Posts Tagged ‘Man United’

Ziua 154. Detectate la Wembley

Mai 26, 2009

Multe ar fi de zis de la o finala play-off in fotbalul profesionist englez. Multe de bine. Cand se-aduna peste 59.500 de spectatori, cand gazonul e ca-n palma si echipele „dau totul”, considerentele ar putea fi numai la superlativ. Chiar si calitatea disputei, intre doua fruntase in liga a treia, de fapt cluburile clasate pe locurile 48 si 50 intr-o ierarhie generala cap-coada a Premier League plus Football League, a fost demna de admiratie.

Oficii cu produsele oficiale ale finalei, incluzand programul de meci color in 100 pagini, au fost postate pe laturile caii spre stadion, Wembley Way

Oficii cu produsele oficiale ale finalei, incluzand programul de meci color in 100 pagini, au fost postate pe laturile caii spre stadion, Wembley Way

Dar voi puncta vazute si auzite duminica, la Millwall – Scunthorpe. Ar fi in primul rand maretia acestei Wembley Way, un bulevard pietonal ce te scoate din statia de metrou si te duce la intrarea pe marea arena, de 90.000 locuri. Wembleyul ti se desfasoara in toata splendoarea sa, odata iesit din statie. Iar peisajul e cu atat mai minunat cu cat Way e invadata de fani…

Pe metrou, am auzit din gura unor suporteri ai lui Millwall cam solizi, cam tatuati, cam rasi in crestet, ca daca finala ar fi fost intre ei si Leeds, atunci Football League ar fi facut o exceptie si ar fi stramutat-o pe Villa Park din Birmingham. Tot ce-i posibil. Un stadion mai mic, cu un risc diminuat in privinta controlului adecvat al maselor. Dar poate ca fanul, din bravada ori pentru a se face auzit, atitudine foarte la moda in societatea britanica, a zis si el ce i-a placut sa umfle la ora respectiva, in drum spre stadion.

"Impartaseste-ti pasiunea pentru clubul tau". Sub umbrela forului Football League sunt 72 cluburi profesioniste, reprezentate prin culorile lor pe panoul de publicitate al sponsorului ligilor a doua, a treia si a patra, Coca Cola.

"Impartaseste-ti pasiunea pentru clubul tau". Sub umbrela forului Football League sunt 72 cluburi profesioniste, reprezentate prin culorile lor pe panoul de publicitate al sponsorului ligilor a doua, a treia si a patra, Coca Cola.

In alta privinta, comercialismul e vizibil la tot pasul, iti sare in ochi, dar el unge rotile competitiei. Un rau necesar. Coca Cola, sponsorul principal al Football League, a avut inspirata idee de a lansa la startul contractului un urias logo cu numele repetandu-i-se pe cele 72 dreptunghiuri cate cluburi profesioniste sunt in ligile doi – patru, pe fondul culorilor gruparilor respective, ale caror nume, scrise sub cel al sponsorului, cu caractere mai mici, sunt insiruite in ordine alfabetica. Ordine si disciplina.

Coca Cola a lasat clar sa se inteleaga, pe numeroasele colaje ori panouri informative, ca nu e vorba doar de marea finala a promovarii in Premier League, cand practic invingatoarea trece de la... Coca Cola la Barclays, ci e un "pachet" de 3 zile, cu trei jocuri play-off de mare insemnatate. Implicate, visiniu-albastrele Scunthorpe si Burnley, albastru-albele Millwall si Gillingham, alb-rosii lui Sheffield United si albastru-galbenii de la Shrewsbury

Coca Cola a lasat clar sa se inteleaga, pe numeroasele colaje ori panouri informative, ca nu e vorba doar de marea finala a promovarii in Premier League, cand practic invingatoarea trece de la... Coca Cola la Barclays, ci e un "pachet" de 3 zile, cu trei jocuri play-off de mare insemnatate. Implicate, visiniu-albastrele Scunthorpe si Burnley, albastru-albele Millwall si Gillingham, alb-rosii lui Sheffield United si albastru-galbenii de la Shrewsbury

Asta e senzatia generala in privinta organizarii unui asemenea eveniment. Nimic nu e lasat la voia intamplarii. Iar stadionul vine in ajutor cu o tehnologie de ultimul racnet, la barierele de acces, la deplasarea intre numeroasele-i nivele…

Puhoi uman spre stadion, cu steaguri, trompete, fete vopsite, masti, tot tacamul, dar mai ales mari sperante. Din respect pentru invinsi, am ales sa nu fac fotografii la iesirea de pe Wembley. Lacrimile unora spuneau totul. Pasiune nebuna...

Puhoi uman spre stadion, cu steaguri, trompete, fete vopsite, masti, tot tacamul, dar mai ales mari sperante. Din respect pentru invinsi, am ales sa nu fac fotografii la iesirea de pe Wembley. Lacrimile unora spuneau totul. Pasiune nebuna...

Puntea cu trecutul o face statuia lui Bobby Moore, cu piciorul pe minge, si cu una dintre sepcile primite de la F.A., traditie in Anglia de a recompensa selectionatii la nationala cu cate un capison fpentru fiecare aparitie. A cap. Seapca, parca prinsa in cui, pe o latura a soclului. Fanii se perindau, pozandu-se pentru eternitate. Statuia e pe esplanada iar undeva in fata stadionului, Moore Spice (1966), dupa cum e inscris deasupra intrarii. Un restaurant. Trebuie ca a rezistat peste vremuri, din acel deceniu sapte, si acum arata modernizat.

Fanii lui Scunthorpe au fost si in aprilie pe Wembley, cand "Fierul" ceda in fata retrogradatei din liga a patra, Luton, in finala Cupei Ligii rezervata doar esaloanelor 3 si 4, dar tot s-au intors pentru a se poza, pe rand, la statuia lui Bobby Moore

Fanii lui Scunthorpe au fost si in aprilie pe Wembley, cand "Fierul" ceda in fata retrogradatei din liga a patra, Luton, in finala Cupei Ligii rezervata doar esaloanelor 3 si 4, dar tot s-au intors pentru a se poza, pe rand, la statuia lui Bobby Moore

Organizatorii au pregatit si un pranz, cu de toate, pentru combatante, brigada de arbitri, oficialii federali. Intr-un mediu placut, sub stindardul Coca Cola dar surprinzand in colaje drumul celor 6 reprezentante la baraj prin sezonul tocmai incheiat. Un perete al salii, dominat de jocul Gillingham – Shrewsbury, cel de liga a patra. Au castigat The Gills, nu demult in esalonul secund, si care ratau de putin promovarea directa, pe cand The Shrews abia prinsesera locul 7, de baraj. Deci s-a facut dreptate. Pe celalalt perete, despre Millwall si Scunthorpe. Surprins Kenny Jackett, velsul cu 31 selectii in defensiva Tarii Galilor, in anii ’80, si finalist cu Watford al Cupei Angliei, fata in fata cu Nigel Adkins, fostul fizioterapeut al lui Scunthorpe. Diferenta de la cer la pamant si intre numarul fanilor lui Millwall, 50.000, si tot ce-a putut strange o mica urbe cu probleme din nord-est. Dar talentul a invins si a promovat echipa de la care pornea la drum ca  jucator Kevin Keegan. Nu e oare ironic faptul ca intr-un sezon in care Scunthorpe a reajuns in liga a doua, si echipa de la care Keegan era dat afara in toamna, Newcastle, s-a rostogolit tot in divizia secunda? Sa se fi facut si aici dreptate…

Profilul si sapca. "A cap" este decernata la fiecare selectie la nationala. Bobby a strans 108.

Profilul si sapca. "A cap" este decernata la fiecare selectie la nationala. Bobby a strans 108.

In fine, pe celalalt perete, despre meciul „cel mai scump din fotbal”, dupa cum e caracterizata disputa la baraj pentru accederea in Premier League. Un joc cu 60 de milioane lire pe masa. Atat de mare e diferenta financiara intre potenta Premier League, cu afluenti comerciali varsand in competitie, si varful The Football League, liga a doua, care are limitele sale…

Dar despre derbyul dintre Sheffield si Burnley, dintre Yorkshire si Lancashire, intre cele doua roze, maine, in ziua 155. Iar si despre considerentele schimbarii de divizie, peste inca o zi…

Sunt inca pe Wembley si in sala rezervata pranzului, langa fiecare tacam, un cupon de pariuri. E mare business aici, in insula. Harris avea 6/1 sa marcheze, cea mai buna cota. Dar varful lui Millwall n-a facut-o. Pana la urma a iesit 3-2 pentru Scunthorpe, la 28/1.

Despre o alta fateta a comercialismului… Fotbalul nostru s-a americanizat prin influenta pre si post competitie. Flacari inaltate spre cer, baloane uriase cu numele sponsorilor, totul foarte grandios si expansiv. Show. Apendice la fotbal. E atractiv, intr-adevar, dar nu neaparat necesar…

Fanii "Fierului" s-au intors fericiti in nord-est, ca si in 1999. Acum 10 ani, pe Wembley, Scunny castiga barajul de promovare in liga a treia, si nu din a treia, ca duminica. Un pas inainte...

Fanii "Fierului" s-au intors fericiti in nord-est, ca si in 1999. Acum 10 ani, pe Wembley, Scunny castiga barajul de promovare in liga a treia, si nu din a treia, ca duminica. Un pas inainte...

Gazonul a lasat de dorit in semifinala, fiind scuza gasita de Ferguson pentru neutilizarea unor titulari in penultimul act al FA Cup, cu Everton, si esecul lui Man United. Gazonul a fost reasezat si apreciat de numeroasele „buturugi mici” trecute de-atunci pe la Wembley, sa-si dispute varii cupe. Gazonul e acum grozav dar cu concertele de pe vara, cine stie!?

Una peste alta, Wembley ar merita sa inceapa incet – incet sa-si recupereze uriasele pierderi cauzate cu intarzierea reconstructiei si numeroasele defecte initiale. A fost catalogat drept un fiasco, prin acele minusuri, iar apoi proprietarii au fost luati in balon pentru modul mercantil in care au dat Templul Fotbalului pe chestii ieftine ca fotbal american, concursuri automobilistice si alte minuni. Totusi, la cum s-a prezentat „in pachetul” de 3 zile al finalelor de promovare, Wembleyul si-ar merita redresarea morala si financiara. E pus la punct cum majoritatea in aceste vremuri si-ar dori. De la elementul uman, cu curtoazia gazdelor, si pana la functionalitatea locului.

Fanii Millwallului au parasit stadionul, cei ai "Fierului" au ramas la turul de onoare. Papelitos, balonul cu simbolul clubului, o mana tinand o bara de fier

Fanii Millwallului au parasit stadionul, cei ai "Fierului" au ramas la turul de onoare. Papelitos, balonul cu simbolul clubului, o mana tinand o bara de fier

Anunțuri

Ziua 137. Incompetenta, conspiratie sau amandoua?

Mai 7, 2009

Ati putea spune pe buna dreptate ca nici pe departe n-are nimic una cu cealalta. Dar dubiile-mi in privinta probitatii si integritatii forului fotbalistic european mi-au fost confirmate cand UEFA s-a dedat la a accepta si coopta in forurile si comisiile sale un conducator din Romania. Destui idealisti s-ar fi asteptat, tot asa cum unii inimosi au visat la desantul americanilor dupa razboi, ca de-acolo, ‘de la centru’, sa se incurajeze curatenia intr-unul dintre compartimentele avariate ale fotbalului continental, si anume cel romanesc. Din contra, s-a intamplat ca la centru sa fie promovat un ‘om de fotbal’ in ale carui mandate s-a perpetuat o stare de fapt inacceptabila. Dintr-un fotbal ceausist planificat si cooperatist, s-a transformat intr-unul muribund si compromis de viespi ce-i supsesera sangele.

Cu un ‘reprezentant’ la ‘centru’, ‘Tricolorii’ au avut parte de altceva in disputele cu niste forte ce altadata pareau a avea painea si cutitul in mana. In mod neobisnuit, arbitrajul a fost favorabil impotriva Olandei, la Constanta, in precedentele preliminarii, iar Ovrebo n-a fost nici el deloc rau la remiza cu Italia, de la turneul final.

Tom Henning Ovrebo, vikingul imperturbabil, a reaparut pe marea scena in returul semifinalei Champions League, de pe Stamford Bridge din Londra, si si-a lasat amprenta pe deznodamantul calificarii intr-o mult mai mare masura decat in iunie trecut, cand admitea eroarea de a fi invalidat golul lui Luca Toni.

La final, egalati in prelungiri si eliminati fiind de catalani, niste jucatori ai lui Chelsea parca scosi din minti doar exprimau ceea ce destulor iubitori ai fotbalului cu oarecare cunostinte de politica jocului le era mai mult decat clar si le hranea imaginatia. Si anume ca UEFA n-ar fi agreat o a doua finala la rand de Champions League intre aceleasi cluburi, si anume Man United si Chelsea, si inca din aceeasi tara. Acuzatie la care UEFA a sarit ca arsa, dezmintind-o categoric.

Se crease cocktailul perfect… Cateva penaltyuri mai mult sau mai putin discutabile, neacordate gazdelor. O oarecare paranoia de ani buni pe insula, a se vedea de exemplu concursul Euroviziunii, cum ca Europa nu i-ar agrea si le-ar „face felul”, cu ramificatii in fotbal, unde suspiciunile planau asupra arbitrilor revansarzi, a plonjoanelor teatrale ale latinilor, a cutitarilor romani setosi de sange din Albion… In acest pahar, golul lui Iniesta a fost lamaia acra ce a declansat furia si pasiunea nebanuita a reprezentantilor unui club englez, considerat prin excelenta de o predispozitie calma. Parca atat ar fi asteptat, un motiv sa-si descarce suspiciunile ori chiar anumite prejudecati nu neaparat restranse doar la nivelul unui esantion nereprezentativ al populatiei.

Nu doar o data s-au exprimat diriguitori ai fotbalului european ori chiar mondial, fie chiar si prin conducatorii Platini respectiv Blatter, ca Premier League prea a dezechilibrat balanta de forte in fotbalul continental, ca prea a monopolizat puterea si a racolat jucatori din toate zarile, chiar si la vremea adolescentei, in detrimentul inclusiv al reprezentativei Angliei, ca prea si-a „cumparat” succesul cu imprumuturi cu dobanda pentru care nu mai stiu acum cum sa scoata camasa. Pe fondul acestei retorici, un arbitraj ca si cel de pe Stamford Bridge ingroasa semnele de intrebare in privinta politicii din spatele cortinei. Nu trebuie sa fii mare intelept pentru a intui ca odata tragerea la sorti efectuata, barosanii fotbalului au visat cu ochii deschisi la o finala Man United – Barcelona. Intre detinatoarea la zi a trofeului si castigatoarea din 2006, o alta grupare emblematica a Europei.

As spune insa ca suprematia monopolista a fruntaselor din Premier League in Champions League este doar efectul planului initial al forului fotbalistic european de a oferi mai multe locuri, pana la patru, ba chiar 5, fortelor continentale, printre care si Anglia. UEFA a creat un balaur care n-a mai putut fi controlat, renuntand la un format cum nu se poate mai popular, cel cu cate o campioana mare si tare din fiecare federatie de sub obladuirea sa. Dandu-le spatiu de manevra si remunerandu-le consistent victoriile, conducatorii fotbalului le-au amplificat puterea deja acumulata si au creat o situatie intr-adevar neplacuta, cu o vadita tenta de repetitivitate, ce ar genera plictis, dezinteres si chiar repulsie in randul fanilor jocului si ai competitiei. In ultimele 5 sezoane, finalele au fost disputate de doar sase cluburi, si anume AC Milan, Liverpool, Man United si Barcelona, cu cate doua aparitii, plus Arsenal si Chelsea.

Iar in acest grup restrans, conform rezultatelor din acest sezon, s-a ajuns in situatia ca finala sa fie o potentiala repetitie a ultimului act de la Moscova, din 2008. Ce conducator UEFA si-ar fi dorit un asemenea scenariu? Astfel ar putea fi luata in considerare o teorie a conspiratiei, exprimata pare-se si de unii jucatori ai londonezei, dupa joc, suspectandu-l pe Ovrebo de uneltiri in folosul atingerii scopurilor celor de la UEFA.

Creand in timp acest monstru elitist, UEFA a raspandit Champions League pe piata globala insa a tensionat conexiunea tocmai cu iubitorii jocului de pe continent, care se simt dezafectati de lumile aparte in care evolueaza cele cateva cluburi cu sanse la fazele finale ale competitiei si restul „muritoarelor de rand”, lasate in urma la mai toate capitolele. Champions League ca produs de piata pentru consumatorul avid de transmisii in direct o fi crescut in ochii novicelor insa in mod cert e pasibil de expirare in estimarile puritanilor iubitori ai jocului.

Iar acum, incercand sa domesticeasca ‘monstrul’, a mai dat competitiei o lovitura negativa de imagine, cu un arbitraj daca nu partinitor atunci foarte slab. La un asemenea nivel, asa prestatie inmulteste semnele de intrebare la adresa sanatatii competitiei. Pe termen scurt, UEFA si-o fi facut voia de a avea finala dorita dar pe termen mediu Champions League nu va mai fi perceputa cu aceiasi ochi. Ovrebo a deschis Cutia Pandorei sau, cum vreti, UEFA a dat apa la moara unor sponsori si difuzori care numai ochi iesiti din orbite, degete aratatoare, f*****g si nervi n-ar fi vrut sa vada la ora deciderii celei de-a doua finaliste.   

Si-a dat seama Ovrebo ca a dezechilibrat in asa hal jocul prin eliminarea lui Abidal incat a aplicat pana in panzele albe legea compensatiei ori, vazand ca deznodamantul e inca la mana destinului, a facut jocul unora de a-i oferi o sansa Barcelonei dorita in finala, refuzand gazdelor cateva lovituri de la 11 metri indelung cersite? Sau norvegianul a fost pur si simplu depasit de evenimente, un simplu nerod din categoria „Ref, You don’t know what you’re doing”?

La fel de adevarat e ca jucatorii lui Chelsea probabil si-ar fi vazut de sampania calificarii si n-ar fi sarit la arbitru daca Iniesta n-ar fi egalat in minutul 92, insa adevarul e ca acordarea macar a unui penalty din evantaiul celor contestate ar fi clarificat probabil lucrurile… 2-0. Daca a aplicat litera regulamentului la ce-i drept fina tragere de tricoul lui Anelka, eliminandu-l pe Abidal, ca ultim aparator, atunci ar fi putut-o aplica macar si la o tragere de tricou, in careu, asupra lui Drogba, sau la hentul lui Pique. Dar neacordand gazdelor ceea ce se pare ca li s-ar fi cuvenit, a dat nastere la interpretari.

Iubitorii teoriilor conspirationiste ar putea merge intr-atat de departe incat sa-l suspecteze pe Ovrebo ca l-ar fi razbunat, intr-o fratie de breasla, pe colegul sau scandinav, Frisk, retras din arbitraj dupa un alt de pomina Barcelona – Chelsea, 2-1 in februarie 2005, cu londonezii pe-atunci antrenati de Mourinho. Suedezul a fost intr-atat de asediat de reactia amenintatoare a fanilor lui Chelsea, incat a aruncat prosopul, iar legi existentiale nescrise ori metafizice inrauresc anumite ganduri si actiuni…

Cert este ca, pentru a doua seara la rand, Londra a trait dezamagirea unei eliminari, ramanand sub blestemul de a nu cuceri macar o data Champions League, competitie continuatoare a Cupei Campionilor Europeni, adjudecata pentru Albion de Manchester, Liverpool, Nottingham si Birmingham, dar nu si de capitala. Clubul Chelsea, de la creditorul Abramovich si pana la cel mai neinsemnat fan, a fost deposedat in propriul fief, in ultimele secunde, de o noua prezenta in finala, lovitura incasata de magnatul rus putand fi comparata, pastrandu-se proportiile si apeland la paralelele inegale din gimnastica, la socurile generate pietei de capital si actionarilor acesteia. Desi e vorba de alt domeniu si conotatiile sunt diferite, parca se cauta o reglare de conturi. Alte orizonturi, mai egalitariste, ar urma sa erodeze capitalismul salbatic, cu reprezentatul sau tip furisat pana si in fotbal, tocmai la Chelsea?

S-ar putea raspunde cu da, daca e sa notam – din nou, coincidenta sau nu – ca guvernul britanic a iesit populist la interval chiar in seara returului Chelsea – Barca, prin vocea ministrului Andy Burnham, cerand o distribuire egala a veniturilor cucerite de „careul de asi” in Champions League, cadrilater perceput ca un produs de export de lux al Premier League si prin extensie al fotbalului englez. Se cere nici mai mult nici mai putin decat impartirea banilor facuti in Europa si celorlalte cluburi din elita, asta fiind una dintre ideile emanate de la guvern si care vizeaza curbarea exceselor si dominatiei „celor mari”. La asemenea retorica, alde Chelsea poate avea si mai multa apa la moara ca n-a fost ceva curat cu refuzarea atator penaltyuri… 

Greseala e umana. Repetitiile lui Ovrebo au fost insa nu doar suparatoare, ci stranii. Doar incompetenta sau e vorba de altceva, mult mai tenebros? Si ne gandim din nou la coridoarele puterii, pe care si-au facut culoar si reprezentanti ai unui joc putred pana in rarunchi.

Departe de a-i plange de mila lui Chelsea. N-are nevoie de asa ceva si, daca ai intreba fani ai altor londoneze, ce parere au de deznodamantul semifinalei cu Barca, probabil ti-ar raspunde ca „what goes around, comes around”. Efectul bumerangului. West Ham a fost secatuita de talent de la sosirea lui Abramovich sub ‘pod’, pentru a ma referi la un pagubit, iar daca ar fi sa ne amintim de un alt dusman ce si l-au facut ‘albastrii’, ei bine, atunci haideti sa pomenim de numele sefului executiv Peter Kenyon, ajuns de la Old Trafford la Stamford Bridge, atat de incantat cand il scufunda si storcea financiar pe Adrian Mutu. Chelsea, prin stilul ei de a-si crea loc cu coatele la masa elitei continentale, si-a facut si niscaiva inamici, iar Kenyon a depasit culmea arogantei trasand planuri cincinale cu ‘albastrii’ dominand mapamondul.

Dar lasand la o parte politica fotbalului, acest sport e pana la urma doar un joc si fotbalistii cu un pas in finala de la Roma nu au meritat tratamentul la care au fost supusi de un trimis al UEFA. Jucatorii buni sunt innebuniti sa joace pe scena marilor finale si sa castige trofee, atat si nimic mai mult. Din nou, au suferit aceiasi eroi fara de care n-ar exista jocul, si anume fanii, jucatorii, corpul tehnic, pentru niste oale sparte de altii, asta daca e sa imbratisam teoria conspiratiei. S-a dovedit miercuri ca si la cel mai inalt nivel competitional cel care are painea si cutitul in mana poate dispune dupa bunul sau plac mersul lucrurilor… Cat de vulnerabil si caraghios a parut Drogba, in slapi, protestand, gesticuland incontrolabil si clocotind de o furie neputincioasa, in fata unui arbitru care, fara a aplica litera regulamentului, era acoperit de ‘umbrela’ forjata a forului in numele caruia oficiase!

Ce coincidenta… De cand cu alegerile si improspatarea la varf, UEFA are parte uneori si de niste arbitraje in meciuri cheie ce-i usureaza pe-ai nostri ca brazii sa remarce ca „vezi mai Constantine ca si Gheorghe ala de arbitru face la fel!?” Cu greu se vor stinge ecourile arbitrajului din returul Chelsea – Barca si poate se va face lumina in ‘orbul gainilor’ lui Ovrebo. Insa ‘lumina’ nu va veni de la centru, tot asa cum asteptata asanare din fotbalul romanesc poate fi realizata doar cu forte proprii, din interior.

Ziua 121. 4-4 sau 4×4?

Aprilie 22, 2009

Am primit un apel, in a doua zi de Pasti. Amicul si colegul meu de breasla ofta la monopolul fruntaselor din Premier League asupra UEFA Champions League, consolidat cu inca un trio englez in semifinale, pentru al treilea sezon la rand. Intr-adevar, competitia a devenit previzibila si plictisitoare prin secventa repetitiva a calificatelor in fazele sale rarefiate, insa cauza ar fi formatul dezechilibrat pus acum cativa ani pe hartie de conducatorii fotbalului european si nu „vina” fotbalului englez de a-si fi pus ograda in ordine. „Careul de asi” profita, tragandu-si partea leului, ce-i drept poate intr-o mai mare masura decat „italienele” ori „spaniolele” la vremea lor, insa e esential de mentionat ca Anglia n-a avut mereu 4 reprezentante in UEFA Champions League, ci si-a marit treptat numarul echipelor prin punctele acumulate an de an, cu truda, in teren.

Iar acest ultim Liverpool FC – Arsenal Londra, 4-4, este exemplul perfect al fotbalului spectacol care-si merita postura privilegiata in luminile rampei. Un 4-4 ca la teatru venit dupa un alt 4-4 la Stamford Bridge, cu o saptamana inainte, dar nu in Premier League ci in… Europa, si avand-o din nou pe Liverpool printre protagoniste.

Restul e chestie de gusturi si gusturile nu se discuta. Fotbalul „mare”, in formatul Champions League, a largit acolada participantelor, de la cate o reprezentanta din fiecare tara, insotita eventual de invingatoarea precedentei editii europene, pana la chiar 5 cluburi, cum a fost cazul Angliei in editia 2005-2006, dupa succesul lui Liverpool la Istanbul plusat cu clasarea „abia” pe locul 5 in Premier League. Deja pe 13 iulie „Cormoranii” se aliniau in prima faza preliminara a competitiei, ulterior intrand in focuri concitadina Everton si Arsenal, Chelsea si Man United. Dar – revin – pana a atinge acest pisc Albionul a rulat si cu numai 3 echipe in Champions League, cum s-a intamplat pana in editia 2001-2002.

Vizionand remiza de infarct a orgoliilor ranite, intre niste „Cormorani” si „Tunari” eliminati din competitii K.O. de Chelsea la chiar precedenta lor prestatie fotbalistica, cei din Liverpool dupa un 4-4 pe Stamford Bridge iar Arsenal dupa un gol tarziu al lui Drogba pe Wembley, a iesit in evidenta ca Anglia isi merita numeroasele locuri in UEFA Champions League, fiind binecuvantata cu asemenea reprezentante, respectiv ca intrecerea este inobilata de participarea unor asemenea grupari avand predilectie pe jocul ofensiv.

Numarul limitat de locuri repartizat altor tari, inclusiv Romaniei, poate fi frustrant, dar un 4-4 care iti taie rasuflarea lanseaza totodata intrebarea daca vrei sa-i vizionezi pe… „ai tai ca brazii” sau fotbal adevarat. Tine de diferenta intre partizanat si neutralitate. Ca iubitor al fotbalului, as prefera o copie a acestui 4-4 din campionat si in cupele europene si iata ca Albionul ne-a furnizat-o, de fiecare data prin Liverpoolul unui iberic. Mai intai a zdrobit-o pe Real Madrid, 5-0, iar la finele aceleiasi saptamani s-a „intors” in Premier League si a triumfat la Old Trafford: 4-1.  Acum, a marcat de patru ori la Chelsea si apoi a repetat rezultatul, in campionat, cu Arsenal. Daca victoriile la scor au mentinut-o in cursa pe doua fronturi, remizele recente de 4-4, cu toata spectaculozitatea lor, i-au agatat in cui pofta de trofee. Nu poti sa nu-ti para rau de „rosii” lui Benitez, in conditiile in care, se intampla, sunt cluburi ce merg mai departe cu un unic gol. Dar, firesc, un iubitor al Stelei sa zicem ar prefera in fiecare sezon o prezenta a ros-albastrilor in competitie, chit ca nici evolutiile, nici rezultatele bucurestenei, n-ar lasa o amprenta pozitiva in UEFA Champions League.

Mai mult, notand scandalurile de coruptie din fotbalul romanesc si „curat murdarul” caragialesc din Liga I, care erupe prin toti porii, plus parcurgand ierarhia competitiei interne, cu Dinamo, cocotata in frunte, o potentiala reprezentanta a Romaniei in UEFA Champions League, e de-a dreptul pacat ca unii ajung sa respire degeaba aerul european in conditiile in care destule cluburi din campionate competitive, jucate cinstit, rateaza la mustata asemenea prilejuri.

As opta de-o suta de ori din 100 de alegeri pentru un 4-4 european, faurit val-vartej in Premier League, cu talent, vivacitate, daruire si profesionism, decat un 4×4 autohton, parsiv, de ochii lumii, cusut cu ata alba si lipsit de consistenta. Superficial. Fotbalul „lor” e gen Liverpool – Arsenal 4-4, atractiv, spectaculos, de calitate si suspans, cinstit, jucat „pe teren”, cu tribune pline si suporteri cantand. Un fotbal de angajament total. Fotbalul „nostru”
e gol la suflet si in tribune, mai ales in „Groapa” potentialei campioane a tarii, umbrit de suspiciuni si coruptie, putrezit de lipsa de profesionalism si batosenia autohtona dar infatuat de parcari pline cu 4×4. Un fotbal de circ, oglinda fidela a unei societati cu poalele in cap, pieptul de curcan, gura mare si prostituandu-se materialismului si falselor sale valori.

Cat despre jocul in sine, remarcabil e ca Liverpool a marcat de patru ori si a ratat inca pe-atat fara Steven Gerrard la pupitru iar Arsenal a inscris de tot atatea ori desi a inceput jocul fara vreun marcator a mai mult de 3 goluri in aceasta editie de campionat. Arshavin, „urcand din linia a doua”, i-a facut uitati pentru o seara pe Adebayor si Van Persie, golgeterii „Tunarilor”. Ce mai meci a fost pe Anfield!

Ziua 118. Wembley, teatrul semifinalelor

Aprilie 19, 2009

Termenul de livrare a fost depasit binisor, cu minusurile financiare de rigoare. „Toata afacerea a fost un adevarat fiasco” e parerea impartasita de englezul de rand relativ la reconstructia „noului” Wembley. Taraganarile n-au dat bine la imagine iar una dintre competitiile etalon ale sportului insular vaduvite de intarzieri a fost tocmai Cupa Angliei, nevoita cativa ani sa se plimbe provizoriu cu cortul tocmai la Cardiff, in Tara Galilor.

Abia in 19 mai 2007, cu ocazia finalei F.A. Cup dintre Chelsea si Manchester United, adjudecata de londonezi in prelungiri prin golul lui Drogba din minutul 116, prestigiosul trofeu a fost disputat la el „acasa”, pe noul Wembley. De-atunci, lucrurile au reintrat in normal si pana si semifinalele celei mai vechi competitii din istoria fotbalului s-au intors in nord-vestul Londrei.

In acest final de saptamana, alte doua jocuri pentru accederea in finala actualei editii sunt gazduite de Wembley iar parerile in privinta disputarii semifinalelor pe acelasi stadion ce gazduieste si ultimul act sunt impartite. Cei de moda veche opineaza ca astfel e stirbita aura finalei, care ar fi devalorizata de deciderea finalistelor pe aceeasi arena, pe cand practicii, cu gandul la avantajele de ratiuni economico-financiare, tuna si fulgera ca de cand cu Wembleyul redeschis nu e loc mai potrivit pentru semifinale.

Pe undeva, e clar ca la interesul enorm manifestat in jurul penultimelor acte, numai capacitatea noii arene ar face fata cu suficiente locuri. Anul trecut de exemplu, cu ocazia primelor partide semifinale pe Wembley din anul 2000 incoace, un total de peste 166.000 spectatori au asistat la meciuri. 83.584 la disputa Portsmouth – West Bromwich Albion, 1-0, decisa de Kanu, care avea sa inscrie si unicul gol al finalei, si 82.752 la cea dintre Cardiff City si Barnsley. Iar daca notam ca trei dintre semifinaliste au fost divizionare secunde, argumentul cererii crescande de bilete e cu atat mai veridic. Comparativ, la precedentele semifinale gazduite pe Wembley, in anul 2000, „doar” 62.828 spectatori au asistat la remiza alba dintre Aston Villa si Bolton, decisa cu 4-1 la lovituri de departajare, in favoarea celor din Birmingham, respectiv 73.876 la jocul Chelsea – Newcastle, 2-1.

Este in traditia Cupei Angliei ca finalele sa se desfasoare pe Wembley, cu tot covorul rosu de rigoare, nu mai putin decat 66 ultime acte, incluzand rejucarile, fiind gazduite pe marea arena londoneza. Figura cu semifinalele a prins contur abia in 1991, insa, atentie, cu ocazia unui derby nord-londonez, intre Tottenham si Arsenal, transat de Spurs cu 3-1 gratie unei lovituri libere de senzatie a pe-atunci junelui Paul Gascoigne, deja in minutul 5, plus a „dublei” lui Gary Lineker, pentru „Tunari” replicand Alan Smith, mai apoi marcator al unicului gol intr-o finala de Cupa Cupelor. Acea semifinala pe Wembley, in premiera, atragea 77.893 spectatori, pe cand cealalta semifinala a respectivei editii, intre Nottingham Forest si o alta londoneza, West Ham, adjudecata de „Padurari” cu 4-0, printre marcatori figurand Roy Keane si Stuart Pearce, nu s-a disputat in capitala poate tocmai in ideea ca visiniu-albastrii „Ciocanari” sunt din metropola. Considerent de care nu s-a mai tinut seama apoi, de exemplu in anul 2000, la amintitul Chelsea – Newcastle.

Odata precedentul creat, in 1991, alte semifinale au fost organizate pe Wembley. Ambele in 1993, cu Arsenal luandu-si revansa prin Tony Adams, 1-0 cu Spurs, in fata a 76.263 spectatori, si Wednesday calificandu-se gratie lui Chris Waddle si Mark Bright, 2-1 in derbyul orasului Sheffield, cu United. Discutand cu un fan al lui Sheffield United prezent cu acea ocazie pe Wembley, in multimea de 75.364 spectatori sositi din „orasul otelului”, suporterul mi-a marturisit ca a fost cea mai minunata propaganda pentru urbea sa, un prilej de nedisimulata mandrie. Cu alte cuvinte, o alegere inspirata de a oferi scena Wembleyului la doua cluburi care, deseori in umbra unor mai puternice cluburi, nu le strica deloc nitica reclama in plus.

Un an mai tarziu, in 1994, dupa ce Mark Hughes a egalat in ultimele secunde ale unui dezechilibrat derby al conurbatiei Greater Manchester, intre campioana nationala United si Oldham Athletic, ce tocmai retrogradase din Premier League, rejucarea semifinalei de 1-1 gazduita de Wembley a avut loc taman inapoi „acasa”, la Manchester, dar pe arena lui City, Maine Road. N-au mai fost 56.399 spectatori, ca pe Wembley, si nici 1-1, favorita calificandu-se la pas, cu 4-1. Si despre cealalta semifinala din ’94 s-ar putea aminti o vorba, si anume ca londoneza Chelsea, evoluand pe Wembley, in oras, a avut asadar nu doar avantajul esalonului superior in fata lui Luton Town, triumfand cu 2-0 gratie „dublei” lui Gavin Peacock.

Comparativ cu vechimea competitiei, din 1871 incoace, se intampla abia acum, in 18 aprilie 2009, ca Wembleyul sa gazduiasca pentru doar a zecea oara o semifinala de Cupa Angliei, cea intre londonezele Arsenal si Chelsea. „Tunarii”, cu 5 semifinale la activ, dintre care patru castigate, din 2001 incoace, de cand F.A. Cup a „plecat cu cortul” in Tara Galilor, pe Millennium, ori aiurea, iar Chelsea cu trei, dintre care doua victorioase.

Parcurgand asistentele inregistrate la semifinalele gazduite de-atunci in general pe Old Trafford din Manchester si Villa Park din Birmingham, de altfel arena cu cele mai multe penultime acte in portofoliu, e evident avantajul oferit de Wembley. Doar 39.939 spectatori au asistat pe Villa Park la semifinala din 2004 Man United – Arsenal, 1-0, altfel un derby cu casele inchise, respectiv 36.147 cu doi ani inainte, la un derby sud-vest londonez, Chelsea – Fulham 1-0, dar stramutat la Birmingham. Pana si in 2005, cand Cardifful a gazduit, singura data, nu doar finale, ci si semifinalele, „doar” 52.000 spectatori au fost prezenti la jocul Arsenal – Blackburn, 3-0, si 69.000 la Man United – Newcastle United, 4-1.

Duminica, in cealalta semifinala, Man United, mereu invingatoare in penultimul act, de trei ori, de cand cu demolarea vechiului Wembley, fata in fata cu Everton Liverpool, care se intoarce pe marea scena dupa 14 ani, mai exact de la finala victorioasa cu 1-0 in fata acelorasi „Diavoli rosii”. Dintr-o extrema in alta… Dupa ce anul trecut Wembleyul primea vizita a trei cluburi din Championship, strecurate pana in semifinalele F.A. Cup, acum e randul a trei forte din „careul cu asi”, nici Everton nefiind de lepadat, mereu acolo, in fata, tintind in campionat un loc de Cupa UEFA.

Fara indoiala, la cat a pierdut financiar prin intarzierea lucrarilor, Wembley si The Football Association n-au avut alta varianta decat de a gazdui cat mai multe evenimente de la inaugurarea stadionului, incluzand semifinalele ce aduc venituri substantiale, in conditiile in care tot ceea ce se comercializeaza in „burta” arenei e mai mult decat piperat, copios de scump. Ia-ti un carnat si simte-te mai sarac, ti-ar spune vanzatorul.

Nici lojele n-au un procentaj integral de ocupare, in conditiile in care pretul anual al inchirierii, de minim 74.880 lire sterline, urca si pana la exorbitantul 296.400 lire. In Londra sunt oameni si corporatii cu dare de mana dar climatul de afaceri are si el problemele sale in actuala asa zisa criza, iar cum perioadele contractelor sunt de trei, 5, 7 ori zece ani, nu toate firmele s-ar arunca sa semneze inchirieri pe un deceniu. Precautie. In atare situatie, Wembley tremura dupa venituri pe care altfel le-ar fi luat de bune, sigure, si foarte avantajoase financiar, nesiguranta facandu-i pe administratori sa marseze pe evenimente populare, gen Cupa Angliei, unde biletele s-ar duce ca painea calda.

Pentru conformitate, iata ce a fost de vazut in semifinalele difuzate in direct in Romania pe SportKlub TV… Sambata, dupa ce Fabregas si Terry au inmanat buchete de flori membrilor Hillsborough Support Group, prezenti la joc intru comemorarea fanilor lui Liverpool morti la semifinala de acum 20 de ani, Arsenal si Chelsea au smuls glia Wembleyului. Gazonul, de o calitate inferioara celui de pe vechea arena, a lasat de dorit, fostul selectioner Graham Taylor remarcand pe buna dreptate in interventia sa radiofonica pe BBC Five Live ca gazduirea altor evenimente, non-fotbalistice, tot din nevoia de a strange capital, vine in detrimentul calitatii suprafetei de joc. Dar a fost totusi spectacol, in teren si in tribune, unde o asistenta de 88.103 spectatori n-ar fi incaput, oricum ai lua-o, in nici o arena de club din insula. Prin prisma unui asemenea numar si a atmosferei create, Wembleyul isi merita calitatea de gazda, fie si a semifinalelor…

Theo Walcott, servit de Gibbs, a marcat in minutul 18 pentru Arsenal, cu concursul lui Ashley Cole, care a „pus” mana la reluarea din careu, iar Malouda, gasit pe stanga de Lampard, cu o minge lunga, l-a intors pe interior pe Eboue si l-a batut la coltul scurt pe Fabianski: 1-1 la pauza. Spre final, in minutul 84, o alta minge lunga „marca Lampard” l-a deschis pe Didier Drogba, care, sprintand de langa Silvestre, l-a depasit pe polonez, iesit derutat, si a marcat cu stangul: 2-1. Chelsea in finala din 30 mai, inapoi pe Wembley.

Arsenal: Fabianski – Eboue, Toure, Silvestre, Gibbs – Diaby – Walcott, Fabregas / cpt, Denilson, van Persie – Adebayor. Au mai intrat, spre final, Arshavin, Bendtner si Nasri. Desi cu doar 2 jucatori englezi, Wenger a folosit totusi mai… multi autohtoni decat o facea in ultima vreme. Dupa esec, s-a aratat neplacut surprins de calitatea modesta a gazonului de pe Wembley.

Chelsea: Cech – Ivanovic, Alex, Terry / cpt, A Cole – Essien – Anelka (81, Kalou), Ballack, Lampard, Malouda – Drogba.

Peste nici 24 de ore, din nou Wembley in gateala amfitrionului, primind 88.181 spectatori. Man United – Everton. Campioana incepand cu Foster – Rafael Da Silva, Ferdinand, Vidic, Fabio Da Silva – Gibson, Welbeck, Anderson, Park – Tevez, Macheda, iar „Caramelele” cu Howard – Hibbert, Lescott, Jagielka, Baines – Osman, Neville, Fellaini, Pienaar – Cahill, Saha. Everton, echipa cu cele mai mici sanse la cucerirea trofeului dintre semifinaliste, a aliniat cei mai multi fotbalisti englezi, sase, incluzand o intreaga linie defensiva. De cealalta parte, Ferguson a apelat nu foarte surprinzator la cativa tineri dintre rezerve…

Si a fost nimic la nimic. 0-0 pana la loviturile de departajare. Cand Everton a dat lovitura, 4-2, calificandu-se in finala cu Chelsea. Doua „albastre” pentru un trofeu…

Ziua 115. A treia oara tertet din „careul de asi”

Aprilie 16, 2009

Pentru Liverpool si fanii ei, dimineata de 15 aprilie 2009, la cei douazeci de ani dupa Hillsborough, de care aminteam ieri, a adus regretul unei eroice eliminari la finele unei epice batalii pe Stamford Bridge. N-are rost sa ne ferim de figuri de stil. A fost un 4-4 faurit de un fotbal la superlativ. „Cormoranii” au fost la un pas de calificare, si la 2-0 si la 4-3, iesind din scena cu capul sus, cu mandria ca au jucat o partitura de care suporterii lor rapusi la Sheffield ar fi fost la randul lor mandri. De fapt, probabil acesta a fost cuvantul de ordine rostit de capitanul Gerrard in vestiar, inaintea returului de la Chelsea… Sa dam totul in memoria fanilor care piereau acum 20 de ani, imbracati in „rosul” clubului. Iar Liverpool in varianta 2009 si-a onorat istoria, traditia, trecutul…

Pentru fotbalul englez reprezentat pe scena europeana de „careul de asi” din Premier League, seara de 15 aprilie 2009, incununata cu doua calificari in semifinale adjudecate fara gol primit in retururile cu adversare iberice, a confirmat dominatia evidenta a fortelor din Albion, accentuata in ultimii cativa ani.

In anul 2004, cand doar Chelsea Londra se strecura intre semifinalistele din UEFA Champions League, inclinandu-se in fata monegascilor, nu multi ar fi banuit aceasta rapida schimbare a raportului de forte pe continent. Un an mai tarziu, numarul reprezentantelor Albionului in semifinale se dubla, Chelsea fiind din nou eliminata, de Liverpool, cu un unic gol vremelnic care… n-a fost, al lui Luis Garcia. Vantul schimbarii adia deja usor, Anglia crescand in retrovizoarele reprezentantelor fotbalului latin.

Iar la 25 mai 2005, la Istanbul, la douazeci de ani dupa drama de pe Heysel din Bruxelles, derulata in 29 mai ’85 cu fanii lui Liverpool in prim-plan din cele mai grave motive, Steven Gerrard si trupa sa de „Cormorani” au oferit un prim crampei din aceasta permanenta lupta a clubului de pe Mersey pentru a-si redobandi sceptrul puterii, pentru a mangaia si odihni in pace copii ca Jon-Paul, verisorul lui Stevie G, de care pomeneam, rapusi pe altarul fotbalului si care vegheaza de-acolo din ceruri amplitudinea unei flacari ce nu se stinge.

Renasterea din repriza secunda, de la 0-3 la 3-3, cu Gerrard, Smicer si Alonso punctand in 6 minute, incununata cu triumful la lovituri de departajare in dauna „Diavolului” milanez, a reprezentat indiciul puterii de regenerare a unui club, al unui fotbal insular. Albionul venea din urma si lansa un avertisment miraculos la Portile Europei… Doar Manchester United, la Barcelona, „intorcand” la fel de miraculos in fata lui Bayern, mai adusese cel mai pretios trofeu in insula dinaintea dramei de pe Heysel incoace. Mai exact de la episodul altor penaltyuri cu Liverpool la pupitru, in ’84, la Roma.

Avertismentul a fost urmat de o consolidare. Desi cu o unica echipa in semifinalele din 2006, decise in 6 ore de fotbal de doar doua goluri, ale lui Toure si Giuly, Anglia nu mai alerga in gol, incercand sa prinda trenul cu italiene si spaniole, ci sarise deja din mers intr-unul din vagoane, acolo, la Bosfor, in repriza secunda. Arsenal a trecut de Villarreal dar, conform regulii incapacitatii cluburilor londoneze de a triumfa in C1, fie ea numita C.C.E. ori Champions League, a cedat in finala cu Barcelona, oferind totusi Albionului doza de incredere generata de prezenta in doua ultime acte la rand.

Din 2007 incoace, Anglia a ridicat brusc stacheta. Acum, in 15 aprilie 2009, pentru al treilea an la rand, Anglia a ajuns cu 3 dintre fortele „careului de asi” din Premier League in semifinalele Champions League. Si trebuie subliniat ca a patra forta, Liverpool, a fost eliminata de un alt club englez, dupa o mansa retur in urma careia nici o formatie marcatoare a patru goluri in deplasare n-ar fi meritat sa paraseasca arena si competitia. 4-4 in deplasare si eliminata e un semn ca daca sortii le-ar permite si surade, niste semifinale europene „all English” n-ar fi imposibile…

In 2007, jucand mansa retur acasa pe Anfield, Liverpool se califica la penaltyuri in fata lui Chelsea, din cealalta semifinala tasnind AC Milan, eliminatoarea „Diavolilor rosii”. O repetitie a finalei din Turcia, doar cu scenariul tinut din scurt de italieni si nu scapat de sub control, ca dupa pauza, la Istanbul. Dar, pentru al treilea an la rand, Albionul din nou in finala.

Aceleasi trei semifinaliste engleze si in 2008, Chelsea profitand de avantajul terenului propriu in prelungirile returului cu Liverpool iar Manchester United invatand din anul precedent sa nu mai incaseze goluri pe Old Trafford dupa ce marcase, acum prin Scholes, si sa nu mai ia trei in retur, ca pe San Siro: 1-0 si 0-0 cu Barcelona. Restul a fost doar istorie, cu o finala „all English” in premiera, tarziu in noapte, la Moscova, cu ploaie, bare si lovituri de departajare. United pentru a treia oara campioana a Europei, Chelsea din nou pe scut in numele Londrei.

2009… Sfertul de finala ‘all English” a oferit 12 goluri si o demonstratie de fotbal caracteristica greilor „careului de asi”, cand dau piept in Premier League. Liverpool – Chelsea a fost produsul de lux la export al regenerarii unui fotbal suicidal la Bruxelles si ingropat pe Hillsborough dar renascut din propria cenusa si reinventat sub forma unui vehicul televizat, plin de bani, Premier League, si care a ales bob cu bob patru cluburi care sa domine nu doar Anglia, ci si continentul. Epopeea continua.

Acum nu va mai fi vorba de Liverpool, in scena intrand Arsenal. „Tunarii” perceputi drept „subtiri”, inghiontiti de jocul barbatesc pe insula, dar spunand pe-aici nu se trece cu Villarreal: zero goluri primite. Arsenal – Man United e o semifinala reiscand rivalitatea Wenger – Ferguson, candva furibunda, recent estompata de aparitiile in scena ale unor Mourinho ori Benitez. Dar francezul si scotianul nu s-au uitat. Va triumfa zelul londonez de a pune intr-o buna zi mana pe eluzivul trofeu ori mandria mancuniana de a-si proteja cupa adusa din Rusia?

Pe celalalt front, „intrusa” Barcelona si Chelsea lui Hiddink. O Chelsea poate mai incisiva ca oricand, tocmai datorita lui Hiddink, candva un triumfator in Cupa Campionilor Europeni, la carma lui PSV. Vor reusi catalanii „un Milan”, ca in 2007, cand, strecurata intre trei engleze, trupa italiana cucerea trofeul, sau va rotunji Hiddink nu doar o alta finala engleza, ci chiar londoneza? Asta pentru a risipi emotiile capitalei Regatului in privinta spargerii ghetii in C1. Ar fi un moment potrivit, pentru descretirea fruntilor intr-o metropola ce-si pierde puterea pe alte planuri…

In mai ’89, un AC Milan cu crema, frisca si caramelele olandeze demola un club ajuns pentru a doua oara in patru sezoane in finala in absenta din competitie a tartorelor de pana atunci, cluburile engleze. In mai 2009, formatiile din Albion vor reconfirma ca nu doar participa ci isi aroga locu(rile) in finala candva traditionale pana la „episodul Heysel”. Toate au trecut pe rand pe la potirul aurit. A fost „epoca Real”, a fost dominatia lui Ajax si Bayern, au fost italienele si spaniolele pe cat englezele revenisera dar isi lingeau inca ranile, regrupandu-se, iar din 2005 incoace e un remember al finelor anilor ’70 si startului anilor ’80, cu Albionul imperator. Roata vietii.

Alte doua considerente, esentiale, ca antrenorii, jucatorii si conducatorii „englezelor”  sunt de fapt straini respectiv ca valoarea Premier League in ansamblul ei trebuie judecata nu doar prin rezultatele „careului de asi” ci si prin neputinta celorlalte cluburi din elita Albionului de a gasi niste reprezentante demne de succese in Cupa UEFA, au greutatea lor si pot ciunti pana la un anumit punct sclipirea succesului insular. Samburele ramane insa, vorba suedezilor de la ABBA, the winner takes it all… Iar mai nou englezele au luat „fata” si frisca in Champions League. Poate de-acum spre plictiseala nu doar a fanilor restului, ci si a neutrilor. Ce va aduce o probabila schimbare?

Ziua 113. Demodata dar nu-i pasa

Aprilie 14, 2009

Din mai anul trecut, cand reusea o miraculoasa promovare impotriva tuturor calculelor hartiei, Stoke City a fost intr-una tachinata ca se va face de ras in elita. De-ar fi stiut englezii de un nenorocit si de pomina sezon retrogradant al lui ASA Targu Mures, ar fi zis ca Stoke va face „un ASA”.

3  8  31  24-91  17 puncte. Aceasta a fost linia de clasament cu care Stoke City retrograda in 1985 din prima liga, intr-un sezon in care nimerise din greseala pe-acolo, naufragiata la 23 de puncte in urma penultimei clasate, Sunderland, pe locul 21. Stoke facuse asadar „un ASA” si unele ziare si destui carcotasi s-au grabit in vara sa reaminteasca inegalabila performanta, ironizandu-i pe „Olari” si aruncandu-se sa afirme ca si-ar putea… bate recordul. Citindu-le lotul, nu multi i-ar fi dat sanse sa scape. Ba unii chiar ar fi pregatit niscaiva rime la 1985. Dar Tony Pullis, demodatul manager cu „baseball cap”, pentru a-si acoperi calvitia ori pentru a afisa spiritul celor din Stoke, a declarat cu incredere in fata intregii natiuni, intr-un talk-show „incalzire” la BBC Match of The Day, ca alb-rosii vor pregati cateva surprize nu doar colegelor de suferinta din subsol si ca, de va fi sa lupte pentru supravietuire, o vor face pana in ultima clipa sau pana sansele li se vor fi risipit. Zis si facut.

Putini l-au luat in seama pe Pullis, multi au desconsiderat-o pe Stoke si si mai multi au sfarsit prin a le parea rau ca au abordat-o de sus pe nou-promovata. Adevarul e ca dupa 22 noiembrie, cand Stoke o invingea pe colega nou-promovata West Brom, mai mereu o „lanterna rosie”, „Olarii” au ajuns sa schioapate vizibil, atragand remarcile malitioase ale atotstiutorilor… „V-am zis eu, Stoke va fi praf”.

Stoke nu doar ca a inceput sa piarda sistematic dar si jocul ei, destul de demodat, arhaic, cu mingi lungi, la bataie, dueluri aeriene si „osul” pana la capat, a starnit huiduielile multor fani obisnuiti cu ani de macrameuri cusute de importuri straine. La un dribling fin, Stoke raspundea cu o aruncare lunga de la margine, marca Delap. La un un-doi, Stoke reactiona cu un tackling feroce. Spre meritul ei, promovata nu s-a descurajat si nu a incetat sa incerce sa practice ce stie mai bine. Jocul de lupta.

La urma urmei, si-or fi zis cei de la Stoke, Chelsea o fi ea plina de staruri si bani, mangaiata de luminile metropolei, insa noi reprezentam al doilea club profesionist ca vechime din fotbalul englez. Stoke City, membra fondatoare a Football League, participanta in consecinta la primele doua editii de campionat din istoria fotbalului. Ca incheia pe acelasi ultim loc 12, e o alta poveste. Ca reusea contraperformanta de a astepta 109 ani pentru a evolua cu trofeul pe masa pe Wembley, mai mult decat toate cluburile profesioniste engleze mai putin unul, e la fel de adevarat. Dar Stoke, mereu invinsa, mereu luata in deradere si de sus, avea farama ei de mandrie.

Iar mamaliga a explodat in 31 ianuarie. Poate ca tocmai descalecarea miliardarilor la Britannia Stadium, intr-un Stoke la fel de demodat ca echipa, i-a descotorosit pe elevii lui Pullis de inhibitia celui pus la colt. N-aveau nimic de pierdut. Si James Beattie, noua achizitie, i-a „bagat mortul in casa” lui Manchester City: 1-0. Era prima din cele 4 victorii in campionat reusite de-atunci de Stoke, care, adunate la 3 remize, i-au ridicat pe alb-rosii de pe locurile retrogradante, pe o pozitie la fel de vulnerabila, dar in care macar e timp de-o gura de aer.

De fapt, anul nu pornise prost, cu un 0-0 cu Liverpool si un esec la limita, pe final, la Chelsea, dupa ce Delap deschidea scorul dupa pauza, semn ca Pullis avusese dreptate in privinta surprizelor rezervate nu doar codaselor. Stoke se dovedea o nuca mai tare decat si-ar fi imaginat oricine. Doar Shawcross si trupa crezusera in steaua lor. Iar acum, la doar doua puncte in urma lui… Manchester City, Stoke chiar ca ar merita sa-si apere cu succes pana la capat statutul nou castigat.

Poate ca, pe ansamblu, City urateste fata cosmopolita a Premier League, prin jocul etalat, prea direct si in forta. Dar Stoke e pe de alta parte tocmai gruparea care ofera o alta dimensiune a jocului intr-un fotbal tot mai chiuretat de intrarile „barbatesti”. Deloc pe placul lui Wenger, care se dadea la abordarea lui Pullis dupa ce pierdea pe Britannia, dar cu cativa fani castigati intre nostalgici ai jocului satui de piruetele, plonjoanele si ifosele unor primadone in bocanci chiar roz.

Daca Stoke va supravietui, nu e atat masura inabilitatii adversarelor sale de a-i contracara jocul lung, de angajament, uneori prea distructiv, ci meritul lui Pullis de a exploata eficient potentialul redus al nou-promovatei. Vorbim aici de-un club caruia vantul ii sufla acoperisul de pe tribuna de la vechiul Victoria Ground, prin anii ’70. Cu resurse limitate, Stoke nu doar ca s-a tinut pe picioare dar a mai tintit si cateva crosee care au deviat lupta pentru titlu. „Miracolul” Macheda o fi adaugat 4 puncte improbabile la un moment dat in tolba lui Sir Alex Ferguson la Man United, dar tot atatea puncte a pierdut si contracandidata „Diavolilor” campioni, Liverpool, cand s-a impoticnit de doua ori cu 0-0 de Stoke.

De la doar 3 succese in 1984-1985, la numai doua esecuri in doua luni si jumatate, cand ii ardea buza mai tare, iata masura indarjirii unei demodate atat de persiflate. Supravietuirea ar fi cu atat mai dulce, in dauna tuturor comentariilor malitioase. Va reusi intr-adevar Pullis sa-i duca pe „Olari” la mal? Sau ulciorul se va sparge taman cand se vor fi crezut cu sacii in caruta?

Ziua 101. De Pacalici, „Cotofenele” isi rad singure ciuful

Aprilie 2, 2009

La inceput am zis ca e pacaleala. De 1 aprilie. Pana cand toate posturile ne-au inundat cu prezenta numitului la conferinta de presa de instalare. Vestea a zburat ca gandul…

… Reactia suporterilor unor cluburi londoneze, dintre care unul fan Chelsea. „Shearer antrenor?!?” „Trebuie ca-i vorba de disperare, nu-i asa?” Cam asa e…

Nici macar in prima liga din Romania, asa cum e ea, un club cu titluri si cupe nationale la activ dar amenintat cu retrogradarea n-ar fi afisat o crasa lipsa de profesionalism, de a angaja cu opt etape inainte de final un antrenor absolut novice, in varsta de 38 ani. Darmite in Premier League.

Mike Ashley, parasutatul in fotbal peste noapte, cu miliardele facute in lumea afacerilor, l-a investit la carma lui Newcastle United, de ziua pacalelii, pe Alan Shearer, o legenda a locului, fost capitan al „Cotofenelor” si al Angliei si care in repetate randuri a spus ca i-ar place si ar vrea sa antreneze intr-o buna zi la St. James’ Park. Ei bine, fostul nouar marcand deseori cu puternice lovituri de cap si-a indeplinit dorinta dar, as zice, visul n-a inceput la momentul oportun, nici la debut de sezon, cum ar fi normal, si nici macar cu „Cotofenele” zburand intr-o zi senina.

Investirea lui Shearer a fost o lovitura calculata data de proprietarul Ashley, o mutare de „Public Relations” in politica fotbalului a investitorului. Afaceristul, desi s-a vrut a fi popular pe Tyneside, dandu-se „de-al oamenilor” locului, porecliti Geordies, pentru a-i atrage de partea sa, le-a starnit finalmente o furie viscerala, mai ales dupa tratamentul la care l-a supus pe un alt legendar fotbalist intors la vatra, Kevin Keegan. Tribuna l-a vrut „out” pe „mafiotul Cockney”, o porecla data unor anumiti londonezi, din est, si datele problemei s-au agravat odata cu picajul in clasament.

Ashley si-a facut calculele si a jucat ultima carte, numindu-l pe Shearer pe cand United, pe o pozitie retrogradanta, locul 18, risca despartirea de Premier League. Ar fi o adevarata drama in oras, care ar putea starni o… revolutie impotriva lui Ashley. Omul si-a spus ca Shearer e atat de iubit pe Tyneside, cel putin la fel de mult ca si Keegan, incat fostul atacant ar absorbi amarul publicului, in cazul retrogradarii, deviind albia furiei fanilor, indreptata inca spre proprietar.

Lui  Shearer i s-a promis suma de 1,8 milioane lire in cazul mentinerii in elita, maruntis comparativ cu costul eventualei retrogradari, si asta tocmai pentru ca banii sunt irelevanti in acest context. Rob Stewart, facand calculele intr-o analiza in The Daily Telegraph, a tras concluzia ca United s-ar putea salva la mustata, chiar si cu 3 pronosticate infrangeri, si anume la debutul novicelui, acasa cu Chelsea, si apoi in deplasarile la Spurs si Liverpool. Dar poate ca ziaristul a fost indulgent, creditand „Cotofenele” cu o remiza in deplasareadin ultima etapa, la Villa, plus cu un succes la contracandidata Stoke, in prima deplasare a lui Shearer. Ei bine, Arsenal ori Man’City clacau pe „Britannia” iar Liverpool doar remiza…

Din scaunul comod al analistului invitat la „Procesul etapei” in varianta engleza, BBC Match of The Day, Shearer s-a aruncat subit de cealalta parte a baricadei, poate, ca si Ashley, asumandu-si la randul sau un risc oarecum calculat. Si-o fi spus novicele ca nimeni nu-l va pune la zid daca nu va salta acel unic loc decisiv in ultimele 8 jocuri, cu o echipa debusolata. Lui Roy Keane i-a priit lansarea in antrenorat din liga a doua, la carma vecinei si rivalei Sunderland, promovarea reusita ridicandu-l la rang de salvator la The Stadium of Light. Shearer s-o fi gandit la o portita similara de scapare, cu care ar deveni nu doar un Mesia fotbalistic pe Tyneside, ci si un Mesia de pe banca tehnica.

Newcastle e fotbal pe paine si United e Shearer. In primul rand, Alan e nascut in oras, unde s-a intors in 1996 pentru a-si incheia cariera, marcand vreme de 10 ani 206 goluri in 404 aparitii pentru alb-negri si devenind golgeterul all-time al clubului. Cat de mult a fost si este pretuit de Geordies o spune si suma record mondial la vremea aceea, 15 milioane lire, platite de Kevin Keegan pentru a-l aduce de la Blackburn Rovers, unde in anul precedent cucerise unicul trofeu din cariera sa, titlul national in Premier League, dar mai ales pentru a-l rapi de sub nasul lui Man United.

In al doilea rand, Shearer e prea indragostit de United pentru a o lasa sa cada, dupa ce traia tristetea de a nu cuceri vreun trofeu din linia de atac a clubului din orasul sau natal. I-a fost de-ajuns ca a pierdut finale de Cupa Angliei cu alb-negrii, n-ar mai vrea sa vada si ziua deziluziei unei retrogradari…

Cat de influent e Shearer in oras o spune si demiterea celebrului Gullit de la carma „Cotofenelor”, la putine zile dupa ce olandezul facea greseala de a nu-l titulariza pe capitan tocmai in derbyul cu rivala Sunderland. „Nimeni nu e mai important decat clubul in sine” nu tine in cazul relatiei speciale Newcastle – Shearer. Chiar daca baiatul modelat la un club de copii si juniori din zona, Wallsend, alegea sa debuteze in fotbal tocmai in celalalt capat de tara, la Southampton, cu care devenea cel mai tanar realizator al unui hat-trick din istoria fotbalului englez de prima liga. La 17 ani si 240 zile, intr-un 4-2 cu Arsenal…

Daca Alan debuta in fotbalul profesionist la 26 martie 1988, la nici 18 ani, iata ca fostul atacant se lanseaza acum in antrenorat, chiar si fara licenta UEFA Pro, tot la inceput de primavara, in 1 aprilie. Pe usa rotativa a intrat Alan, un erou al fanilor, si a iesit totodata Dennis Wise, directorul sportiv numit in dezaprobarea publicului, Shearer nefiind strain de aceasta debarcare, intr-o antipatie reciproca. Ramane de vazut daca alegerea sa, pentru secundul Iain Dowie, care retrograda nu demult din elita cu londoneza Palace, si care de-atunci esua la alte trupe din capitala, Charlton si QPR, va fi un port-bonheur pe Tyneside.

Cert e insa un lucru. Ca Newcastle United si-a cam batut joc deja de doi localnici de seama, Sir Bobby Robson si Kevin Keegan. Abia acum, cand „Cotofenele” sunt pe 18 spre final de sezon, se poate aprecia la adevarata valoare performanta lui Robson de a o fi clasat 4 sezoane din 5 pe United intre primele sase in Premier League. Champions League si semifinalele Cupei UEFA n-au fost multumitoare… ei bine, atunci gustati din supa asta acra!

La fel cu Keegan. La a doua sa revenire ca antrenor la St. James Park, fostul Mesia a fost incorsetat de Ashley si numitii sai, finalmente demisionand scarbit, la doar 8 luni de la startul lunii de miere. Ianuarie 2008 – septembrie 2008… Atat i-a fost dat. Si a urmat potopul, irlandezul Joe Kinnear sfarsind sub cutit, cu probleme cardiace, in plin interimat pe Tyneside. Nici n-a fost de mirare… S-a achizitionat dupa ureche, s-a sarit coarda cum poftea Ashley. Iar cand jucaria s-a dezmembrat, finantatorul a incercat sa-si salveze pielea cu asul din maneca, Shearer. O lovitura de imagine. Una substantiala ar fi fost investirea unui antrenor rutinat dar cine s-ar mai fi incumetat sa preia o casa de nebuni!?!

Lotul nu e deloc rau, in nici un caz de locul 18. Dar vor da Nicky Butt si compania totul pentru noul antrenor? E si o numire… psihologica, de motivatie. Daca jucatorii nu vor raspunde nici la socul investirii unui Mesia local, atunci soarta lui United chiar ca e pecetluita. Sugestiv sau nu, alb-negrii inca joaca in piept cu Northern Rock, o banca falimentara si implicit nationalizata. United se va scufunda aidoma sponsorului sau se va salva cum englezul de rand a „sponsorizat” cu banii virati la buget banca „stanca nordului”?

Ziua 84. Mereu o scuza, mereu o frustrare

Martie 17, 2009

Nu m-am aruncat, asteptand reactiile. Iar iesirea lui Sir Alex Ferguson n-a facut decat sa confirme o stare de fapt din fotbalul zilelor noastre. Venind din partea scotianului, ale carui vorbe cantaresc foarte greu, antrenorul lui Manchester United fiind considerat drept cel mai influent om intre personalitatile sportive britanice conform unei analize intocmite de un mare cotidian londonez, alte comentarii ar fi de prisos.

Dar despre ce este vorba? Ei bine, foc si para dupa surprinzatorul Manchester United – Liverpool 1-4, Fergie a declinat sa ofere declaratii la finele jocului postului detinator al drepturilor de televizare, delegandu-l la microfon pe secundul Mike Phelan si totodata criticand aspru canalul prin satelit Sky Sports pentru programarea derbyului la ora 12,45, convenabila difuzorului. Cat se poate de adevarat…

Calendarul competitional si fotbalul in sine sunt subordonate in ultimii ani tot mai evident intereselor televiziunilor platitoare de bani grei pentru a-si asigura drepturile de transmisie. M-am plictisit si i-am plictisit si pe altii repetand despre etapele de campionat din Albion, nu ca pe vremuri, sambata de la trei, ci si la amiaza, apoi spre seara, deseori cu doua meciuri la ore diferite si duminica, plus unul lunea seara, ca tacamul sa fie complet. Dar iata ca si antrenorul campioanei Albionului si a Europei a sarit ca ars, estimand ca ziua si ora de disputare, sambata la pranz, i-au oferit un rastimp prea scurt de recuperare dupa jocul de Champions League de miercuri seara, 2-0 cu Internazionale.

Intr-adevar, „Diavolii rosii” au avut la dispozitie aproximativ doar 63 de ore intre fluierul final al returului optimii de finala din cupele europene si startul unui derby cu mari semnificatii in Premier League. Comparativ, Liverpool, care a jucat marti seara, tot acasa, cu Real Madrid, a avut 24 de ore in plus de recuperare.

E drept, exista o oarecare ipocrizie in iesirea lui Ferguson. Oare s-ar mai fi ratoit astfel scotianul daca eroarea lui Vidic, la 1-0 pentru United, si apoi eliminarea din joc a sarbului, in minutul 77, pentru faultul din care Liverpool s-a distantat la 3-1, n-ar fi contribuit decisiv la rasturnarea soartei meciului? Greu de crezut ca daca United ar fi inghetat scorul la 1-0, Ferguson n-ar fi venit in fata camerelor de filmat si sa faca referire la meci sau la orice altceva decat o hiba in  abordarea difuzorului.

Mai mult, protestul sau mut are si mai putina acoperire daca notam ca traditia jocurilor recente intre cele doua rivale din nord-vestul Angliei este ca ora lor de incepere sa fie in general 12,45, la recomandarile politiei. Logica e simpla. Orasele sunt despartite de o distanta nici ca de la Arad la Timisoara si un timp prea indelungat la dispozitia fanilor, intr-o zi de weekend, pentru a consuma in baruri bauturi alcoolice, omorand timpul in asteptarea partidei, ar genera un cocktail periculos in contextul rivalitatii absolute intre cele doua cluburi. S-a tot intamplat, e drept, de cand cu Sky preluand in ’92 drepturile de difuzare, ca fie la Old Trafford, fie la Anfield, derbyul dintre United si Liverpool sa fie un „lunch kick-off”, mai pe inteles cu lovitura de start la pranz. Ce era asadar nou pentru Fergie si de cate ori pana acum United n-a avut timp insuficient de recuperare dupa mult prea multele dispute din Champions League, de la mijloc de saptamana?

Nimic nou dar la un esec de asemenea proportii, un antrenor de succes isi poate oferi larghetea de a arunca imbufnat cu jucariile din tarc. Nu i s-a mai intamplat lui Fergie la Old Trafford din 1 ianuarie 1992, in ultimul sezon inaintea lansarii Premier League, cand QPR i-a administrat un acelasi 4-1 ce s-a dovedit a fi decisiv in lupta pentru titlu, transata la potou de Leeds United, o alta rivala de moarte, in dauna „Diavolilor” din Manchester.

Scuza lui Ferguson e asadar oarecum neintemeiata iar victoria lui Liverpool e poate raspunsul lui Benitez la comentariile in replica ale scotianului, dupa ce spaniolul avea o neasteptata si neprovocata iesire la adresa lui Fergie si a lui United, intr-o conferinta de presa inaintea jocului „Cormoranilor” cu Stoke City. Iar unii sugereaza ca lui Benitez de acolo i se trage, din acel atac verbal avandu-l tinta pe Ferguson, dupa care Liverpool, coincidenta sau nu, a inceput sa risipeasca puncte si sa cedeze initiativa celor din Manchester, care aveau ulterior sa preia sefia. Doar timpul ne va dumiri dar s-ar putea ca raspunsul lui Benitez de sambata, un 4-1 fara echivoc, sa fi venit prea tarziu.

Culmea ironiei, si in vorbele din ianuarie ale spaniolului, si in tacerea de sambata a scotianului, exista pana la un anumit punct o marja de adevar. Cat e insa „coloana vertebrala” si cat e razboi psihologic, la latitudinea fiecaruia sa estimeze…

Si pentru ca am pomenit de acel Stoke City – Liverpool de a doua zi, incheiat cu un putin anticipabil 0-0, ca si in tur, la Anfield, s-ar putea spune ca Benitez a dat Regina victoriilor tur-retur asupra campioanei United pe pionul remizelor cu nou-promovata Stoke. Ce fraieri, vor zice unii, si cam asa e…

Apropo de Stoke – Liverpool, un fan al „Olarilor”, Stephen Foster, a scris cartea „Din erou al clasei muncitoare, cazut in oribila dizgratie”, niste memorii din anii ’80 punctand cu umor si autoironia fanilor lui Stoke intr-un joc cu Liverpool, la scorul de 6-0 pentru „Cormorani”. „Hai, ca se poate!” E-ga-la-rea! N-a fost sa fie… 8-0.

Stoke City avea sa retrogradeze, fundasul Lee Dixon avea sa-i fie inhatat pe bani marunti de Arsenal, iar Foster avea sa rememoreze peste ani, cu zambetul pe buze, o soarta de deplans la vremea respectiva. Cineva i-o fi pus insa atunci gand rau lui Liverpool, de unde si „dubla” 0-0 din actualul sezon. Sa supravietuiasca Stoke cu cele doua puncte? Sa fi pierdut Liverpool titlul cu respectivele patru puncte risipite?

De urmarit… Si inca-o vorba sa va mai zic, legat de tacerea lui Ferguson. Cam tot pe-atunci, la mijlocul anilor ’80, mai exact in martie ’86, se intampla ca londoneza Chelsea sa castige intr-o sambata la Southampton iar Man’City, in aceeasi zi, sa revina de la 2-0 pentru un draw cu rivala locala United, doar pentru ca duminica, peste 24 de ore, Chelsea si Man City sa-si dispute pe Wembley finala Full Members Cup: 5-4 pentru londonezi.

Morala, acum peste doua decenii, jucatorii luptau pentru titlu si onoruri la intervale de nici 24 de ore. Acum, platiti insutit mai mult, li se ia apararea de antrenori nemultumiti de pauza de miercuri pana sambata. Pentru doua, cel mult 3 jocuri pe saptamana, unii incaseaza bine peste 100.000 lire sterline in 7 zile. In anii ’80, era vorba de cateva sutici…

Iar de la scuza din fotbal, la frustrarea din rugby…

O frustrare Hexagonala

Anglia – Franta, in Turneul celor 6 natiuni, macar pe hartie, parea o disputa foarte echilibrata. Dar 29-0 la pauza! Iar apoi chiar 34-0. La care Cocosul galic, intr-o rabufnire de orgoliu, a reusit un eseu… 34-5. In comentariul in direct de pe Twickenham, pe BBC, s-a vorbit nici mai mult nici mai putin de dezamagirea si frustrarea Angliei de a nu fi incheiat jocul cu rubrica punctelor incasate imaculata. S-a amintit de scaderea de turatie dupa pauza… De parca ar fi jucat contra Finlandei, sa zic asa. De parca urcusul la 34-0 nu fusese o mare performanta in sine, in conditiile in care Anglia pierduse deja doua jocuri in Turneu iar Franta castigase doua.

E ideal sa tinzi spre perfectiune, dar uneori e nevoie de o doza de realism. Si apropo de Turneu, sponsorul sau oficial e tocmai RBS, Royal Bank of Scotland. O institutie financiara cu uriase probleme, care recent a fost salvata de la faliment cu bani de la bugetul statului britanic. Din platile contribuabililor. Cu alte cuvinte, fie ei amatori de rugby ori nu, fie sictiriti de sport in general si pasionati de arta, insularii sprijina acum indirect competitia sponsorizata de banca intrata la apa.

Dar in rugby nu doar comentatorii vor la zero iar sponsorii au probleme, ci si starurile din prima liga engleza, Guiness Premiership, sunt racolate de competitia similara din Franta, cu contracte mai generoase, de nerefuzat.  Toate bune si frumoase intru intarirea primei ligi franceze de rugby in detrimentul altora, cam dupa modelul Premier League in fotbal, insa poate tocmai aici se regaseste explicatia esecului Cocosului Galic pe Twickenham: 10-34! Valoarea scade, sa luam de la altii…

Si inca una buna din rugby… Poate de vina o fi criza, poate concurenta cu Turneul celor 6 natiuni. La jocul Nottingham RFC – Exeter Chieftains, din National League One, a doua liga engleza de rugby, organizatorii au umplut tribunele cu 1.000 de… papusi gonflabile. Asistenta astfel s-a dublat pe Meadow Lane dar trupa din orasul lui Robin Hood tot a cedat, cu 15-14. Iar cuferele clubului n-au inregistrat incasari mai mari. Ba din contra… Cat sa fi costat papusile, dichisite cu peruci si tot tacamul? Oricum, imaginatie…

Ziua 79. Zece ani de la Petrescu&Co.

Martie 11, 2009

Liverpool s-a calificat pentru a patra oara in ultimii 5 ani in sferturile Champions League, cu un impresionant 4-0 contra Realului madrilen la Anfield Road, insa deplasarea de sambata la amiaza la Old Trafford, pentru derbyul de campionat de la Man United, cantareste mai greu in balanta aspiratiilor fanilor. Despre incercarile zadarnice ale „Cormoranilor” lui Benitez in Premier League m-am referit si in ultimul editorial din Fotbal vest, punandu-le in contextul unor prea numeroase si indoielnice transferuri „exotice”. Lucas Leiva e primul nume ce-mi vine in minte…

Asadar…

Blatter si-a ales parsiv momentul, dupa succesele la zero ale englezelor in Champions League in dauna cremei Europei contrastand cu Spania – Anglia 2-0, de a ameninta din nou cu fortarea legii cu 7 straini dar unuia ca Benitez, pana a fi afectat de o asemenea regula, i-a jucat festa nu cantitatea ci calitatea achizitiilor, in comparatie cu o campioana care a adaugat localnicilor cate un… Torres in fiecare compartiment.
 
 
De Goey – Ferrer, Thome, Leboeuf, Babayaro – Petrescu, Deschamps, Di Matteo, Poyet – Ambrosetti, Flo. N-a criticat acum 10 ani, dupa un Southampton – Chelsea 1-2 de Boxing Day, in 26 decembrie ’99, cand Vialli imbogatea istoria fotbalului englez, apeland in premiera la 11 straini si confirmand turnura de pe-atunci exagerata a globalizarii cluburilor. N-a fost atat de vehement nici dupa un Arsenal – Crystal Palace 5-1, in 14 februarie 2005, cand Wenger alegea 16 straini, titularizand 5 francezi. Sepp Blatter s-a descarcat in schimb dupa ce a numarat aproape la fel de putini englezi pe cate goluri s-au marcat in jocurile mansei tur a optimilor din Champions League cu implicare britanica.
 
Liverpool s-a impus pe Bernabeu numai cu un autohton, Carragher, iar doar Rio Ferdinand si Carrick respectiv Terry, Ashley Cole arestatul si Lampard au evoluat pentru finalistele editiei trecute, Arsenal scuzandu-se ca Almunia e naturalizat britanic. Cu pleiade de straini si cu strategii si tacticizari la sange importate de pe continent, cvartetul n-a primit gol de la „grei” peninsulari, presedintele FIFA reactionand cu un nou atac la baioneta pe unul din subiectele sale favorite: trecerea la maxim 7 straini pana in 2011 si mai apoi la 5.
 
Deloc rau, doar ca elvetianul neutru nu se sesiza la alegerea facuta de Vialli la finele unui an ce aducea Albionului, prin „Diavolii rosii”, primul trofeu de Liga Campionilor dupa mai bine de-un deceniu, ci se tot repeta acum, cand flagelul importurilor s-a extins si balanta puterii in CL inclina vizibil spre insula, cam de la triumful lui Liverpool la Istanbul. Blatter poate fi asadar suspectat de ipocrizie si nu laudat pentru spiritul egalitarist, in trambitata sa tentativa pe langa Comisia Europeana de a ingradi in cazul fotbalului legislatia liberei miscari a fortei de munca in cadrul comunitatii, restransa de la caz la caz doar in cazul cetatenilor romani si bulgari. Pai valoarea economica a unui Robinho, cu impozit pe salariu si alte rezultante comerciale, echivaleaza cu a mii de dulgheri bulgari…
 
La capitolul uzurparii dominatiei crescande a unora din cele 4 mari in Champions League, Blatter e mai mult sau mai putin pe aceeasi lungime de unda cu Platini, ambii aratand cu degetul contrastul intre triumful cluburilor si sa zicem recentul esec din Spania, dupa care pana si presa engleza a tremurat ca noua generatie s-ar putea dovedi tot una ramanand la stadiul de mare speranta. De fapt, mai intai monopolul a fost asigurat in insula iar apoi a fost extins si in Europa, chiar si intre fruntase sesizandu-se recent un decalaj, cu Man United tragandu-si partea leului pe toate fronturile, ceea ce-i da frisoane lui Blatter, nostalgic dupa anii deceniului trecut cand, regula celor maxim 5 straini functionand, Barcelona le administra un sec 4-0 „Diavolilor rosii”, obligati de-atatia britanici, considerati non-englezi, sa nu apeleze la piesa de rezistenta Schmeichel.
 
Dar apetitul de trofee al celor de la Old Trafford nu tine atat de importuri, daca e sa amintim de „bebelusii” englezi triumfatori pe Camp Nou in ’99 si sa-i numaram macar pe Rio Ferdinand, Carrick, Scholes si Rooney intre titularii actualei campioane, cat de experienta competitionala desavarsita a lui Sir Alex Ferguson, practicant de 23 ani, dupa rodajul la Aberdeen, plus de stiinta sa de a cheltui mult dar bine… Rio, Carrick, Rooney, Berbatov, Ronaldo. Daca l-ar alege pe Wes Brown si ar grabi trecerea de la van der Sar la Ben „iPod” Foster, aparatorul de lovituri de departajare, scotianul chiar s-ar alinia gaselnitei lui Blatter.
 
Un alt exemplu, cel al focului de paie de-un tur, in al cincilea sezon al lui Benitez la Liverpool, ar pune mai degraba sub semnul intrebarii eficienta importurilor masive de jucatori in Premier League. Se dovedeste acum ca formatul nascocit de UEFA, oferind cu larghete 4 locuri in Champions League alde Angliei, poate fi exploatat in Europa de oportunismul lui Rafa cu Liverpool, insa abilitatea sa tactica in confruntarile de pe continent nu poate ascunde neajustarea sa completa la rigorile unei competitii interne de anduranta, fara pauza de iarna.
 
Cu 4 puncte pe care conta la startul sezonului, risipite in remizele albe cu nou-promovata Stoke, si cu altceva decat recentul esec cu 2-0 de la Boro, o alta periclitata, „Cormoranii” lui Rafa ar fi abordat de la egalitate derbyul din weekend de la Old Trafford. Ca sa nu mai amintim de avansul pe care l-ar fi putut avea daca timpul ar fi stat in loc la Craciun, cand un 5-1 cu aer de pretendenta, la Newcastle, il facea imediat pe echilibratul Gerrard sa-si piarda capul in provocari nocturne. De-atunci, Liverpool a pierdut agoniseala aidoma Arsenalului, lidera in editia trecuta, incepand sa tuseasca in ianuarie, amenintata de „virusul” United, si cazand la pat in februarie.
 
S-ar putea spune ca Ferguson s-a ars doi ani la focul importurilor de calibru ale lui Abramovich dar a stiut sa arunce apa pe paie la achizitiile la kilogram ale lui Benitez si mai nou Wenger, dupa ce francezul a dat cu piciorul triumfurilor pe mana unor incercati alde Bergkamp in favoarea experimentelor pe filiere de juni mai ieftini.
 
Cu toata inteligenta sa tactica, plus cu bucataria fotbalului continental transpusa la Anfield, Rafa pare a esua din nou unde-i arde buza mai tare pe fani, in campionat. Oricat ar incerca ibericul sa deplanga incapacitatea sefului executiv pe duca Rick Parry, fost prim boss al Premier League, de a fi finalizat candva in acesti ani doritele transferuri ca si parafate ale lui Simao si Alves, adevarul e ca Benitez a instalat o usa rotativa la Anfield, pe care a lasat sa intre de bune suficiente rebuturi ori a adaugat neinspirat fotbalisti nu neaparat oarecare, ca de exemplu Keane, dar care era evident din start ca nu se vor preta croiului „Cormoranilor”.
 
Iar deficitul calitativ i-a ciuntit lui Liverpool sansa de a invinge adversare modeste, de lupta, cand tocmai un Torres ar face diferenta, servit de StevieG, metronom mai ales tenace si mai apoi cu fler. Dar cu spaniolul accidentat dupa Euro, in primul sezon insular, si cu Benitez in permanente cautari de jucatori si de formule de echipa, frustrarea a dat pe-afara, antrenorul luandu-se fara rost de vulpoiul Fergie, cu efect de bumerang. Ar mai fi disputele sale cu Parry, pe care pana la urma l-a inlaturat, fiind sustinut in acest sens de unul din americani, Hicks.
 
Poate ca Benitez va da lovitura la Manchester dar succesul de la Madrid nu face uitate anomalii gen El Zhar titular, Ngog inlocuitor. Alegere ce insumeaza „cincinalul” lui Benitez la Anfield: pierdut in amanunte. Dar scaparea de a arunca zecile de milioane pe jucatori medii, sume cu care Fergie am vazut ce-a facut, nu e decat in ton cu minusurile celor de la Anfield de a fi ultimul club din elita care sa-si fi lansat websiteul oficial ori sa angajeze un director comercial. Nu cu Dosenna, Lucas si speraclul se destrama imperiul lui Fergie.