Posts Tagged ‘Cupa Campionilor Europeni’

Revolutia in surdina de la Villa Park

decembrie 16, 2009

Nu-i de mirare ca la instalarea sa s-a referit la Cupa Campionilor Europeni. “A incerca sa readucem clubul la nivelul gloriei de altadata pare a fi o tinta foarte indepartata – dar de ce sa nu incercam? Au trecut aproape 25 de ani de la castigarea Cupei Campionilor Europeni dar acela e doar un vis“, spunea Martin O’Neill in august 2006, la prima sa conferinta de presa ca manager al lui Aston Villa.

Nord-irlandezul stia foarte bine de triumful din 1982 al visiniu-albastrilor pentru ca la randul sau tocmai cucerise respectivul trofeu, in doua randuri, cu Nottingham Forest, in 1979 si 1980. De fapt, dintre antrenorii din Premier League, doar Carlo Ancelotti, sosit in vara la Chelsea, a mai castigat ca jucator cel mai pretios trofeu al cupelor europene, si tot in editii consecutive, la zece ani dupa O’Neill. In 1989 si ’90.

Anii au trecut insa ex-mijlocasului Irlandei de Nord nu i-a scazut pofta de a se intoarce in competitia numarul unu, fie ea sub un alt nume. La a carei usa a batut deja in sezonul trecut, fara a se deschide. Dupa 25 de etape, Villa se afla pe locul 3, devansandu-le pe Chelsea si Arsenal si sperand indreptatit la penetrarea “careului de asi”.

Moment in care Chelsea a descins insa la Villa Park, Anelka sugerand cu un unic gol ca gazdele mai trebuie sa astepte. Era pe 21 februarie iar in 22 martie, in plina pierdere de viteza a elevilor lui O’Neill, cu 4 remize intr-o serie de noua jocuri de campionat fara victorie, Gerrard ii admonesta si el cu un hat-trick, intr-un 5-0 in contul lui Liverpool, pentru temeritatea de a le fi amenintat pozitia. Iar cand s-a trezit, in mai, cu cate un 1-0 subtire cu Hull si Newcastle, Villa n-a mai reusit decat sa-si mentina pozitia a sasea, ca si cu un an inainte, si tot in urma lui Everton, ce-i drept cu 62 de puncte, doua mai multe decat in 2008.

Pe locul trei in februarie, pe 3 si acum. Aston Villa a castigat in intermediara al treilea joc consecutiv la zero in Premier League, luandu-i din nou fata Arsenalului, fie si pentru o zi, ca si dupa victoria de pe Old Trafford, din weekend. Asadar Villa e acolo sus, in carti.

La Sunderland, succesul l-au adus Emile Heskey si James Milner, doi englezi intr-o formula cu 7 fotbalisti autohtoni, spre deliciul unuia ca Fabio Capello. O’Neill i-a aliniat pe Friedel (american) – Luke Young, Dunne (irlandez), Cuellar (spaniol), Warnock – Downing, Petrov (bulgar), Milner, Ashley Young – Agbonlahor (90, Sidwell), Heskey. Mai rar in Premier League ca majoritatea jucatorilor ofensivi sa fie englezi dar iata ca O’Neill, vorba sa, macar incearca…

Cu trei zile inainte, utilizand aceiasi titulari si inlocuindu-i dupa pauza, in ordine, pe Warnock, Heskey si Downing cu Wayne Collins, Carew respectiv Reo-Coker, O’Neill curmase si o serie neagra a clubului din Birmingham pe Old Trafford si in general in fata lui Manchester United, Agbonlahor amutind “Diavolii rosii”. Iar cu inca o sambata inainte Dunne, Milner si Carew, din penalty, o trimiteau sec la plimbare pe Hull City.

De la 0-1 cu Chelsea si un umilitor 5-0 pe Anfield in returul sezonului trecut, la un neverosimil 3-1 la intoarcerea in Liverpool, urmat de 2-1 cu Chelsea si acest 1-0 la Manchester, in acest campionat. Numai sa-i tina naravul din acest decembrie imaculat, dupa ce si in noiembrie, inceput cu un esec abia in prelungiri la West Ham, elevii lui O’Neill au continuat cu un 5-1 si doua remize.

Vorba aceea, pfui sa nu-i deochi, pentru ca Villa e patita. Scurtcircuitul de la inceputul primaverii a fost o copie fidela a caderii de potential din primul sezon al nord-irlandezului la Villa Park, 2006-2007, cand dupa un debut fulminant, cu 9 jocuri fara infrangere, curmat in 28 octombrie de Liverpool, cu un 3-1 in care reducea din handicap Agbonlahor, Petrov si compania au mai strans doar doua victorii in urmatoarele 19 partide de campionat, pana la inceputul lui aprilie.

Chiar si asa, O’Neill n-a dezamagit in sezonul de debut in Birmingham, acumuland cu opt puncte in plus fata de predecesorul sau David O’Leary, semn al progresului de la un an la altul, odata cu predarea stafetei de catre octogenarul Doug Ellis americanului Randy Lerner. Iar din 2008 Villa a cutezat sa cate mai sus, pe sase, un loc de Cupa Intertoto, ba chiar cu 71 goluri la activ, a treia ca productivitate in liga si cea mai eficace din anul cuceririi titlului, in 1981.

O’Neill e cumpatat, Villa pare chiar usor demodata, cu toti tinerii englezi si fara magnetismul generat de strainii altor cluburi, capitanul Petrov neputand fi trecut intre stelele jocului, dar o minirevolutie in desfasurare pare a lua elita prin surprindere. Everton nu mai e acolo, pe inaltimi, sa-i ia fata pe locul 5, cum s-a sfarsit in ultimele doua sezoane, iar elevii lui O’Neill ar avea poate o si mai mare ambitie sa incheie in fata fostului lor capitan, un localnic, Gareth Barry, inchizator ce a dezertat la Manchester City dupa ce rezistase cu o vara inainte avansurilor lui Benitez, care nu s-a sfiit sa catalogheze optiunea internationalului drept una de natura financiara.

Desigur, Villa transpira pe mult mai putini bani, insa foamea de performanta e mare. In fond Heskey si chiar Agbonlahor spera sa prinda lotul pentru Africa de Sud si nici Downing, revenit dupa o severa accidentare, Ashley Young si mai ales admirabilul jolly-joker James Milner nu si-au pierdut sperantele unui apel de la Don Fabio. Dar ce-ati spune de Stephen Warnock, fundasul stanga de care s-a dispensat Benitez, si care isi recladeste pas cu pas ascensiunea, fiti siguri, si sub privirea periferica a italianului!?

Iar O’Neill si Aston Villa stiu ca ar avea o paine de mancat si in Cupa Ligii, la prima vedere o povara in paralel cu telul prinderii unui loc in Champions League, dar de fapt o rara oportunitate de a reveni pe Wembley, intr-o potentiala finala cu Manchester United, chitita prin personalitatea lui Sir Alex Ferguson de a merge pana la capat pe mana “manjilor’ din lot. Semifinala din ianuarie, cu Blackburn Rovers, e absolut abordabila, iar finele lui februarie e rezervat “Drumului spre Wembley”, ce aducea in ’96 ultima cupa din fascinanta sala de trofee din Villa Park. Ar fi niste primi pasi pentru Villa pe calea spre locurile insorite de altadata.

O’Neill a invatat ceva si din lectia ultimelor doua aparitii in Cupa UEFA respectiv UEFA Europa League, si anume ca daca tot te-ai calificat merita sa arunci in focuri mai mult decat manjii, tentative timide si cu gandul la Premier League care i-au deschis insa apetitul si i-au readus aminte de vorbele sale la instalare. Atunci se referea la competitia numarul unu.

In a carei urna s-a aflat ultima oara in 1982/’83, ca si detinatoare la zi a trofeului, trecand in optimi de finala de Dinamo Bucuresti, 2-0 si 4-2, inainte de a fi eliminata. In 2011 se vor implini 30 de ani de la cucerirea ultimului titlu national si chit ca un asemenea obiectiv pare – vorba lui O’Neill – un pod prea indepartat, un cap de punte in UEFA Champions League poate fi consolidat si de pe locul 4.

Poti tu Villa sa nu te pierzi iarasi cu firea si sa indraznesti sa ramai in careu? La cuvant Emile Heskey si alti trimisi la plimbare ca el.

Pe Wembley, bilet in picioare de o lira

septembrie 22, 2009

Saptamana viitoare, Panathinaikos Atena va fi vizitatoarea lui Dinamo, in a doua etapa din grupele EuropaLeague, si chiar daca trifoiul alb-verzilor e acum cam ofilit, file de istorie din zilele de glorie ale clubului grec pot tine loc de istorisiri interesante.

Amanunte am aflat dand tarcoale stadionului “Apostolos Nikolaidis”, inghesuita arena din inima Atenei, de la poalele “tuguiului” Lycabettus, si unde fani cu alb-verde in vine tin flacara aprinsa, desi echipa joaca mai nou in alta parte, in Irini, in nordul capitalei, la noul Stadion Olimpic.

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Panathinaikos, un nume de legenda in Grecia

Trifoiul, un contur alb pe tricoul verde crud, si-a trait orele de varf intr-o zi de iunie, in 1971, pe Wembley, cu ocazia finalei Cupei Campionilor Europeni. Da, Panathinaikos a razbatut candva pana in ultimul act, o performanta neegalata in fotbalul de club grec, si desi trupa lui Ferenc Puskas, aflat in primul sau an la carma atenienilor, a plecat steagul, acea descindere in Templul Fotbalului e zenitul Zilelor de Glorie, “Glory Days”, ale gruparii elene, zile pomenite obsesiv la vechiul stadion si tinand loc de cald in prezentul indoielnic, cu “Pana” parasindu-si matca si parca pierzandu-si din incisivitatea ce i-o ofereau evolutiile in vechiul fief.

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Verdele cu trifoi purtat in finala din 2 iunie '71, inramat la loc de cinste in sediul fanilor, din preajma "Leoforos"...

Avea sa fie o unica mare ocazie irosita. Sansa ce nu s-a mai intors vreodata, dand apa la moara nostalgicilor… GLORY DAYS, WEMBLEY 1971 – 2001, cum e inscriptionat pe zidul peluzei “Leoforos”, cea ticsita in trecut de tifosi, acum parasita si asteptand intr-o buna zi lama buldozerelor.

Panathinaikos a trecut pe langa gol pe Wembley, ba chiar in cateva randuri, dar Ajaxul lui Rinus Michels, deschizand scorul inca din minutul 5, prin Van Dijk, si profitand de autogolul lui Kapsis, din minutul 87, a acaparat trofeul: 2-0. Un rezultat sec, aplatisat de scurgerea anilor, dar care ascunde atatea pasiuni si amintiri. In sediul gruparii galeriei “Mad Boys 13″, “baietii nebuni de la poarta 13″, suveniruri tinand de finala londoneza iti atrag atentia de pe peretii incaperilor.

Ar fi mai ales un bilet de acces pe Wembley, cu pretul explicit al intrarii la peluza. One pound standing. O lira sterlina, in picioare. Atat costa pe-atunci, sa te inghesui in uriasul oval. De cateva zeci de ori mai piparat acum… S-au strans 83.000 fani, dintre care destui “trasi” la alb-verde, fie calatorind din indepartata Grecie, fie luandu-si inima in dinti, din larga comunitate elena din capitala britanica.

Iar unii au pastrat suvenirurile, ca pe niste adevarate tezaure. Pe pereti, colaj cu programul de meci al finalei, cu fotografii inedite, cu decupaje din editia de seara a cotidianului londonez “Evening Standard”. Remember. Aduceri aminte din zilele de glorie. Zile care au recapatat o si mai mare semnificatie anul trecut, cand Panathinaikos si-a aniversat centenarul.

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se pe Wembley la finala din '71...

Un alt colaj expus pe fatada tribunei intai a arenei "Nikolaidis", cu verzii aliniindu-se intr-o reeditare peste ani a duelului de pe Wembley cu Ajax, din '71...

A ascultat finala la radio. Avea doar opt ani. Dar copilul de altadata, uriasul bland de-acum, suflet al “Mad Boys”, mi-a recitat echipa ca pe apa… Economopulos – Tomaras, Kapsis, Sourpis, Vlahos – Kamaras, Elefterakis – Gramos, Antoniadis, Domazos, Filakouris.  M-a purtat de la suvenir la suvenir, retraind parca anii de glorie. Glory Days. Au mai ramas amintirile si parca tristetea rezonand cu goliciunea arenei invechite, de peste drum.

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

Altadata, coreografia pe "Nikolaidis" era parte a atmosferei incandescente din "cutia de chibrituri". Acum, cu tot noul lui "Spirou Louis", stadion olimpic, ceva s-a diluat din tumultul tribunei alb-verzilor

S-au schimbat vremurile si dezradacinarea e parte a proiectului global. Buldozerele vor atrofia amintirile, vor amputa emotii dintre cele mai vii, deci vor darama mai mult decat ziduri si temelii cu ale lor graffitti, intr-o invalmaseala tipic elena, cu o simbolistica aparte. Gate 13, poarta 13, revine obsesiv, ca loc de pelerinaj al fanaticilor, in peluza “Leoforos”, denumita astfel pentru ca al ei colt nordic se revarsa peste marea artera “Leoforos Alexandras”. Acolo, noi cladiri impunatoare si o noua statie de metrou anticipeaza parca regenerarea  unei zone lasate pe alocuri intr-o ostentativa si dezolanta decrepitudine. Pacat ca regenerarea va viza si raderea autenticului “Nikolaidis”. Si cat nu vor deveni curand istorie, mesajele cu talcul lor merita parcurse…

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

Fanii si-au lasat amprenta pe peretii exteriori ai peluzei, altadata animata, acum o constructie parasita

N-am intrat in detalii, legat de chipul tanarului cu sapca, imaginandu-mi ca as rascoli rani adanci. Ci m-am plimbat, cu pasul mic.

Trifoiul la o suta de ani

Trifoiul la o suta de ani

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Poarta 13, un simbol puternic pentru tifosii lui "Pana"

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Galeria "Mad Boys 13" n-a lasat nevopsit nici macar sediul de peste drum de peluza. Iar in sediu, adevarata comoara pentru microbisti... Muzeu in toata regula

Fanii au expus si un cliseu cu faza golului de pe Goodison Park, din sferturile de finala, suficient pentru a o apropia pe Panathinaikos de Wembley. Dupa ce baietii lui Puskas defilasera in fata lui Jeunesse D’Esch, cu 5-0 si 2-1, si a pe-atunci cehoslovacei Slovan Bratislava, cu 3-0 si 1-2, mai greu a fost contra lui Everton, cu 1-1 la Liverpool si 0-0 pe “Nikolaidis”, si in semifinala cu Crvena Zvezda. Esec clar la Beograd, 1-4, dar rasturnare spectaculoasa pe “Nikolaidis”: 3-0. Si bilete de Wembley!

Parcursul n-avea sa se mai repete iar actualul sezon e chiar mai trist, cu rivala din port, Olympiakos Pireu, depasind sistematic “Trifoiul”.

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

"Nikolaidis" a fost lasat in urma...

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

... iar noul Stadion Olimpic a luat rolul casei provizorii a "verzilor". Care, se zice, ar urma sa fie stramutati, pe viitoarea proprie arena, chiar si mai spre periferia capitalei. Cine inghite galusca?

Panathinaikos pare a fi la raspantie iar vantul schimbarii n-o menajeaza. Trifoiul pare a fi fost dezradacinat iar revenirea la albie e mai anevoioasa decat si-ar fi inchipuit unii. Iar in tot acest deranj, nici noi staruri ca Djibril Cisse nu deprind la adevarata lor valoare emotia pornirilor unor fani ai alb-verzilor incercati peste ani de stramutari si reveniri, si care tin cu dintii, amintindu-si de zilele de glorie, de o identitate pe cale sa fie voalata.

Poarta 13 sau despre Ajax – “Pana” din ’71, pe Wembley

septembrie 10, 2009

 Exclusiv din Atena, am scris pentru <Fotbal Vest> sub genericul DRUM EUROPEAN: despre AJAX – PANATHINAIKOS din ’71, pe Wembley, si cu titlul <Poarta 13>, despre alb-verde, o faimoasa poarta de acces in arena “Nikolaidis” si spiritul fanilor Mad Boys, intr-un cuvant Panathinaikos, cu ale sale zile de glorie, cand juca in finala cu adversara Timisoarei, Ajax.

In adnotari, curand, voi reveni cu alte amanunte si suport fotografic de la “Nikolaidis” si “Spirou Louis”.

 

De pe tuguiul Lykavittos, din inima Atenei, parca nesfarsitul alb arhitectonic al capitalei Greciei ti se desfasoara in toata splendoarea sa. De-acolo, de la Capela Sfantului Gheorghe, totul pare imaculat iar templul Parthenon de  pe stancosul Acropolis, mai scund, din apropiere, aduce aminte de gloria vremurilor dinaintea erei noastre.

Pe deal in jos, lantul de graffitti in alb-negru si verde , cu litere uriase pe stancarie, pomeneste si de gloria altor zile si sugereaza ca esti in zona unui mare si iubit club. Niciunde simbolul portii 7, in alb-rosu, a lui Olympiakos, din “patria” sudica, dinspre portul Pireu, ci peste tot trifoiul si despre poarta 13, pecetea fanilor patimasi ai lui Panathinaikos.

Iar la al treilea colt, de intrare pe straduta Panathinaikou, explozie de culori. “Glory Days Wembley 1971 – 2001 “ iti face cu ochiul de pe zidul exterior al arenei “Apostolos Nikolaidis”, intesat de diverse inscriptii pe intreaga lungime a peluzei cu afectiune alintata “Leoforos”  si care parca se pravaleste peste straduta. Vazute de dedesubt, treptele iti pot lesne sugera iuresul nu doar cu fumigene iscat de chibitii care tropaiau in zile de meci.

Poarta 13, de fapt doua structuri metalice rotative, de acces, dispuse fata in fata, parte al unui intreg tarc, e chiar aici si plina de simboluri. Peste straduta, dintr-o casa in alb-verde-negru si cu Mad Boys 13 urias pe frontispiciu, razbat voci si muzica rock. Cei cativa fani imi spun din start ca e sediul de la stadion al galeriei din peluza “Leoforos” si ca “Apostolos Nikolaidis” e “casa de suflet”.

Sediul functioneaza ca bar dar e de fapt o minunata colectie a tot ce tine de Panathinaikos si alb-verde. In hol, steagul Mad Boys si anul 1988, cel al asocierii galeriei. “Primii am lansat coreografia si cantecele de pe arenele grecesti”, mi-a spus Hristo, un urias bland, adaugand ca ambianta era magnifica pe “Nikolaidis” pe cand oamenii inca asistau la jocuri din picioare, vreo 24.000.

“O lira sterlina in picioare” traduc de pe biletul la finala Cupei Campionilor Europeni din 2 iunie 1971, de pe Wembley din Londra, si pufnim in ras. “Aveam doar 8 ani, am vazut-o la teve”, a spus Hristo despre acea Ajax -  Panathinaikos 2-0, aratand spre un tricou verde crud, fara sponsor, doar cu trifoiul, inramat la loc de cinste. “In acesta am jucat finala!”

Inramate, alaturat, sub forma de insigne, toate versiunile de tricouri purtate peste ani de alb-verzi, incepand cu – surpriza – cel rosu sangeriu, din 1908. Da, “Pana” a avut anul trecut centenarul iar asta e mentionat peste tot, la fel si “Zilele de glorie”, despre ’71 pe Wembley ori in Intercontinentala de la Montevideo.

Au ramas doar amintirile si parca un soi de furie inabusita, fatalista, in ton cu durerea inlacrimata la focul de pe cel de-al doilea deal din triunghiul inaltimilor verzi, “plamani” strajuind Atena, dupa ce in 2007 arsesera pantele lui Pendeli. Incotro?

Mai nou spre “Spirou Louis”, noul stadion olimpic din nordul Atenei, unde “Pana” joaca intr-un cadru modern dar neutru, nu ca in barlogul intim “de-acasa”, pe “Nikolaidis”, unde se intorcea provizoriu in 2000. “De cand cu scaunele, mai intram doar 18.000. Dar mai nou a trebuit sa plecam <de-acasa>. Sufletul nostru e totusi aici…”, mi se mai spune. Si se vede…

Se vede in minunata colectie de fotografii si decupaje de arhiva, fie cu intrarea pe Wembley cot la cot cu Cruyff ori in programul de meci al acelei finale, fie in instantaneul golului de pe Goodison, in drumul victorios spre Londra, sau in coreografia sub forma de trifoi si luminata de torte.

“Para Uber Alles” pe fond alb si continuarea “Mad Boys Fan Club”, pe verde, e bannerul cel mai mare si politicos al tifosilor de la poarta 13, surprins in multe clisee. Pe un alt steag urias, al Regatului Unit, despre turul european al fanilor Ampelokipou, purtand numele zonei din estul arenei, identic cu cel al modernei statii de metrou din preajma, cu destinatia aeroport, si ce te duce cu gandul la regenerarea anuntata a cartierului, vizata de “dezvoltatori”, in care vechiul “Nikolaidis” cu ale sale graffitti despre 13, 1908 si ’71 ramane focar al pasiunilor unora.

Admirabila si colectia de fulare din sediu, cu tot ce tine de alb-verde, de la alte finaliste ca Borussia, Rapid Viena, Sporting, Ferencvaros ori Celtic si pana la alde Linfield, Hammarby, Plymouth Argyle sau… Irlanda. Dar Hibernian, pe care o vizitam recent? In bogatia din sediu, probabil am pierdut-o din ochi.

Ies cu numarul 54 al revistei in 42 pagini “Mad Boys 13” si cu calendarul lor, in care fiecare zi de 13 e inverzita, si intru in buticul de sub tribuna a doua, vanzand la reduceri tricoul eventului din 2004, cand “Pana” se razbuna pe “Oli” pentru acel de pomina 0-3 din 2003, in pribegie pe Rizoupoli, unde se lasa inclusiv cu caft, iar de-acolo sfarsesc in coltul opus intrarii 13, la sala cu panouri si locuri alb-verzi de sub treptele peluzei vecine, unde chiar se antrena baschetul clubului, candva de 5 ori cuceritor al Europei.

Ma despart de stadion, “vechea casa”, din fata tribunei principale, pavoazata la marea artera Leoforos Alexandras probabil de sponsorii adidas si cosmote, ce au desfasurat uriase colaje cu clisee de arhiva cu legende ca Domazos si Saravakos, si in care depistezi rivali ca Vialli ori Phil Neal, si imi spun ca desi buldozerul va darama candva poarta 13, pasiunea alb-verde din sufletele Mad Boys se va perpetua si-n pribegie, pe “Spirou Louis”, maratonist invingator la primele Jocuri Olimpice, din 1896, iar in viitor pe noua arena a echipei, acum in constructie.

Ziua 114. Stevie G mereu pentru verisorul sau, si dupa 20 de ani

aprilie 14, 2009

Au trecut douazeci de ani dar, asa cum a oftat sufletul lui Steven Gerrard, unele rani nu se pot vindeca.

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu “H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club “rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph. Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al “Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Comparativ cu tragedia “momentului Hillsborough ’89″, cate nu palesc  oare in importanta? Intr-un moment comemorativ dar si de reflectie, cand o sumedenie de asemenea intrebari zboara de pe buze, adaug randurile sub care am semnat editorialul “Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, “Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua saptamani de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre “purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi “Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de “momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum “de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele “a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de “Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al “rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai “Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor “garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea “Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. “Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu “aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, “masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez “post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria “umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu “Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru “Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa “drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o “ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Ziua 61. N-aduc deceniile ce-aduce luna

februarie 22, 2009

Totul la City Ground e sub spectrul lui Brian Clough. Faimosul antrenor o vegheaza pe Nottingham Forest din ceruri. “Padurarii” cucereau de doua ori la rand Cupa Campionilor Europeni cu “Cloughie” la timona si memoria sa e vesnica. Pe frontispiciul tribunei principale sta scris cu majuscule rosii Brian Clough Stand iar bustul antrenorului, reliefat strunindu-si echipa, cu mana palnie la gura, marturie a recunostintei celor de la City Ground pentru regretatul manager.

Anii au trecut si februarie 2009 i-a adus pe “Padurari” fata in fata cu rivalii locali de la Derby County, antrenati incepand din prima saptamana a noului an de nimeni altul decat Nigel Clough, fiul fostului mare antrenor. Pentru ca reinnodarea povestii sa fie cu atat mai fascinanta, sa ne reamintim ca Brian Clough o promova pe Derby County din liga a doua si apoi cucerea cu “Berbecii” titlul national in Anglia, inainte sa repete performanta si la carma “Padurarilor”. Deloc surprinzator, ambele cluburi cat si fanii lor se dueleaza in adulatia pentru “Cloughie”, revendicandu-si-l in egala masura.

Fiul, Nigel Clough, avea asadar de unde alege, dupa deceniul de rodaj ca antrenor-jucator si apoi doar manager la amatoarea Burton Albion, tot din zona, pe care a lasat-o la Anul Nou in fruntea ligii a cincea, anticamera a profesionismului, si a optat finalmente pentru Derby dupa ce, trebuie spus, in timp, facuse o aplicatie pentru postul de la Forest ce-i fusese declinata. Sa se fi gandit diriguitorii din Nottingham ca palaria purtata de tatal sau i-ar fi fost prea mare la City Ground?

Intrebarea n-are raspuns dar cert e ca Nigel Clough a reusit in februarie 2009, la carma lui Derby County, o performanta fara egal in aproape 40 de ani. Ultima data cand “Berbecii” se impusesera la City Ground din Nottingham a fost 28 noiembrie 1970, 4-2 pentru County intr-un joc din prima liga. Pe vremea aceea tatal sau, Brian, isi facea sa zicem asa incalzirea pentru a o prelua pe Derby.

Acum, ocazia s-a ivit in rejucarea 16-imii de finala a Cupei Angliei, dupa ce in meciul initial, la Pride Park din Derby, rivalele incheiasera nedecis, 1-1. Nigel Clough a venit insa cu “Berbecii” la City Ground si, desi s-a vazut condus cu 2-0 dupa doar un sfert de ora, a intors soarta partidei si s-a calificat cu un memorabil 3-2. Fiul o elimina pe Forest chiar pe propriul ei teren!

Dar Nigel Clough nu s-a oprit aici. N-au trecut decat cateva saptamani si sambata, 21 februarie, intorcandu-se la Nottingham cu Derby County, de data aceasta pentru un joc din liga secunda, Clough Jr. si “Berbecii” n-au mai lasat jocul sa le scape din mana, desprinzandu-se cu trei goluri in urma unor lovituri libere si a unui penalty. Golul de onoare al “Padurarilor” n-a atenuat impresia ca n-aduc deceniile ce pot aduce doar cateva saptamani, doar ca era nevoie de un anumit “Junior” pentru a da viata unei istorii absolut remarcabile.

Victoria l-a saltat pe Nigel Clough spre mijlocul ierarhiei in Championship, nitel mai putin ingandurat de grijile retrogradarii, lasand-o insa pe Forest sa spanzure chiar deasupra locurilor cu destinatia liga a treia, in care recent a suspinat cateva sezoane. Remarcabil, Derby County e astfel la al patrulea succes la rand in campionat, dupa 2-1 cu Coventry City, 3-0 la Plymouth, cu Argyle si 4-1 cu Blackpool. Rezultate care o indeparteaza pe County de locurile 22-24, retrogradante.

Mai mult, dupa ce botezul focului la County, pe 7 ianuarie, a fost un remarcabil succes cu 1-0 in fata lui Manchester United in meciul tur al semifinalei Cupei Ligii, Clough Jr. a mai dat de doua ori piept cu “Diavolii rosii”, in returul de pe Old Trafford, unde ceda onorabil cu 4-2, fiind eliminat din competitie, iar apoi in optimile Cupei Angliei, in care ceda cu 4-1 la Pride Park, plasa fiind scuturata printre altii de Ronaldo, deci nici o rusine pentru eliminarea din F.A. Cup.

Programul competitional si ale vietii valuri l-au adus pe Nigel Clough in primele sale nici doua luni la carma unui club din fotbalul mare de trei ori fata in fata cu gruparea aureolata de tatal sau, triumfand in doua randuri, si de tot atatea ori in fata campioanei Angliei si a Europei. Sa fie aceasta tumultoasa lansare la apa un semn al duelurilor ce vor avea sa vina? Intr-o buna zi, in Premier League, Derby County – Manchester United?

Ziua 33. Decernarea trofeului, la rejucare

ianuarie 28, 2009

Scriam deunazi de baiatul tatii. De Nigel Clough, care in ianuarie 2009 si-a luat inima in dinti si, venit de la carma unui club dinafara ligilor profesioniste, i-a preluat pe “Berbecii” la care si tatal sau, Brian, se lansa cu adevarat in 1 iunie 1967 intr-o extraordinara cariera manageriala. Pe urmele Seniorului.

Tatal avea sa promoveze cu Derby County si sa si castige campionatul Angliei cu “Berbecii” de la pe-atunci Baseball Ground. Fiul a preluat-o tot in subsolul ligii a doua. Si, ca un facut, intre primele hopuri s-a ivit datorita tragerii la sorti si jocul din turul IV al Cupei Angliei, la astazi Pride Park, versiunea reconstruita a Baseball Ground, cu nimeni alta decat Nottingham Forest.

Dupa Derby, cu printre altele un intermezzo ratat la Leeds United, tatal o prelua pe Nottingham Forest, pe care, tot din liga a doua o eleva la statutul de campioana a Albionului si dubla campioana a Europei, in fosta C.C.E. Peste ani, tatal i-a oferit fiului debutul in linia mediana a “Padurarilor” si cei doi au mai inhatat Cupa Ligii, cu Nigel dublu marcator in finala, si pastrandu-si trofeul.

Pe vremuri, ziua de vineri era neatinsa de calendarul competitional in Albion. Imi amintesc cum vizionam pe Sat1 preambulul de vineri al etapei din Bundesliga si imi radeam in barba ca Premier League nu se molipsise. Inca. De cand cu televiziunile, serile de vineri au si fotbal. Iar vineri 23 ianuarie s-a ridicat cortina in 16-imile Cupei Angliei cu derbyul Derby County – Nottingham Forest. Cluburile tatalui, cu fiul acum antrenand gazdele. N-a fost in vazul intregii Anglii, cum ar fi fost cazul, ca doar F.A. Cup e patrimoniu national, ci doar pentru abonatii canalului prin satelit, si inca strain, irlandez, Setanta Sports.

In regiunea East Midlands, orasele Derby si Nottingham sunt legate de soseaua M52, pe nume Brian Clough Way. Iar County si Forest sunt invrajbite inclusiv de gelozia in privinta apartenentei lui “Cloughie”. A fost el mai “berbec”, unde se lansa pe cai mari, ori mai “padurar”, unde a carmuit 18 ani, cucerind inclusiv Europa? Fanii nu se vor pune niciodata de acord in aceasta privinta, insa cluburile au decis in 2007 ca orice confruntare, fie si amicala, sa se dispute cu Trofeul Brian Clough pe masa.

32.035 spectatori stransi pe Pride Park, parcul mandriei, la un duel mai semnificativ decat o simpla accedere in optimile de finala. La Derby, media de spectatori in campionat e de 28.701 fani. Multa lume luminata, sa-i vada pe “Berbecii” lui Nigel impotriva fostei echipe a familiei Clough. 1-0 pentru Derby la pauza. Cum se intampla de obicei, un fost “Berbec” i-a impuns la reluare, galezul Rob Earnshaw, in minutul 64. 1-1 si rejucare, in februarie, la City Ground.

Brian Clough Trophy n-a fost momentan decernat dar jocul de la Nottingham, sub spectrul lui “Cloughie”, al carui bust strajuie coridorul prin trecut al “padurarilor”, va desemna o invingatoare si o calificata. O cupa castigata de copil pentru tatal sau, acolo unde acesta jubila la titlul national si la doua calificari in finala Cupei Campionilor Europeni?

O poveste frumoasa, pacat ca spusa intr-o seara de vineri. In vremuri mai asezate, Cupa Angliei insemna sambata de la trei si nimic altceva. Dar acum povestile se spun prin satelit, cu plata pe loc pentru semnalul de receptie.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.