Posts Tagged ‘Hiddink’

Doi Giggs dar de ce nu doar cu autohtoni?

octombrie 20, 2009

In Football Made in UK, publicat in Fotbal Vest dupa incheierea grupelor preliminare din Europa de calificare la C.M. Africa de Sud 2010, am facut o paralela intre traseele unor frati si cele ale unor selectionate…

Nu doar Ryan Giggs cu cetina tot verde inca inscrie, ci si fratele sau Rhodri, in doua runde calificatorii succesive din Cupa Angliei, iar aidoma contrastului intre traiectoriile carierelor lor se evidentiaza si diferenta de la esec la victorie data de sosirea selectionerilor straini la unele reprezentative.   

Sambata s-au implinit doi ani de la o seara amara pentru Albion in preliminarii, Rusia – Anglia 2-1, deznodamant ce ni-l confirma atunci, inaintea aterizarii, capitanul aeronavei pe ruta Budapesta – Londra. Mi-am amintit candva saptamanile trecute de acea reactie parca impacandu-se cu soarta a unor englezi de la bord, tot in aer fiind si dandu-mi-se sah cu o intrebare legitima lansata de o tanara nu neaparat amatoare de fotbal.

De ce nu interzice regulamentul angajarea la nationale a antrenorilor straini?” M-am fastacit la cat de mult poate fi pomenit fotbalul in avioanele lumii globalizate dar mi-am amintit “momentul Moscova”. N-ar fi rezistat raspunsul asa incat mi-am spus doar in sinea mea ca e lasata astfel o portita nu numai unor selectionate africane in haos tehnico-tactic ci si unor mari si stravechi natiuni pierdute cu firea pe dreptunghiul verde.

Hiddink a pavat atunci nesperat Rusiei calea spre Euro 2008, punand la punct Albionul care-l desconsiderase si dandu-le insularilor idei sa caute un altfel de Eriksson. Olandezul, semifinalist cu esticii la Viena si reamintind de ascensiunea lusitana a grecilor lui Rehhagel, e acum la barajul pentru Mondial, unde Anglia e déjà in carti cu un italian ce a facut uitat rateul lui McClaren. “Dar nu e drept, nici normal!” parca mi-a citit ea gandurile.  

Dar cam ce mai e drept si firesc in lumea asta? Cinstita a fost oare ciopartirea fostei Iugoslavii? Deloc. In plan fotbalistic insa, rezultantele au confirmat potentialul valoric al acelor meleaguri, noua Serbie calificandu-se en fanfare la prima incercare iar Slovenia si Bosnia-Hertegovina stand cot la cot la poarta cu mai potente financiar federatii ungandu-i pe alde Hiddink, Rehhagel ori Trap.    

Ii observam in avionul spre Albion pe sarbii cu Rugby League in piept in lunea imediat urmatoare spumosului 5-0, tineri volubili, dezinvolti si surazatori in ciuda contuziilor de pe maini si fete ori a gleznelor umflate, si-mi ziceam ca putin le pasa de nevoia de vize prin Europa. Srbija. Sunt altfel dar cat de aidoma recentilor lor vecini, croatii, la capitolul darzenie si determinare.

Iar Republika Hrvatska ne va lipsi in Africa de Sud, lasandu-i loc poate unui Shevchenko amintindu-ne de somniferul Elvetia – Ucraina 0-0 si penaltyuri. Va lipsi exuberanta unui chitarist cu cercel in ureche ce din postura de fundas cu 3 goluri marcate in preliminarii califica in premiera Croatia la un turneu final mondial, Coupe du Monde ’98, unde sesarul nonconformist avea sa ia bronzul in numele a nici 4,5 milioane locuitori serband doar 7 ani de la independenta tarii. Lijepa nasa domovino ii cantase de 44 de ori “in iarba” iar dupa nici un deceniu, la nici 40 de ani, acum antrenorul tot cu cercel era si mai mandru pe Wembley. Slaven Bilic isi savura revenirea pe-o insula unde se remarcase in aparare…

Unii, cu “sange” si mandrie, iau bronzul la mondial si apoi inving in Templu, altii, desi cu resurse multiple, asteapta peste patru decenii o medalie, din care in ultimii cam 18 ani abia ca s-au calificat cu autohtoni la carma de doua ori. Asa ramane… Straini ca si Capello sunt necesari dupa retragerea lui Bahramov, fie ca-i drept sau stramb. Babilonie.

Iar pe cand Don Fabio califica la pas Albionul, fratele mai mic al unui fotbalist de zile mari egala pe o scena mult mai restransa, intr-un nestiut joc de Cupa Angliei. Era pentru a doua oara in duelul Salford City – Blyth Spartans, scor 2-2, cand gazdele din liga Unibond North isi ofereau sansa unei rejucari pentru accederea in al patrulea tur de calificare al F.A. Cup si totodata ultimul inaintea primei runde propriu-zise.

Da, Rhodri Giggs, extrema de 32 ani leita lui Ryan, egalase la doi pentru amatoarea din Greater Manchester, dupa ce cu doar patru zile inainte, in minutul 82 al jocului din turul precedent al Cupei Angliei, cu Hyde, marcase unicul gol, suficient pentru calificarea valorand 4.500 lire sterline.

Amintesc suma, maruntis pentru vedetele lui Don Fabio, caci Salford chiar se alesese cu sediul incendiat si istoria de pe pereti cenusa, in opinia localnicilor de mana necuratului. Dar admirabilii fani ai oaspetei Hyde au strans pentru Salford 180 lire in galetusa… fara apa iar Rhodri Giggs & Co s-au aliniat in aceasta marti in rejucarea de la Blyth, cu speranta prezentei intr-unul din cele 32 jocuri ale amintitului tur patru, oferind o miza crescuta, de 7.500 lire. Si tot la 4 zile distanta…

In cursa e si fosta echipa a lui Rhodri, FC United of Manchester, dupa 3-3 acasa si 1-0 in rejucarea de peste doar doua zile, la Stalybridge Celtic, unde a deplasat 1.923 fani. Rezista si Hendon cea in chirie langa Wembley, de care scriam recent, dupa 0-0 acasa si 9-8 la penaltyuri in rejucarea la Ashford. Si vor intra sambata in scena si cele de liga a cincea, printre care nume ca Wimbledon, Luton Town, Cambridge United sau Oxford United.

Cu sau fara Rhodri in Fourth Qualifying Round? Ryan Giggs a cucerit Cupa Angliei de patru ori, a marcat in fiecare campionat de la lansarea Premier League in ’92, a batut recordul de aparitii la Man United al lui Bobby Charlton chiar in finala de la Moscova, dar Giggs nu e numai unul.

Si amatorul Rhodri inscrie pe drumul spre Wembley. Pe aceeasi cale, Ryan a marcat de 10 ori, intorcandu-se intr-un Templu in care juca in ’89 in echipa scolara a Angliei, contra Germaniei Federale. Apoi, peste ani, 12 goluri in 64 selectii pentru Tara Galilor in contul unspearului nascut in Cardiff si cu bunic din Sierra Leone. Anglia n-a putut avea zvarluga ce maine-poimaine face 36 ani, “strainul” Capello nu-l vrea pe unul ca Almunia iar brazilianul nu merge la Mondial. Eduardo.

La baraj, Irlanda v Franta, Grecia v Ucraina, Rusia v Slovenia si Portugalia v Bosnia. In 14 si 18 noiembrie.

Ziua 115. A treia oara tertet din „careul de asi”

aprilie 16, 2009

Pentru Liverpool si fanii ei, dimineata de 15 aprilie 2009, la cei douazeci de ani dupa Hillsborough, de care aminteam ieri, a adus regretul unei eroice eliminari la finele unei epice batalii pe Stamford Bridge. N-are rost sa ne ferim de figuri de stil. A fost un 4-4 faurit de un fotbal la superlativ. „Cormoranii” au fost la un pas de calificare, si la 2-0 si la 4-3, iesind din scena cu capul sus, cu mandria ca au jucat o partitura de care suporterii lor rapusi la Sheffield ar fi fost la randul lor mandri. De fapt, probabil acesta a fost cuvantul de ordine rostit de capitanul Gerrard in vestiar, inaintea returului de la Chelsea… Sa dam totul in memoria fanilor care piereau acum 20 de ani, imbracati in „rosul” clubului. Iar Liverpool in varianta 2009 si-a onorat istoria, traditia, trecutul…

Pentru fotbalul englez reprezentat pe scena europeana de „careul de asi” din Premier League, seara de 15 aprilie 2009, incununata cu doua calificari in semifinale adjudecate fara gol primit in retururile cu adversare iberice, a confirmat dominatia evidenta a fortelor din Albion, accentuata in ultimii cativa ani.

In anul 2004, cand doar Chelsea Londra se strecura intre semifinalistele din UEFA Champions League, inclinandu-se in fata monegascilor, nu multi ar fi banuit aceasta rapida schimbare a raportului de forte pe continent. Un an mai tarziu, numarul reprezentantelor Albionului in semifinale se dubla, Chelsea fiind din nou eliminata, de Liverpool, cu un unic gol vremelnic care… n-a fost, al lui Luis Garcia. Vantul schimbarii adia deja usor, Anglia crescand in retrovizoarele reprezentantelor fotbalului latin.

Iar la 25 mai 2005, la Istanbul, la douazeci de ani dupa drama de pe Heysel din Bruxelles, derulata in 29 mai ’85 cu fanii lui Liverpool in prim-plan din cele mai grave motive, Steven Gerrard si trupa sa de „Cormorani” au oferit un prim crampei din aceasta permanenta lupta a clubului de pe Mersey pentru a-si redobandi sceptrul puterii, pentru a mangaia si odihni in pace copii ca Jon-Paul, verisorul lui Stevie G, de care pomeneam, rapusi pe altarul fotbalului si care vegheaza de-acolo din ceruri amplitudinea unei flacari ce nu se stinge.

Renasterea din repriza secunda, de la 0-3 la 3-3, cu Gerrard, Smicer si Alonso punctand in 6 minute, incununata cu triumful la lovituri de departajare in dauna „Diavolului” milanez, a reprezentat indiciul puterii de regenerare a unui club, al unui fotbal insular. Albionul venea din urma si lansa un avertisment miraculos la Portile Europei… Doar Manchester United, la Barcelona, „intorcand” la fel de miraculos in fata lui Bayern, mai adusese cel mai pretios trofeu in insula dinaintea dramei de pe Heysel incoace. Mai exact de la episodul altor penaltyuri cu Liverpool la pupitru, in ’84, la Roma.

Avertismentul a fost urmat de o consolidare. Desi cu o unica echipa in semifinalele din 2006, decise in 6 ore de fotbal de doar doua goluri, ale lui Toure si Giuly, Anglia nu mai alerga in gol, incercand sa prinda trenul cu italiene si spaniole, ci sarise deja din mers intr-unul din vagoane, acolo, la Bosfor, in repriza secunda. Arsenal a trecut de Villarreal dar, conform regulii incapacitatii cluburilor londoneze de a triumfa in C1, fie ea numita C.C.E. ori Champions League, a cedat in finala cu Barcelona, oferind totusi Albionului doza de incredere generata de prezenta in doua ultime acte la rand.

Din 2007 incoace, Anglia a ridicat brusc stacheta. Acum, in 15 aprilie 2009, pentru al treilea an la rand, Anglia a ajuns cu 3 dintre fortele „careului de asi” din Premier League in semifinalele Champions League. Si trebuie subliniat ca a patra forta, Liverpool, a fost eliminata de un alt club englez, dupa o mansa retur in urma careia nici o formatie marcatoare a patru goluri in deplasare n-ar fi meritat sa paraseasca arena si competitia. 4-4 in deplasare si eliminata e un semn ca daca sortii le-ar permite si surade, niste semifinale europene „all English” n-ar fi imposibile…

In 2007, jucand mansa retur acasa pe Anfield, Liverpool se califica la penaltyuri in fata lui Chelsea, din cealalta semifinala tasnind AC Milan, eliminatoarea „Diavolilor rosii”. O repetitie a finalei din Turcia, doar cu scenariul tinut din scurt de italieni si nu scapat de sub control, ca dupa pauza, la Istanbul. Dar, pentru al treilea an la rand, Albionul din nou in finala.

Aceleasi trei semifinaliste engleze si in 2008, Chelsea profitand de avantajul terenului propriu in prelungirile returului cu Liverpool iar Manchester United invatand din anul precedent sa nu mai incaseze goluri pe Old Trafford dupa ce marcase, acum prin Scholes, si sa nu mai ia trei in retur, ca pe San Siro: 1-0 si 0-0 cu Barcelona. Restul a fost doar istorie, cu o finala „all English” in premiera, tarziu in noapte, la Moscova, cu ploaie, bare si lovituri de departajare. United pentru a treia oara campioana a Europei, Chelsea din nou pe scut in numele Londrei.

2009… Sfertul de finala ‘all English” a oferit 12 goluri si o demonstratie de fotbal caracteristica greilor „careului de asi”, cand dau piept in Premier League. Liverpool – Chelsea a fost produsul de lux la export al regenerarii unui fotbal suicidal la Bruxelles si ingropat pe Hillsborough dar renascut din propria cenusa si reinventat sub forma unui vehicul televizat, plin de bani, Premier League, si care a ales bob cu bob patru cluburi care sa domine nu doar Anglia, ci si continentul. Epopeea continua.

Acum nu va mai fi vorba de Liverpool, in scena intrand Arsenal. „Tunarii” perceputi drept „subtiri”, inghiontiti de jocul barbatesc pe insula, dar spunand pe-aici nu se trece cu Villarreal: zero goluri primite. Arsenal – Man United e o semifinala reiscand rivalitatea Wenger – Ferguson, candva furibunda, recent estompata de aparitiile in scena ale unor Mourinho ori Benitez. Dar francezul si scotianul nu s-au uitat. Va triumfa zelul londonez de a pune intr-o buna zi mana pe eluzivul trofeu ori mandria mancuniana de a-si proteja cupa adusa din Rusia?

Pe celalalt front, „intrusa” Barcelona si Chelsea lui Hiddink. O Chelsea poate mai incisiva ca oricand, tocmai datorita lui Hiddink, candva un triumfator in Cupa Campionilor Europeni, la carma lui PSV. Vor reusi catalanii „un Milan”, ca in 2007, cand, strecurata intre trei engleze, trupa italiana cucerea trofeul, sau va rotunji Hiddink nu doar o alta finala engleza, ci chiar londoneza? Asta pentru a risipi emotiile capitalei Regatului in privinta spargerii ghetii in C1. Ar fi un moment potrivit, pentru descretirea fruntilor intr-o metropola ce-si pierde puterea pe alte planuri…

In mai ’89, un AC Milan cu crema, frisca si caramelele olandeze demola un club ajuns pentru a doua oara in patru sezoane in finala in absenta din competitie a tartorelor de pana atunci, cluburile engleze. In mai 2009, formatiile din Albion vor reconfirma ca nu doar participa ci isi aroga locu(rile) in finala candva traditionale pana la „episodul Heysel”. Toate au trecut pe rand pe la potirul aurit. A fost „epoca Real”, a fost dominatia lui Ajax si Bayern, au fost italienele si spaniolele pe cat englezele revenisera dar isi lingeau inca ranile, regrupandu-se, iar din 2005 incoace e un remember al finelor anilor ’70 si startului anilor ’80, cu Albionul imperator. Roata vietii.

Alte doua considerente, esentiale, ca antrenorii, jucatorii si conducatorii „englezelor”  sunt de fapt straini respectiv ca valoarea Premier League in ansamblul ei trebuie judecata nu doar prin rezultatele „careului de asi” ci si prin neputinta celorlalte cluburi din elita Albionului de a gasi niste reprezentante demne de succese in Cupa UEFA, au greutatea lor si pot ciunti pana la un anumit punct sclipirea succesului insular. Samburele ramane insa, vorba suedezilor de la ABBA, the winner takes it all… Iar mai nou englezele au luat „fata” si frisca in Champions League. Poate de-acum spre plictiseala nu doar a fanilor restului, ci si a neutrilor. Ce va aduce o probabila schimbare?

Ziua 112. Abu-Dhabi 1 – Egipt 3

aprilie 14, 2009

A trecut si Duminica de Pasti dar adevarurile rostite in Vinerea Mare de un anumit tanar irlandez si-au regasit din nou confirmarea. Joi seara, la Hamburg, mijlocasul Stephen Ireland, revelatia si ancora lui Manchester City intr-un sezon pornit in sunet de surle si trambite dar tot mai inecat in sughituri, deschidea scorul in minutul 1 pentru „albastri” iar la final, odata reprezentanta Angliei in Cupa UEFA maturata pe jos de HSV cu 3-1, se dadea la unii colegi de echipa, considerand ca respectivii se ascunsesera dupa cires cand a fost vorba sa puna osul contra lui Olic si Petric.

Duminica, pe City of Manchester Stadium, istoria s-a repetat. Irlandezul… Ireland a deschis scorul pentru City dar, dupa pauza, vizitatoarea Fulham a intors rezultatul la 3-1, cu doua goluri marcate de Clint Dempsey. Doar scena era alta. Nu Cupa UEFA, ci Premier League. Deznodamantul, acelasi. Clubul cu cei mai banosi proprietari din lumea fotbalului mondial fusese adus cu picioarele pe pamant de doua lovituri zdravene in mai putin de 70 de ore.

Iar pe cand texanul Dempsey, adus de Fulham de la New England Revolution in decembrie 2006 pentru cea mai mare suma de transfer incasata vreodata de Major League Soccer, 4 milioane dolari, inchidea conturile cu al doilea sau gol al dupa-amiezii duminicii de Pasti, un anume Robinho fara gol marcat de la Anul Nou incoace alerga ca un puisor zapacit dupa ce abia fusese aruncat in lupta de Mark Hughes, galez mai mult reactionand la oprobiul publicului vizavi de neutilizarea brazilianului.

Un american ieftin a sustras punctele din fieful clubului cu multi bani aruncati in vant inclusiv pe Robinho. 32,5 milioane lire sterline care, in lumina eficientei lui Dempsey, nu-si mai gasesc deloc justificarea. Visul insinuat la 1 septembrie 2008, cu seici arabi si sute de milioane, se transforma pe zi ce trece intr-un cosmar. Niscaiva ingenunchieri si plecaciuni in fata noului salvator, seicul Mansour bin Zayed Al Nahyan? As…

Atata circ, atata tevatura. Bani, bani si iarasi bani. Robinho si altii, care-l vor urma. Ei bine, in toata aceasta aiureala s-a trecut cu vederea un lucru esential. In anul 2001, cand Fulham promova in elita cu 101 puncte la activ, un septuagenar egiptean care-si vazuse fiul mort intr-un tunel rutier parizian isi indeplinea obiectivul promis, de a eleva gruparea londoneza de cartier din liga a treia in Premier League, in mai putin de 5 ani. Mohamed Al-Fayed o preluase pe Fulham in vara lui 2007, deschizand partia investitorilor straini in fotbalul englez si creand o adevarata moda sic de mariaj intre bogatani straini si grupari din Albion, si o urcase doua esaloane in patru ani. Iar pe cand Fulhamul egipteanului castiga liga a doua si promova in Premier League, Manchester City facea calea inversa, retrogradand de la masa bogatilor.

Din 2001, Fulham n-a mai parasit elita. Nici macar in mai 2008, cand doar o victorie externa in ultima etapa ar fi salvat-o de la inec. A fost Portsmouth – Fulham 0-1, si cu toate cele cate 4 goluri marcate de Birmingham City si Reading in aceeasi ultima etapa, alb-negrii londonezi s-au salvat, trimitandu-le pe cele doua in Championship. Roy Hodgson insa nu s-a oprit acolo, salvatorul transformandu-se in om-miracol.

La Manchester, in fata sfertfinalistei Cupei UEFA plina de bani, Hodgson a reusit intr-o repriza o treime din totalul golurilor marcate in deplasare in intregul sezon. Cu numai o victorie externa la activ, Fulham a demolat-o pe City! Intr-o duminica de Pasti, un egiptean consolidat de 12 ani in fotbalul englez, dintre care 8 in elita, a savurat punerea lucrurilor la punct. The New Kids on The Block or avea ei mai multi bani decat toata valoarea a ce-o insemna Fulham si inca pe-atat, dar cand e vorba de ani vechime contorul celor de la Abu Dhabi se invarte abia de la 1 septembrie, si fara vreo performanta notabila la activ. Ba din contra, cu o nonsalanta si ostentativa cheltuiala care acum e luata la ochi de orice „om de fotbal” cu scaun la cap. 32,5 milioane lire sterline pe un jucator lasat pe banca de un manager ce nu-i poate descatusa potentialul?!? Risipa ori ridicol, tot cu r incepe.

Dar dezamagirea era previzibila. A fi pregatit sa arunci cu bani pentru o echipa la a carei carma mentii un antrenor unilateral si inflexibil in abordarile sale, ba chiar abraziv in relatiile interumane, e de domeniul lipsei de fler in psihologia sportiva. Tot ce-ar fi avut City nevoie odata noii proprietari intrati in paine si banii pe masa, era un antrenor de calibru, cu staiful comunicarii lejere cu trupa sa cosmopolita. Hughes e departe de croiul unui asemenea manager. Unul gen Hiddink sa zicem…

Linia de fund aliniata de Hughes la Hamburg si contra lui Fulham il deconspira in privinta limitarilor si vulnerabilitatii sale tactice. O intoarcere la fotbalul cu pasa lunga in ceata. Richards pe dreapta, caruia Eriksson ii unsese un post de fundas central. Lentii Dunne si Onuoha in centrul apararii, sinucidere curata in fotbalul in viteza, combativ, al acestor timpuri. Ambii sufera si la capitolul motricitate, pentru a umbri si mai mult sansele de a bara drumul spre poarta candva incredintata de Eriksson sperantei Hart, si care a fost neintelept trimis pe banca pentru predarea manusilor unui veteran cu experienta, Shay Given, dar oare cu cata benzina inca in tanc? Garrido, tanarul spaniol adus tot de Eriksson, i-a facut loc scumpului Bridge, transferat de Hughes in iarna de la Chelsea, insa minusurile englezului la Hamburg au fost intr-atat de evidente, incat ibericului i s-a reoferit o meritata sansa duminica. Colac peste pupaza, intr-un meci acasa Hughes a folosit si un inchizator, Zabaleta, initial adus pentru a acoperi flancul drept…

La asemenea defensiva, nici nu e de mirare ca „albastrii” au clacat in fata unor londonezi care nu invinsesera in deplasare in acest sezon pana in 13 martie. Dar, repet, mai mult decat geniul tactic al lui Hodgson in dauna inabilitatii lui Hughes si mai mult decat eficienta lui Dempsey in fata fanfaronadei cu Robinho de zeci de milioane dar rezerva, acest 1-3 a tinut de o retusare in privinta perceptiilor la adresa descalecarii unui anumit seic si a consecventei unui egiptean deschizator de partii. Mai toata lumea sufla si pufaie despre petrodolarii si norocul cu care s-a pricopsit City, dar pana una alta, dupa duminica de Pasti, Fulham are cu 5 puncte mai mult decat „albastrii” din Manchester care, se poate forta nota si aminti diferenta, are doar 8 lungimi de unda in fata a doua echipe pe locuri retrogradante.

Banii n-aduc intotdeauna fericirea iar „duelul arab” a demonstrat ca nu toti au nasul de a fi in fotbal. 3-1 pentru Egipt. Ura si inapoi in Londra!

Ziua 72. Mariaj de convenienta

martie 7, 2009

Chelsea a regasit gustul dulce al victoriei. Dupa succesul de la Villa Park si cel din Champions League, contra lui Juve, Wigan si Portsmouth au fost victimele „albastrilor” in Premier League. Socul schimbarii antrenorului. Hiddink a pornit la drum cum nu se poate mai bine…

Nu doar Chelsea schimba managerii precum ciorapii ci si Guus Hiddink prefera sa antreneze cu valiza la usa si uneori pe doua fronturi, lipsa de continuitate stirbind potentialul lor de a maximiza acapararea de trofee dar oferind elementul surpriza prin acest mariaj circumstantial. 

Chelsea n-are rabdare iar Hiddink nu e statornic, asa incat sosirea olandezului la Stamford Bridge n-ar trebui sa surprinda, compatibilitatea lor in aceasta privinta anuland regula polilor care se atrag. Si iata cum un club londonez de cartier, ridicat intr-un deceniu din mediocritate, a reusit in mai putin de un an sa angajeze doi manageri straini pe care Albionul degeaba i-a avut pe lista de candidati. Dar lasand la o parte exercitiul de putere infatisat de Abramovich, intrebarea e cat de benefice sunt aceste numiri pentru “albastri”, mai ales pe termen lung.

Comparativ, Manchester United a strans recolta bogata, incluzand doua trofee de Champions League, tocmai pentru ca i-a dat timp lui Ferguson din ’86 incoace. Arsenal a sesizat avantajele oferite de continuitate si e rabdatoare, din 1996, cu Wenger. Liverpool s-a abtinut si ea de la a mai cauta, dupa ce l-a investit pe Benitez in 2004. Iar Everton si Villa, cele mai solide candidate la penetrarea “careului celor mari”, castiga incet teren de cand le-a dat credit lui Moyes si O’Neill, in 2002, da, 2002, respectiv 2006.

In contrast izbitor, Chelsea lui Abramovich continua politica de decenii a sud-vest londonezei de a inlocui antrenorii la fiecare doi-trei ani, acum apeland chiar la un provizorat pana in vara. Pe termen scurt, o terapie de soc cu olandezul operator ar putea da rezultate, asteptari pe care marseaza si rusul in foamea sa de trofee, accentuata dupa finalele pierdute in 2008 si postura “albastrilor” de vicecampioni.

Fara doar si poate, sfatuitorilor sai nu le-a trebuit mult sa realizeze ca alegerea lui Scolari a fost o eroare, ba chiar un pas inapoi, fotbalul de club fiind alta mancare de peste decat cel inter-tari, si sa-i sugereze inlocuirea sa. Mai bine raul taiat din radacina, decat salvarea aparentelor. Debarasarea de Scolari a reparat greseala facuta in vara insa lui Abramovich nu-i mai vine acum greu sa intuiasca nici ca reusitele lui Mourinho au ridicat substantial stacheta asteptarilor de la inlocuitorii sai, nici ca Grant ar fi meritat un sezon plin, din august incepand, macar pentru stoicismul cu care a carmit-o pe Chelsea in trei dueluri pentru coronite, dar mai ales ca toate ponoasele i se trag de la amestecul in “omleta” portughezului, cu consecinta indirecta a razvratirii acestuia. Finantatorul din greseli invata dar il costa tot mai scump si pierde teren.

Iar studiind mai indeaproape palmaresurile lui Chelsea si Guus Hiddink, reies unele aspecte surprinzatoare. Olandezul, cu toata aura sa de fauritor de minuni, a fost demis de Fenerbahce la prima sa experienta la un club strain iar apoi de Real Madrid si Real Betis, in cursul unor sezoane consecutive, in 1999 si 2000. Mai mult, Hiddink n-a cucerit vreun trofeu in alte campionate decat in Olanda natala, unde, in doua perioade glorioase la carma lui PSV Eindhoven, a castigat Eredivisie de cate trei ori.

Spre lauda sa, cand a mai activat in paralel la club si nationala, in primavara lui 2005 a triumfat in Olanda cu PSV in plus ratand la mustata in fata lui AC Milan calificarea in finala Champions League, apoi in noiembrie 2005 a impins Australia dupa 32 de ani la Cupa Mondiala in urma barajului cu Uruguay iar la finele aceluiasi sezon, desi cedase intre timp coloana vertebrala a echipei, a pastrat titlul la Eindhoven.

De fapt, tocmai jongleria batavului de a o conduce pe PSV la titlu intr-un 2006 in care incalzea Australia pentru descinderea la C.M. din Germania i-ar putea da indicii lui Abramovich ca extinderea provizoratului acestuia la Chelsea pana in 2010, cand olandezului ii expira dupa World Cup si contractul cu Rusia, n-ar insemna neaparat si povestea alergaturii dupa doi iepuri.

La fel, Chelsea, cu toata aura sa recenta, n-a castigat mai mult poate tot pentru ca a sarit de la unul la altul. Deloc surprinzator, “albastrii” cucereau atat Cupa Angliei cat si Cupa Cupelor cand ii lasau lui Dave Sexton 7 ani la carma, din ’67 pana-n ’74. De-atunci insa, sarabanda, John Neal fiind cel mai fericit, cu patru sezoane pline ochi, intre ’81 si ’85, cand performanta lui Chelsea insemna… promovarea in elita, pe care o reusea din nou si in 1989.

Insa dupa ce l-a pierdut pe antrenorul-jucator Glenn Hoddle in favoarea nationalei Angliei, in 1996, la capatul a 3 sezoane culminand in mai ’94 cu intrarea sa in joc la handicapul de 2-0, finalmente dublat in ultimul act al Cupei Angliei cu Manchester United, Chelsea parca si-a pierdut capul, rabdarea si apetitul pentru orice antrenor englez sau macar britanic. Desi anul urmator Gullit o urca pe cel mai bun loc intr-un deceniu, sase, si aducea Cupa Angliei la Stamford Bridge cu fundasi ca Dan Petrescu si scotianul Steve Clarke, invins pe Wembley cu Hoddle, olandezul mai rezista doar o jumatate de sezon, pana in acelasi fatidic februarie. Poate ca decizia proprietarului de-atunci, Ken Bates, a innodat “la pod” prostul obicei de a schimba ciorapii in mers. Pe moment insa socul schimbarii a dat roade, efect pe care poate sconteaza acum si Abramovich, inlocuitorul Vialii cucerind imediat, in acea primavara a lui ’98, atat Cupa Ligii cat si Cupa Cupelor, intr-o finala in care italianul dirija din teren, Zola marca unicul gol al meciului in acelasi minut 71 in care intra in joc iar Petrescu vedea rosu in minutul 85.

Dar si Vialli avea sa-i faca loc compatriotului sau Ranieri tot in cursul sezonului, la putine luni dupa ce cucerise si Cupa Angliei. Paradoxal, desi n-a castigat nimic, Don Claudio a rezistat aproape 4 sezoane pline, dupa care, in doar 3 editii, Mourinho a indreptat tot mai multe degete spre loja lui Abramovich: Cupa Ligii de doua ori, la fel si in campionat, plus Cupa Angliei. “Doar” semifinalele de Champions League i-au jucat insa festa, in conditiile in care rusul nu mai avea rabdarea cu care pornise la drum, cu indulgenta, cu Ranieri.

Post-Mourinho insa zilele parca au intrat in sacul rusului si numai Dumnezeu stie cum de nu l-a convins in vara s-o preia si pe Chelsea, la sfatul consilierului sau Piet De Visser, pe olandezul care tocmai propulsase Rusia sa natala in semifinalele Euro 2008, dupa modelul Australia – PSV. Cu Scolari, a mierlit-o ca niciodata acasa, 1-2 cu Arsenal, 0-1 cu Liverpool, 1-1 cu Man United, cedand si cu 3-0 si 2-0 pe Old Trafford si Anfield si trezindu-se pe locul 4.

Hiddink a uns in timp outsidera Coreea de Sud intr-o semifinalista de Campionat Mondial. Va resuscita el peste noapte o favorita la onoruri sau derbyul de final din 9 mai, la Arsenal, va fi pentru cel mult un loc pe podium? In functie de parcurs, si mariajul de convenienta ar putea fi reajustat, ca intre nestatornici. 

Ziua 49. Zece

februarie 11, 2009

L-a inlocuit pe Ranieri cu Mourinho. Nici Jose, care i-a adus doua coronite nationale in Albion, plus Cupa Angliei si Cupa Ligii, n-a fost insa pana la urma suficient de bun. Termenul a expirat cand rateurile in Europa s-au insirat ca margelele. De la dublul campion european cu Porto se astepta mai mult decat cucerirea insulei.

Si l-a inlocuit si pe Jose, cu Grant. Degeaba Avram a tacut si a facut, tinand pasul cu palmaresul lui Jose la Stamford Bridge. Locul doi in Premier League, o finala de League Cup si una de Champions League, pierduta pe o noapte ploioasa, la lovituri de departajare, la Moscova, au echivalat cu un esec pe linie. Acum doua decenii, cand bajbaiau prin liga a doua, fanii lui Chelsea Londra ar fi dat orice pentru un joc de turul I in cupele europene „la pod”. Cum se mai inalta stacheta asteptarilor, odata cu contul bancar. Dar nu suporterii s-au imbufnat, ci acelasi proprietar. La cati bani fara dobanda a imprumutat vistieriei albastrilor, jucaria ar fi trebuit sa-si ataseze, tot atat de simplu cum imbini doua piese lego, trofeul Champions League. La revedere, Avram!

L-a inlocuit deci si pe Grant, cu Jose-Felipe Scolari. Ce n-a reusit federatia engleza, sa-l inhate pe antrenorul campion mondial cu Brazilia de la carma Portugaliei, a izbutit Chelsea. Cu toate surlele si trambitele, era mai mult decat previzibil ca „Hackman” isi va frange gatul pe Tamisa. Fotbalul de club e alta poveste. Si nu tu selectionata braziliana sau lusitana, ci un conglomerat mondial. Scolari a remizat la Cluj si acasa in F.A. Cup cu Southend, din liga a treia, ori a fost eliminat din Cupa Ligii, acasa, de Burnley, astea printre momentele de referinta. L-a prins doar februarie.

L-a inlocuit deci si pe Scolari, de pe o zi pe alta, revenind la filiera rusa, cu olandezul Hiddink. Fauritorul de minuni la nationale de pe varii continente, Guus lucreaza pana in vara, ramanand in paralel la carma semifinalistei Euro 2008.

Capul lui Scolari s-a rostogolit la cateva ore dupa ce Tony Adams era previzibil pus pe faras de Portsmouthul lui Gaydamak. O zi nefasta pentru breasla antrenorilor din Premier League, care a suferit 10 modificari de la finele editiei trecute. O jumatate dintre subiecti, invitati sa circule. De jos in sus… Blackburn incheia sezonul cu Hughes, il incepea cu Paul Ince si il continua cu Sam Allardyce. Portsmouth pornea la drum cu Redknapp si Adams secund, insa fostului fundas i s-a inecat repede. Tottenham nu i-a dat nici un an lui Juande Ramos iar Redknapp, adulmecand criza financiara de la „Pompey”, s-a intors in Londra, dar nu la West Ham. Newcastle a avut rabdare doar cateva etape cu eroul local Kevin Keegan, inlocuindu-l zice-se temporar cu irlandezul Joe Kinnear. Tot in nord-est, Roy Keane n-a mai fost magul de altadata care o promova pe Sunderland, ci s-a vazut inlocuit de asistentul Sbragia, cu Ricky scotian. Man’ City l-a inhatat pe Hughes in timp ce clubul era pasat de pe maini thailandeze pe campii petroliere arabe. West Ham i-a aratat usa lui Curbishley dar macar pare a fi ales bine sa continue drumul cu Gianfranco Zola. Iar despre Chelsea am pomenit.

Cine-i la rand? Putintica rabdare. Cate un Abramovich mai mic coase si descoase in destule birouri capitonate de stadioane din elita. Mai un inlocuit si pot face o echipa de fotbal. Cat despre comentariile pe seama inlocuirii lui Scolari, unul a confirmat ca in fiecare din noi zace antrenorul frustrat. „Si eu as putea-o antrena pe Chelsea” se impana un formator de opinie intr-un mare cotidian londonez. Zau, mon cher? Ei bine, din cate se pare, banca de la Stamford Bridge e cea mai fierbinte din Albion. Bine ca n-a zis, si eu as fi putut castiga Champions League si Cupa UEFA cu Porto.