Posts Tagged ‘CCE’

Alba-neagra cu sufletele polistilor?

octombrie 14, 2009

FC Timisoara nu s-a ridicat in plan logistic la inaltimea momentului oferit de calificarea in Europa League, o optiune paguboasa transformand o potentiala sarbatoare fotbalistica a intregii urbe intr-un fiasco in urma caruia ma tem de eventuale repercusiuni si la vizitele unor multiple cuceritoare ale continentului, Anderlecht si Ajax, si ma intreb daca nu cumva inimile de polisti cu sange alb-violet sunt confundate de unii cu niste banale portofele.

Cu totii avem dreptul sa ne refugiem in vise si iluzii, fie ele si desarte. E un deliciu in jocul vietii de a ne desfata cand si cand cu luxul fantasmelor, ceea ce imi imaginam si de un dram speranta si in “Amintiri despre viitor”, o inchipuire publicata in ultima editie dinaintea Craciunului din anul 2000, in pagina a noua, de “puzzle”, a Fotbal Vest din acel 19 decembrie, si care este rememorata la finele acestor randuri…

Pe-atunci, cu Poli in Divizia B, am visat nebuneste cu ochii deschisi la viitorul de peste un deceniu al fotbalului de-aici. A fost un joc al imaginatiei.

Visul s-a intrupat si, dupa ce anul trecut, in 2 octombrie, Poli pierdea fara macar un punct smuls lui Partizan Beograd trenul grupelor Cupei UEFA, iata ca anul 2009 i-a adus in cale Timisoarei detinatoarea la zi a acelui trofeu cazut prada istoriei.

Si absolut remarcabil, FC Timisoara i-a eliminat pe ucrainieni, facandu-si cadou aducerea pe malurile Begai a cremei Beneluxului, Anderlecht cea cu Cupa Cupelor si Cupa UEFA in palmares, plus Ajax cu C1 + C2 + C3 in cabinet. Se anunta a fi un festin al Banatului, un punct culminant rar si pretios dintr-un periplu european mai lung ca niciodata. Un moment demn de savurat cu sampanie…

Dar sansa a fost spulberata, visul a fost destramat cu o nonsalanta nechibzuinta. Cu un “pachet”. Suporterii patimasi pentru alb-violet au fost buni cand au ragusit scandand in diferitele lor luari de pozitie prin oras pentru numele, culorile, palmaresul si spre binele lui Poli, dar n-au mai fost la fel de buni, fiind nu rasplatiti pentru loialitatea lor ci tradati, cand a venit vremea jocurilor de pe “Dan Paltinisanu” din Europa League. Cum adica “pachet” si nu bilete de meci!?! Goliciunea arenei a spus totul intr-un moment, cel al meciului contra acestui obsesiv nume Dinamo, ce se anunta unul de slefuire a onoarei si mandriei incercatului club.

Dar “pachetul”, si normal, n-a fost inghitit iar rezultatul s-a vazut atat in teren cat si in navala prin tribunele goale a fanaticilor oaspetei. Oare isi vor calca pe mandrie, dupa un 0-3 acasa si imediat apoi introduse mai scumpe bilete pentru un singur meci, cei insultati si franati cu acel “pachet”? Lasati-ne sa visam si sa ne vedem visul cu ochii!

Nu fortificati “Dan Paltinisanu” cu “pachete” ci deschideti-i sufletul, sa se umple cu zeci de mii intr-un glas ce-l inaltau pe Tata Mare impotriva Celticului! Plang, sangerand lovit de un “pachet”…

Si-acum, “Amintiri despre viitor”, asa cum era publicat in 19 decembrie 2000, in Fotbal Vest…

AMINTIRI DESPRE VIITOR

O, ce zi mare pentru fotbalul din vestul tarii! Wilhelm, fanul alb-violetilor nascut in zilele Revolutiei, si-a lasat masina electrica “Mercedes” la etajul trei al parcarii stadionului “Dan Paltinisanu”. Forfota se face déjà resimtita… nu mai sunt nici 30 minute pana la meciul echipei sale de-o viata, Poli, cu AS Roma, in faza a doua a grupelor Cupei UEFA.

Ambitia avuta de italianul Claudio Zambon la sosirea sa la Timisoara, in anul 2000, ca polistii sa joace in cupele europene cu giallo-rossi romani, devenise realitate. Cum timp mai avea, a intrat in restaurantul cu specific mexican din luxosul lant de magazine din jurul arenei, visat de Mircea Pascu inca din anii ’90.

Telefonul mobil chiar a zbarnait. Noutati primite prin serviciul de e-mail. In derbyurile Diviziei D Ilfov, Vascoza Bucuresti – Steaua Bucuresti 3-2 si Dinamo Bucuresti – Avantul Chirnogi 1-1. Nu mai sunt bilete la partida din aceeasi seara, din Cupa Europei de sud-est, programata in nocturna pe stadionul UMT, intre alb-negri si Aris Salonic. Ar fi fost ceva sa vada la lucru in aceeasi zi doua dintre echipele timisorene de Liga Nationala. Dar important e ca Poli sa invinga…

A iesit din supermarket, s-a strecurat printre autocarele double-decker aduse de domnul Diminescu de la Karlsruhe, l-a vazut prin placa de plexiglas ce inconjoara zona vestiarelor pe Puiu Preda cautand cu infrigurare ceva pe palierul de la etajul II al minihotelului polist si si-a facut loc printre fani, introducand cartela de abonat in casa de marcat de la intrare.

Pe stadion, cu greu a ajuns la locul sau traditional, 35, randul J, sectorul H. Toata suflarea asteapta cu sufletul la gura fluierul de start. La statia de amplificare, la finele prezentarii echipelor, s-a anuntat rezultatul meciului restanta din Liga Nationala, Politehnica Iasi – CFR Timisoara, feroviarii urmand sa revina seara in oras, cu cursa charter.

Peste 90 de minute, bucuria era desavarsita. Paul Codrea, revenit in tara dupa cei 4 ani petrecuti la Real Madrid, a dejucat pasul la offside al italienilor si a marcat unicul gol, in minutul 77. Suspansul a fost maxim, pentru ca protestele oaspetilor l-au determinat pe centralul olandez sa apeleze la verdictul reluarilor video. Ca o usurare, pe uriasa tabela electronica din Curva Sud, literele galbene mari de-o schioapa pulsau vestea cea buna: GOL VALABIL. Imediat, e inscris si numarul de spectatori prezenti: 59.721.

Ferice de ei dar si detinatorii de telefoane mobile si cei conectati la internet avusesera ocazia sa vizioneze jocul. Che sera, sera! Dupa meci, in uriasul pub rezervat exclusiv suporterilor alb-violeti, se vorbeste intr-una despre marea victorie… Frumos 17 martie 2011 pentru fotbalul din vestul tarii!

  • Desi unele personaje sunt reale, evenimentele poarta amprenta fictiunii. La ultima aparitie din acest an, mi-am permis un artificiu despre fotbalul mileniului III.
Reclame

Ziua 169. Irlanda in limba latina

iunie 9, 2009

Inaintea lui Man United a fost Hibernian, pe scurt Hibs. Despre primii reprezentanti ai insulelor britanice in cupele europene, ‚verzi’ stabiliti in zona portuara Leith, in preajma terminalului oceanic la estuarul Firth of Forth, intr-un reportaj din capitala Scotiei, Edinburgh.

Hibs, de la Hibernia, e verde, si e inramat intr-un Public House de-al locului, in zona portuara Leith. Hibernian e parte marcanta a comunitatii locale...

Hibs, de la Hibernia, e verde, si e inramat intr-un Public House de-al locului, in zona portuara Leith. Hibernian e parte marcanta a comunitatii locale...

Edinburgh, zisa si Atena nordului. Intr-adevar, la capetele arterei Mila Regala strajuiesc semete faimoasele coline, una cu Edinburgh Castle, cealalta cu palatul Holyrood si un templu cu zvelte coloane. Doar ca aici predomina piatra gri-negricioasa. Iar de la picioarele templului coboara spre port strada comerciala Easter Road, atat de des pomenita in transmisiile fotbalistice.

E ‚patria’ lui Hibs, club fondat in 1875 de imigranti irlandezi, Hibernia fiind denumirea in limba latina a Irlandei. Sa nu uitam, legiunile ajungeau si pana aici… In Atena nordului, confluenta de simboluri.

Andy Goram, niste maini sigure intre buturi, a strans peste 100 jocuri pentru Hibs, inainte de a deveni celebru la Gers si la nationala Scotiei, si s-a regasit pe drept intr-un calendar pe 2009 cu starurile lui Hibs. Iar pubul local l-a inramat si expus intr-o loja

Andy Goram, niste maini sigure intre buturi, a strans peste 100 jocuri pentru Hibs, inainte de a deveni celebru la Gers si la nationala Scotiei, si s-a regasit pe drept intr-un calendar pe 2009 cu starurile lui Hibs. Iar pubul local l-a inramat si expus intr-o loja

Stadionul Easter Road nu e insa pe respectiva artera, ci pe o adiacenta straduta serpuita, structura metalica dominand casele din jur. Ivindu-mi-se aidoma unui urias si strapungand linia orizontului, ma intreb cum de aduna doar 17.500 spectatori. Totul e verde-alb, inclusiv un urias inscris pe exteriorul tribunei, THE HIBERNIAN FAMILY, cu explicatia ca ‚familia’ locului joaca pe Easter Road din 1893. Intru in vorba cu doi tineri care-mi spun ca ei tin de fapt cu Celtic, ‚verzii’ din Glasgow, si fotografiez tribuna metalica, The Famous 5 Stand, standul celor cinci faimosi, aducand un omagiu cvintetului ofensiv Smith – Johnstone – Reilly – Turnbull – Ormond, doar cu ultimul nu de-al locului, si care atacanti inca se afla in topul celor mai prolifici 6 marcatori ai lui Hibs, la a carei pagina de aur, cu titlurile cucerite in 1948, `51 si `52, din totalul celor patru din palmares, au contribuit cu varf si indesat.

Turnbull, prolificul atacant, inclus in albumul pe 2009 al vedetelor clubului, zambind in acelasi pub cu conotatii fotbalistice, The Harp and Castle. Harpa e si pe stema lui Hibs, din 1875, iar Turnbull juca in anii '50, pe cand verzii cucereau Scotia...

Turnbull, prolificul atacant, inclus in albumul pe 2009 al vedetelor clubului, zambind in acelasi pub cu conotatii fotbalistice, The Harp and Castle. Harpa e si pe stema lui Hibs, din 1875, iar Turnbull juca in anii '50, pe cand verzii cucereau Scotia...

Dar pe cat de mare pare tribuna nordica, pe atat de arhaica, scunda si inghesuita e cea estica, pitita dupa colt, si in care, aveam sa aflu, se strang fanii de moda veche. De-aici explicatia celor doar 17.500 locuri. O arena veche, partial reconstruita, inghesuita intr-un Leith portuar vechi, incercand sa se reinventeze prin introducerea unei linii de tramvai legandu-l de aeroport.

Ceva mai jos, in colt, in fata pubului The Old Footballers Arms, cu nuante verzi, localnicii imi spun ca desi Hibs isi trage seva doar din aceasta arie nord-estica a Edinburghului, nu toti tin insa cu ‚verzii’. Mai asteptata era finala Cupei Scotiei, Rangers – Falkirk, mai ales pentru prezenta ‚albastrilor’ din Glasgow. Cu alte cuvinte Celtic si Rangers magnetizeaza si-n Edinburgh, capitala tarii, si-mi zic ca asta e soarta lui Hibs, care-n primele ei decenii de existenta a tras din greu impotriva discriminarii si neacceptarii la care a fost supusa de Hearts, rivala locala din Edinburgh, de extractie protestanta.

Alte fotografii-document de la Easter Road, un tricou verde cu semnatura al lui Murphy, si fotbal in direct pe un ecran de la Harpa si Castelul

Alte fotografii-document de la Easter Road, un tricou verde cu semnatura al lui Murphy, si fotbal in direct pe un ecran de la Harpa si Castelul

Si totusi, de la debutul lui Hibs, un 0-1 la Hearts in ziua de Craciun din 1875, cele doua au strans 604 derbyuri, dintre care multe ‚amicale’, cu bilantul 269-195 pentru Hearts. Dar si cu Hibs invingand in ultimul, 1-0 la Tynecastle, insuficient insa. Doar pe 6 in 2009, fata de Hearts, pe 3. Pe podium incheia Hibs in 2001, cu Alex McLeish la timona, si in 2005, cu Tony Mowbray, naufragiatul cu West Brom, dupa niste ani `80-`90 de restriste, cu `noul val` Dundee United + Aberdeen mai puternic si cu ‚verzii’ salvati de la faliment doar de intreprinzatorul Sir Tom Farmer, ai carui inaintasi impiedicau la randul lor scufundarea vremelnica a lui Hibernian. Asta cam pe cand Hibs cucerea a doua si ultima ei Cupa a Scotiei, in 1902.

Acum, Edinburghul s-a uitat la TV la o alta finala cu implicarea ‚marilor’ din Glasgow, Hibernian figurand ultima data in 2001, intr-un 0-3 cu Celtic, si asta dupa 22 ani de asteptare.

De-atunci insa, soarele a rasarit in Leith, in 2007, cand cu cucerirea Cupei Ligii, un 5-1 cu Kilmarnock, iar 10 ianuarie 2008 a consemnat intoarcerea la vatra, ca antrenor, a lui Mixu Paatelainen, finlandez ce reusea un hat-trick impotriva rivalei Hearts, intr-un 6-2 in 22 octombrie 2000, succesul cel mai apropiat de orgasmul cosmic de 7-0 din 1 ianuarie `73, tocmai pe Tynecastleul lui Hearts of Midlothian.

Russell Latapy, caribeanul ajuns si la Cupa Mondiala ce a incantat tribunele de la Easter Road...

Russell Latapy, caribeanul ajuns si la Cupa Mondiala ce a incantat tribunele de la Easter Road...

Dar desi privita de sus de ‚maronii’, Hearts, si in umbra ‚marilor’ din Glasgow, chiar si in estimarile si simpatiile unor localnici, Hibs din Leith, THE HIBERNIAN FAMILY, ramane cu satisfactia de-a fi fost prima reprezentanta a fotbalului britanic in cupele europene, cu ocazia editiei inaugurale a C.C.E., cand, ca si acum, netinandu-se cont de statutul de campioana nationala a participantelor, ‚verzii’ au figurat intre cele 18 competitoare, desi venisera de pe locul 5 in Scotia, si au trecut de Rot-Weiss si Djurgardens, lovindu-se insa in semifinala de Stade Reims. Altadata, alde Barca era eliminata din eurocupe de Hibs!

A vrut Hearts sau nu, Hibs rezista si azi, de 134 ani, si tot la Easter Road, cu o stema verde reunind harpa, simbol al Irlandei, castelul de pe colina, simbol al orasului, si un vapor, simbolul zonei portuare Leith. Hibernian, ancorata in ‚familia’ locala, chiar daca nu toti membri ei o au la suflet. Hibs, stingandu-se totusi incet, sufocata de foamea de trofee a tartorelor Celtic si Gers, dar fara sa se predea…

O confirmare a convulsiilor de la un club pionier dar mereu impovarat, decizia anuntata de finlandez, exact in seara in care fotografiam la Easter Road, de a demisiona de la carma ‚verzilor’. Un anunt soc pentru trupa din Leith, lasata de Paatelainen, din lipsa de fonduri pentru transferuri…

Surpriza, bossul Mixu renunta, anuntau panourile publicitare ale The Scotsman pe Mila Regala, strada paralela din cetatea veche unde, pe Cowgate, era fondat clubul Hibernian

Surpriza, bossul Mixu renunta, anuntau panourile publicitare ale The Scotsman pe Mila Regala, strada paralela din cetatea veche unde, pe Cowgate, era fondat clubul Hibernian

Ziua 150. Lucescu ori McClaren, profeti peste hotare

mai 21, 2009

Incep cu invinsul. Nu doar a fost demis de la carma selectionatei Angliei, ci si facut cu ou si cu otet pentru maniera capitularii si a ratarii calificarii la Euro 2008. In seara aceea ploioasa de toamna, pe Wembley, la memorabilul 2-3 cu Croatia, Steve McClaren cadea in ridicol pentru modul in care se ascundea sub ditamai umbrela, cand altele erau prioritatile.

A urmat o iarna lunga pentru fostul secund al lui Sir Alex Ferguson, hibernare in care nici o grupare nu l-a sunat sa-i propuna revenirea in lumea antrenorilor echipelor de club. Era tapul ispasitor pentru eliminarea in fata Croatiei si Rusiei. Iar cand a sosit o oferta din Olanda, prima reactie a fost una de scepticism.

Dar Steve McClaren tocmai a inchis gura criticilor, cu un prim sezon de exceptie in Tara Lalelelor, in care le-a devansat in ierarhia finala pe altadata favoritele Ajax, Feyenoord si PSV, calificandu-se totodata cu Twente Enschede in finala Cupei Olandei. Jumatatea goala a cupei de sampanie o constituie faptul ca McClaren a ratat de putin potul final peste Canalul Manecii. Caci Twente, desi spre finalul sezonului a invins-o cu un scor de forfait pe noua campioana, AZ ’67 Alkmaar, antrenata de Louis Van Gaal, a incheiat a doua in clasament, pierzand si finala Cupei, pe De Kuip din Rotterdam. 2-2 dupa prelungiri si 4-5 la lovituri de departajare, cu Heerenveen.

La prima incercare peste hotare si mai ales in conditiile in care a depasit „triumviratul” incarcat de traditie si glorie, McClaren a facut minuni. Insa nu va amuti toti criticii pana ce nu va pasi intre triumfatori. Altfel, ii va fi mereu reamintit faptul ca rezultatele la Marea Nordului n-au fost pe masura asteptarilor si a investitiilor facute, in conditiile in care Steve Gibson, antreprenorul de la carma lui Middlesbrough, a aruncat cu bani in timpul mandatului sau.

McClaren tocmai si-a reconfirmat abilitatile. S-a avantat peste hotare si a iesit al doilea. Mai mult decat meritoriu. In Anglia, desi in 24 februarie 2004, cand Boro castiga Cupa Ligii la Cardiff, 2-1 cu Boro gratie lui Job si Zenden, McClaren devenea primul antrenor autohton care sa puna mana pe un trofeu dupa o seceta de 8 ani, imaginea sa a iesit grozav sifonata de deranjul de la carma Angliei. In plus, desi se califica si in finala Cupei UEFA, eliminand-o chiar pe Steaua in primavara lui 2006, McClaren claca pe marea scena europeana: 0-4 in finala cu Sevilla.

Pentru un an insa, in Olanda, antrenorul englez a lasat senzatia ca a deprins tainele fotbalului continental, estompand impresia lasata de rezultate gen 0-2 la Zagreb ori 0-4 intr-o finala europeana.

Daca McClaren s-a vazut invins, si chiar categoric, in ultimul act al Cupei UEFA, in schimb Mircea Lucescu a cucerit ceea ce este ultimul trofeu din istoria de-acum defunctei competitii. La Istanbul, inapoi intr-o metropola unde a antrenat in doua tabere rivale, antrenorul roman a scris istorie cu o echipa la a carei carma e de cinci ani si cu care s-a calificat in finala in ciuda eliminarii din faza grupelor Champions League. Sau poate ca respectiva ratare a calificarii a fost o binecuvantare sub acoperire.

Scriam si ieri de despartirea lui Lucescu, acum ani buni, de fotbalul romanesc. Trecut prin Italia si Turcia si ajuns peste granita, in Ucraina, Lucescu si-a urmat drumul si finalmente a cucerit marele premiu. 20 mai 2009, o zi mare pentru antrenorul roman si implicit pentru fotbalul nostru. A castigat el si titlul in campionatul Ucrainei, plus Cupa si Supercupa, dar triumful pe marea scena europeana le intrece pe toate. A avut la dispozitie resurse logistice si financiare, a rulat jucatori in nestire, a mai si vandut pe sume bune in vest, gen Elano Blumer contra a opt milioane de lire sterline, in Anglia, la City, si finalmente si-a croit drum pana la capat.

Lucescu a completat misiunea lui Advocaat, pastrand Cupa UEFA in fostul spatiu sovietic, si triumful european il aseaza fara indoiala intre tehnicienii de rang, cu reputatie remarcabila in fotbalul acestui inceput de mileniu. A reusit insa sa sparga gheata peste hotare, la carma „vecinilor” ucrainieni. De unde ca nimeni nu e profet in tara lui.

Iar succesul sau nu e deloc stirbit de valoarea oarecum diluata in ultimele sezoane a de-acum defunctei Cupa UEFA. E drept, altii au fost parametrii competitiei cand era onorata de toata crema fotbalului continental, mai putin campioanele si numai campioanele aliniate in C.C.E., insa abilitatea de a smulge trofeul, in prelungiri, la carma unui club mai degraba „de pluton” decat de rang major in Europa, il transforma pe Lucescu intr-un mag cu atat mai regretat pe plaiurile natale cu cat vraistea in fotbalul de club si la nivelul echipei reprezentative pare mai mare ca niciodata.

Ziua 145. La discretia fanaticilor

mai 15, 2009

Eroii acestor randuri sunt suporterii din fotografia de pe frontispiciul blogului. Fanii care in 2005, la descinderea Glazerilor pe Old Trafford, au decis sa rupa randurile si sa-si creeze propria versiune idealizata a lui Man United. Fara sponsor in piept, cu numere de la 1 la 11, cu tricouri in versiunea retro, din vremuri cand „Diavolii rosii” cucereau initial Europa, in ’68, pe Wembley.

De cand au dat nastere lui FC United of Manchester, dizidentii au avut parte numai de promovari. Pe care le-au savurat, subliniind insa ca n-au intors spatele „adevaratei” United si nici nu-i poarta ranchiuna pentru triumfurile sub bagheta lui Sir Alex Ferguson. Ei doar s-au distantat de „regimul Glazer” dar, asa cum se explica si in revista The Red Issue, tin pumnii stransi campioanei Angliei. Asta insa de undeva de la distanta, din tribunele lui Bury, de la Gigg Lane, unde FC United of Manchester continua sa joace in chirie, pana la proxima raza aurita de soare. Cand, cine stie, un minuscul… Old Trafford va fi ridicat pe undeva, pentru dizidenti.

Dar unde vreau sa ajung? Ei bine, doar in acest sezon, dupa 3 promovari la rand, „veritabilii” s-au vazut stopati dintr-o noua ascensiune, incheind pe locul 6, primul sub barajul play-off, ratat dupa un 1-1 acasa, in ultima etapa, la fine de aprilie, cu Bradford Park Avenue. Pentru diluarea amarului sau nu, conducatorii lui FC United of Manchester au apelat la o oferta unicat in fotbal, si anume de a lasa la discretia suporterilor suma pe care doresc sa o plateasca pe abonamentul sezonier pe 2009-2010. Solutia e cu atat mai altruista cu cat, in paralel, la Old Trafford, niste zeci de mii de fani si-asa storsi de bani au fost impovarati cu inca o lira la pretul biletelor pentru viitorul sezon.

Veti spune ca o lira e o nimica toata. Intr-adevar. Dar se aduna… Inspirandu-se poate de la Radiohead, muzicieni ce si-au lansat online ultimul album cu oferta in premiera in industria de profil de a incasa cat cred de cuviinta admiratorii lor ca merita sa achite, asta incluzand si suma de… zero lire sterline, zero centi, diriguitorii amatoarei cu 4 ani vechime si-au pus gatlejul pe butuc, asteptand urmarile.

Gurile rele spun ca toata „schema FC United of Manchester” n-a prins la nivelul asteptarilor, estimarile initiale sugerand transhumanta mai multor dizidenti, de la Old Trafford pe Gigg Lane. Trei-patru mii, cam aici se invarte FC United. Practic, le e pusa loialitatea la incercare, taman in niste vremuri de restriste economica. Unii ar putea spune pas, gandindu-se la plati si chitante.

Dar poate ca FC United mizeaza tocmai pe capacitatea de a strange randurile a celor care s-au dovedit deja a fi suficient de tari, in 2005, cand renuntau la statutul si privilegiul de suporter pe Old Trafford. Anul trecut, pretul abonamentului sezonier a fost de 140 de lire. Acum, fanilor li s-a sugerat sa achite cat cred de cuviinta, dar ideal minim 90 de lire. Chiar si aceasta „podea” are un amendament, si anume ca daca unora le vine greu sa stranga si cele 90 de lire, sunt invitati la club, la o discutie. La o taina, la un ceai. Poate si o negociere…

S-ar putea ca din respectivele mii de dizidenti, ori unii dintre fotografiatii din peluza, sa plateasca mai putin decat cele 140 de lire achitate in 2008. S-ar putea insa, din contra, sa si pluseze, impresionati de gestul conducerii, de a le lasa o marja de manevra, sau gandind ca daca ar face aidoma altora, platind mai putin, s-ar trezi cu FC United in marsarier. Si cine-ar vrea asta!?

Un fan isi va lua de la gura o bere dar nu va intoarce spatele amatoarei cu patru ani vechime. Cred ca se vor achizitiona abonamente de la 141 de lire in sus. In majoritatea cazurilor. Si apropo de ce-am scris deunazi, pe tema deficitului „Diavolilor rosii”, la care se adauga continua crestere a pretului de intrare pe Old Trafford, n-ar fi exclus ca si mai multi deziluzionati sa schimbe macazul. Initial cateva mii, ieri unul, azi unul, maine unul, si tot asa…

Sub titlul Your Season Ticket, Your Choice, pagina online www.fc-utd.co.uk anunta noua campanie radicala a The Board, conducerea lui FC United, sugerand fanilor ca acoperirea pierderilor financiare din ultimele doua sezoane nu se doreste a fi facuta, mai ales in actualul climat economic, printr-o crestere unilaterala a pretului de acces pe Gigg Lane. Daca politica va da roade, ramane de vazut. Cert e ca FC United nu creaza un precedent doar in UniBond Premier Division, unde evolueaza la nivelul 7 al piramidei, ci in intregul fotbal englez.

Inca o dovada ca spre baza piramidei lumea e cu picioarele pe pamant si lucrurile sunt mai normale, firesti, cu o evidenta empatie pentru om. Suporterul cu fular de la Gigg Lane nu e consumator si cumparator, ci in primul rand iubitor de fotbal si fanatic dupa rosu-negru-alb. La Old Trafford, cel ramas pe baricade e client de muls… 

Iar in vreme ce „clientii” se pregatesc de Roma si corida cu Barcelona, „dizidentii” vor lua aer proaspat pe Olympiastadion din Stockholm, la un amical cu Djurgarden. Nu toate drumurile duc la Roma… Vor curge mai multi pasi din toamna spre Gigg Lane? Si pe cate lire?

Ziua 143. Visiniii pe Wembley!

mai 12, 2009

Nu Rapid si nici mult mai renumitii visiniu-albastri insulari, Aston Villa si West Ham United. Va promova oare in Premier League, cu ocazia finalei barajului de pe Wembley din lunea de vacanta Bank Holiday, 25 mai, o a treia grupare imbracand albastru-visiniul?

Rabdare si tutun pana la finala play-off, cu Sheffield United, dar pana atunci jos palaria in fata „Visiniilor” tocmai calificati pe Wembley. Pentru indelungata lor istorie, pentru renasterea recenta, salutari si felicitari, papelitos si urale pentru „micuta” Burnley FC.

Burnley e un orasel in comitatul Lancashire, din nordul Albionului. Un orasel si nimic mai mult din inima zonei Revolutiei Industriale. Dosit acolo, intre coline golase. Un alt oras cu numeroase cosuri de fum, ca urbea vecina de exemplu, Blackburn…

Dar Burnley FC a fost de la inceput pe harta fotbalului englez. Membra fondatoare a Football League si participanta la prima editie de campionat din istoria fotbalului mondial, in 1888-1889. Locul 9. Urma un loc 11, pentru gruparea fondata in 1882 si evoluand din 1883 si pana in ziua de azi pe acelasi Turf Moor. Un stadion sacru.

Ei bine, pe Turf Moor s-ar putea sa ajunga si Manchester United, candva din toamna incolo. Burnley ar putea reveni astfel la zilele bune cand castiga titlul national al Angliei, in 1921 ori 1960, sau o aducea pe Hamburger SV in propriul barlog, intre coline, intr-un sfert de finala din Cupa Campionilor Europeni, in 1961, plus pe Eintracht, in alte sferturi, din Cupa UEFA, in ’67. Remarcabil, Visiniii au in palmares si trofeul Cupei Angliei, dupa un 1-0 contra lui Liverpool, in finala din 1914. O istorie veche dar cu o evidenta efervescenta recenta…

Lui Burnley nu i-a mers grozav dupa retrogradarea din prima liga, in 1976. Mai rau, in 1987 abia a evitat retrogradarea din liga a patra si implicit din fotbalul profesionist, in cele 7 sezoane incepute in ’85 petrecute in temnita Football League. Dar din anul 2000, soarele ligii secunde a incalzit din nou la Turf Moor. Iar acum, in mai 2009, sansa revenirii in elita e uriasa. Burnley, la 90 de minute de Premier League. Ce parere ai, Sheffield United?

Adevarul e ca daca sezonul s-ar fi sfarsit la Craciun, Burnley ar fi fost deja promovata. Era in coasta liderei. Insa „distractia” participarii cu un lot restrans, de 16-17 mari si lati, si pe fronturile Cupei Angliei si Cupei Ligii, cu oarecare succes, a deraiat-o de la parcursul in Championship.

Burnley a socat deja elita in acest sezon. In turul III al Cupei Ligii, o elimina cu 1-0 la Turf Moor pe Fulham, care, iata, trage la Cupa UEFA. Apoi, uluitor, Burnley s-a dus pe Stamford Bridge, la „vecina” alb-negrilor, Chelsea, si a eliminat-o in 11 noiembrie, la penaltyuri, 5-4. Ade Akinbiyi egalase reusita lui Drogba si Burnley a tirit-o pe Chelsea spre loviturile de departajare… Si asta in Londra!

Zborul Visiniilor a continuat: 2-0 in sferturi, pe Turf Moor, contra Arsenalului. Scurt pe doi. In semifinale, a patra londoneza la rand, Tottenham. In tur, in capitala, dezastru. 4-1 pentru Spurs, in 7 ianuarie 2009. In retur, pe Turf Moor, incredibil dar adevarat, acelasi Rodriguez care o elimina pe Fulham in minutul 88, marca in acelasi minut pentru a urca scorul la 3-0 si a o arunca pe Spurs in prelungiri. Daca s-ar fi jucat dupa criteriul „european”, al golului in plus marcat in deplasare, dupa 1-4 si 3-0, Burnley ar fi fost de fapt in finala! Dar in prelungiri Tottenham a impuns pumnalul, in minutele 118 si 120. Exact oboseala ce o lovise pe Burnley si in campionat…

Pana in semifinale in Cupa Ligii, pana in turul V, optimi de finala, si in Cupa Angliei. Visiniii, eliminati abia pe Emirates… Aceste trasee paralele au scurtcircuitat oarecum sezonul lui Burnley, ajunsa abia in turneul play-off de promovare. Dar in semifinale, ce n-a mers bine cu Spurs, in penultimul act din League Cup, a mers snur contra lui Reading, zilele trecute.

1-0 pe Turf Moor, cu vicecapitanul scotian Alexander marcand din penalty, in minutul 84. 2-0 peste trei zile, in returul de la Reading, cu Martin Paterson, golgeterul sezonului, si Steve Thompson dovedind ce adevarata forta e Burnley. 3-0 per total si… in finala, pe Wembley. Ce va fi?

Momentan, la Reading, in peluza, s-a cantat Que sera/sera… Fanii lui Burnley, innebuniti de fericire. Invingatorii lui Fulham, Chelsea si Arsenal, amenintand cu sosirea in elita. 16-17 mari si lati. Suflete mari. Micuta Burnley, la 90 de minute de reintalnirea cu destinul? O reintoarcere in elita la care participau initial, in 1888?

Lucrurile au mers tot mai bine de cand la Turf Moor a fost investit, in noiembrie 2007, irlandezul de 42 ani nascut in Scotia, Owen Coyle, ex-atacant cu o selectie ca rezerva pentru „verzi”, intr-un ’94 cand prindea lotul pentru Mondialul american, si figurand in filmul „A Shot to Glory”, o romanta despre Cupa Scotiei, din 2000, cu Robert Duvall din The Godfather si Michael Keaton in roluri principale.

Ex-atacantul-actor a coagulat un lot restrans dar valoros, cu o coloana vertebrala „cimpoiera”, si a urcat-o pe Burnley pe culmi neatinse de decenii. Ar fi o zi mareata nu doar pentru fostul orasel industrial, ci pentru intreg fotbalul englez. Va fi o finala ca pe vremuri, intre „nordicele” Sheffield United si Burnley. O finala nascuta din ceata istoriei.

La anul, un derby local Burnley – Blackburn Rovers? Inca un club din Lancashire in elita, pe langa renumitele din Manchester? Nimeni nu s-ar supara… Un club prietenos pentru absolut toata lumea… Visiniul la putere.

Ziua 116. Inc-un an cu buzele umflate

aprilie 17, 2009

Joi seara, unul sau doi conducatori ori suporteri ai lui Tottenham si-or fi ros unghiile vizionand calificarea lui Hamburger SV in semifinalele Cupei UEFA. Clubul hanseatic a reusit ceea ce Spurs a ratat. Iar Martin Jol, olandezul necivilizat pus pe faras de mai marii gruparii londoneze in toamna lui 2007, si-a luat pe taram englez o revansa morala, punand lucrurile la punct cu un triumf in dubla mansa in dauna ultimei reprezentante a Premier League in cea de-a doua competitie europeana intercluburi.

Mare-ar fi fost mirarea ca Manchester City sa intoarca soarta calificarii in returul din Eastlands, dupa ce bruma de sanse fusese mentinuta doar de paradele irlandezului Shay Given in meciul din joia precedenta, la Hamburg. Si iata ca politica de transferuri in general scumpe a noii oranduiri la City n-a dat rezultate pe termen scurt, „albastrii” invingand doar cu 2-1 desi cu noii recruti, ai „perioadei Mark Hughes”, si anume Given, Bridge, Kompany, Zabaleta si Robinho cu totii titulari contra lui Olic & co. Dintre acestia, unul, Vincent Kompany, belgianul de origine congoleza crescut de RSC Anderlecht, a sosit tocmai de la Hamburg, pe 6 milioane lire sterline. Celalalt venit de la HSV, olandezul modelat de Ajax, Nigel de Jong, a costat si el bani buni, asa incat se poate spune ca Man City s-a trezit si cu banii luati si stopata din marsul spre glorie de aceeasi fosta castigatoare a Cupei Campionilor Europeni. Iar cum in teren a fost si Elano, brazilian adus de la Sahtior, s-ar putea spune acelasi lucru si facand comparatia intre City si echipa lui Mircea Lucescu, calificata si ea in semifinalele Cupei UEFA. Nu e totul sa transferi o gramada de fotbalisti, unii pe sume exorbitante… Nici succesele nu vin peste noapte, nici banii nu rezolva totul. 

Lasand la o parte consideratiile vizavi de uriasa risipa financiara facuta in doar cateva luni de City, si mai ales pentru Robinho, remarcabila este confirmarea faptului ca gruparile din Premier League dinafara „careului de asi” nu reusesc sa se impuna in Cupa UEFA, mai bine zis nici macar sa ajunga sa joace cu trofeul pe masa. Se intampla in 2006, cand Middlesbrough capota insa rusinos in finala cu Sevilla, 0-4. In rest, remember, doar Liverpool, cu autogolul de aur al lui Geli, 5-4 contra bascilor cu Cosmin Contra pe dreapta, triumfa in 2001 in Cupa UEFA, un unic trofeu de la mijlocul anilor ’80 incoace. Foarte putin pentru o liga care bate toba cat de tare, puternica si valoroasa e, cea mai buna din Europa. Oare? Cele patru forte din frunte par a deveni un bloc monolitic dominand nu doar Albionul, ci si continentul, dar Premier League nu-si poate aroga in numele „careului” pretentiile de prima forta. Aprecierea e foarte discutabila, in conditiile in care semifinalele actualei editii reunesc doua formatii din Bundesliga si alte doua din Ucraina. Unde e Premier League? Everton, Spurs, Portsmouth, Man City, cu toate eliminate, o repetare a istoriei ultimilor ani.

De vazut cu cine se va alinia Premier League in viitorul sezon al Europa Cup dar un fapt e cert. Numeroase cluburi aspirand la spargerea monopolului „careului” se inghesuie pentru a accede in Europa, doar pentru a se scuza ulterior cu fatarnicie, cand rezultatele tur contra unor rusi sau ucrainieni iau la intrebari presupusa suprematie a Premier League, ca traseul european este pe plan secundar intre prioritatile lor legate de traiectoria in campionat. Cazurile lui Aston Villa si Tottenham, care s-au prezentat la Moscova respectiv cu Sahtior cu numeroase rezerve, au fost chiar jenante, dand senzatia ca unii cauta alte cai de a acoperi faptul ca nu stiu sa piarda cu demnitate. Sau ca le e frica de a fi „dovediti”.

Ziua 115. A treia oara tertet din „careul de asi”

aprilie 16, 2009

Pentru Liverpool si fanii ei, dimineata de 15 aprilie 2009, la cei douazeci de ani dupa Hillsborough, de care aminteam ieri, a adus regretul unei eroice eliminari la finele unei epice batalii pe Stamford Bridge. N-are rost sa ne ferim de figuri de stil. A fost un 4-4 faurit de un fotbal la superlativ. „Cormoranii” au fost la un pas de calificare, si la 2-0 si la 4-3, iesind din scena cu capul sus, cu mandria ca au jucat o partitura de care suporterii lor rapusi la Sheffield ar fi fost la randul lor mandri. De fapt, probabil acesta a fost cuvantul de ordine rostit de capitanul Gerrard in vestiar, inaintea returului de la Chelsea… Sa dam totul in memoria fanilor care piereau acum 20 de ani, imbracati in „rosul” clubului. Iar Liverpool in varianta 2009 si-a onorat istoria, traditia, trecutul…

Pentru fotbalul englez reprezentat pe scena europeana de „careul de asi” din Premier League, seara de 15 aprilie 2009, incununata cu doua calificari in semifinale adjudecate fara gol primit in retururile cu adversare iberice, a confirmat dominatia evidenta a fortelor din Albion, accentuata in ultimii cativa ani.

In anul 2004, cand doar Chelsea Londra se strecura intre semifinalistele din UEFA Champions League, inclinandu-se in fata monegascilor, nu multi ar fi banuit aceasta rapida schimbare a raportului de forte pe continent. Un an mai tarziu, numarul reprezentantelor Albionului in semifinale se dubla, Chelsea fiind din nou eliminata, de Liverpool, cu un unic gol vremelnic care… n-a fost, al lui Luis Garcia. Vantul schimbarii adia deja usor, Anglia crescand in retrovizoarele reprezentantelor fotbalului latin.

Iar la 25 mai 2005, la Istanbul, la douazeci de ani dupa drama de pe Heysel din Bruxelles, derulata in 29 mai ’85 cu fanii lui Liverpool in prim-plan din cele mai grave motive, Steven Gerrard si trupa sa de „Cormorani” au oferit un prim crampei din aceasta permanenta lupta a clubului de pe Mersey pentru a-si redobandi sceptrul puterii, pentru a mangaia si odihni in pace copii ca Jon-Paul, verisorul lui Stevie G, de care pomeneam, rapusi pe altarul fotbalului si care vegheaza de-acolo din ceruri amplitudinea unei flacari ce nu se stinge.

Renasterea din repriza secunda, de la 0-3 la 3-3, cu Gerrard, Smicer si Alonso punctand in 6 minute, incununata cu triumful la lovituri de departajare in dauna „Diavolului” milanez, a reprezentat indiciul puterii de regenerare a unui club, al unui fotbal insular. Albionul venea din urma si lansa un avertisment miraculos la Portile Europei… Doar Manchester United, la Barcelona, „intorcand” la fel de miraculos in fata lui Bayern, mai adusese cel mai pretios trofeu in insula dinaintea dramei de pe Heysel incoace. Mai exact de la episodul altor penaltyuri cu Liverpool la pupitru, in ’84, la Roma.

Avertismentul a fost urmat de o consolidare. Desi cu o unica echipa in semifinalele din 2006, decise in 6 ore de fotbal de doar doua goluri, ale lui Toure si Giuly, Anglia nu mai alerga in gol, incercand sa prinda trenul cu italiene si spaniole, ci sarise deja din mers intr-unul din vagoane, acolo, la Bosfor, in repriza secunda. Arsenal a trecut de Villarreal dar, conform regulii incapacitatii cluburilor londoneze de a triumfa in C1, fie ea numita C.C.E. ori Champions League, a cedat in finala cu Barcelona, oferind totusi Albionului doza de incredere generata de prezenta in doua ultime acte la rand.

Din 2007 incoace, Anglia a ridicat brusc stacheta. Acum, in 15 aprilie 2009, pentru al treilea an la rand, Anglia a ajuns cu 3 dintre fortele „careului de asi” din Premier League in semifinalele Champions League. Si trebuie subliniat ca a patra forta, Liverpool, a fost eliminata de un alt club englez, dupa o mansa retur in urma careia nici o formatie marcatoare a patru goluri in deplasare n-ar fi meritat sa paraseasca arena si competitia. 4-4 in deplasare si eliminata e un semn ca daca sortii le-ar permite si surade, niste semifinale europene „all English” n-ar fi imposibile…

In 2007, jucand mansa retur acasa pe Anfield, Liverpool se califica la penaltyuri in fata lui Chelsea, din cealalta semifinala tasnind AC Milan, eliminatoarea „Diavolilor rosii”. O repetitie a finalei din Turcia, doar cu scenariul tinut din scurt de italieni si nu scapat de sub control, ca dupa pauza, la Istanbul. Dar, pentru al treilea an la rand, Albionul din nou in finala.

Aceleasi trei semifinaliste engleze si in 2008, Chelsea profitand de avantajul terenului propriu in prelungirile returului cu Liverpool iar Manchester United invatand din anul precedent sa nu mai incaseze goluri pe Old Trafford dupa ce marcase, acum prin Scholes, si sa nu mai ia trei in retur, ca pe San Siro: 1-0 si 0-0 cu Barcelona. Restul a fost doar istorie, cu o finala „all English” in premiera, tarziu in noapte, la Moscova, cu ploaie, bare si lovituri de departajare. United pentru a treia oara campioana a Europei, Chelsea din nou pe scut in numele Londrei.

2009… Sfertul de finala ‘all English” a oferit 12 goluri si o demonstratie de fotbal caracteristica greilor „careului de asi”, cand dau piept in Premier League. Liverpool – Chelsea a fost produsul de lux la export al regenerarii unui fotbal suicidal la Bruxelles si ingropat pe Hillsborough dar renascut din propria cenusa si reinventat sub forma unui vehicul televizat, plin de bani, Premier League, si care a ales bob cu bob patru cluburi care sa domine nu doar Anglia, ci si continentul. Epopeea continua.

Acum nu va mai fi vorba de Liverpool, in scena intrand Arsenal. „Tunarii” perceputi drept „subtiri”, inghiontiti de jocul barbatesc pe insula, dar spunand pe-aici nu se trece cu Villarreal: zero goluri primite. Arsenal – Man United e o semifinala reiscand rivalitatea Wenger – Ferguson, candva furibunda, recent estompata de aparitiile in scena ale unor Mourinho ori Benitez. Dar francezul si scotianul nu s-au uitat. Va triumfa zelul londonez de a pune intr-o buna zi mana pe eluzivul trofeu ori mandria mancuniana de a-si proteja cupa adusa din Rusia?

Pe celalalt front, „intrusa” Barcelona si Chelsea lui Hiddink. O Chelsea poate mai incisiva ca oricand, tocmai datorita lui Hiddink, candva un triumfator in Cupa Campionilor Europeni, la carma lui PSV. Vor reusi catalanii „un Milan”, ca in 2007, cand, strecurata intre trei engleze, trupa italiana cucerea trofeul, sau va rotunji Hiddink nu doar o alta finala engleza, ci chiar londoneza? Asta pentru a risipi emotiile capitalei Regatului in privinta spargerii ghetii in C1. Ar fi un moment potrivit, pentru descretirea fruntilor intr-o metropola ce-si pierde puterea pe alte planuri…

In mai ’89, un AC Milan cu crema, frisca si caramelele olandeze demola un club ajuns pentru a doua oara in patru sezoane in finala in absenta din competitie a tartorelor de pana atunci, cluburile engleze. In mai 2009, formatiile din Albion vor reconfirma ca nu doar participa ci isi aroga locu(rile) in finala candva traditionale pana la „episodul Heysel”. Toate au trecut pe rand pe la potirul aurit. A fost „epoca Real”, a fost dominatia lui Ajax si Bayern, au fost italienele si spaniolele pe cat englezele revenisera dar isi lingeau inca ranile, regrupandu-se, iar din 2005 incoace e un remember al finelor anilor ’70 si startului anilor ’80, cu Albionul imperator. Roata vietii.

Alte doua considerente, esentiale, ca antrenorii, jucatorii si conducatorii „englezelor”  sunt de fapt straini respectiv ca valoarea Premier League in ansamblul ei trebuie judecata nu doar prin rezultatele „careului de asi” ci si prin neputinta celorlalte cluburi din elita Albionului de a gasi niste reprezentante demne de succese in Cupa UEFA, au greutatea lor si pot ciunti pana la un anumit punct sclipirea succesului insular. Samburele ramane insa, vorba suedezilor de la ABBA, the winner takes it all… Iar mai nou englezele au luat „fata” si frisca in Champions League. Poate de-acum spre plictiseala nu doar a fanilor restului, ci si a neutrilor. Ce va aduce o probabila schimbare?

Ziua 47. In memoriam Floarea Manchesterului

februarie 11, 2009

În februarie 1958, tineri jucători englezi piereau într-un accident aviatic. Pe-atunci, cu pioşenie şi demnitate, lumea fotbalului îşi îngropa victimele. În 2008, federaţiei din Albion i-a trebuit niţel până să confirme păstrarea unui minut de reculegere înaintea unui joc amical al Angliei, la o dată nimerită exact la 50 de ani după tragedia din 6 februarie ’58, iar fanii lui Man’City şi Man’United au schimbat mesaje pe tema păstrării unui minut de reculegere în tăcere sau aplaudând. Să fii coborât într-adevăr în derizoriu memoria victimelor discuţiile actuale de nimic şi să fie oare un semn al covărşitoarei degradări timp de o jumătate de secol a valorilor umane altădată nepreţuite?    

Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards Vitraliu în memoria lui Duncan Edwards în biserica St. Francis in the Priory din Dudley, în comitatul Worcestershire.

Old Trafford îţi ia răsuflarea. The Theatre of Dreams este un adevărat „teatru al viselor”. În parcarea din faţa tribunei principale, cea sudică, te simţi copleşit de măreţia locului. Sir Matt Busby, legendarul manager, este încremenit în timp, o statuie de bronz de veghe deasupra intrării principale. Mai la stânga, încremenite şi ele, acele ceasornicului reamintesc ora tragediei de acum o jumătate de secol. Ora 15 şi 4 minute, joi 6 februarie 1958.

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Ora tragediei, un aratator simbolic spre coltul dintre tribuna principala de la Old Trafford si peluza Stretford End

Pe locul actualei statui a lui Sir Matt Busby, deasupra intrării, Old Trafford a avut până la reamenajarea sa un memorial al tragediei de la Munchen, sub forma stadionului clubului cu tribuna principală şi parte a celei secunde acoperite iar cu numele celor pieriţi în accidentul aviatic înscrise pe suprafaţa de joc… „În memoria oficialilor şi jucătorilor care şi-au pierdut vieţile în dezastrul aviatic de la Munchen din 6 februarie 1958: Walter Crickmer – secretar, Tom Curry – antrenor, Bert Whalley – antrenor, Roger Byrne – căpitan, Geoff Bent, Eddie Colman, Duncan Edwards, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor, Billy Whelan”. Memorialul a fost remodelat şi amplasat la intrarea în Old Trafford dinspre Warwick Road.

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Un memorial fotbalistic al durerii, cu flori proaspete si ultima fotografie a "Diavolilor", un loc de pelerinaj pentru fani

Acum, la peste o jumătate de secol după nenorocirea trupei cunoscute drept „The Busby Babes”, „Bebeluşii lui Busby”, o uriaşă fotografie amplasată în stânga statuii, acoperind faţada de sticlă a structurii metalice, aduce în memorie acea echipă de mare perspectivă. E instantaneul surprins la alinierea la centrul terenului, înaintea jocului din cupele europene cu Steaua Roşie, de la Belgrad, din miercurea de 5 februarie ’58. Duncan Edwards, Eddie Colman, Mark Jones, Ken Morgans, Bobby Charlton, Dennis Viollet, Tommy Taylor, Bill Foulkes, Harry Gregg, Albert Scanlon şi căpitanul Roger Byrne. E parte a prinosului de recunoştinţă adus unei talentate generaţii, care, cu o medie de vârstă de 22 de ani, cucerea în 1956 titlul naţional, sub bagheta lui Sir Matt Busby.

După 2-1 în jocul tur din 14 ianuarie, pe Old Trafford, United a remizat în returul din Yugoslavia, scor 3-3, într-un meci cotat la trei stele în presa vremii, calificându-se în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. O zi mai târziu, pe aeroportul din Munchen, unde avionul BEA Elizabethan aterizase pentru realimentare, tragedia lovea în încercările de a decola de pe o pistă spulberată de viscol. 21 de oameni au pierit în după-amiaza accidentului iar 18 au supravieţuit, dintre care patru s-au luptat între viaţă şi moarte. Managerul Matt Busby şi Johnny Berry şi-au revenit, însă starul Duncan Edwards şi căpitanul navei n-au rezistat traumelor. Duncan Edwards, la doar 21 de ani, cu 21 de goluri pentru United şi 18 selecţii în naţionala Albionului, era giuvaerul „Bebeluşilor lui Busby”…

În muzeul pe trei etaje al clubului, din incinta Old Trafford, atât contractul semnat de Edwards cu Manchester United dar şi o întreagă încăpere cu fotografii, documente de arhivă, decupaje din ziarele vremii şi declaraţii din jurul tragediei de la Munchen. Remarcabile sunt vorbele lui Billy Whelan, un catolic fervent, şi care au fost rememorate de supravieţuitori. Whelan îşi exprima în acele clipe temerile în privinţa unei catastrofe la decolare. O istorie tragică.

În arenă, de când cu preluarea clubului de către clanul Glazer, puţine mai sunt bannerele expuse la balcoane. Totuşi, între cele patru din peluza stângă, celebra Stretford End, „Floarea lui Manchester” păstrează vie memoria celor pieriţi. „The Flower of Manchester”, versurile unui autor anonim, sunt în memoria tragediei de la Munchen si a jucătorilor consideraţi şi „flori ale fotbalului britanic”.

Câţiva dintre tineri erau internaţionali englezi iar Bobby Charlton, un supravieţuitor, avea să câştige Cupa Mondială, opt ani mai târziu, iar apoi tot pe Wembley, în 1968, Cupa Campionilor Europeni, cu „Diavolii roşii” antrenaţi de un alt supravieţuitor de la Munchen, Sir Matt Busby: 4-1 cu Benfica, după prelungiri. Avea să fie primul triumf al unui club englez în C.C.E., însă Manchester United n-a mai câştigat titlul naţional de la acel succes european până în 1993, la ediţia inaugurală a Premier League, victorie care i-a deschis porţile Ligii Campionilor, pornind la drum pe arena budapestană „Josef Bozsik”, într-un joc cu Honved Kispest pe care l-am urmărit din tribună, din apropierea legendarului Ferenc Puskas. Amintesc de regretatul fotbalist maghiar, amintindu-mi explicaţiile ghidului nostru la Old Trafford, Alan Bradshaw, care a deschis cu Puskas lista jucătorilor celebri ce au trecut pe-acolo: „Pereţii şi calea de acces a tunelului au fost păstrate intacte, conform construcţiei inaugurale a stadionului, în 1910, în semn de omagiu pentru marii fotbalişti care au călcat pe-aici”. Tunelul, scos din uz, iese central, între împrejmuirile cu câte 13 scaune corespunzătoare băncilor de rezervă, şi va găzdui o expoziţie permanentă a tragediei de la Munchen.

Noul tunel, folosit la jocuri, dintre tribuna principală şi Stretford End, de pe colţ, are pe perete efigia lui John Henry Davies, care salva clubul de la faliment în 28 aprilie 1902 şi investea 60.000 lire în ridicarea arenei iniţiale.

Dacă va exista de-acum la Old Trafford un tunel al amintirilor tragice de la Munchen, în schimb sunt voci care suspectează că Manchester United şi-ar fi făurit în timp o altă imagine ca şi club, smulgând simpatii, lacrimi, compasiune şi, mai mult, avantaje financiare, pe seama nenorocirii din Bavaria, în timp ce supravieţuitori sau famili ale celor decedaţi s-ar fi simţit, pe bună dreptate sau nu, oarecum uitaţi într-un con de umbră.  

S-a scurs mai bine de o jumătate de secol iar „Floarea din Manchester” are o vie rezonanţă în memoria întregului fotbal britanic. „The flower of British football”, conform versului. În semn de recunoştinţă – Football Association subliniind că între jucătorii decedaţi se aflau şi selecţionabili englezi – comemorarea include păstrarea unui minut de reculegere înaintea jocului amical Anglia – Elveţia, 2-1 pe noul Wembley, la exact o jumătate de secol după „momentul Munchen”. Sau doar „Munchen”, cum a rămas pentru cei din Manchester. De altfel, echipa a cărei ultimă victorie în formula „bebeluşilor” era un fascinant 5-4 în faţa lui Arsenal, chiar pe Highbury, în 1 februarie ’58, încheia sezonul decimată, însă pe Wembley, în finala Cupei Angliei pierdută cu Bolton Wanderers. Legăturile între „Munchen” şi viitorul lui United şi chiar al Angliei, tocmai pe Wembley, ridică momentul omagierii la scară naţională. Comparativ, a surprins neplăcut, pentru puţin timp ce-i drept, indecizia în privinţa comemorării semicentenarului cu ocazia amicalului de debut al selecţionerului Capello. Raţiunea a învins, omagierea a avut loc. Mai mult, în teren, Anglia a fost reprezentată de măcar un jucător de la Manchester United, fapt care n-a fost valabil la precedentul joc, pierdut cu 2-3 în faţa Croaţiei, când, deşi la cârmă cu un fost antrenor secund la Old Trafford, s-a întâmplat pentru prima oară în aproape un deceniu ca „Diavolii roşii” să nu aibă un fotbalist transpirând în tricoul Angliei.

Totuşi, apele rămâneau niţel tulburi legat de omagierea victimelor de către Manchester United. Nu de alta, dar la moment semicentenar, s-a nimerit ca tocmai rivala locală City să fie vizitatoare pe Old Trafford, duminică 10 februarie. N-a fost să fie de exemplu Arsenal, oaspete în 17 februarie, în optimile FA Cup, sau Lyon, vizitoatoarea de-apoi, din Liga Campionilor…

Peste ani, nu doar fani ai lui City s-au scăpat în a ponegri memoria victimelor prin scandări sau sloganuri aruncate suporterilor lui United. Cel puţin cinice, dacă nu criminale… Acum, clubul suporterilor lui City a scris lui Manchester United, sugerând comemorarea sub forma unui minut în care spectatorii de pe Old Trafford să aplaude, în acest fel micşorându-se şansele întinării minutului de reculegere cu fluierături sau mitocănii ale unor fani ai „albaştrilor”, dat fiind „marea ură” ce dăinuie între grupurile de susţinători, conform explicaţiei oaspeţilor. A intervenit până şi Sven Goran Eriksson, managerul lui City scriindu-le fanilor cu rugămintea să respecte cum se cuvine momentul de reculegere, mai ales că între cei răpuşi la Munchen se numără şi fostul portar al „albaştrilor” şi al naţionalei Angliei, Frank Swift, prezent în delegaţie în calitate de trimis al ziarului News of the World.

Dacă United şi City au pus la punct detaliile unei duminici a aducerii aminte, gazdele îmbracand un echipament aidoma celui din 1958, fără numere şi numele jucătorilor, iar oaspeţii unul fără însemnele sponsorului, în schimb autori necunoscuţi au vandalizat cu vopsea în ziua meciului de campionat cu Portsmouth uriaşul clişeu de pe faţadă, un remember al echipei de la Belgrad. Se speculează că ar fi fani ai lui United întărâtaţi de adăugarea într-un colţ al posterului comemorativ a numelui sponsorului clubului, AIG, o multinaţională de asigurări cu sediul în Statele Unite. Un alt bobârnac indirect la adresa comercialismului Glazerilor…

United, şi normal, a sperat pe buna dreptate la un minut de reculegere respectat cu o tăcere de mormânt, în memoria „bebeluşilor”. Raţiunea a invins în cele 60 de secunde in tribunele de pe Wembley şi Old Trafford, nu insa si United in teren: 0-1 cu concitadina City, mai degraba Ronaldo si compania fiind coplesiti de eveniment decat Eriksson sa fi ticluit marea surpriza.

Ziua 35. Duminica in familie

ianuarie 28, 2009

La sfarsitul saptamanii in care Steaua triumfa la Sevilla, intr-o insula stearsa de pe harta fotbalului european de club se juca finala celei mai vechi competitii din istoria sportului rege. Un ultim act in familie, pe Wembley, in Londra, la 10 mai 1986, intre Liverpool FC si Everton Liverpool. Din sumedenie de participante, tocmai rivalele de pe Mersey au razbatut in finala. Pe Wembley referenul lui Yellow Submarine.

Un anume Ian Rush a reusit o dubla pentru Cormorani, un anume Lineker a punctat pentru Caramele iar Liverpool a castigat finala cu 3-1. Grobelaar – Nicol, Lawrenson, Hansen, Beglin – Johnson, Whelan, Molby, Dalglish – Rush, MacDonald. Mai multi britanici decat englezi. De la invinsi, Gary Stevens, Steven, Lineker, Reid si Bracewell se imbarcau apoi in lotul lui Robson pentru Mexic…

In 1989, alta finala in familie. Pe Wembley, Liverpool – Everton 3-2 dupa prelungiri. Alti britanici, irlandezul Aldridge, galezul Rush si scotianul McCall, ultimii cu „duble”, au semnat golurile ultimului act de F.A. Cup. Grobelaar – Nicol, Ablett, Hansen, Staunton – Houghton, Whelan, McMahon, Barnes – Beardsley, Aldridge (Rush). Mai multi britanici decat englezi si un fundas, Gary Ablett, care avea sa treaca… granita, la Everton.

De-atunci, Liverpool a mai castigat trei finale si a pierdut una, iar Everton a cucerit una, insa dominatia portului la Marea Irlandei in fotbalul englez a mai palit. Deceniul al noualea a fost al lor… Jocul in familie s-a mutat cel putin pentru 2009 in 16-imile de finala. Duminica, pe aceeasi obsedanta Setanta Sports. Canal irlandez difuzand un joc de la Anfield, dintr-un port cu influx irlandez. Alte vremuri, aceleasi rivalitati. Alte vremuri, aceeasi ura. Nici macar Steve Gerrard, un international, nu scapa de bila revarsata a fanilor lui Everton.

Care exulta… 0-1 dupa un corner. Ultimul esec al lui Liverpool pe Anfield, in 2008, la eliminarea din… Cupa Angliei: 1-2 cu Barnsley. Un esec cu rivala locala ar fi mai dureros decat palma data de divizionara secunda. In fond, Benitez ii obisnuise inca de la primul sau contact cu Cupa Angliei, eliminare cu 1-0 la Burnley.

Dar Torres danseaza, preluare pe piept, calcai, Gerrard in fuleu, 1-1. Verdictul se amana. Rejucarea, la Anfield. Benitez, un spaniol, ne spune ca s-ar descotorosi de rejucarile F.A. Cup. In Anglia Cupa nu poarta numele Copa del Rey, asa ca supusul nu trebuie sa dea socoteala coroanei. Isi da doar cu parerea. Prelungiri, penaltyuri. Ce atatea rejucari!?

Dar despre Everton – Liverpool, mai multe la rejucarea de la mijloc de saptamana in familie. Una dezbinata insa de-a binelea…

Ziua 14. O tragere la sorti din ceruri

ianuarie 5, 2009

Invariabil in primul weekend dupa Anul Nou si fara exceptie invitand la start prim-divizionarele, turul III al Cupei Angliei este deliciul absolut al pasionatilor de fotbal din Albion. E weekendul lui David si Goliath, al „buturugii mici” ce rastoarna carul mare. Si care mai ofera un mare punct de atractie. Tragerea la sorti a turului imediat urmator, al patrulea, care anul acesta e programat in 24/25 ianuarie.

Pana acum cativa ani, tragerile la sorti aveau loc in prima luni la amiaza dupa meciurile eliminatorii din weekend. Si erau transmise in direct la radio, pe BBC. Organizatorii au schimbat tacul si au inceput sa le programeze duminica dupa-amiaza, in transmisie directa televizata, in general imediat dupa unul dintre jocurile difuzate de postul national terestru ITV, care detine parte din drepturi, in paralel cu postul irlandez prin satelit Setanta Sports.

In urne sunt introduse bile cu numere de la 1 la 32 in cazul tragerii la sorti a turului IV, 16-imi de finala, indiferent daca o disputa din ziua precedenta s-a incheiat nedecis si isi asteapta rejucarea. Invingatoarea meciului al doilea, decisiv, fie de va fi nevoie si de lovituri de departajare, va infrunta in turul urmator echipa corespunzatoare numarului extras din cealalta urna. Cam asa merg lucrurile… Fiecarui club ii e atribuit un numar, iar bilele se extrag pe rand, cand din urna echipelor gazda, cand din cea a vizitatoarelor. Hazardul poate oferi dispute inegale gen Chelsea Londra – Southend United, cu favorita in calitate de gazda, insa lucrurile in teren pot sta cu totul altfel, cum a descoperit si brazilianul Scolari la debutul sau de sambata in FA Cup. Egalat la unu in minutul 89 si obligat la o rejucare in deplasare la Southend, intr-o seara de la mijlocul celeilalte saptamani. O descindere deloc planuita la mare…

De mana lui Di Matteo si Beasant

Dar vreau sa scriu despre un joc din turul IV care parca ar fi fost ales din ceruri, si nu de mana lui Di Matteo, dublul invingator cu Chelsea in Cupa Angliei al carui gol contra lui Middlesbrough inca rezista in cartea recordurilor FA Cup drept cel mai rapid din istoria finalelor, respectiv a lui Dave Beasant, portar care apara un penalty contra lui Aldridge intr-una dintre cele mai memorabile finale gazduite de Wembley: Wimbledon – Liverpool 1-0.

Au iesit din urna si au fost imperecheate in 16-imi Derby County si Nottingham Forest, care vor da piept pe terenul „Berbecilor”, Pride Park. Ce e atat de special in privinta unei dispute intre niste gazde retrogradate din Premier League cu putine puncte la activ si niste „Padurari” reveniti in liga a doua, Championship, dupa ce-si pierdusera temporar busola? Un joc de liga a doua nu starneste imaginatia amatorilor de fotbal in aceeasi masura ca Liverpool FC – Everton ori Man United – Tottenham, si acestea partide din 16-imi. Si totusi…

Statui, strazi si tribune in memoria lui „Cloughie”

S-o luam pe rand. Drumul national A52 pe care multi suporteri se vor deplasa la meci dinspre Nottingham spre Derby, ambele orase in centrul Angliei, poarta din august 2005 numele Brian Clough Way pe portiunea sa intre cele doua localitati.  Desi rivalitatea locala e acerba, fanii celor doua cluburi l-au condus laolalta pe ultimul drum pe Brian Clough, care ii lasa inlacrimati la 20 septembrie 2004, la varsta de 69 de ani. De-atunci, o statuie a fost dezvelita in memoria reputatului manager in orasul sau de bastina, Middlesbrough, o alta in noiembrie 2008 in centrul orasului Nottingham, la intersectia King Street cu Queen Street, iar suporterii lui Derby County au inaintat o petitie pentru ridicarea uneia si la stadionul Pride Park, desi in zona reamenajata Pride Plaza din oras exista deja o piata purtand numele lui Clough, pentru care a fost proiectata o statuie.

Si o cupa… Brian Clough Trophy

Insa, mai mult si mai mult, County si Forest au trecut peste animozitatile rivalitatii si, dupa ce au inaugurat cupa Brian Clough Trophy cu un meci la Pride Park in 31 iulie 2007, au decis ca orice meci de campionat, eliminatoriu ori amical sa se dispute sub aceeasi egida, in memoria regretatului lor antrenor, fondurile alocate urmand sa fie donate asociatiilor caritabile din zona East Midlands. Cu alte cuvinte, in cateva saptamani, intr-un joc de Cupa Angliei, se va lupta pentru Brian Clough Trophy. Spiritul viu al lui Clough va dainui in sufletele suporterilor. 

Sa ne reamintim ca Brian Clough a condus ambele cluburi provinciale la cucerirea titlului national in Albion si, in cazul lui Forest, la triumful doi ani la rand in Cupa Campionilor Europeni. Cel mai pretios trofeu european, pastrat candva in orasul lui Robin Hood!

Pe City Ground din Nottingham, tribuna principala Executive Stand a fost redenumita Brian Clough Stand inca pe cand Clough lupta inegal cu demonii alcoolului, un bust fiind totodata dezvelit la stadion cat fostul antrenor era inca in viata. In fond, chiar daca retrogradarea dupa 16 ani petrecuti in elita, survenita in 1993, la finele primului sezon de Premier League, a fost una dureroasa pentru Forest si cu consecinte poate resimtite chiar si in zilele noastre, masura succesului celor 18 campionate petrecute de Brian Clough la carma „Padurarilor” e data de triumful din 1978, cand clubul din Nottingham cucerea titlul cu un avans de 7 puncte in calitate de nou-promovat in elita! In doar al doilea sau sezon plin la carma echipei, Clough o promova pe Forest si imediat castiga campionatul, intr-un sezon in care aconta si Cupa Ligii cu un 1-0 in rejucarea finalei cu Liverpool, la Old Trafford. Dar ce-a urmat a fost de domeniul basmului…

„Padurarii”, dubli campioni europeni!

In sezonul imediat urmator, 1978-1979, cu junele Trevor Francis adus prin februarie la echipa, Nottingham Forest a cucerit C.C.E. cu un 1-0 in dauna lui Malmo FF, gratie proaspatului recrut, pastrandu-si si Cupa Ligii, cu un 3-2 contra lui Southampton. Clough nu s-a oprit acolo si a pastrat si trofeul european, castigandu-l si in 1980 intr-o finala contra lui Hamburger SV. Un campionat castigat si doua titluri europene cu un club pe care-l preluase tocmai intr-un inceput de ianuarie, pe 6, in 1975, de pe pozitia a 13-a in liga a doua. Dar asa cum a pornit la drum, cu un 1-0 intr-un meci rejucare din Cupa Angliei contra lui Tottenham, asa a prevestit zilele de glorie ce vor lasa pentru totdeauna orasul Nottingham pe harta aurita a fotbalului european.

Spre finele carierei, Clough si-a exersat maiestria in competitiile eliminatorii, cucerind din nou cu Forest Cupa Ligii in 1989 si 1990 si pierzand finalele din 1991 si 1992 ale Cupei Angliei respectiv League Cup.

Derby, ca si Forest… din divizionara secunda, resuscitata de Clough drept campioana!

Insa fanii lui Forest ar fi putut intui ce binecuvantare ii va invalui, pe baza reusitelor initiale ale lui Clough la Derby County. Ceea ce n-a dus la capat ca jucator, frangandu-si o promitatoare cariera pe post de atacant cu o accidentare la genunchi intr-un joc de Boxing Day, pe 26 decembrie 1962, in tricoul lui Sunderland, Brian Clough a obtinut in antrenorat. 197 de goluri pentru Boro, in 213 aparitii, l-au recomandat pentru tricoul Albionului, pe care l-a imbracat de doua ori, insa miracolele facute la debutul in antrenorat la doar 30 ani la micuta Hartlepool United l-au lansat pe orbita manageriala, Derby County investindu-l la Baseball Ground in mai 1967.

County se chinuia in subsolul ligii a doua insa Clough a promovat-o in 1969 si de-atunci nu s-a mai uitat inapoi, cucerind chiar titlul national al Angliei in 1972! Jucatorii erau la plaja, in Majorca, iar Clough impreuna cu familia, cand a razbatut vestea ca rivalele la titlu Liverpool si Leeds United au esuat in meciurile restante de la final de sezon, care ar fi putut modifica destinatia trofeului. Cu un punct avans fata de 3 adversare, Derby County castiga prima liga engleza, la putini ani dupa ce fusese preluata de Clough si la si mai putine sezoane dupa promovare! Sfaramand-o in sferturi de finala pe Real Madrid la Baseball Ground, Derby s-a oprit abia in semifinalele C.C.E., de mana lui Juventus si pare-se a arbitrilor. Se intampla in 1973, ca niste „Berbeci” dintr-un orasel din centrul Albionului sa ia la tranta Europa.

De aceea meciul Derby – Forest are o semnificatie aparte. Ca asa sunt ale vietii valuri, in 2009 va fi lansata o ecranizare dupa cartea The Damned United, scrisa de David Peace, rememorand cele 44 de zile de cosmar ale lui Clough la carma lui Leeds United, la inceputul sezonului 1974/75, cand caracterul sau abraziv, favorizand disciplina, si-a gasit nasul cu vedetele proaspete campioane nationale ale „albilor” din Yorkshire. Un episod care a umbrit cumva o cariera mult mai memorabila din cele mai minunate motive…