Stevie G zi de zi pentru verişorul său

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

In pub, s-o elimin pe Juve

Ai mai indura 45 minute in tribuna arenei celei mai mari rivale, dupa ce favoritii tai tocmai au cedat in deplasare? N-as prea crede. Ti-ai dori cea mai iute revenire acasa. Asta daca nu esti fan al „Cormoranilor”, entuziasti suporteri ce au acceptat cu barbatie esecul si decizia organizatorilor de a-i tine inca pe loc in tribuna, cantand in schimb pentru marcatorul Torres…

Asadar fanii lui Liverpool au ramas duminica precedenta in coltul sud-estic, rezervat oaspetilor pe Old Trafford, una dintre acele “umpluturi” in procesul de extindere in timp a stadionului, si nu pentru a evidentia si mai clar mesajul esarfei aduse cu ei, in contrast cu goliciunea arenei rapid depopulate de bucurosi purtatori de fulare galben-aurii, ci pentru ca au fost inconjurati si tinuti voit pe loc, intr-un tipic plan din fotbalul englez de segregare a taberelor de suporteri. Deci sigur n-au ramas sa dezbata de ce si-a tapetat Boy George zidurile cu clisee cu Nemanja Vidic. Si nici sa deplanga esecul, greu de inghitit comparativ cu fabulosul 4-1 din 14 martie 2009…

“Liverpool: nu doar o chestiune de minciuni si datorii. E mult mai important decat atat”. Nu ma refer insa la sageata in scris la adresa investitorilor Gillett si Hicks, adaptata dupa faimoasele vorbe ale lui Bill Shankly, “fotbalul e mai important decat doar o chestiune de viata si moarte”, ci la incercuirea si izolarea fanilor oaspeti intr-o adevarata repriza a treia, in fond o subtila detentie neavenita, de catre un galben dublu cordon de oameni de paza si forte de ordine, inlantuiti inclusiv pe marginea de gazon din fata “coltului”.

Desigur, suporterii lui Liverpool nu erau retinuti pentru vorbele de pe banner, ci pentru a fi scosi separat din acel colt faimos datorita placii comemorative  si a ceasului incremenit la ora tragediei de la Munchen, dispuse pe exteriorul tribunei, si urcati din statia Halt, adiacenta tribunei sudice si deschisa doar in zile de meci, in trenuri cu destinatia Mersey. Jocul castigat cu 2-1 de campioana Manchester United in fata a 75.216 spectatori se incheiase de-aproape… o repriza iar Jamie Redknapp, ex-mijlocas al lui Liverpool invitat in cabina Sky Sports, isi concluziona comentariul, insa in fundal fanii inca puteau fi vazuti asteptand in “colacul galben” dintr-o arena goala.

Iar daca notam ca 72% respectiv 83% dintre cei chestionati din randul suporterilor lui Liverpool si United, intr-un studiu de piata, ar agrea ca fanii sa controleze fraiele cluburilor lor, atunci derbyul de pe Old Trafford i-a gasit mai degraba uniti in cuget si simtiri decat drept rivali de moarte. Falsa divizare pe diverse criterii e ticluita in “laboratoarele” ingineriei sociale.

Iar incercuirea, surprinsa probabil involuntar de camera cu Redknapp in prim-plan, s-a produs la doua saptamani dupa dezbaterea organizata de Federatia Suporterilor de Fotbal din Albion, FSF, prezidata de un ziarist si cu reprezentanti ai organizatiilor civile, ai presei, politiei si judecatorilor luati la intrebari din randurile asistentei, in plus membri din public amintind cazuri de pedepse injuste si disproportionate la adresa fanilor, eveniment consemnat inclusiv de cotidianul de larg tiraj The Guardian.  

Vorba aceea, uneori realitatea e mai stranie decat fictiunea, si intr-adevar se intampla ca platitori de bilet sa fie retinuti probabil impotriva vointei lor in spatii delimitate, ceea ce da sens problemelor puse pe tapet la reuniunea FSF. Cu alte cuvinte s-a alunecat incet-incet dintr-o extrema, cea a huliganismului din anii ’80, intr-un “colt” opus in care bratul legii, folosindu-se de Football (Disorder) Act 2000, a impartit cateodata nonsalant nu doar interdictii de intrare pe stadioane ci si diverse alte prea aspre pedepse. Cu una dintre ele, aplicand o sectiune a legislatiei ce impiedica prezenta unei persoane timp de 48 ore intr-o anumita zona, intorcand fortat circa 70 de fani ai lui Stoke City dintr-o deplasare in acest sezon la Manchester, de la un popas pe autostrada, intr-un act preventiv, fara ca suporterii “Olarilor” sa se fi dedat ori macar pregatit “nebunii”.

Mai degraba pana ieri-azi insetati de succesul cu orice prêt al cluburilor lor, a se citi fie si cu Thaksin la carma, si in consecinta mulsi ca atare, iata insa ca fanii incep nu doar sa scoata fulare galben-aurii si esarfe impotriva propriilor conducatori dar sa se si regrupeze in fata a ceea ce inclusiv autori de carte din insula creioneaza drept erodari ale drepturilor suporterilor, prefigurand potentiale limitari ale liberatatilor civile in general, mai ales ca demult s-a uscat cerneala multor alte altfel nemediatizate legi.

Cat United castiga, la Old Trafford e fericire, insa UEFA nu e neaparat anti-insulara cand remarca faptul ca pretul succesului, ori una din explicatiile sale, cum vreti s-o luati, sunt datoriile de 3 miliarde lire sterline comasate de gruparile din Premier League, mai mari decat ale cluburilor de pe continent laolalta, suma la care fani englezi mai bisericosi sigur rosesc. Ingrijorati de soarta echipelor lor sau incoltiti ca pe Old Trafford, ei pot pe deasupra si citi ca BSkyB, detinand de ani aproape monopolul drepturilor de difuzare in Premier League, ar putea fi nevoita sa subtieze substantial “mierea” ce o toarna forului diriguitor al elitei dupa ce viitorul contract va expira in 2014, datorita legislatiei audio-vizualului implicand principiul concurentei si redistributiei.

Din nou, pentru una ca United, ale carei incasari de la difuzori reprezinta doar 40% din venituri, treaba poate merge gratie cam acelorasi parghii ce-i permit de exemplu lui Glazer sa tot imprumute, dar ce se va alege de alde Hull City, care se bazeaza in proportie de 84% pe banii din televizari? Ori chiar de Abramovich, care trebuie sa acopere cumva cele circa 70% din cheltuielile clubului nu exagerat etichetate drept irosite pe contractele, unele proaspete, gen Terry, smulse de staruri usor “trecute”.

Iar fanii mai si pot face legatura intre cresterea la 52,1% din produsul intern brut a ponderii sistemului de stat in “masinaria” britanica, din nefericire si pe mai departe ascendenta si in plus fara a lua in calcul efortul financiar al seminationalizarii unor banci, statistica divulgata de OECD cu eticheta ca e ceva gresit in mersul lucrurilor in insula, si faptul ca subtierea sectorului privat, incluzand fotbalul, nu poate imuniza bunastarea sportului rege. Fotbalul nu poate inflori si pe mai departe intr-o potentiala “criza nationala” economica, asa cum a catalogat-o mai marele unui post national terestru rival al “satelitului” Sky Sports, si anume ITV, care cu disperare si sacrificarea unor populare programe s-a axat recent pe fotbal tocmai datorita magnetismului acestuia si pentru a stopa picajul pecuniar.

***

Si o raza de lumina peste aceste valuri involburate, si anume Hodgson cu “Cabanierii” , televizati de amintita ITV in precedentele doua miezuri de saptamana, in returul optimii europene cu Juve si in rejucarea sfertului Cupei Angliei, cu Spurs. O oferta atractiva, Fulham fiind un outsider fara nimic de pierdut, si in consecinta permitandu-si abordari neconventionale.

L-am mai privit de cateva ori, pentru a ma convinge ca nu ma insel, studiindu-i apoi si clisee din presa, dupa ce l-am zarit indeaproape iesind cu doi amici dintr-un pub de pe colt, din preajma arenei Craven Cottage, in adidas, pantalon negru de trening si un tricou alb-negru-rosu cu insemnele oficiale ale clubului, cu nici doua ore si jumatate inaintea total ineditului start cu Juve, la sase, joia.

Da, daca n-are un frate geaman, sigur era Simon Davies, care intr-una din cele aproape 60 selectii pentru Tara Galilor deschidea scorul contra juventistului Buffon intr-un socant 2-1 in dauna Italiei, in 2002, in preliminariile C.E., si care acum, titular cu numarul 29, in jurul meciului 100 pentru Fulham, a eliminat din Europa Cup alti alb-negri fara acei invinsi ai sai de la Cardiff, Del Piero si portarul: 4-1.

Pentru Fulham urmeaza inainte si in saptamana dupa Pasti sfertul de finala cu Wolfsburg, campioana Germaniei.