Posts Tagged ‘Dumitrescu’

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Reclame

Ziua 34. E sambata de Cupa

ianuarie 28, 2009

Cand e o zi de Cupa Angliei, pentru multi englezi parca ar fi dimineata de Craciun. Nu se reped sub brad, sa rastoarne ciorapelul rosu cu portocala la degetele, ci in gari, sa prinda trenul spre o destinatie pe nume speranta. Farmecul inegalabil al Cupei. O nesfarsita poveste de dragoste, tinand din 1871.

E sambata grosului jocurilor din 16-imile de finala. Torquay United, o non-profesionista, joaca bine, rateaza urias, iar Coventry City o taxeaza. Indescriptibila atmosfera surprinsa de camera de filmat, dupa joc, in vestiarul „buturugii mici”. Fete plecate spre ciorapei. Kettering Town, alta amatoare, joaca la fel de avantat, o egaleaza de doua ori pe Fulham, descinsa din Londra si Premier League, dar capoteaza in minutele 88 si 89. 2-4. Cruzime. Pe tricourile lui Kettering sponsor e Palestine. Da, chiar asa. Eliminata. Si exemple de surprize dezamorsate ar mai fi…

Doar „lebedele” din Swansea, galeza lui Roberto Martinez, au confirmat ce unora la spunea mirosul ca detinatoarea trofeului, Portsmouth, nu mai e cu Tony Adams „Pompey” cea a lui Harry Redknapp. 2-0 in deplasare.

Dar surpriza… neplacuta a explodat in nord-estul tarii, la un meci la prima vedere trecut cu vederea, intre nou-promovata in Premier League Hull City si Millwall Londra, finalista din 2004 a F.A. Cup, si pe-atunci si-acum in liga a treia. Prin zona respectiva, la estuarul lui Humber la Marea Nordului, recesiunea pare a bantui mai tare decat in restul insulei, vapoarele nemaiancorand de cand cu subtierea cererii si a comertului. Iar echipe din centrul sau nordul insulei, nu neaparat de prim rang, cand coboara in Londra sunt insotite de fani carora le mai vine uneori ideea sa strige celor din capitala ca „sunteti un oras de bombers”. Si ar mai fi un titlu de album muzical, al celor de la Housemartins, „London 0 – Hull 4”. Dar niciunul din aceste aspecte ori alte consideratii metafizice n-au influentat evenimentele de pe Kingston Communications Stadium din Hull.

Si anul trecut in turul IV, unei celule dure a fanilor lui Millwall, naravasi nevoie mare peste ani, li se nazarise s-o faca lata in deplasarea la Coventry. S-a lasat cu scantei. Consecventi, indivizii au ales si 16-imile din 2009 drept jocul anului in materie de scandal. Unul pe sezon. Pastreaza traditia. Zona de segregare intre sectiunile de suporteri a fost asaltata, s-a aruncat cu scaune si tot ce a cazut la mana sau a tasnit de sub cerebel pana la gura. Ura, invective, degete amenintatoare, aratatoare ori in sus, arestari, „un pas cu 10 ani inapoi”, conform estimarilor fortelor de ordine. Fata urata a candva huliganismului fotbalului englez si-a aratat din nou coltii.

O data mi-a fost dat sa-i vad desfasurandu-se, odata ce s-au urcat in metrou la statia London Bridge, intorcandu-se in „patria lor” din Millwall. Agresivitatea plutea in aer si capetele calatorilor se aplecau. Si nici pe departe nu aduceau cu aripa dura. Erau copii nereusite.

Hull s-a calificat, 2-0, iar punctul pe i la pus noul recordman al golurilor marcate de-a lungul timpului pentru Millwall, Neil Harris. „Intotdeauna arbitrii tin partea celui mai tare, de regula din Premier League. A fost extraordinar de dezamagitor”. Asa-i viata. Arbitraj prost, atmosfera tensionata in tribune. In turul precedent, marcand contra lui Crewe Alexandra intr-un 3-2 pe 13 ianuarie, in rejucarea din deplasare, Neil Harris il detrona pe Teddy Sheringham, devenind noul golgeter all-time al „Leilor” din Millwall: 112 reusite.

Stim cine a fost Sheringham. Colegul lui Dumitrescu la Spurs, marcatorul finalei de Champions League de pe Camp Nou: 2-1 United pe final, de la 1-0 pentru Bayern. Pe Sheringham l-a detronat anonimul Harris. Care in 20 ianuarie 2007, abia intors la Millwall dupa o ratacire in urma unor precedenti 6 ani buni cu „Leii”, a marcat al 94-lea gol in campionat pentru est-londonezi, cu unul mai mult decat ex-recordmanul si la acel capitol Sheringham. Cu vulpoiul ajuns in tricoul Angliei, Millwall a si promovat in prima liga. Cu Harris, trage la promovare. Iar Harris trage nadejde ca tratamentul cancerului testicular sa dea rezultate.

Millwall cu cortul. Mill inseamna moara iar Wall, zid. In secolele XVII si XVIII, pe digul pajistii joase din vestul Insulei Cainilor, un ac de par al Tamisei, in estul Londrei, semete mori de vant tineau uscat solul. De acolo se trage numele de Millwall. Pe acele locuri, in umbra acum zgarie-norilor din Canary Wharf, Millwall Park creaza confuzie. Caci Millwall nu mai joaca in partile locului, ci a sarit parleazul, pe malul sudic, la New Cross, in 1910. Fusese fondat in 1885 pe langa fabrica de conserve Morton, a unui scotian, in plina zona industriala si de docuri. Pe-acolo Brunel pusese osiile locomotivei pionierei cai ferate Great Eastern, in 1859. Dar Millwallul de azi a crescut pe malul sudic, tot acolo, in est. Intre depozite si fabricute, la The Den. Care in deceniul trecut a pasit de pe-un picior pe altul, la The New Den. Un stadion modern dar naravurile au ramas aceleasi, chiar daca la nivel minoritar. Millwall are o patalama de problematica datorita unor celule dure si, cu toate documentele de calatorie confiscate si consemnul la domiciliu al instigatorilor inaintea unor turnee finale ori deplasari ale Angliei, insii tot mai rabufnesc.

Millwall a fost eliminata in sambata de Cupa. Va ajunge la anul in sambata turului patru?