o dovada de ignoranta… Ce-ar zice organizatorii Maratonului Clasic al Atenei, de la Marathonas, buricul spiritual al acestei probe, pe Stadionul Panathenaic unde Louis Spirou castiga primul maraton al Jocurilor Olimpice moderne, in 1896, daca ar auzi toba batuta la Bucuresti, dupa doar o editie. I-ar incuraja, bineinteles, pe proaspetii organizatori de maratoane.

Ce-ar zice cei de la Maratona d’Italia, unul dintre numeroasele maratoane din Cizma, cu zeci de editii la activ si oferind specificul alergarii in locul de bastina al eroicului Dorando Pietri, invingator moral in maratonul J.O. din 1908? I-ar incuraja, bineinteles, pe organizatorii din capitala.

Sunt zeci si sute de maratoane ce au atatea de oferit, prin specificul si personalitatea lor, de la nord de Cercul Arctic si pana-n Santiago de Chile. Am alergat recent, luna trecuta, in cea de-a 27-a editie a Hasco Lek Wroclaw Marathon, una dintre cele 5 curse majore de 42,195 kilometri din Polonia. Organizare impecabila, gazde primitoare, atentii suficiente tuturor participantilor. Dar mai ales traseul pe sub copaci semeti, pe langa parcuri si peluze verzi, pe langa Gradina Zoologica, peste podurile Odrei… Comparativ, citeam undeva ca Bucuresti e cea mai poluata capitala europeana. Sper ca nu aceasta sa fie una din caracteristicile proaspatului maraton.

Vroiam doar sa punctez ca, in goana dupa senzational, o promovare altfel laudabila pe un canal TV de stiri a Raiffesen Bucharest City Marathon a pacatuit uneori prin patinaje generate de ignorarea proportiilor. Un maraton are o linie de start si una de sosire si poate fi la fel de atractiv intr-un burg nemtesc ca in New York. Multi sunt maratonistii unsi cu toate alifiile ce prefera o cursa depopulata dintr-un oras oarecare, uneia „majore”, cu zeci de mii de participanti calcandu-se pe picioare si gafaind in multime. E chestie de preferinte, de optiuni, de abordare…

Si-atunci de ce sa te compari din start cu „majorele”, sa le iei drept unic exemplu si stacheta de atins? E drept, puterea sta in numarul mare dar un maraton „mic” are farmecul sau… Un maratonist rutinat imi marturisea candva ca intrecerea din Insulele Scilly, din arhipelagul britanic, a fost in felul ei cea mai memorabila la care a participat. Chit ca s-au aliniat doar 13 maratonisti la start. Calitate sau cantitate? Depinde din ce punct de vedere privesti lucrurile.

Si-o ultima idee. S-a intrebat si despre legatura dintre maratonul Bucuresti si Ministerul Sportului. Noroc cu organizatoarea, care i-a explicat moderatorului ca fiind vorba de un eveniment local, cooperarea se realizeaza cu Primaria Capitalei si nicidecum cu un minister. Ce sa aiba de-a face un Minister cu o intrecere atletica locala!?! E oare cel din Bucuresti unicul maraton din Romania, incat necesita atentia si grija MTS? Mai sunt curse in Timisoara, Muntii Piatra Craiului si cateva in Transilvania. Acestea n-ar trebui in acest caz luate in considerare de minister?

Deci pe aceste linii ar fi problemele de educatie si know-how in privinta perceperii ideii de maraton. Bucurestiul e la inceput, Bine ai Venit!, si isi va atrage simpatizanti, dupa felul cum a demarat. Dar numai incet, ca nu-i concurs nici cu Majors, nici cu top 10, nici cu top 20. La mai mare!