Posts Tagged ‘amintiri’

Timişoara desfiinţată, nu Clujul campion: un ultim surâs pentru CFR

iunie 29, 2010

În ŞUTURI ÎN ZID, editorialul din Fotbal vest, am pomenit de abandonul din <B> al feroviarilor timişoreni, cândva vicecampioni ai ţării, dar acum dispăruţi într-un acelaşi sezon în care omologii vişinii din Cluj-Napoca, CFR din KVSC după Marea Unire, şi-au recâştigat titlul naţional… Iar cu trupa de la Gara Mare se risipesc şi venerabilii ei fani. Au mai ramas doar amintirile.

Am pierdut primul gol al Mondialului. N-am văzut reuşita lui Tshabalala împotriva Mexicului, întorcându-mi capul la o conversaţie despre „oile noastre”, despre Poli şi CFR. În fond, divizia din care feroviarii timişoreni au aruncat prosopul avea să tragă cortina abia într-a doua zi de meciuri din Africa de Sud. O altă dovadă, dacă mai era nevoie de vreuna, că fotbalul ferefisto-lepefist n-are nici un Dumnezeu, nici o treaba, nici un cadru, nici o limită…

De la Cici Manolache continuându-şi cariera în Congoul african, discuţia a sărit la Lone Nedelcu şi a poposit în curtea arenei de la Gara Mare. Desigur, s-a vorbit mai ales de acele mai candide alte vremuri când până şi aranjamentele erau mai „naturale” şi se făceau „pe două lăzi de bere”. Rememoram anii când „majoritatea jucătorilor soseau în Timişoara ca studenţi la Poli şi abia apoi erau cedaţi ca angajaţi la C.F.R.” Aceasta era ordinea ierarhică a fotbalului local.

Pe-atunci, mama lui Iosif Kiss nu pierdea nici un meci al vişiniilor, la Gara Mare şi în orice deplasare: „În majoritatea sezoanelor CFR mergea la cam aceleaşi echipe de B dar când a retrogradat, mama a ajuns după echipă şi pe la Corabia, Calafat şi Câmpulung Muscel, într-una din cele 4 serii de C. Nu erau multe din zona noastră de B în liga a treia…”

Anii au trecut dar flacăra arzând pentru fotbal nu s-a stins, doamna Kiss urmărind fenomenul în întregul său în ciuda imploziei de la Gara Mare. A vizionat finala Cupei României, CFR Cluj – FC Vaslui, decisă la lovituri de departajare, s-a bucurat nespus la succesul celorlalţi feroviari, şi a plecat dintre noi în somn, în acea noapte, cu „zâmbetul pe buze”. 81 de ani trăiţi în mare parte conectată intens la pasiunea pentru fotbal. Şi pentru CFR-ul timişorean fondat în 1933…

Ascultându-l pe Iosif Kiss, am mai înţeles încă o dată că simplitatea fermecătoare a jocului, a „tribului fotbalului”, s-a pierdut iremediabil, mai ales în România. Într-o familie cu inima vişinie, „tata nu era nici sponsor, nici conducător la club, nici om de fotbal, ci pur şi simplu ceferist. Ţinea cu băieţii. După meciuri ne strângeam pe Corso la Palace, la fiul lui Androvici, cu Reiter, cu Csiki Bacsi, mai venea şi ziaristul Hârşova de la Drapelul Roşu, şi discutam fazele jocului.”

Tatăl său, director la DCA, a ajutat cum a putut echipa, dintr-o postură în care, în zilele noastre, „oameni de fotbal” infiltraţi interesat în fenomen îşi atrag capital social, economic şi etichete gen „sponsor principal”. Altădată, simpatizanţii ajutau dezinteresat pentru că erau adevăraţi pătimaşi suporteri. „Dar n-a mai rămas nimic din nucleul vechilor ceferişti. Sunt bătrâni iar mulţi au murit. Erau mari fani. Stăteau grupaţi, în stânga şi-n dreapta tribunei principale, şi sufereau pentru echipă. Erau ceferişti, nici măcar Leoparzi, cum i-am văzut porecliţi peste ani în revistă”.

„Atunci se tăiau nişte porci pentru înţelegeri şi se aranja şi pe simpatii”. Boemia parcă inocentă a altor vremuri a fost mitraliată însă de „actuala mafie atotcuprinzătoare. Are multe tentacule, pe piaţa pariurilor sau de exemplu a agenţilor de jucători. Păi cât rău n-au făcut fotbalului românesc fraţii Becali! Nişte securişti… Mari probleme şi cu arbitrii…” Chiar aşa… Vizionăm Mondialul şi ne amintim de un Nicolae Rainea ori Ioan Igna.

Dar cum de-am ajuns să lipsim cu desăvârşire!? Noi, strălucitorii… Păi deloc de mirare, cauză şi efect, un declin previzibil, şi o vorbă înţeleaptă. Peştele de la cap se împute. „Şi pe-atunci exista o reţea incluzând echipe aservite iar unul ca Pădureanu îţi aranja cu un telefon ploile, aproape indiferent de meci, chiar dacă nu era implicat clubul lui. Din acel sistem s-a ridicat Mitică, atât de influent până şi azi încât la zbârnâitul telefonului stau drepţi chiar şi cei care nu-l plac” a mai spus Iosif Kiss.

Un fotbal controlat şi dirijat înainte de 1989 a devenit în zilele noastre o maşină de spălat bani. Motivaţia e alta dar jocul e un acelaşi paravan pentru putere şi influenţă. „Acele cluburi din sistemul socialist, fiinţând pe lângă fabrici, existau ca principiu şi pentru o angajare, pentru o carte de muncă şi vechime.” Odată unităţile de producţie sacrificate voit în favoarea multinaţionalelor într-o lume reorientată tot mai mult şi mai mult spre industriile de servicii sau eventual a altor tehnologii avansate, şi cluburile tipice din ceauşism au sucombat în favoarea celor ale „miliardarilor de carton”. 

Căderea producţiei manufacturiere stă paradoxal la baza prăbuşirii şi a fotbalului dintr-un oraş predominant universitar ca Timişoara, tot aşa cum şi şcolile superioare în sine au fost private de fondurile de cercetare încasate în alţi ani de la fabrici „în foc continuu”. Industrializată forţat în perioada socialistă, capitala Banatului a avut suficiente cluburi pe lângă întreprinderi, în B şi C, care şi-au pierdut recent borcanul cu miere. UMT şi Electrica ar fi exemplele proeminente.

Dar CFR? Într-o cauzalitate mai complexă, pe de-o parte alb-vişiniii au plătit tribut ineficienţei unui minister aproape în stare de avarie, dovada fiind că şi campioana ceferistă clujeană a prosperat nu din proptele MT ci pe banii unor infiltraţi care i-au păstrat doar numele, însă a avut şi „ghinionul” locaţiei arenei de la Gara Mare într-o zonă prea centrală a oraşului pentru a nu stârni majore lupte de interese, într-o perioadă influenţată şi de sforăriile dezvoltatorilor imobiliari, într-o mai mică măsură resimţind şi scurtcircuitul polist.

Fără îndoială, cum îşi aminteşte şi Iosif Kiss, Poli şi CFR au fost mai ales rivale: „Şi când am promovat neaşteptat în <A>, în 1970, cu acel ultim joc asigurat, la Gara Mare tot se strângeau doar vreo 12.000 oameni, dintre care destui erau poliştii ce huiduiau CFR-ul, studenţi miştocari. Timişoara nu s-a raliat cu CFR-ul, deşi Poli rămăsese în <B>. Dar nici ceferiştii sadea nu ţineau cu Poli.”

Însă diferenţa de divizii, menţinând doar o rivalitate locală dar nu şi reală, a ţintuit-o pe CFR nu doar în inferioritate faţă de alb-violeţi ci şi într-o oarecare vasalitate deşi, la urma urmei, ca palmares, Poli n-a fost vreodată vicecampioană a României, o performanţă atinsă la Gara Mare. Iar vasalitatea a indus o oarecare intercorelare, cu feroviarii preluând jucători cerniţi de sita polistă şi cu iubirea alb-violetă a Banatului racolând crema vişinie. Un Surdan, un Chimiuc, un Cotec.

Ei bine, să fie oare doar o simplă coincidenţă că mai micile cluburi timişorene s-au afundat nu doar pe seama derapajului industriei ci şi în urma pierderii busolei de către o Poli înfundată pe la Bragadiru? Fotbalul timişorean al ultimelor decenii a existat ideologic prin şi pentru Poli, a pompat mai toate resursele logistice, strategice şi sufleteşti în utopia unei înălţări alb-violete, şi a suferit in corpore la rătăcirea „fratelui mai mare”, cu efecte devastatoare pentru „vasale”. Chit că erau mai degrabă înghiontite şi dezavantajate pe piaţa transferurilor de Poli, celelalte cluburi locale au dus-o şi pe principiul agrar că dacă nu curge, atunci picură. De la Poli.

Astăzi, Timişoara a rămas şi fără Poli, şi minte cu armuri cu vizieră, pe cal, sub numele F.C., iar restul e praf. Fără reprezentare în B şi C, cu CFR-ul retras şi bătrânii fani risipiţi sau luând în ceruri amintirea unor deplasări la Corabia după un ultim surâs smuls de CFR-ul deturnat al altora. Care măcar l-au deturnat bine, direct la titlu şi cu Cupa în poală…

Pe Wembley, bilet in picioare de o lira

septembrie 22, 2009

Saptamana viitoare, Panathinaikos Atena va fi vizitatoarea lui Dinamo, in a doua etapa din grupele EuropaLeague, si chiar daca trifoiul alb-verzilor e acum cam ofilit, file de istorie din zilele de glorie ale clubului grec pot tine loc de istorisiri interesante.

Amanunte am aflat dand tarcoale stadionului „Apostolos Nikolaidis”, inghesuita arena din inima Atenei, de la poalele „tuguiului” Lycabettus, si unde fani cu alb-verde in vine tin flacara aprinsa, desi echipa joaca mai nou in alta parte, in Irini, in nordul capitalei, la noul Stadion Olimpic.

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Trifoiul, un contur alb pe tricoul verde crud, si-a trait orele de varf intr-o zi de iunie, in 1971, pe Wembley, cu ocazia finalei Cupei Campionilor Europeni. Da, Panathinaikos a razbatut candva pana in ultimul act, o performanta neegalata in fotbalul de club grec, si desi trupa lui Ferenc Puskas, aflat in primul sau an la carma atenienilor, a plecat steagul, acea descindere in Templul Fotbalului e zenitul Zilelor de Glorie, „Glory Days”, ale gruparii elene, zile pomenite obsesiv la vechiul stadion si tinand loc de cald in prezentul indoielnic, cu „Pana” parasindu-si matca si parca pierzandu-si din incisivitatea ce i-o ofereau evolutiile in vechiul fief.

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Avea sa fie o unica mare ocazie irosita. Sansa ce nu s-a mai intors vreodata, dand apa la moara nostalgicilor… GLORY DAYS, WEMBLEY 1971 – 2001, cum e inscriptionat pe zidul peluzei „Leoforos”, cea ticsita in trecut de tifosi, acum parasita si asteptand intr-o buna zi lama buldozerelor.

Panathinaikos a trecut pe langa gol pe Wembley, ba chiar in cateva randuri, dar Ajaxul lui Rinus Michels, deschizand scorul inca din minutul 5, prin Van Dijk, si profitand de autogolul lui Kapsis, din minutul 87, a acaparat trofeul: 2-0. Un rezultat sec, aplatisat de scurgerea anilor, dar care ascunde atatea pasiuni si amintiri. In sediul gruparii galeriei „Mad Boys 13”, „baietii nebuni de la poarta 13”, suveniruri tinand de finala londoneza iti atrag atentia de pe peretii incaperilor.

Ar fi mai ales un bilet de acces pe Wembley, cu pretul explicit al intrarii la peluza. One pound standing. O lira sterlina, in picioare. Atat costa pe-atunci, sa te inghesui in uriasul oval. De cateva zeci de ori mai piparat acum… S-au strans 83.000 fani, dintre care destui „trasi” la alb-verde, fie calatorind din indepartata Grecie, fie luandu-si inima in dinti, din larga comunitate elena din capitala britanica.

Iar unii au pastrat suvenirurile, ca pe niste adevarate tezaure. Pe pereti, colaj cu programul de meci al finalei, cu fotografii inedite, cu decupaje din editia de seara a cotidianului londonez „Evening Standard”. Remember. Aduceri aminte din zilele de glorie. Zile care au recapatat o si mai mare semnificatie anul trecut, cand Panathinaikos si-a aniversat centenarul.

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se pe Wembley la finala din '71...

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se intr-o reeditare peste ani a duelului de pe Wembley cu Ajax, din '71...

A ascultat finala la radio. Avea doar opt ani. Dar copilul de altadata, uriasul bland de-acum, suflet al „Mad Boys”, mi-a recitat echipa ca pe apa… Economopulos – Tomaras, Kapsis, Sourpis, Vlahos – Kamaras, Elefterakis – Gramos, Antoniadis, Domazos, Filakouris.  M-a purtat de la suvenir la suvenir, retraind parca anii de glorie. Glory Days. Au mai ramas amintirile si parca tristetea rezonand cu goliciunea arenei invechite, de peste drum.

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

S-au schimbat vremurile si dezradacinarea e parte a proiectului global. Buldozerele vor atrofia amintirile, vor amputa emotii dintre cele mai vii, deci vor darama mai mult decat ziduri si temelii cu ale lor graffitti, intr-o invalmaseala tipic elena, cu o simbolistica aparte. Gate 13, poarta 13, revine obsesiv, ca loc de pelerinaj al fanaticilor, in peluza „Leoforos”, denumita astfel pentru ca al ei colt nordic se revarsa peste marea artera „Leoforos Alexandras”. Acolo, noi cladiri impunatoare si o noua statie de metrou anticipeaza parca regenerarea  unei zone lasate pe alocuri intr-o ostentativa si dezolanta decrepitudine. Pacat ca regenerarea va viza si raderea autenticului „Nikolaidis”. Si cat nu vor deveni curand istorie, mesajele cu talcul lor merita parcurse…

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

N-am intrat in detalii, legat de chipul tanarului cu sapca, imaginandu-mi ca as rascoli rani adanci. Ci m-am plimbat, cu pasul mic.

Trifoiul la o suta de ani

Trifoiul la o suta de ani

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Fanii au expus si un cliseu cu faza golului de pe Goodison Park, din sferturile de finala, suficient pentru a o apropia pe Panathinaikos de Wembley. Dupa ce baietii lui Puskas defilasera in fata lui Jeunesse D’Esch, cu 5-0 si 2-1, si a pe-atunci cehoslovacei Slovan Bratislava, cu 3-0 si 1-2, mai greu a fost contra lui Everton, cu 1-1 la Liverpool si 0-0 pe „Nikolaidis”, si in semifinala cu Crvena Zvezda. Esec clar la Beograd, 1-4, dar rasturnare spectaculoasa pe „Nikolaidis”: 3-0. Si bilete de Wembley!

Parcursul n-avea sa se mai repete iar actualul sezon e chiar mai trist, cu rivala din port, Olympiakos Pireu, depasind sistematic „Trifoiul”.

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

Panathinaikos pare a fi la raspantie iar vantul schimbarii n-o menajeaza. Trifoiul pare a fi fost dezradacinat iar revenirea la albie e mai anevoioasa decat si-ar fi inchipuit unii. Iar in tot acest deranj, nici noi staruri ca Djibril Cisse nu deprind la adevarata lor valoare emotia pornirilor unor fani ai alb-verzilor incercati peste ani de stramutari si reveniri, si care tin cu dintii, amintindu-si de zilele de glorie, de o identitate pe cale sa fie voalata.