Posts Tagged ‘Bayern’

Mark Hughes preia Fulham

iulie 29, 2010

Rămasă fără manager în urma trecerii lui Roy Hodgson la Liverpool, finalista Europa League l-a instalat pe galezul Mark Hughes, care fusese demis în decembrie de la cârma cheltuitoarei Manchester City. „Sparky” revine astfel în sud-vestul Londrei, dar nu la Chelsea, în al cărei atac sosea în 1995 de la Manchester United, ci tocmai la rivalii vecini alb-negri.

Fără îndoială, Fulham şi-a depăşit cu mult condiţia în sezonul trecut, depăşind sub expertul ghidaj al lui Hodgson favorite ca Juventus, Shakhtar ori Wolfsburg, iar prioritatea lui Hughes (46 ani) este să amelioreze anticipabilul recul al clubului egipteanului Al Fayed, al cărui buget e o felie din bogăţiile arabilor de la City, aşa încât fostul atacant trebuie să opereze în anumite limite. Nici lotul nu este pe măsura onorabilului loc 12 ocupat în 2010, purtând mai degrabă amprenta pragmatismului lui Hodgson.

Totuşi, deşi perioada sa la Manchester City a fost percepută drept un eşec, în condiţiile în care n-a avut timp şi fler să omogenizeze o echipă sufocată de noi şi noi transferuri de potenţiali titulari, Hughes şi-a creat însă o carte de vizită tocmai ridicând peste aşteptări mai întâi naţionala Ţării Galilor, cu care ajungea în 2003 până în barajul cu Rusia de calificare la C.E., iar apoi pe Blackburn Rovers, până în Cupa UEFA. În această lumină, noua provocare s-ar putea să-i priască abrazivului antrenor, care nu neapărat a fost însă prima opţiune a fanilor de la Craven Cottage.

Ca o coincidenţă, după ce Fulham va debuta în ediţia 2010-2011 în deplasare la Bolton, primul joc acasă va fi duminică 22 august în compania vicecampioanei Manchester United, cu care Hughes cucerea inclusiv Cupa Cupelor în 1991, ca marcator în finală, mai apoi trecând la Barcelona, şi la care „Diavoli roşii” se întorcea ulterior de la Bayern.

Galezului i-au trebuit nici 20 de minute să debuteze cândva cu gol pentru ţara sa. Cât îi va lua acum să menţină pe linia de plutire o echipă miraculos salvată de la retrogradare de Hodgson în 2008 şi apoi ridicată pe culmi nebănuite?

Prin numirea unui britanic la Fulham, Premier League rămâne cu doar 5 antrenori englezi, adică un sfert din totalul managerilor din elită. Foarte puţin… Ar fi Hodgson la Liverpool, Redknapp la Spurs, pe care a dus-o în play-offul Champions League, Bruce la Sunderland, Allardyce la Blackburn şi Holloway la nou-promovata Blackpool.

Majoritari sunt britanicii, şi anume câte trei scoţieni şi irlandezi, doi galezi şi un nord-irlandez, breasla reunind şi 3 italieni, un francez, un israelian şi un spaniol. Dar vor urma demiteri şi permutări, nu-i aşa? În pericol ar fi Chris Hughton, promovat cu Newcastle United, mereu cocoşată râvnind irealist la prea bine, dar şi Ian Holloway, în ciuda miracolului cu „portocaliii” de la Marea Irlandei, Blackpool. Poate nici ibericul Martinez nu doarme dus la Wigan. What about Wenger then? … Well… what about him?

Reclame

Oli sa mearga pe luna

mai 14, 2010

Se poarta si pe la case mai mari si la prima vedere mult mai ordonate. Politica isi baga nasul in fotbal. Regatul Unit se strange joi la urne, pentru alegeri parlamentare, care, ca o paranteza, sunt mai degraba de fatada din moment ce majoritatea legilor vin de la Bruxelles, iar acelasi partid laburist de guvernamant a ales din nou, poate in ideea de a grebla capital electoral, sa se priceapa si la sport.

Daca a avut obrazul sa scoata din burta acuze la adresa irakienilor, pentru a justifica si declansa o invazie, lui Blair nu i-a trebuit acum peste un deceniu tot atat soric pentru a impresiona alegatorii cum ca o incuraja din peluze pe Newcastle United inca din copilarie. Luna trecuta in schimb, laburistii s-au aratat ingrijorati nevoie mare de gradul ridicat de indatorare al cremei cluburilor profesioniste din Albion, nefacand insa altceva decat sa trompeteze ceea ce UEFA atrasese de ceva vreme atentia, cu o salva de avertisment.

Nu suna oare a ipocrizie sa te legi de datoriile unor grupari din sistemul privat, cand cele publice ale corabiei gestionate de partidul la putere scufunda insula cu circa 447 milioane lire sterline pe zi!? Mult mai grav e de fapt aspectul ca formatii din elitista Premier League au ajuns la cheremul bancilor, care finantisti sunt cei ce trag sforile si le dicteaza din umbra ce si cum sa cante alesilor pe post de marionete, care-or fi ei, indiferent de culoare.

Portsmouth, cea suspendata, e pe mana unor administratori care-i cauta cumparatori. Iar Liverpool a fost tocmai preluata de un presedinte cu abonament anual la Chelsea si o norma de o zi pe saptamana la Anfield Road, pentru a unge trecerea “Cormoranilor” din mainile nord-americanilor in vitrina cu jucarii a altor interesati de magnetismul fotbalului. S-a ajuns ca Barclays, institutia financiara sponsorizand inca de la inceputuri Premier League, sa se implice direct in soarta lui Liverpool, delegandu-l pe Broughton sa gaseasca un cumparator ce-ar prelua si datoriile clubului si nevoile investirii in viitorul stadion.

Complicatii si la Birmingham City, spre finele unui sezon remarcabil la revenirea in prima liga. Carsten Yeung si consortiul asiatic ce a preluat acum 3 ani si ceva clubul, mai ca se vede fara fraiele gruparii de la St. Andrews in maini, dupa ce o banca de investitii a castigat procesul intentat pentru neachitarea la termen a unui comision de 2,2 milioane lire legat de trecerea gruparii din mainile lui Sullivan si Gold in cele ale noilor proprietari. Culmea ironiei e ca “albastrii” sunt momentan in custodia unor institutii financiare in ciuda faptului ca nu Seymour Pierce, reclamanta actuala, finaliza la vremea respectiva achizitia lui Yeung.

Lucrurile stau deci cum stau in elita, cu unele cluburi cu mainile legate la spate de atotputernicele banci, iar in The Football League banii sunt cu atat mai putini iar echilibristica pe sarma cu atat mai precara, fapt remarcat de Lord Mawhinney la retragerea sa de la carma forului diriguitor al ligilor doi – patru. Fostul presedinte tocmai a remarcat poate pentru ultima oara ca singura sansa reala de supravietuire a gruparilor mici e sa se incadreze in bugete.

O alta “buturuga mica” s-a vazut recent vaduvita de restransele-i venituri financiare si a trebuit sa suiere ca din gura de sarpe pentru a nu fi afectata de… politic. Cei de la Motherwell, din Scottish Premier League, nu s-au declarat impotriva continuarii impartirii competitiei in turneele locurilor 1-6 si 7-12, dupa cele 3 tururi de campionat insumand 33 etape, de care impartire alte grupari pare-se s-au cam saturat, dar au contestat vehement calendarul ales pentru aceste ultime cinci runde din play-off.

Mai exact, “Otelarii” au ramas masca la programarea celor doar doua jocuri pe teren propriu din turneul locurilor 1-6. Unul, pierdut recent cu Dundee United, scor 2-3, s-a desfasurat duminica dupa-amiaza, sub focalizarea transmisiei in direct, implicand o asistenta redusa la Fir Park, iar al doilea, cu Hibernian Edinburgh, urma sa aiba loc joi seara, cand oamenii ar fi dat mai degraba fuga de la slujbe la statia de votare din preajma, si nu in tribunele cu nici 14.000 locuri ale caramiziu-portocaliilor din oraselul satelit al Glasgowului.

Cum bine au remarcat cei de la ‘Well, nu doar ca au fost vaduviti in cele doar doua jocuri pe Fir Park de sosirea macar a unui gigant, Rangers sau Celtic, cu starnirea interesului de rigoare si casele inchise, dar s-au trezit cu niste ore de disputare ce le rapesc din bruma de spectatori si venituri. Mai mult, Motherwell a jucat in decursul sezonului de doua ori la Celtic Park, “verzii” trecand in schimb o singura data pe la Fir Park, dezechilibru amplificat si mai mult de tintarul din play-off. Si asta tocmai la rara oportunitate a “Otelarilor” de a se califica in prima jumatate a ierarhiei, cand cele mai manoase afaceri raman, la final de sezon, primirea unor Celtic ori Rangers.

Finalmente, apelul lor s-a facut auzit, meciul cu Hibs fiind reprogramat pentru maine, miercuri 5 mai. O concesie ce nu alunga insa injustetea sistemului de desfasurare din turneul 1-6. Cati se vor aduna acolo, pe Fir Park, la ultima aparitie acasa in 2009-2010 a invinsei Stelei? Banuiesc ca nu multi… Acolo, intr-una din tribune, cu numele lui Phil O’Donnell, mijlocas cu o selectie pentru Scotia, ce-si incepea si incheia cariera in portocaliu-caramiziu, finalul reprezentand o tragedie, cu stopul cardiac suferit tocmai pe Fir Park, ce l-a luat in ceruri la 35 ani, in 2007. Phil trecuse si pe la Celtic si prin Anglia, la Wednesday… Acolo, intr-o alta tribuna, purtandu-i numele lui Davie Cooper, ce-si facea ultima dintre cele 22 aparitii pentru “Cimpoieri” de sub flamura lui Motherwell, unde sfarsise dupa 12 ani de succes la Rangers. Davie, plecat si el in ceruri la 39 ani, in 2005, egala decisiv din penalty in noiembrie ’85 la Cardiff, in acel tragic 1-1 marcat de moartea selectionerului Jock Stein, si care califica Scotia la barajul pentru Mondial, castigat cu 2-0 si 0-0 in dauna Australiei si printr-un alt gol al mijlocasului…

Cert e insa ca nu doar alde Motherwell sau mai ales Liverpool vor vedea la televizor desfasurarile finale de forte in Europa, ci si Olympique Lyonnais. Scriam numarul trecut de OL si de deja-vu si a fost intr-adevar 0-3. Deznodamant care cu siguranta i-a incantat pe fanii rivalei locale AS Saint Etienne, asta macar dupa exclamatia unei suportere a “verzilor”, la ora dintre mansele semifinale: “Lyon sa se duca pe… Luna!” N-au deplans soarta campioanei Frantei nici neutrii, fani ai lui Nantes ori Le Mans spunandu-mi ca adorm la fotbalul practicat in Hexagon si ca prefera Premier League, al insularilor de peste Canal. Sau – ideal – rugbyul din Turneul celor 6 natiuni, cucerit de “Cocosi”.

Rugby roz si fotbal lionez in Paris

Si apropo de rugby si fotbal, intr-o tipica braserie pariziana n-am vazut urma de PSG ci un poster al nationalei de rugby a Frantei, cu barbatii trasi la patru ace, si un soi de figurina Popeye pe raft, suporter al jocului cu balonul oval. Altundeva, pe malul Senei, langa St. Michel si Notre Dame, un magazin mixt de rugby si fotbal, din nou fara urma de PSG dar cu tricoul lui OL in prim-plan si “rozul” clubului local de rugby… Da, da, rugbisti in roz aprins, efeminizarea sportului cu brate tari!

Agricultorii, in forta pe Beaumarchais... Unii au inteles si vad pericolul noii dictaturi globale si se opun ca atare

"Granarii" care dau orasenilor "papa" au venit in Place de la Bastille sa avertizeze ca birocratii vor sa ne ia painea. Putini oraseni i-au aplaudat. Poate peste vreo 15 ani, cand nu va mai fi mancare ci doar ratii, cozi si oameni flamanzi in societati derapate in anarhie, vom intelege mai bine curajul de azi al agricultorilor francezi...

Ma intreb pentru cata vreme vom mai avea sansa sa deschidem gura... Suntem demult in ceasul al doisprezecelea. Doar ca putini remarcam ce ne paste. E procesiunea orbilor contribuind infantil si prosteste la propria noastra viitoare inrobire

In rest, pretutindeni panouri publicitare cu “madrilenul” lusitan Ronaldo, iar in jurul Bastiliei sute si sute de tractoare ale mandrilor si dreptilor agricultori, ocupand bulevardele, fluturand flamurile si raspandind mesajul grevei, in uralele parizienilor. “Granarul” tarii, satul de latul birocratiei si al taxelor, afisand drept unul din cele mai blande mesaje “Sark ne vrea morti”…

De unde ca falsii politicieni au mult mai multe, mai mari si mai importante probleme, inclusiv “papa”, decat sa-si bage nasul nestiutor in fotbal…

Ziua 115. A treia oara tertet din „careul de asi”

aprilie 16, 2009

Pentru Liverpool si fanii ei, dimineata de 15 aprilie 2009, la cei douazeci de ani dupa Hillsborough, de care aminteam ieri, a adus regretul unei eroice eliminari la finele unei epice batalii pe Stamford Bridge. N-are rost sa ne ferim de figuri de stil. A fost un 4-4 faurit de un fotbal la superlativ. „Cormoranii” au fost la un pas de calificare, si la 2-0 si la 4-3, iesind din scena cu capul sus, cu mandria ca au jucat o partitura de care suporterii lor rapusi la Sheffield ar fi fost la randul lor mandri. De fapt, probabil acesta a fost cuvantul de ordine rostit de capitanul Gerrard in vestiar, inaintea returului de la Chelsea… Sa dam totul in memoria fanilor care piereau acum 20 de ani, imbracati in „rosul” clubului. Iar Liverpool in varianta 2009 si-a onorat istoria, traditia, trecutul…

Pentru fotbalul englez reprezentat pe scena europeana de „careul de asi” din Premier League, seara de 15 aprilie 2009, incununata cu doua calificari in semifinale adjudecate fara gol primit in retururile cu adversare iberice, a confirmat dominatia evidenta a fortelor din Albion, accentuata in ultimii cativa ani.

In anul 2004, cand doar Chelsea Londra se strecura intre semifinalistele din UEFA Champions League, inclinandu-se in fata monegascilor, nu multi ar fi banuit aceasta rapida schimbare a raportului de forte pe continent. Un an mai tarziu, numarul reprezentantelor Albionului in semifinale se dubla, Chelsea fiind din nou eliminata, de Liverpool, cu un unic gol vremelnic care… n-a fost, al lui Luis Garcia. Vantul schimbarii adia deja usor, Anglia crescand in retrovizoarele reprezentantelor fotbalului latin.

Iar la 25 mai 2005, la Istanbul, la douazeci de ani dupa drama de pe Heysel din Bruxelles, derulata in 29 mai ’85 cu fanii lui Liverpool in prim-plan din cele mai grave motive, Steven Gerrard si trupa sa de „Cormorani” au oferit un prim crampei din aceasta permanenta lupta a clubului de pe Mersey pentru a-si redobandi sceptrul puterii, pentru a mangaia si odihni in pace copii ca Jon-Paul, verisorul lui Stevie G, de care pomeneam, rapusi pe altarul fotbalului si care vegheaza de-acolo din ceruri amplitudinea unei flacari ce nu se stinge.

Renasterea din repriza secunda, de la 0-3 la 3-3, cu Gerrard, Smicer si Alonso punctand in 6 minute, incununata cu triumful la lovituri de departajare in dauna „Diavolului” milanez, a reprezentat indiciul puterii de regenerare a unui club, al unui fotbal insular. Albionul venea din urma si lansa un avertisment miraculos la Portile Europei… Doar Manchester United, la Barcelona, „intorcand” la fel de miraculos in fata lui Bayern, mai adusese cel mai pretios trofeu in insula dinaintea dramei de pe Heysel incoace. Mai exact de la episodul altor penaltyuri cu Liverpool la pupitru, in ’84, la Roma.

Avertismentul a fost urmat de o consolidare. Desi cu o unica echipa in semifinalele din 2006, decise in 6 ore de fotbal de doar doua goluri, ale lui Toure si Giuly, Anglia nu mai alerga in gol, incercand sa prinda trenul cu italiene si spaniole, ci sarise deja din mers intr-unul din vagoane, acolo, la Bosfor, in repriza secunda. Arsenal a trecut de Villarreal dar, conform regulii incapacitatii cluburilor londoneze de a triumfa in C1, fie ea numita C.C.E. ori Champions League, a cedat in finala cu Barcelona, oferind totusi Albionului doza de incredere generata de prezenta in doua ultime acte la rand.

Din 2007 incoace, Anglia a ridicat brusc stacheta. Acum, in 15 aprilie 2009, pentru al treilea an la rand, Anglia a ajuns cu 3 dintre fortele „careului de asi” din Premier League in semifinalele Champions League. Si trebuie subliniat ca a patra forta, Liverpool, a fost eliminata de un alt club englez, dupa o mansa retur in urma careia nici o formatie marcatoare a patru goluri in deplasare n-ar fi meritat sa paraseasca arena si competitia. 4-4 in deplasare si eliminata e un semn ca daca sortii le-ar permite si surade, niste semifinale europene „all English” n-ar fi imposibile…

In 2007, jucand mansa retur acasa pe Anfield, Liverpool se califica la penaltyuri in fata lui Chelsea, din cealalta semifinala tasnind AC Milan, eliminatoarea „Diavolilor rosii”. O repetitie a finalei din Turcia, doar cu scenariul tinut din scurt de italieni si nu scapat de sub control, ca dupa pauza, la Istanbul. Dar, pentru al treilea an la rand, Albionul din nou in finala.

Aceleasi trei semifinaliste engleze si in 2008, Chelsea profitand de avantajul terenului propriu in prelungirile returului cu Liverpool iar Manchester United invatand din anul precedent sa nu mai incaseze goluri pe Old Trafford dupa ce marcase, acum prin Scholes, si sa nu mai ia trei in retur, ca pe San Siro: 1-0 si 0-0 cu Barcelona. Restul a fost doar istorie, cu o finala „all English” in premiera, tarziu in noapte, la Moscova, cu ploaie, bare si lovituri de departajare. United pentru a treia oara campioana a Europei, Chelsea din nou pe scut in numele Londrei.

2009… Sfertul de finala ‘all English” a oferit 12 goluri si o demonstratie de fotbal caracteristica greilor „careului de asi”, cand dau piept in Premier League. Liverpool – Chelsea a fost produsul de lux la export al regenerarii unui fotbal suicidal la Bruxelles si ingropat pe Hillsborough dar renascut din propria cenusa si reinventat sub forma unui vehicul televizat, plin de bani, Premier League, si care a ales bob cu bob patru cluburi care sa domine nu doar Anglia, ci si continentul. Epopeea continua.

Acum nu va mai fi vorba de Liverpool, in scena intrand Arsenal. „Tunarii” perceputi drept „subtiri”, inghiontiti de jocul barbatesc pe insula, dar spunand pe-aici nu se trece cu Villarreal: zero goluri primite. Arsenal – Man United e o semifinala reiscand rivalitatea Wenger – Ferguson, candva furibunda, recent estompata de aparitiile in scena ale unor Mourinho ori Benitez. Dar francezul si scotianul nu s-au uitat. Va triumfa zelul londonez de a pune intr-o buna zi mana pe eluzivul trofeu ori mandria mancuniana de a-si proteja cupa adusa din Rusia?

Pe celalalt front, „intrusa” Barcelona si Chelsea lui Hiddink. O Chelsea poate mai incisiva ca oricand, tocmai datorita lui Hiddink, candva un triumfator in Cupa Campionilor Europeni, la carma lui PSV. Vor reusi catalanii „un Milan”, ca in 2007, cand, strecurata intre trei engleze, trupa italiana cucerea trofeul, sau va rotunji Hiddink nu doar o alta finala engleza, ci chiar londoneza? Asta pentru a risipi emotiile capitalei Regatului in privinta spargerii ghetii in C1. Ar fi un moment potrivit, pentru descretirea fruntilor intr-o metropola ce-si pierde puterea pe alte planuri…

In mai ’89, un AC Milan cu crema, frisca si caramelele olandeze demola un club ajuns pentru a doua oara in patru sezoane in finala in absenta din competitie a tartorelor de pana atunci, cluburile engleze. In mai 2009, formatiile din Albion vor reconfirma ca nu doar participa ci isi aroga locu(rile) in finala candva traditionale pana la „episodul Heysel”. Toate au trecut pe rand pe la potirul aurit. A fost „epoca Real”, a fost dominatia lui Ajax si Bayern, au fost italienele si spaniolele pe cat englezele revenisera dar isi lingeau inca ranile, regrupandu-se, iar din 2005 incoace e un remember al finelor anilor ’70 si startului anilor ’80, cu Albionul imperator. Roata vietii.

Alte doua considerente, esentiale, ca antrenorii, jucatorii si conducatorii „englezelor”  sunt de fapt straini respectiv ca valoarea Premier League in ansamblul ei trebuie judecata nu doar prin rezultatele „careului de asi” ci si prin neputinta celorlalte cluburi din elita Albionului de a gasi niste reprezentante demne de succese in Cupa UEFA, au greutatea lor si pot ciunti pana la un anumit punct sclipirea succesului insular. Samburele ramane insa, vorba suedezilor de la ABBA, the winner takes it all… Iar mai nou englezele au luat „fata” si frisca in Champions League. Poate de-acum spre plictiseala nu doar a fanilor restului, ci si a neutrilor. Ce va aduce o probabila schimbare?