Moment de vis pentru FA Cup si Leeds

* cititi la finalul postarii tabloul complet al tragerii la sorti a 16-imilor de finala din 23 ianuarie.

Manchester United – Leeds United 0-1 este rezultatul tip ce intretine efervescenta irezistibilului farmec al Cupei Angliei. E un soc demn de povestit nepotilor, o surpriza de domeniul fantasticului. E cea mai buna reclama cu putinta pentru F.A. Cup, o competitie demarata in 11 noiembrie 1871 si devenita peste decenii bastion sportiv si social al Albionului. O adevarata punte peste ani, din ceata victoriana in Brave New World, distopia lui Huxley.

Surpriza e cu atat mai rasunatoare cu cat s-a consumat in turul trei, un punct de referinta, chiar cap de lista, in calendarul competitional din Anglia. „Bomba” a detonat cu atat mai tare cu cat antecedentele indicau un cu totul alt deznodamant.

In primul rand, Sir Alex Ferguson nu pierduse vreodata deja in turul III si nici nu fusese eliminat de un club dintr-o liga inferioara. Se intamplase in indepartatul ’84, pe cand Fergie era inca la Aberdeen, ca Manchester United sa zboare din FA Cup la primul obstacol, atunci pe nume AFC Bournemouth, antrenata de un anume Harry Redknapp.

Mai mult, Leeds s-a facut pur si simplu de ras in ultimii ani in Cupa Angliei. In editia trecuta, pierdea deja in turul doi, la amatoarea Histon. Cu un an inainte, si mai rau, pierdea pe Elland Road, cu 0-1, rejucarea cu Hereford din turul intai. In 2007, ceda cu 3-1 la West Brom, in turul trei. Cu inca un an inainte era eliminata la penaltyuri, 2-2, 3-3 si 2-4, in rejucarea cu Wigan din acelasi tur III. In 2005, 0-3 la Birmingham City, tot in turul trei. Dezastru si in turul trei din 2004, 1-4 acasa cu Arsenal.

Asadar Leeds n-a mai avut parte de un triumf in acest tur trei din 4 ianuarie 2003, cand Viduka si Bakke semnau un 2-0 la Scunthorpe, „albii” clacand ulterior in sferturi de finala, 0-1 la Sheffield United. Dupa 7 ani de deceptii, fanii trandafirului alb al casei de York au tras in piept mireasma imbatatoare a succesului in Cupa, si tocmai pe Old Trafford, la rivalii de moarte din Lancashire.

Lidera ligii a treia a invins pe terenul campioanei en-titre a Albionului, finalista la zi a Champions League. Buturuga mica a rasturnat carul mare, in prima surpriza notabila a actualei editii a FA Cup. Sambata, nici o formatie de esalon inferior nu reusise sa elimine din competitie o grupare mai bine clasata in campionat. Cupa Angliei s-a pastrat pentru derbyul de duminica din „Theatre of Dreams”, cand un antrenor invins ca jucator cu Aston Villa in Ghencea, Simon Grayson, a pus la cale blocarea „Diavolilor rosii” si a presarat sarea si piperul oferite cu zgarcenie sambata.

Fusese o sambata mai anosta ca de obicei, in general 3-4 surprize pigmentand turul III. Acum a fost una si buna! Leeds United, iesita ultima din urna tragerii la sorti a jocurilor din turul trei si calificata abia in urma prelungirilor rejucarii cu Kettering Town, a dat lovitura pe Old Trafford…

In rest, Liverpool a evitat rusinea pe Madejski Stadium din Reading, Gerrard egaland in minutul 36 si pregatindu-se de rejucarea de miercuri 13 ianuarie. „Regalistii” lui Reading, fara antrenor in urma recentei demiteri a lui Brendan Rodgers, s-au revansat in fata acelor incercati 1.500 de fani ce facusera deplasarea la Plymouth, 1-4 dupa Craciun, tanarul din academia de tineret Simon Church deschizand scorul pentru ocupanta locului 20 in Championship.

Intr-un fel, nu mare e mirarea ca Liverpool s-a chinuit in comitatul regal Berkshire, „Cormoranii” fiind eliminati in editia trecuta in 16-imile de finala, 1-0 pentru rivala locala Everton, cu un an inainte in optimi, 1-2 acasa cu Barnsley, o divizionara secunda, dupa ce avusese nevoie de o rejucare cu Luton Town, iar in 2007 chiar in turul trei, 1-3 cu Arsenal. Ziua de glorie de la Cardiff, 13 mai 2006, cand „The Reds” cucereau trofeul la lovituri de departajare, in dauna lui West Ham, venea la capatul unui parcurs in care le insirasera pe streang pe Manchester United, Chelsea si Birmingham City, amintita datorita proportiilor scorului. 7-0. Comparativ, Benitez pare a trai din amintiri…

Concitadina Everton, finalista in 2009, a tremurat pe Goodison nu doar la transversala lui Livesey, scuturata de capitanul oaspetei de liga a treia Carlisle United la scorul de 1-1. Rezultatul, conturat in minutele 82 si 95, din penalty, e oarecum „mincinos”.

Aidoma lui Reading, semisurprize au reusit Coventry, ce a condus la un moment dat la prim-divizionara Portsmouth, Nottingham Forest, care cu inca un 0-0, cu Birmingham City, a ajuns la 566 minute fara gol primit si un total de 17 meciuri la rand fara esec, si Millwall, locul 7 in liga a treia, ce a tinut-o in sah la Londra, 1-1, pe Derby County, a optsprezecea in Championship. Se anunta rejucari interesante…

Cei mai deceptionati s-ar putea declara „Padurarii”, care au ochit transversala portii lui Hart si au ratat si un penalty, prin galezul Earnshaw, in minutul 61. Pe St. Andrew’s va fi alta mancare de peste, cum si City e in forma in Premier League, cu 12 meciuri la rand fara infrangere.

Per total insa, comparativ cu anul trecut, cand Stoke era eliminata la Hartlepool iar Manchester City de Nottingham Forest, 0-3 intr-o umilinta pentru demisul Hughes chiar pe teren propriu, acest tur trei a fost bland cu favoritele, o unica grupare dintr-o liga „mai mica” rasturnand calculele hartiei: Leeds la Manchester. Ei i se alatura, din liga a treia, Southampton, ce a trecut de Luton Town, din esalonul cinci, si Brighton & Hove Albion, trupa lui Poyet, ce a invins la Torquay.

Dintre prim-divizionare, alaturi de campioana ce n-a mai triumfat in FA Cup din 2004, au mai spus adio Cupei cluburile Blackburn Rovers, West Ham si Hull City, invinse de colege din elita, in vreme ce cele mai modeste grupari ramase in cursa sunt Notts County si Forest Green, adversare ce se vor duela abia marti 12 ianuarie, dupa ce jocul initial a fost amanat datorita terenului inghetat, soarta impartasita si de alte 3 jocuri din acest tur.

Pentru conformitate, iata rezultatele turului III (2/3 ianuarie 2010): Accrington Stanley – Gillingham – amanat pentru 12 ianuarie, Aston Villa – Blackburn Rovers 3-1, Blackpool – Ipswich 1-2, Bolton Wanderers – Lincoln City 4-0, Brentford – Doncaster – amanat, Bristol City – Cardiff City – se joaca luni 4 ianuarie, Everton – Carlisle United 3-1, Fulham – Swindon 1-0, Huddersfield – West Brom 0-2, Leicester – Swansea 2-1, MK Dons – Burnley 1-2, Middlesbrough – Manchester City 0-1, Millwall – Derby 1-1 – se va rejuca, Nottingham Forest – Birmingham City 0-0 – se va rejuca, Plymouth – Newcastle 0-0 – se va rejuca pe 13 ianuarie, Portsmouth – Coventry 1-1 – se va rejuca, Preston North End – Colchester 7-0! (scorul rundei, la primul joc dupa demiterea scotianului Irvine de la carma gazdelor), Reading – Liverpool 1-1 – se va rejuca, Scunthorpe – Barnsley 1-0, Sheffield Wednesday – Crystal Palace 1-2, Southampton – Luton 3-0, Stoke City – York City 3-1, Sunderland – Barrow 3-0, Torquay – Brighton 0-1, Tottenham – Peterborough 4-0, Wigan – Hull 4-1 (toate disputate sambata 2 ianuarie) si Chelsea – Watford 5-0, Manchester United – Leeds United 0-1, Notts County – Forest Green – amanat, Sheffield United – QPR 1-1, Tranmere Rovers – Wolverhampton 0-1 si West Ham – Arsenal 1-2. Echipele subliniate s-au calificat; rejucarile si jocurile amanate, pe 12 ianuarie, marti, mai putin cel al lui Liverpool si Newcastle – Plymouth, din 13.

** Tragerea la sorti a 16-imilor de finala: Southampton (liga a treia) – Ipswich (liga a doua);   Liverpool sau Reading (liga a doua) – Burnley;   Derby (liga a doua) sau Millwall (liga a treia) – Brentford (liga a treia) sau Doncaster (liga a doua);   Bristol City sau Cardiff – Leicester City (toate, liga a doua);   Stoke City – Arsenal;   Notts County (liga a patra) sau Forest Green ( amatoare, Blue Sq. Premier – liga a cincea) – Wigan;   Scunthorpe (liga a doua) – Manchester City;   West Brom – Newcastle sau Plymouth (toate, liga a doua);   Everton – Birmingham sau Nott’m Forest (liga a doua);   Accrington Stanley (liga a patra) sau Gillingham (liga a treia) – Fulham;   Bolton – QPR sau Sheffield United (ultimele doua, liga a doua);   Coventry (liga a doua) sau Portsmouth – Sunderland;   Preston (liga a doua) – Chelsea;   Aston Villa – Brighton (liga a treia);   Wolves – Crystal Palace (liga a doua);   Tottenham Hotspur – Leeds United (liga a treia).

Dintr-un oras gazda la EURO 2012…

 [ Prima postare din Wroclaw, oras gazda a Euro 2012, o regasiti cateva articole mai „in urma”, tot in septembrie. Aici revin cu adaugiri de la stadionul Oporowska, interzis huliganilor de altadata. ] 

Slask - Legia n-a avut parte de nici un fan al oaspetilor din Varsovia. Trecutul "de lupta" i-a tinut departe de Wroclaw

In al doilea reportaj din Wroclaw pentru <Fotbal Vest>, intitulat „Tramvaiul verde si arena virtuala„, am observat ritualul de meci in fotbalul polonez, tehnologizat si epurat de elemente huliganice insa anost cat de-un 0-0, si atmosfera citadina cu de toate.

La meciul Slask – Legia, uriasa flamura desfasurata peste tribuna a doua, Odkryta, cea a galeriei, cu grafica unui tramvai verde-alb-rosu in marime naturala, a fost punctul de atractie al jocului de 0-0, in al carui minut 85 varful gazdelor s-a hotarat dupa una-doua secunde sa cada secerat, teatral si din senin, dandu-se accidentat, asta pentru a evita “galbenul”, dupa ce nu-i “luase fata” portarului. Atitudine care spune totul…

Slask si Wisla laolalta. Wroclaw si Cracovia, unde candva antrena campionul la zi al Romaniei, Dan Petrescu

Dar tramvaiul a salvat ambianta, ruland de la capatul nordic al tribunei. Am calatorit la Oporowska cu numarul 4, apoi Politia ne-a barat accesul spre arena dinspre peluza rezervata oaspetilor, Sektor Gosci, si m-am chinuit cu codul de bare al biletului de 50 zloti, aproximativ 13 EUR, la poarta electronica, pentru ca finalmente sa fim perchezitionati, cu mainile incrucisate in fata. Politicos dar ferm. Sticla de apa minerala Slask mi-a fost retinuta in schimbul unui tichet de depozit iar la final am descoperit in “seif” ca se fereau si de alde umbrele. Masuri de precautie…

In Oporowska, cu tribune separate, prima surpriza a fost absenta totala a fanilor Legiei. Sektor Gosci, gol. Cealalta peluza, Trybuna Polnocna, de la principala poarta de acces in stadion, unde e amplasat un monument-minge anticipand Campionatul European, e si unica nedespartita de gazon prin uriasul gard imprejmuitor. Doar o plasa inalta.

Mingea EURO, pe soclu, din incinta Oporowskai, si convingerea localnicilor ca nu vor termina pregatirile gazduirii turneului final abia in ceasul al 12-lea

A atras cel mai mult atentia filmuletul multimedia, repetat mereu, intre fazele jocului, infatisand pe uriasul ecran panoramic proiectul “Wroclaw 2012”, cu un tur virtual al viitorului stadion cu “scoici” verzi, gazda la EURO, aidoma unei farfurii zburatoare. Va fi complimentat de tot tacamul, cu hoteluri, terenuri de antrenament si autostrazi déjà in constructie, carora le erau daramate din cale, cum observam din mersul tramvaiului, inclusiv vechi cazemate.

Ca la teve, plictisitor a fost doar sirul de reclame de pe ecranul despartind tribunele galeriilor, savuros doar la desfacerea capacului berii locale Piast si deloc surprinzator, in insidioasa politica de globalizare, la mentionarea The Times ca supliment al gazetei Wyborcza. Cyfra Canal + a difuzat in direct jocul, inceput la 18:15, in nocturna, una dintre cele sapte ore de start ale etapei a sasea, cu 8 meciuri.

Catedrala de pe o insula a Odrei, cea mai semeata dintre numeroasele locase de cult din Wroclaw. O ilustrata sugestiva a capitalei Sileziei

Cam atat cu tehnologia… In rest, carnati polonezi si funinginea dusa de vantul libertatii in tribuna, armate de pusti vanzolindu-se pe esplanada oficialei, cu gandul departe de fotbal, multe cupluri, spectatori si in raiati lamaii ori la cravate cyclamen, intr-un du-te vino ce te facea sa suspectezi ca “iesirea” la Slask are de-a face si cu a fi vazut, elicoptere deasupra capului intr-o cacofonie cu asurzitoarea muzica rock locala, incrancenati bodyguards cat cuprinde, plus o armata mass-media, de ambele sexe, cu reporteri fie defiland deloc cu ochii pe joc, fie aranjandu-si absorbiti de importanta de sine nodul roz, absenti, cu spatele la ostilitati. Chiar, ce-or fi stiut sa-i intrebe pe Tarasiewicz si Urban?

Mai interesanta a fost copia copertei unui program de arhiva de la Legia – Slask, din 7 august ’65, publicata in revista gratis in 12 pagini, pe frontispiciu cu stema cu vulturul locului, negru pe fond galben si alb pe rosu, jumi-juma.

Am parasit tribuna I, cu 14 randuri de scaune rosii, dupa accidentarea mimata, putand paria la acel bet-at-home repetandu-se obsesiv pe panourile publicitare digitale de pe lungimea tribunelor galeriilor, ca se va sfarsi 0-0, si intrebandu-ma doar ce-o fi fost cu numele Kielce, Gdynia si Belchatow, alte prim-divizionare, pe bannere din sanul galeriei. De altfel, graffitti ale unor cluburi rivale impodobeau ziduri din preajma, alaturi de emblema lui Slask.

O alta cladire semnificativa este cea a Operei.

Ca o senzatie generala, oamenii gusta noua fata a fotbalului de club polonez, si acesta ultracomercializat si oferit ca produs de consum, asaltandu-te ca forma dar cu continut subtire, si pare a astepta cu nerabdare gazduirea turneului final, sugerata in filmuletul cu stadionul virtual, ce va atrage si alte investitii si va genera venituri intr-o minunata capitala milenara a Sileziei.

In rest, Legia tot in plasa lui Wisla si Ruch, iar Slask la primele puncte cedate acasa, intr-un tur inceput in 1 august, cu punct terminus 13 decembrie. Iar in oras, toate remarcabile.

Un monument in memoria tragediei de la Katin, amplasat in preajma Muzeului de Istorie Nationala

Pietele, arhitectura, bulevardele aerisite, aerul domnesc, lumea asteptand calm la semafor, puzderia de respectabile lacase de cult, promenadele, Festivalul Vinului, reclamele pomenind de C.E. de baschet si volei masculin din oras, in plina desfasurare, plus maratonul “nostru”, cel mai “tare” din Polonia, uns de ospitalitatea sincera a Silezienilor.

Rynek, piata centrala din vechiul burg, are sute de cladiri de o minunata frumusete arhitectonica...

Care au un unic of. Sa nu mai auda, din largile grupuri de turisti germani, rostindu-se numele Breslau. Caci Wroclaw e unic, al localnicilor, si se gateste sa primeasca in nici trei ani Europa. Nu va dezamagi. Ba chiar isi va alege simpatiile, dupa cum am remarcat in timpul jocului de volei Bulgaria – Rusia, difuzat pe un urias ecran panoramic amplasat in centru, la care oamenii au aplaudat fatis setul smuls de vecinii de la sud de Dunare…

Iar pe soclul statuii ecvestre a primului rege al Poloniei, Boleslav Chrobry, figura si Dacia, cu granitele ei, intr-o harta in relief a vechii Europe centrale

Cine cauta, gaseste. Am descoperit Dacia in Silesia, la Wroclaw!

Poarta 13 sau despre Ajax – „Pana” din ’71, pe Wembley

 Exclusiv din Atena, am scris pentru <Fotbal Vest> sub genericul DRUM EUROPEAN: despre AJAX – PANATHINAIKOS din ’71, pe Wembley, si cu titlul <Poarta 13>, despre alb-verde, o faimoasa poarta de acces in arena “Nikolaidis” si spiritul fanilor Mad Boys, intr-un cuvant Panathinaikos, cu ale sale zile de glorie, cand juca in finala cu adversara Timisoarei, Ajax.

In adnotari, curand, voi reveni cu alte amanunte si suport fotografic de la „Nikolaidis” si „Spirou Louis”.

 

De pe tuguiul Lykavittos, din inima Atenei, parca nesfarsitul alb arhitectonic al capitalei Greciei ti se desfasoara in toata splendoarea sa. De-acolo, de la Capela Sfantului Gheorghe, totul pare imaculat iar templul Parthenon de  pe stancosul Acropolis, mai scund, din apropiere, aduce aminte de gloria vremurilor dinaintea erei noastre.

Pe deal in jos, lantul de graffitti in alb-negru si verde , cu litere uriase pe stancarie, pomeneste si de gloria altor zile si sugereaza ca esti in zona unui mare si iubit club. Niciunde simbolul portii 7, in alb-rosu, a lui Olympiakos, din “patria” sudica, dinspre portul Pireu, ci peste tot trifoiul si despre poarta 13, pecetea fanilor patimasi ai lui Panathinaikos.

Iar la al treilea colt, de intrare pe straduta Panathinaikou, explozie de culori. “Glory Days Wembley 1971 – 2001 “ iti face cu ochiul de pe zidul exterior al arenei “Apostolos Nikolaidis”, intesat de diverse inscriptii pe intreaga lungime a peluzei cu afectiune alintata “Leoforos”  si care parca se pravaleste peste straduta. Vazute de dedesubt, treptele iti pot lesne sugera iuresul nu doar cu fumigene iscat de chibitii care tropaiau in zile de meci.

Poarta 13, de fapt doua structuri metalice rotative, de acces, dispuse fata in fata, parte al unui intreg tarc, e chiar aici si plina de simboluri. Peste straduta, dintr-o casa in alb-verde-negru si cu Mad Boys 13 urias pe frontispiciu, razbat voci si muzica rock. Cei cativa fani imi spun din start ca e sediul de la stadion al galeriei din peluza “Leoforos” si ca “Apostolos Nikolaidis” e “casa de suflet”.

Sediul functioneaza ca bar dar e de fapt o minunata colectie a tot ce tine de Panathinaikos si alb-verde. In hol, steagul Mad Boys si anul 1988, cel al asocierii galeriei. “Primii am lansat coreografia si cantecele de pe arenele grecesti”, mi-a spus Hristo, un urias bland, adaugand ca ambianta era magnifica pe “Nikolaidis” pe cand oamenii inca asistau la jocuri din picioare, vreo 24.000.

“O lira sterlina in picioare” traduc de pe biletul la finala Cupei Campionilor Europeni din 2 iunie 1971, de pe Wembley din Londra, si pufnim in ras. “Aveam doar 8 ani, am vazut-o la teve”, a spus Hristo despre acea Ajax –  Panathinaikos 2-0, aratand spre un tricou verde crud, fara sponsor, doar cu trifoiul, inramat la loc de cinste. “In acesta am jucat finala!”

Inramate, alaturat, sub forma de insigne, toate versiunile de tricouri purtate peste ani de alb-verzi, incepand cu – surpriza – cel rosu sangeriu, din 1908. Da, “Pana” a avut anul trecut centenarul iar asta e mentionat peste tot, la fel si “Zilele de glorie”, despre ’71 pe Wembley ori in Intercontinentala de la Montevideo.

Au ramas doar amintirile si parca un soi de furie inabusita, fatalista, in ton cu durerea inlacrimata la focul de pe cel de-al doilea deal din triunghiul inaltimilor verzi, “plamani” strajuind Atena, dupa ce in 2007 arsesera pantele lui Pendeli. Incotro?

Mai nou spre “Spirou Louis”, noul stadion olimpic din nordul Atenei, unde “Pana” joaca intr-un cadru modern dar neutru, nu ca in barlogul intim “de-acasa”, pe “Nikolaidis”, unde se intorcea provizoriu in 2000. “De cand cu scaunele, mai intram doar 18.000. Dar mai nou a trebuit sa plecam <de-acasa>. Sufletul nostru e totusi aici…”, mi se mai spune. Si se vede…

Se vede in minunata colectie de fotografii si decupaje de arhiva, fie cu intrarea pe Wembley cot la cot cu Cruyff ori in programul de meci al acelei finale, fie in instantaneul golului de pe Goodison, in drumul victorios spre Londra, sau in coreografia sub forma de trifoi si luminata de torte.

“Para Uber Alles” pe fond alb si continuarea “Mad Boys Fan Club”, pe verde, e bannerul cel mai mare si politicos al tifosilor de la poarta 13, surprins in multe clisee. Pe un alt steag urias, al Regatului Unit, despre turul european al fanilor Ampelokipou, purtand numele zonei din estul arenei, identic cu cel al modernei statii de metrou din preajma, cu destinatia aeroport, si ce te duce cu gandul la regenerarea anuntata a cartierului, vizata de “dezvoltatori”, in care vechiul “Nikolaidis” cu ale sale graffitti despre 13, 1908 si ’71 ramane focar al pasiunilor unora.

Admirabila si colectia de fulare din sediu, cu tot ce tine de alb-verde, de la alte finaliste ca Borussia, Rapid Viena, Sporting, Ferencvaros ori Celtic si pana la alde Linfield, Hammarby, Plymouth Argyle sau… Irlanda. Dar Hibernian, pe care o vizitam recent? In bogatia din sediu, probabil am pierdut-o din ochi.

Ies cu numarul 54 al revistei in 42 pagini “Mad Boys 13” si cu calendarul lor, in care fiecare zi de 13 e inverzita, si intru in buticul de sub tribuna a doua, vanzand la reduceri tricoul eventului din 2004, cand “Pana” se razbuna pe “Oli” pentru acel de pomina 0-3 din 2003, in pribegie pe Rizoupoli, unde se lasa inclusiv cu caft, iar de-acolo sfarsesc in coltul opus intrarii 13, la sala cu panouri si locuri alb-verzi de sub treptele peluzei vecine, unde chiar se antrena baschetul clubului, candva de 5 ori cuceritor al Europei.

Ma despart de stadion, “vechea casa”, din fata tribunei principale, pavoazata la marea artera Leoforos Alexandras probabil de sponsorii adidas si cosmote, ce au desfasurat uriase colaje cu clisee de arhiva cu legende ca Domazos si Saravakos, si in care depistezi rivali ca Vialli ori Phil Neal, si imi spun ca desi buldozerul va darama candva poarta 13, pasiunea alb-verde din sufletele Mad Boys se va perpetua si-n pribegie, pe “Spirou Louis”, maratonist invingator la primele Jocuri Olimpice, din 1896, iar in viitor pe noua arena a echipei, acum in constructie.

Ziua 162. Neutri si nu prea la finala Cupei

O capitala cu doua cluburi prim-divizionare, neimplicate insa in finala Cupei. O capitala care nici nu gazduieste macar ultimul act al competitiei. Ma refer la Scotia, finala Scottish F.A. Cup si orasul Edinburgh.

In lipsa de altceva, amatorii de fotbal din citadela-port dintre coline au chibitat in ultima sambata a lunii mai pentru Rangers, proaspata campioana din Glasgow, sau Falkirk, „buturuga mica” fofilata in finala de pe Hampden Park. Rangers practic acasa, in Glasgow, pe Hampden, desi arena o are la Ibrox Park.

I-am intrebat pe cei cu care am intrat in vorba in Edinburgh daca lumea tine in finala in general cu Falkirk. Nici pe departe! Nu doar cand joaca acasa, pe Ibrox, dar chiar si la meciuri in deplasare, Rangers e sustinuta de grupuri de suporteri din Edinburgh, care fac deplasarea organizat, cu autocarele.

Si totusi, fani ai lui Falkirk s-au regasit intre suporterii din Edinburgh ai lui Celtic ori intre simpatizantii „calului negru”, „buturuga mica” avand sansa a doua. Exista iubitori de fotbal mereu plini de compasiune pentru echipa mai mica, mai ales intr-un duel inegal. „Suporterii lui Hearts sau Hibs vor inclina insa sa tina cu Falkirk”, mi-a spus un fan al „maroniilor”, Heart of Midlothian. Explicatia consta in rivalitatea mai mare a trupelor din Edinburgh cu Rangers decat cu Falkirk, plus in faptul ca oraselul Falkirk, situat pe o derivatie a drumului national ce leaga Edinburghul de Glasgow, e la circa 20 de minute de rulat din capitala.

In pubul Mathers, pe un ecran, antrenorii lui Falkirk si Gers, "Yogi" si Smith, sunt inca pe pace...

... iar pe celalalt ecran, deasupra intrarii, Chelsea si Everton aveau sa ofere cel mai rapid gol din istoria finalelor pe Wembley... Saha, surprins de BBC in prim-plan, avea sa intre in istorie, batand recordul lui Di Matteo, pe atunci la Chelsea...

Finalele Cupei Scotiei si Cupei Angliei in 2009 au fost la concurenta, sambata de la ora locala 3. De pe Hampden si Wembley, in direct pe micile ecrane. Iar in pubul Mathers, din centrul Edinburghului, gazdele au facut treaba buna, permitand vizionarea in paralel a finalelor. In consecinta, s-au strans si partizani, stransi la o masa in jurul unui tip in tricoul lui Chelsea, cu Terry pe spate, o alta tabara, deconspirata inca in primul minut, la reusita lui Louis Saha, tinand pumnii celorlalti albastri, de la Everton.

In fine, la o alta masa, fani ai lui Hibs si Hearts, localnicele din Edinburgh, mai interesati de finala Rangers – Falkirk. Aveau ocazia sa mai glumeasca pe seama cluburilor lor, despre care am intrat in vorba. Intrebandu-i una alta, fanii „verzilor” de la Hibs au avut doua poante despre rivala locala, Hearts.

Prima tine de stadionul „maroniilor”, Tynecastle, sugernadu-mi-se sa-l vizitez cat mai grabnic, nu de alta dar „nu va mai fi multa vreme acolo. Va deveni supermarket Tesco”. Cum Hearts a fost foarte aproape in acest deceniu de a-si vinde stadionul, asta inainte ca lituanianul Romanov sa intre in carti, mi-am zis ca bancul are un sambure de adevar. Aveam sa aflu la fata locului, la Tynecastle, ca stadionul ar putea fi complet reconstruit, pe un amplasament rotit cu 90 de grade fata de actuala sa pozitionare. O scoala a fost deja reconstruita, peste drum, terenul vechiului locas de invatamant fiind achizitionat de Romanov, care doreste si demolarea randului de case din preajma, cu despagubirea locatarilor, pentru repozitionarea stadionului. Proiectul e la stadiul de aprobari pe la consiliul local. Dar despre Tynecastle voi reveni in amanuntime altadata.

Hibs, fondat in 1875, cu radacini in nord-estul orasului. Fanii ei fac misto de Hearts, infiintata in 1874, in sud-vest. Si viceversa...

A doua poanta ar fi despre inima de pe caldaram. Heart of Midlothian, inima omului locului, din zona Lothian, incluzand si capitala Edinburgh. Acest simbol, sub forma unor caramizi maronii in pavajul cu piatra cubica gri de pe Mila Regala, in dreptul catedralei St. Giles, tine de o legenda ce istoriseste ca pe acel loc erau adusi intru judecata raufacatorii ori dusmanii cetatii. Iar oamenii adunati la procesul public erau imbiati sa-si arate dispretul, sa arunce piatra. Mai exact, sa scuipe. In timp, gestul a fost interpretat ca fiind purtator de noroc. Iti poarta noroc daca scuipi in acel loc, in trecere prin dreptul „inimii” de pe caldaram, pe Royal Mile. Versiunea fanilor lui Hibs e ca se scuipa a dispret la adresa rivalei Hearts… Doar o gluma inofensiva.

Heart of Midlothian, inima de pe caldaramul din preajma catedralei, pe artera pietonala Royal Mile, si totodata figurand drept stema a clubului Hearts...

Everton are 1-0 dar jocul sufera din cauza caldurii iar Rangers – Falkirk e „alb”, lancezit de soare. Prilej sa aud despre Falkirk. Care a strans fosti internationali, ca Steven Pressley, fost capitan al lui Hearts si al Scotiei, fundasul cu alura de Braveheart, sau ca Jackie McNamara, ani la rand pe dreapta la Celtic, cu care cucerea de trei ori Cupa Scotiei, plus Neil McCann, fostul atacant de buzunar al Rangersului. Un cimitir al elefantilor? Poate, dar cu un antrenor tanar.

John Hughes are 45 de ani si a jucat in doua perioade la Falkirk, altfel, ca fiu de docher din Leith, zona lui Hibs, trecand cu cele mai multe jocuri la activ si prin „verdele” celor de la Easter Road. De aici si explicatia primelor zvonuri dupa demisia lui Paatelainen de la carma lui Hibs, zguduind jumatatea „verde” in seara precedenta. Mai exact, in josul Milei Regale, pe panoul publicitar al publicatiei locale, era anuntat socul demisiei unuia, iar in susul strazii, spre castel, era deja lansata versiunea sosirii lui John Hughes, de la Falkirk. Asta in dimineata finalei! Buna campanie de presa…

Acesta e maiestuosul sediu al ziarului numarul unu al Scotiei, The Scotsman, situat la intrarea pe podul North Bridge dinspre Mila Regala, unde isi avea amplasate panourile cu demisia si zvonurile inlocuitorului in postul de manager la Hibs

Miniconcert stradal, "buskers", cum sunt numiti in Regat, si o ipoteza de ultima ora a acelorasi jurnalisti de la The Scotsman, cum ca locul lui Paatelainen ar putea fi luat de "Yogi"

Cine mai e oare si „Yogi”? Yogi e porecla unui John Hughes trecut si prin fotbalul englez, pe la Crystal Palace, si care a fost alipita celuilalt John Hughes, actual manager al finalistei Falkirk. Iar „falsul” John „Yogi” Hughes, sperand la trofeu pe banca de pe Hampden Park, a fost imediat creditat cu sanse de a prelua timona lui Hibs. Sangele apa nu se face… A jucat la „verzi” iar tatal sau a lucrat in port. Nu iese fum fara foc…

Dar poanta zilei, amintita printre randuri in acelasi The Scotsman, e ca pana si John Robertson ar fi in calcule pentru postul de la Easter Road. Ei bine, Robertson e nimeni altul decat recordmanul de goluri pentru rivala Hearts, cu 214 reusite adunate mai ales in anii ’80, si al carui deliciu de a puncta de noua ori contra lui Hibs a devenit subiect de DVD, expus la loc de cinste, la intrarea in magazinul de prezentare al ‘maroniilor”, din centrul comercial al Edinburghului.

Noua goluri contra lui Hibs, un DVD cu Robertson in shopul lui Hearts, si un zvon despre fostul varf, cum ca ar prelua-o taman pe Hibs. Chiar asa?

Dar Hibs a mai instalat antrenori... surpriza. A fost cazul francezului Frank Sauzee, a carui sedere n-a fost insa una fericita, fapt ce nu-i impiedica pe fanii lui Hibs sa-si aduca aminte cu placere de trecerea "cocosului" prin Leith, dupa cum sugereaza tabloul-fotografie expus intr-un pub cu tenta "verde" din zona lui Hibernian

In asteptarea altor goluri, mai rasfoiesc stufosul supliment de sport al lui The Scotsman, editie speciala de sambata cu duplexul finalelor, si aflu ca „Yogi” se lansase in antrenorat la Falkirk, actuala sa echipa, dar ca partener la carma cu nimeni altul decat Owen Coyle, recent promovat in Premier League la timona micutei Burnley. Ce mica e lumea!

Si alte reportaje interesante, despre David Moyes, scotianul de la carma finalistei Everton, ori consideratii pe marginea esecului unui alt fiu al Glasgowului, Sir Alex Ferguson, in finala de la Roma. O dezbatere si despre furia suporterilor scotieni, The Tartan Army, la adresa federalilor, pentru larghetea acestora de a sprijini lansarea unei selectionate comune a Regatului Unit, in turneul de fotbal al Jocurilor Olimpice londoneze din 2012. Daca SFA se impusca singura in calcai, sprijinind echipa comuna in detrimentul unei viitoare pierderi a independentei forului de la Glasgow, cand va fi sa reprezinte Scotia in turneele sub egida FIFA ori UEFA? Temeri intemeiate ori nejustificate?

Mathers, cu o oferta variata de whisky si o ambianta discreta, nu aducea a pub de fotbal. Dar cele doua finale au schimbat ambianta. Si deznodamantul jocurilor avea sa se schimbe dupa pauza, in avantajul favoritelor...

Dupa ce Rangers a inscris decisiv, imediat dupa pauza, 1-0, prin Novo, iar Chelsea a intors rezultatul prin stangul lui Lampard, 2-1 contra lui Everton, pe-aici mi-a fost drumul, inapoi spre Leith. Mai erau putine minute si-mi spuneam ca soarta finalelor nu se va schimba. Cand doar mi-am varat capul intr-un alt pub, sa vad scorul final, 1-0 pentru Rangers, am sesizat si gestul descumpanit al unui fan din local. Nu purta culorile lui Falkirk dar sigur nu tinuse cu Rangers. Poate era suporter de-al lui Hibs… Iar dintr-un alt colt al stabilimentului izbea zambetul lui George Best. Un portret al fiului Belfastului, cu mentiunea „the greatest Northern Ireland player”. Da, Georgie se ridicase dintre catolicii Ulsterului iar faptul ca era tinut la loc de pret in respectivul pub spunea despre apartenenta la „verzi”. Fanii lui Hibs, cum mi se explicase deja, inclinasera sa tina cu Falkirk. Fara folos. Dar poate se aleg cu „Yogi” la Easter Road…

Ziua 157. Man United din nou zero

Inainte de a sublinia doua consideratii esentiale legate de esecul „Diavolilor rosii” in Cetatea Eterna, as incepe cu… sfarsitul.

Daca e cineva care merita sa fie pus la punct de impunsaturile de 2-0 ale lui Eto’o si Messi, din finala UEFA Champions League de pe Olimpico, atunci acesta e Richard Scudamore, presedintele executiv al Premier League. Pastorul competitiei de elita din Albion s-a intrecut in cateva randuri in superlative la adresa puterii acesteia, amintind de  invidia cu care este privita de pe Continent.

Ei bine, pentru o seara, dar cat de importanta seara, Scudamore a fost redus la tacere si poate a aflat de vorba cu lauda de sine nu miroase a bine. Intr-adevar, Premier League a facut in ultimii 4-5 ani pasi decisivi in a se distanta valoric de structura Football League si in a redresa balanta de forte in cupele europene, propunand cateva reprezentante, din amintitul „careu cu asi”, care au patruns pe rand pana in finalele Champions League. Liverpool in 2005, Arsenal in 2006, din nou „Cormoranii” si in 2007, de aceasta data pierzand, apoi Manchester United si Chelsea anul trecut si iarasi „Diavolii rosii”, in ultimul act de la Roma. Revenirea in forta a „englezelor” s-a materializat intr-o recolta de doua trofee, ambele obtinute la lovituri de departajare, in acest deceniu. Zece finale, dintre care ultimele 5 cu implicare engleza, si doua cupe. E mult? E putin? E mai putin decat „norma” spaniola, ori italiana, dar e un nou inceput, macar din punctul de vedere al insularilor.

Intr-o singura seara, pe taram roman, presupusa hegemonie a fortelor din Premier League in UEFA Champions League, si nu neaparat a competitiei de varf din Albion in intregul ei, a fost serios pusa sub semnul intrebarii. Campioana Angliei a fost surclasata, dejucata fotbalistic, mental si psihic. Premier League ca un tot unitar, daca e sa amintim de unicul succes englez in defuncta Cupa UEFA de la mijlocul anilor ’80 incoace, al lui Liverpool, in 2001, e cu atat mai labila scrutinizarii vizavi de pompozitatea autodecernarii titlului de cea mai valoroasa competitie interna continentala.

Confuzia din estimarile lui Scudamore tine de impresia ca finantele generate din contractul cu BSkyB si cu alte forte comerciale implica automat valoarea de necontestat, drept cea mai buna, a Premier League. Eroare. La banii pompati recent, Anglia ar fi trebuit sa defileze mai abitir prin Europa. Faptul ca restul cluburilor, catarandu-se din pluton pe locurile de Cupa UEFA, n-au rupt deloc gura targului, desi beneficiasera si ele de finantari serioase din amintita afacere cu difuzorii TV, spune multe despre valoarea intrecerii interne. Foarte buna dar neconvingatoare la ora duelurilor internationale. De ce oare?

Anglia n-a intrecut deloc asteptarile ba din contra, in ochii unora, in insula, recoltele puteau fi mai bune. Iar faptul ca Manchester United, antrenata de vesnicul scotian, a aliniat pe Olimpico doar doi fotbalisti englezi, un al treilea intrand in ultimele minute ale finalei, ar trebui sa dea si mai mult de gandit unora ca Scudamore. Roma le-a servit drept nivel de coborat cu picioarele pe pamant. Era nevoie de o confruntare cu realitatea…

A surprins inaintea finalei optimismul depasind moderatia al taberei engleze, de la mass-media si pana la fani, cu totii dusi de val de declaratiile lui Sir Alex Ferguson, altfel foarte chibzuit si ponderat. Cei de la Old Trafford au crezut cu tarie in sansa lor si, cum s-a dovedit in trecut, insularii sunt cei mai vulnerabili cand se simt pe cai mari. Rezultatele din sezonul abia incheiat ar fi trebuit insa sa-i puna in garda pana si pe cei mai neavizati pariori, carora succesele lui United ar fi putut sa „le ia fata”.

Ei bine, va vine sa credeti sau nu, dar Manchester United n-a inscris nici un gol in fazele finale ale competitiilor K.O. disputate in 2008-2009. Un prim semn demn de luat in seama a fost oferit in uvertura sezonului: 0-0 cu Portsmouth, in Supercupa Angliei. United s-a impus la penaltyuri. In februarie, in finala Cupei Ligii, a urmat un alt 0-0, dupa prelungiri. Cu Tottenham. United avea sa se impuna la penaltyuri. In aprilie, tot pe Wembley, United era eliminata din Cupa Angliei la lovituri de departajare, de Everton, dupa 120 de minute de 0-0. Trupa din Liverpool se califica in finala… Iar la Roma, zeroul a fost in vazul tuturor. Deja al patrulea…

Mai mult, in drumul spre Roma, dar uitate in toamna, au fost remizele albe cu Villarreal, atat pe Old Trafford cat si in Spania. Iar in campionat, desi a castigat titlul, Manchester United n-a convins in meciurile cu celelalte cluburi din „careul de asi”, Liverpool batand-o cu 2-1 la Anfield si cu 4-1 la Old Trafford, iar Arsenal invingand-o si ea, 2-1 pe Emirates, si remizand alb in fieful „Diavolilor rosii”. Doar cu Chelsea, 3-0 si 1-1, si-a pastrat United dominatia… 6  1  2  3  7-9 ar suna o linie de clasament neoficiala, cu observatia ca Rooney si compania au marcat intr-un singur meci rivalelor la titlu mai mult de-un gol in 90 de minute.

Cu aceste rezultate in palmares, United ar fi trebuit sa abordeze mai circumspecta duelul cu Barcelona. De fapt, s-a lasat dusa de valul „dublei” 1-0 si 3-1 din semifinala neelocventa cu inconstanta Arsenal. Iar daca n-ar fi fost un anume Macheda, la inceput de aprilie, in weekenduri consecutive, sa inscrie pe final golurile victoriilor cu Villa si de la Sunderland, ma intreb cine ar fi facut-o. Pentru ca, parcurgand rezultatele amintite mai sus, un lucru e cert. Ca Rooney, Berbatov, Ronaldo, Tevez si intr-o oarecare masura Park si Giggs, si ei cu un pronuntat profil ofensiv, adunati la un loc, n-au oferit avalansa de goluri care ar sugera-o trecerea in revista a numelor lor…

A doua observatie as face-o pe marginea formulei de start aleasa de Sir Alex Ferguson. A adus a exacerbare a increderii in fortele proprii sa aliniezi in fata unor mijlocasi campioni europeni en-titre, „sudati” in jocurile pentru catalani si ale Spaniei, si anume Xavi si Iniesta, niste jucatori care nu deseori au fost folositi laolalta in linia mediana. Ori a fost desconsiderata forta cuplului Xavi – Iniesta sau s-a bazat prea mult pe alesii sai, sigur e insa ca Anderson si Carrick au fost „dovediti” fara mila. Anderson, mai in etate doar decat Busquets dintre finalisti, a fost ineficient iar Carrick a dovedit din nou ca nu e croit pentru cel mai inalt nivel. Are limitele sale iar cand faza primului gol a fost declansata, s-a vazut intrecut de mijlocasii blau-grana.

De fapt, si pe hartie, formula Giggs – Carrick – Anderson – Park nu suna deloc bine. Nu parea la inaltimea unui act final. Si asa a fost. Giggs, la apus, Anderson, prea necopt, cu Carrick si Park jucatori foarte buni dar atat. O combinatie care n-avea cum sa functioneze propice, mai ales in fata unor Xavi si Iniesta, cu Messi misunand prin preajma, asteptand sa vrajeasca balonul. Iar daca in 1999, in urma cu 10 ani, cand desi se vedea condus de Bayern inca din minutul 6, Sir Alex Ferguson a dres busuiocul prin introducerea lui Sheringham si Solskjaer, care au declansat o memorabila rasturnare de scor, acum insa inlocuirile facute n-au mai salvat un deznodamant previzibil odata ce Eto’o i-a depasit pe Vidic, Carrick si Van der Sar.

Tevez, pentru numeroasele sale goluri cheie, ar fi avut un alt impact ca titular, decat de la pauza, cand il lasa la cabine pe Anderson. Iar Tevez cu Berbatov, prin „greutatea” lor, ar fi dat consistenta 11-lui trupei din Manchester si evolutiei acesteia. Dar asa, introdusi la 0-1, n-au mai avut luciditatea sa intoarca soarta intalnirii. Ferguson nu s-a inselat decat in privinta lui Scholes, un alt fault de maidan al acestuia dovedind ca ar fi consitituit un risc pentru propria echipa. Nimanui nu-i place sa joace o finala in inferioritate numerica. Dar asa, introdus la 0-2, pe final, stinsul roscovan n-a mai avut timp sa colectioneze rosul, ci doar un galben. Scholes, al carui unic gol in dubla mansa din 2007-2008, elimina Barcelona si continua marsul lui United…

A fost in principal esecul lui Ferguson, care a recunoscut cu sportivitate superioritatea catalanilor, iar in extensie al unui fotbal englez cocosat de bani dar nu si de trofee. Un total de trei in ultimele 10 editii, din anul 2000 incoace, deci din douazeci puse la bataie, inseamna nitel mai mult de-o septime. Hegemonie a Premier League in Europa? Cea mai cea? As… Iar doi spanioli, conducand orchestra pentru un club spaniol, si servind un african si-un sud-american pentru 2-0, au demonstrat cat de mult teren mai au „englezele” cu straini de recuperat. O fi Premier League foarte spectaculos, atractiv, valoros, pasionant si electrizant, dar pana si elita din Albion are limitele sale evidente… Arsenal in 2006, la Paris, contra Barcelonei, iar Manchester acum. Nu-i asadar de mirare ca, dorindu-si cu sarg UEFA Champions League, Henry si-a facut calculele la rece si a dat Arsenalul, Londra, Anglia si „cea mai valoroasa” Premier League pe Barcelona. Alegere corecta. Cat despre Pique, „infractorul” de pe Stamford Bridge, diferenta intre felul cum l-a oprit prin body-check, la 0-0, pe Ronaldo, si fenta cu care a fost insurubat Vidic de camerunez, ar fi putut sa-l faca pe Sir Alex Ferguson macar pentru o secunda sa fi regretat ca nu l-a tinut in ograda sa. Macar asa, sa nu ajunga inlocuitor al titularilor la invinsii sai de la Roma. QED.

Cat despre viitor, lumea fotbalului nu detine globuri de cristal dar Platini, trecand trofeul din posesia lui United in mainile lui Puyol, a purces fara oprelisti si mai mult ca sigur cu voie buna la redistributia de forte, Cuiul lui Pepelea ramanand „regula lui 6+5”. Daca se va vedea stransa cu usa in aceasta privinta, United si-ar lua mai bine masuri de prevedere inca de pe-acum, nu de alta dar doar O’Shea si Giggs, dintre titularii la Roma, fiind considerati produse proprii ale clubului, alti 4 jucatori fiind transferati din Premier League iar ceilalti cinci chiar de peste hotare. Si din acest punct de vedere, pe termen mediu, hegemonia inchipuita de Scudamore e mai stravezie decat pare. Iar la socantul deficit financiar ce l-a anuntat, coroborat cu imprumuturile cu dobanda de care e impovarata, si care nu s-au subtiat dupa finala pierduta si cu bani mai putini incasati, United ar face bine sa mai modeleze o generatie Beckham – fratii Neville – Butt – Scholes. Altfel, Scudamore nu va mai avea cu ce sa se laude… 

Vorba aceea, tare putini au fost cei care au vazut venind „criza” economica. Sa fi prevestit oare rezultatul de la Roma, cu un tunet inabusit, un viitor cu fulgere si descarcari electrice chiar si pentru „giganti” la prima vedere intangibili? Un  prim raspuns, deja la anul.

Ziua 153. Exclusiv de pe Wembley, cu poze: „Fierul” promoveaza!

Duminica, pe Wembley, am asistat intre aproape 60.000 de oameni la o finala cu doua rasturnari de scor, i-am ascultat pe fani si am vorbit cu un fundas proaspat promovat.

Bobby Moore, un monstru sacru nu doar al fotbalului englez, arcul Wembleyului, si o fetita tinand cu Millwall...

Finalele barajelor de promovare sunt printre cele mai savurate dispute din calendarul competitional iar jocul Scunthorpe United – Millwall London a facut o minunata propaganda esalonului trei englez, Coca Cola League One, si in general Football League, diviziile II – IV, cei 59.661 spectatori fiind tinuti in suspans in privinta cuceritoarei ultimului loc promovant in liga secunda, Championship.

“Albastrii” de la Millwall, calificati in dauna lui Leeds, au adus cu ei, din sud-estul Londrei, circa 50.000 suporteri, cu inscrisul “We fear no foe” pe tricourile oficiale ale “Leilor”, in traducere “Nu ne temem de inamici”, si cu scandarea “Nimeni nu ne place dar noua nu ne pasa”. Pe metrou, ticsit, neinfricatii au pufnit in ras cand conductorul a explicat mersul de melc al garniturii prin faptul ca “fanii lui Gillingham nu si-au retras caravanele de pe Wembley si e deranj”. Gillingham, un club “vecin” din Kentul sud-estic, castigase sambata pe Wembley finala de promovare in liga a treia iar chibitii lui Millwall, printre care si conductorul, ii luau peste picior drept… pagani.

Visiniu-albastrii de la Scunthorpe, din nord-estul Angliei si cu culori aidoma lui Villa, West Ham ori Burnley, au adus 9.300 de fani, cu 29 autocare, o performanta tinand cont de media de spectatori a “Fierarilor” pe arena cu o peluza denumita Arcelor Mittal, 5.020, recordul sezonului fiind contra “vecinei” Leeds: 8.315 privitori.

Wembleyul, o Mecca fotbalistica in cele 3 zile ale barajelor de promovare

Din statia Wembley Park, suvoi uman curgand pe maiestuoasa Wembley Way, spre stadionul cu arc si statuia lui Sir Bobby Moore la intrare. Era abia 11, iar meciul, la unu. La intrare, programul cu 100 pagini si senzatia ca te avanti intr-o nava spatiala. Iar pe nivelul trei, in foaierul rezervat combatantelor, pe cand inutilizabilii din lot isi domoleau cu o bere emotiile in asteptarea startului, am infiripat un dialog cu unul dintre ex-titulari, treiarul Marcus Williams, acum accidentat dar fundas stanga de baza, cu 32 aparitii, la precedenta promovare a “Fierarilor” in liga a doua, in 2007.

Mama, tata si fetita, fani Scunthorpe, zambind cu gandul la promovarea "Fierului"

“Am patit-o la glezna dreapta, in ultimele etape” a inceput mulatrul de 23 ani, cu tata jamaican, si care a strans 26 aparitii in campionat in acest sezon, din 46 runde. Dar, atentie, per total, “Fierarii” au fost duminica la al 60-lea joc in campania 2008-2009… “Regret ca nu pot juca dar sunt increzator ca o voi face din august, si inca in liga a doua. Am batut-o pe Millwall tur-retur si cred ca vom promova. Iar acum vom stii mai bine decat in 2007-2008 cum sa evoluam in Championship”, a continuat fundasul devenit profesionist chiar cu Scunthorpe, in 2003, si pentru care a adunat 34 meciuri in acel sezon de liga a doua.

Kenny Milne, dreapta, scotianul "Fierului" poposit in fotbalul englez, mi-a marturisit ca la inceput nu s-ar fi asteptat ca formatiile din prima jumatate a ligii a treia sa fie de nivelul unora din elita "cimpoiera". Din pacate pentru Kenny, 3 operatii intr-un an la genunchi nu i-au permis sa dea piept, ca fundas dreapta, cu alde Leeds, care, dupa cum mi s-a explicat, a ratat promovarea directa in fata unei nu atat de puternice Peterborough, sfarsita a doua, pentru ca "n-a castigat tocmai meciurile cheie"...

“Diferenta de esalon e abordabila si iti ofer cateva exemple. Tanara aripa Andy Keogh era cedata in sezonul promovarii noastre, in ianuarie, pe 600.000, lui Wolves, si iata ca tocmai a promovat in Premier League”… Iar eu am aflat ca Scunthorpe va mai primi 250.000 lire in baza unei clauze contractuale stipuland promovarea baiatului ce juca si contra tineretului Romaniei, intr-un 1-1 la Bristol. “Apoi, odata ce-am promovat, l-am cedat pe doua milioane si pe varful Billy Sharp, ce fusese remarcat de Sheffield United pentru cele 30 goluri stagionale. Iar maine Billy joaca barajul pentru intrarea in Premier League… Contra cui crezi? Cand am retrogradat, vara trecuta, l-am vandut cu 1 milion si pe Martin Paterson, la Burnley, iar el a marcat acum, in semifinale, contra lui Reading. Am avut jucatori ce acum bat la poarta elitei”, mi-a spus Marcus, care, la randul sau, a fost urmarit de diverse cluburi, inclusiv Bolton Wanderers.  

L-am intrebat cine crede ca va prima, Neil Harris, golgeterul absolut al lui Millwall odata cu acest sezon, depasindu-l pe marele Sheringham, ori decarul de 21 ani al “Fierarilor”, Gary Hooper, cu 24 goluri in 45 aparitii in acest campionat. 45 din… 46. “Uite, bookmakers il dau usor favorit pe Harris. Nu stiu, dar vor fi goluri!”, a opinat Williams, care anul trecut a semnat un nou contract pe 2 ani, imbunatatit de la 1.500 lire la 4.500 saptamanal, si incluzand bonusuri de victorie, 400 lire, de aparitii, chiar ca rezerva, de jocuri fara gol primit, in calitate de fundas, si de loialitate, valorand 100.000 anual, esalonat, cu ultima transa, de 35.000 lire, depinzand si de deznodamantul de pe Wembley…

Un show de start cu covor rosu, baloane, numele combatantelor si al sponsorului principal

Conduse de capitanii Byrne, un fundas irlandez, si Harris, varful londonez, "Fierul" si "Leii" au generat... flacari la intrarea pe gazon

Din incinta, in balconul cu scaunde rosii de piele. O mare albastra, a lui Millwall, soare de mai dar si sarje de foc la intrarea echipelor pe teren. Si déjà in minutul 6 a fost 1-0 pentru “Fierul”, marcand tocmai septarul Matt Sparrow, un produs al lui Scunthorpe, cu 344 de jocuri si 35 de goluri. Unul in plus, pe Wembley! Ce nu reusise in semifinala barajului, la loviturile de departajare, decise cu 7-6, cand a nimerit transversala, Sparrow a izbutit in schimb in noul “Templu”. “Nu mai cantati deloc” a izbucnit tribuna lui Scunthorpe, amutind cei 50.000 rivali.

Bucurie de nedescris in jumatatea mai putin populata a tribunelor, ocupata de fanii "Fierului", cand Sparrow a marcat: 1-0 Scunny!

Gary Alexander, cu o “dubla” in nici 5 minute, a intors rezultatul inaintea pauzei, 2-1 pentru Millwall, apoi acelasi Sparrow a egalat, in minutul 70, iar eroul Alexander a devenit risipitor, “cap” de gol dar alaturi, din 6 metri. Ramanea 2-2. Prelungiri?

Jumatatea "albastra", a lui Millwall, s-a crezut invingatoare la 2-1. Dar in minutul 70 cei 50.000 fani ai "Leilor" lui Millwall au fost amutiti de acelasi Sparrow.

In 23 mai 1992, in finala de accedere din liga a patra, tot pe Wembley, dupa prelungiri, Scunthorpe ceda lui Blackpool cu 4-3 la penaltyuri, ratand tocmai doiarul cu 38 selectii pentru Scotia, Graham Alexander, care luni (aseara) juca in finala barajului de promovare in Premier League, pentru Burnley, desi la… 37 ani!

Woolford, aripa stanga, a evitat prelungirile pe caldura in minutul 85, si fiesta "Fierului" s-a declansat. N-a curs doar apa...

Dar Scunthorpe a evitat prelungirile, in minutul 85, prin blondul stangaci Martin Woolford, desemnat jucatorul finalei, si fiesta “Fierarilor” a demarat. Tricourile visinii aruncate in peluza, fanilor, de la care promovatii au primit un banner, afisandu-l pe gazon: “Sa vina Shearer!” Aluzie la promovarea micutei Scunthorpe si retrogradarea marii Newcastle, un inedit derby al coastei nord-estice, in absenta celui local, al estuarului lui Humber la Marea Nordului, cu Hull, ramasa in elita.

"Fierarilor" le e inmanat la balcon trofeul invingatorilor finalei, nou-promovati din League One in Championship. Dupa Leicester si Peterborough, promovate direct, Scunthorpe a prins via-Wembley trenul ligii secunde. Voiaj placut!

Revenirea dupa doar un an in liga a doua inseamna si un premiu de la Football League de 5,5 milioane lire, aur pentru “The Iron”, ce in noiembrie 2006, din nevoi financiare, isi investea ca antrenor fizioterapeutul clubului, Nigel Adkins. Cu el, “Fierul” promova automat in liga a doua in 2007, nu la baraj, ci de pe locul intai, revenind in Championship dupa 45 de ani. Acum Adkins a reusit prin furcile caudine ale barajului sa readuca micutii visinii fondati in 1899 in esalonul secund, la exact 10 ani dupa ce Scunthorpe triumfa pe Wembley intr-o alta finala de promovare, in liga a treia, contra altei londoneze, Leyton Orient: 1-0, gol Alex Calvo-Garcia.

“Fierul”, micuta Scunthorpe, s-a intors in liga a doua. Dar Burnley in elita? De la barajul de Premier League, saptamana viitoare, un alt reportaj exclusiv de pe Wembley.

Marcus Williams, stanga, intervievatul meu, a avut satisfactia unei a doua promovarii in Championship, sperand sa fie complet refacut pana in august, mai ales ca Ian Morris, tanarul concurent pe postul de fundas stanga, a facut un joc bun in finala pe Wembley

Ziua 149. Despre „Tovarasa”, un refuz, Groapa si Mircea

Doar o vorba despre ceata. Daca va intereseaza, citeste si da mai departe. De fapt acest meci n-ar fi trebuit sa se joace, n-ar fi trebuit sa existe in calendarul competitional, pentru ca unul dintre cluburi n-ar fi avut ce cauta in fotbal.

Vorbesc despre Dinamo – Poli, vazut de departe, dupa ce am auzit de un 3-1. S-a ridicat in picioare si, in numele intregii clase, i-a spus ca refuzam sa mai participam la orele Dumneaei, chiar si cu explicatii ce n-am fi fost obligati sa le mai oferim. I-a vorbit pe un ton potolit, calm si la subiect. Era imediat dupa vacanta de iarna, la inceput de 1990. Era zdravan, pieptos, cu suflet de rugbist si reprezentantul nostru. Era portavocea unei clase care nu mai accepta indoctrinarea unui subiect de liceu cu conotatii ante-’89. Ne-am ridicat in picioare si am parasit sala.

S-au aliniat la centrul terenului, au salutat publicul si s-au retras. Au facut act de prezenta dar n-au dat piept cu cei pe care nu-i mai recunosteau ca adversari in arena sportiva. Era nu mult dupa vacanta de iarna, la inceput de 1990. Erau zdraveni, pieptosi, jucatori de rugby reprezentand Timisoara si potravocea unui oras care nu mai accepta sa dea piept cu un club dinamovist afiliat fostului sistem. In Timisoara se murise pe strazi de mana unor angajati ai Ministerelor sistemului. Iar Dinamo de rugby oare ce era? Sandu Domocos si ai lui au facut un gest de zile mari, au lansat un mesaj despre necesitatea de curat in sport. N-au avut partizani, n-a avut ecou. Capul plecat sabia nu-l taie. Gestul n-a fost inteles pentru ca asta era si este starea de spirit a unei natiuni care cam tot pe-atunci era avertizata cu renumitii 20 de ani de un anumit sfatos mereu propus pe „sticla”. Despre atitudinea de jos palaria a rugbistilor Timisoarei a scris recent Ion Golumbu, in Vocea Porumbelului din Fotbal Vest.

De ce a adus Ionica vorba despre amintiri pierdute in ceata istoriei? Pentru ca dificultatile Timisoarei sportive se lovesc de acelasi nume. Dinamo. Intr-o lume ce s-a schimbat atat de mult in aproape 20 de ani, ceva a ramas totusi de neclintit. Dinamo, odiosul sau trecut si perpetuarea unei minciuni. E simplu… Acest 3-1 e o alta palma usturatoare pe obrazul Timisoarei, alta umilinta fara rost, pentru simplul motiv ca respectivul meci nici n-ar fi trebuit sa aibe loc. Dupa Victoria, Scornicesti, Moreni retrogradata, si altele ar fi trebuit aruncate la cosul istoriei. Dar Marie doar si-a schimbat palaria iar dovada sta in continuitatea lui Dinamo, si nu oricum, ci cu o traiectorie spre titlu. Nu numai ca inca fiinteaza dar si domina. Qed. Asta daca mai era de demonstrat ceva in privinta stanelor de piatra cu mii de vieti intr-o societate atat de data peste cap in acest rastimp…

Dar Timisoara nici nu s-ar mai putea lua atat de Dinamo, de cand fanionul ei nu mai are aceeasi cadere morala. Culmea ironiei e ca in cei 20 de ani Dinamo nu doar ca n-a fost scoasa din scena de gesturi chiar si de refuz ale unor jucatori de a mai da piept cu „rosii”, ba din contra, si-a pastrat identitatea postbelica. Iar la fel de ironic e ca Timisoarei i s-au luat culorile, numele si a acceptat „inlocuitori”. Surogate. Asa e cand te iei la tranta cu sistemul. Dinamo invinge. Per total si cu 3-1 ieri, azi, maine si… pana cand?

De cate ori in acesti 20 de ani n-au fost sperante pentru un alt deznodamant in acest duel de trista amintire!? Iar sperantele s-au naruit in desertaciune si amar. Uneori chiar cu concursul celor care au practicat noncombatul in numele unor jocuri de culise. Palme autoadresate, date in spatele cortinei. Dar fanul nu e dus cu pluta… Si anii au tot trecut iar gestul rugbistilor lui Domocos e tot mai pierdut in ceata, tot mai solitar si chiar luat in deradere. Ca Vezi Doamne ar fi facut pe desteptii. Nu Domnule… Daca e ceva esential si vital in existentele noastre, e pastrarea flacarei vii a constiintei, a credintei in fapta daca nu chibzuita macar dreapta. Nimeni nu s-a raliat atunci rugbistilor si natiunii i s-a dezvaluit soarta ce i-a fost prevestita cu 4 planuri cincinale inainte.

Vorbeam de probitatea morala a Timisoarei. Subtire, subtire. Ce-a mai ramas din flacara? Reprezentantii noilor culori in Groapa au fost de peste granita sud-vestica, din Europa Centrala, de culoare, cu straini de Banat si in restul structurilor iar capitanul a absentat. Prezenta capitanului ar fi reamintit ca Orasul Florilor si-a tot vandut bobocii, in cei 20 de ani, tocmai celor carora Domocos si-ai lui le-au spus-o verde in fata ca „data viitoare dar niciodata pana atunci”…

Pe cat a fost el de furios cand Timisoara s-a mai pus o data cu sistemul, dar inainte de ’89, si l-a batut sfidand comenzile, Mircea macar s-a retras intre timp din Groapa si Triunghiul Marianelor care e sistemul fara sanse de eradicare a cancerului. A facut-o pentru ca si-a respectat blazonul de profesionist si a iubit prea mult mingea, pentru a-si mai irosi cariera intr-o cacealma.

Iar rezultatele s-au vazut si roadele sunt culese. Cu mici derapaje si intoarceri in peisaj, Mircea si-a mentinut insa linia si a pastrat distanta. A cladit la Brescia Romena, a fost recunoscut ca atare de Moratti, a vrajit si Stambulul iar apoi si-a gasit refugiul in campia rusa. De unde apare sub luminile orbitoare ale rampei unei finale europene. Vorbeam de traiectoria sa in ascensiune, departe de Dinamo pentru care se zdrobsea la invingatorii sai in noiembrie ’87, furios nevoie mare pe 1 Mai timisorean, iar acum asteptam sa vedem daca va culege si toate roadele. Nu doar o finala, ci trofeul.

Sahtior e din Donetk iar Mircea din Romania. Finala e ultima de Cupa UEFA. Iar Werder e adversara, Werder care castiga in ’92 si Cupa Cupelor, pe-atunci deja muribunda. O facea la finele unui sezon inceput cu 6-0 si 5-0 cu Bacau. 2-0 in acea finala, marcand Rufer si Allofs. Klaus e si acum la verzi, in conducere. Werder e surpriza, Sahtior e surpriza. Din sute de cluburi europene, unul carmit de Mircea a prins finala. Cateodata iti trebuie si 20 de ani pentru a atinge un asemenea pisc dar asteptarea merita. Ce alte variante ar fi avut? Sa continue in Groapa? 

Dinamo a murit in momentul cand n-a fost recunoscuta drept adversara in competitie de niste eroi bravi cu brate tari si coloana vertebrala. Dar a fost mentinuta in viata de un sistem care se perpetueaza si se regenereaza cu concursul tacit al unei natiuni ingenuncheate si momite cu paine si circ pe altarul dorintelor de-a parveni in varii forme. Decat la un bal de ochii lumii, mai bine la spital. Brazii se frang dar nu se indoaie. Unde-or fi acei rugbisti demni si cine le-ar asculta la o adica povestea? Ca de statui nici nu poate fi vorba.

Ziua 115. A treia oara tertet din „careul de asi”

Pentru Liverpool si fanii ei, dimineata de 15 aprilie 2009, la cei douazeci de ani dupa Hillsborough, de care aminteam ieri, a adus regretul unei eroice eliminari la finele unei epice batalii pe Stamford Bridge. N-are rost sa ne ferim de figuri de stil. A fost un 4-4 faurit de un fotbal la superlativ. „Cormoranii” au fost la un pas de calificare, si la 2-0 si la 4-3, iesind din scena cu capul sus, cu mandria ca au jucat o partitura de care suporterii lor rapusi la Sheffield ar fi fost la randul lor mandri. De fapt, probabil acesta a fost cuvantul de ordine rostit de capitanul Gerrard in vestiar, inaintea returului de la Chelsea… Sa dam totul in memoria fanilor care piereau acum 20 de ani, imbracati in „rosul” clubului. Iar Liverpool in varianta 2009 si-a onorat istoria, traditia, trecutul…

Pentru fotbalul englez reprezentat pe scena europeana de „careul de asi” din Premier League, seara de 15 aprilie 2009, incununata cu doua calificari in semifinale adjudecate fara gol primit in retururile cu adversare iberice, a confirmat dominatia evidenta a fortelor din Albion, accentuata in ultimii cativa ani.

In anul 2004, cand doar Chelsea Londra se strecura intre semifinalistele din UEFA Champions League, inclinandu-se in fata monegascilor, nu multi ar fi banuit aceasta rapida schimbare a raportului de forte pe continent. Un an mai tarziu, numarul reprezentantelor Albionului in semifinale se dubla, Chelsea fiind din nou eliminata, de Liverpool, cu un unic gol vremelnic care… n-a fost, al lui Luis Garcia. Vantul schimbarii adia deja usor, Anglia crescand in retrovizoarele reprezentantelor fotbalului latin.

Iar la 25 mai 2005, la Istanbul, la douazeci de ani dupa drama de pe Heysel din Bruxelles, derulata in 29 mai ’85 cu fanii lui Liverpool in prim-plan din cele mai grave motive, Steven Gerrard si trupa sa de „Cormorani” au oferit un prim crampei din aceasta permanenta lupta a clubului de pe Mersey pentru a-si redobandi sceptrul puterii, pentru a mangaia si odihni in pace copii ca Jon-Paul, verisorul lui Stevie G, de care pomeneam, rapusi pe altarul fotbalului si care vegheaza de-acolo din ceruri amplitudinea unei flacari ce nu se stinge.

Renasterea din repriza secunda, de la 0-3 la 3-3, cu Gerrard, Smicer si Alonso punctand in 6 minute, incununata cu triumful la lovituri de departajare in dauna „Diavolului” milanez, a reprezentat indiciul puterii de regenerare a unui club, al unui fotbal insular. Albionul venea din urma si lansa un avertisment miraculos la Portile Europei… Doar Manchester United, la Barcelona, „intorcand” la fel de miraculos in fata lui Bayern, mai adusese cel mai pretios trofeu in insula dinaintea dramei de pe Heysel incoace. Mai exact de la episodul altor penaltyuri cu Liverpool la pupitru, in ’84, la Roma.

Avertismentul a fost urmat de o consolidare. Desi cu o unica echipa in semifinalele din 2006, decise in 6 ore de fotbal de doar doua goluri, ale lui Toure si Giuly, Anglia nu mai alerga in gol, incercand sa prinda trenul cu italiene si spaniole, ci sarise deja din mers intr-unul din vagoane, acolo, la Bosfor, in repriza secunda. Arsenal a trecut de Villarreal dar, conform regulii incapacitatii cluburilor londoneze de a triumfa in C1, fie ea numita C.C.E. ori Champions League, a cedat in finala cu Barcelona, oferind totusi Albionului doza de incredere generata de prezenta in doua ultime acte la rand.

Din 2007 incoace, Anglia a ridicat brusc stacheta. Acum, in 15 aprilie 2009, pentru al treilea an la rand, Anglia a ajuns cu 3 dintre fortele „careului de asi” din Premier League in semifinalele Champions League. Si trebuie subliniat ca a patra forta, Liverpool, a fost eliminata de un alt club englez, dupa o mansa retur in urma careia nici o formatie marcatoare a patru goluri in deplasare n-ar fi meritat sa paraseasca arena si competitia. 4-4 in deplasare si eliminata e un semn ca daca sortii le-ar permite si surade, niste semifinale europene „all English” n-ar fi imposibile…

In 2007, jucand mansa retur acasa pe Anfield, Liverpool se califica la penaltyuri in fata lui Chelsea, din cealalta semifinala tasnind AC Milan, eliminatoarea „Diavolilor rosii”. O repetitie a finalei din Turcia, doar cu scenariul tinut din scurt de italieni si nu scapat de sub control, ca dupa pauza, la Istanbul. Dar, pentru al treilea an la rand, Albionul din nou in finala.

Aceleasi trei semifinaliste engleze si in 2008, Chelsea profitand de avantajul terenului propriu in prelungirile returului cu Liverpool iar Manchester United invatand din anul precedent sa nu mai incaseze goluri pe Old Trafford dupa ce marcase, acum prin Scholes, si sa nu mai ia trei in retur, ca pe San Siro: 1-0 si 0-0 cu Barcelona. Restul a fost doar istorie, cu o finala „all English” in premiera, tarziu in noapte, la Moscova, cu ploaie, bare si lovituri de departajare. United pentru a treia oara campioana a Europei, Chelsea din nou pe scut in numele Londrei.

2009… Sfertul de finala ‘all English” a oferit 12 goluri si o demonstratie de fotbal caracteristica greilor „careului de asi”, cand dau piept in Premier League. Liverpool – Chelsea a fost produsul de lux la export al regenerarii unui fotbal suicidal la Bruxelles si ingropat pe Hillsborough dar renascut din propria cenusa si reinventat sub forma unui vehicul televizat, plin de bani, Premier League, si care a ales bob cu bob patru cluburi care sa domine nu doar Anglia, ci si continentul. Epopeea continua.

Acum nu va mai fi vorba de Liverpool, in scena intrand Arsenal. „Tunarii” perceputi drept „subtiri”, inghiontiti de jocul barbatesc pe insula, dar spunand pe-aici nu se trece cu Villarreal: zero goluri primite. Arsenal – Man United e o semifinala reiscand rivalitatea Wenger – Ferguson, candva furibunda, recent estompata de aparitiile in scena ale unor Mourinho ori Benitez. Dar francezul si scotianul nu s-au uitat. Va triumfa zelul londonez de a pune intr-o buna zi mana pe eluzivul trofeu ori mandria mancuniana de a-si proteja cupa adusa din Rusia?

Pe celalalt front, „intrusa” Barcelona si Chelsea lui Hiddink. O Chelsea poate mai incisiva ca oricand, tocmai datorita lui Hiddink, candva un triumfator in Cupa Campionilor Europeni, la carma lui PSV. Vor reusi catalanii „un Milan”, ca in 2007, cand, strecurata intre trei engleze, trupa italiana cucerea trofeul, sau va rotunji Hiddink nu doar o alta finala engleza, ci chiar londoneza? Asta pentru a risipi emotiile capitalei Regatului in privinta spargerii ghetii in C1. Ar fi un moment potrivit, pentru descretirea fruntilor intr-o metropola ce-si pierde puterea pe alte planuri…

In mai ’89, un AC Milan cu crema, frisca si caramelele olandeze demola un club ajuns pentru a doua oara in patru sezoane in finala in absenta din competitie a tartorelor de pana atunci, cluburile engleze. In mai 2009, formatiile din Albion vor reconfirma ca nu doar participa ci isi aroga locu(rile) in finala candva traditionale pana la „episodul Heysel”. Toate au trecut pe rand pe la potirul aurit. A fost „epoca Real”, a fost dominatia lui Ajax si Bayern, au fost italienele si spaniolele pe cat englezele revenisera dar isi lingeau inca ranile, regrupandu-se, iar din 2005 incoace e un remember al finelor anilor ’70 si startului anilor ’80, cu Albionul imperator. Roata vietii.

Alte doua considerente, esentiale, ca antrenorii, jucatorii si conducatorii „englezelor”  sunt de fapt straini respectiv ca valoarea Premier League in ansamblul ei trebuie judecata nu doar prin rezultatele „careului de asi” ci si prin neputinta celorlalte cluburi din elita Albionului de a gasi niste reprezentante demne de succese in Cupa UEFA, au greutatea lor si pot ciunti pana la un anumit punct sclipirea succesului insular. Samburele ramane insa, vorba suedezilor de la ABBA, the winner takes it all… Iar mai nou englezele au luat „fata” si frisca in Champions League. Poate de-acum spre plictiseala nu doar a fanilor restului, ci si a neutrilor. Ce va aduce o probabila schimbare?

Ziua 77. Oglinda oglinjoara, cine-i cea mai… plictisitoare din tara?

O comparatie, o concluzie si poate o usoara reajustare a etichetarilor…

De ani buni, campionatul scotian e o afacere in doi. Celtic contra Rangers, ambele din Glasgow. Ele lupta pentru titlu, ele trag si la cupe, cum va fi cazul duminica, in finala Co-operative Insurance Cup, de fapt Cupa Ligii, „verisoara” Cupei Scotiei.

Tot de ani buni, de la lansarea Premier League in ’92, campionatul englez a fost castigat de Manchester United, Arsenal si Chelsea, cu exceptia pe nume Blackburn Rovers, in 1995. Cele trei tartore, plus Liverpool, lupta pentru titlu si tot ele trag si la cupe.

Comparativ, veti spune ca de departe mult mai deschisa oricarui deznodamant e competitia din Albion. Cert e ca in Anglia fotbalul e mai atractiv, mai cosmopolit, mai calitativ, mult mai urmarit dar nu neaparat si mult mai imprevizibil in privinta destinatiei laurilor.

In weekend, sita Cupei Angliei a cernut iar Manchester United si Chelsea au ajuns in semifinale, pe Arsenal despartind-o de aceeasi destinatie o partida pe Emirates cu nou-promovata Hull City. Tot in weekend a cernut si sita Cupei Scotiei, un anumit Mehmet, din penalty, incurcand calculele pariorilor si amintindu-ne de proverbul cu buturuga mica. St. Mirren – Celtic 1-0 in sferturi, carul mare fiind rasturnat in Paisley, o suburbie a Glasgowului. Comparativ, sa zicem ca „albastrii” de la Chelsea ar fi fost dati afara de sa zicem Crystal Palace, Charlton sau ceva de genul asta. Si Celtic si Chelsea au castigat in 2007 Cupa, a Scotiei respectiv a Angliei. Chelsea merge acum mai departe, Celtic, o tartora la nord de Zidul lui Adrian, nu.

Mai mult, daca n-ar fi fost Everton, in 1995, si Portsmouth, anul trecut, doar Manchester United, Liverpool, Arsenal si Chelsea ar fi pus mana pe trofeul F.A. Cup si si l-ar fi pasat de la una la alta din ’92 incoace, deci de la lansarea la apa a Premier League. In Scotia in schimb, cu toata dominatia tandemului Rangers – Celtic, in primavara se vor implini 20 de ani de la ultimul triumf in Scottish F.A. Cup pentru Celtic intr-o finala derby cu Rangers: 1-0 in ’89. De-atunci, cele doua s-au duelat cu trofeul pe masa doar in 1999 si 2002, de fiecare data invingand The Gers, cu 1-0 respectiv 3-2, si alte cluburi cucerind competitia, si anume Dundee United si Heart of Midlothian, dispunand chiar de Rangers. 

Iar doua finale, Kilmarnock – Falkirk 1-0, in 1997, si Heart of Midlothian Edinburgh – Gretna 1-1 si 4-2 la penaltyuri, nu le-au avut pe afis pe macar una dintre tartore. In Anglia, pana anul trecut, cand Pompey castiga finala cu Cardiff, o asemenea neobrazare la adresa „celor 4 mari” nu se mai consemnase din ’91, de la finala de pomina pentru Gazza, Spurs – Forest.

E drept, in campionat, alternanta in Scotia e plictisitoare de moarte. Doar Celtic, de 9 ori, si Rangers, in 14 randuri, au cucerit titlul dupa cei trei ani, din ’83 in ’85, cand Dundee United, in premiera, si Aberdeen, de doua ori, au tinut trofeul departe de Glasgow. Dar, repet, din ’93 incoace, cu surpriza Rovers fofilata in 1995, doar 3 cluburi engleze au castigat Premier League.

Iar cu cateva zile inaintea surprizei St. Mirren – Celtic 1-0 se consemna un socant Glasgow Rangers – Inverness Caledonian Thistle 0-1, in etapa intermediara, cu Black marcator din penalty in minutul 90. Fiind vorba de lidera si lanterna rosie la intrarea pe teren, imaginati-va un Man United – West Bromwich Albion 0-1, pe Old Trafford. Ei bine, recent a fost West Brom – Man U 0-5…

Stiu, tare as exagera daca as spune ca lupta pentru onoruri e mai plictisitoare in Anglia decat in Scotia. Dar in vreme ce in Albion devine tot mai plictisitoare, la nord de Zidul lui Adrian se intampla ca verzii de la Celtic sa fie eliminati in sferturi ori Rangers sa piarda acasa in campionat in fata ultimei clasate. Iar in semifinala Scottish F.A. Cup, Rangers va sufla si in iaurt, nu de alta dar adversara ii va fi… Saint Mirren Paisley.

Etichetarea de plictisitoare, ori previzibila, cum vreti, i se potriveste competitiilor scotiene, insa daca le-ai aseza pe „verisoarele” rivale in fata oglinzii, asemanarile ar fi mai evidente decat deosebirile. Pana cand una ca Gretna, cocotata succesiv din ligile mici scotiene pana in alita si ajunsa intr-o finala de Cupa cu Heart, se va gasi si in Anglia, as spune ca monopolul pare a fi mai greu de spart in Albion.

Poate si pentru ca una ca Rangers, cu toata dominatia ei, are mai nou picioare de lut la capitolul financiar si nu stie pe unde scoate camasa. Desi Man U si Liverpool au problemele lor cu datoriile, avalansa constanta de varii incasari lasa putine cai de manevra adversarelor fara dare de mana.