Posts Tagged ‘Steven Gerrard’

Stevie G zi de zi pentru verişorul său

septembrie 16, 2010

Mereu flori şi jerbe proaspete, lumânări nestinse, la "Memorialul Hillsborough" din dreptul porţii ´You´ll never walk alone´, zisă "a lui Shankly". Pe mausoleu, şi numele unui verişor al lui Steven Gerrard, cea mai tânără victimă a tragediei...

In 15 aprilie ’89, departe de scena fotbalului european, de pe care cel englez fusese aruncat vreme de cinci sezoane pentru tragedia de pe Heysel, o drama si mai mare lovea aceeasi grupare Liverpool Football Club. La Sheffield, pe Hillsborough, un alt stadion invechit, aidoma celui de la Bruxelles, si a carui denumire incepea cu „H”, 96 de morti, numerosi raniti. Un club, un oras si un fotbal din Albion in doliu.

Incotro? Aceasta era intrebarea pentru un fotbal englez in deriva, pentru un club „rosu” in genunchi.

Trecerea timpului n-a putut cauteriza si nu va vindeca pe vecie niste rani adanci, cum i-a declarat recent Steven Gerrard lui Henry Winter intr-un interviu pe marginea comemorarii dramei din 15 aprilie 1989 si publicat in The Daily Telegraph.

Stevie G nu este doar capitanul unui club greu incercat, care n-a avut alta sansa decat sa stranga randurile, dar si verisorul celui mai tanar fan decedat pe Hillsborough. Jon-Paul Gilhooley avea doar 10 ani si batea mingea cu actualul capitan al „Cormoranilor”. Pana intr-o buna zi, cand sufletul i-a plecat in ceruri iar numele i-a ramas incrustat pe un adevarat memorial al durerii celor de la Anfield.

Câte nu pălesc oare în importanţă, comparativ cu tragedia „momentului Hillsborough ’89”?

Intr-un moment în care fotbalul românesc are onoarea şi privilegiul de a descinde prin reprezentanta sa Steaua pe un stadion încărcat de legendă, adaug randurile sub care am semnat editorialul „Football Made in UK” publicat pe acest subiect in Fotbal Vest. Asadar, „Dupa 20 de ani”…

Saptamana aceasta se implinesc doua decenii de la tragedia ce a catalizat schimbarea la fata a fotbalului englez, bancnotele actualei prosperitati a jocului in Albion, mai ales in Premier League, purtand urmele picaturilor de sange tanar al celor 96 de fani ai lui Liverpool morti pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Pe continent, Steaua trebuia doar sa se prezinte la Istanbul, peste 4 zile, pentru a se califica in finala C.C.E., dupa ce pe 5 aprilie isi acontase deja biletele pentru Barcelona cu un 4-0 contra lui Galatasaray, gratie golurilor lui Dumitrescu, Hagi, Petrescu si Balint. Ros-albastrii din Bucuresti aveau sa joace in al doilea ultim act din patru sezoane remarcabile datorita absentei prin suspendare a fotbalului englez din cupele europene.

Pierdeam vremea din camera in camera, in hotelul de pe muntele Semenic, cu schiurile pe tusa odata zapada tocmai topita, cand am deslusit pe ecran, printre „purecii de pe sarbi”, ca se derula o alta tragedie implicand suporteri englezi, dupa cea de pe Heysel. Si pentru ca in finala din ’85 a C.C.E., cea cu Juventus, fanii lui Liverpool se dedasera la un huliganism barbaric, am sarit iute la concluzia ca asa zisi sustinatori isi dadeau din nou in petec, cu ocazia semifinalei Cupei Angliei, dintre aceiasi „Cormorani” si Nottingham Forest.

Poate ca respectiva perceptie eronata, inoculata de „momentul Heysel”, a determinat fortele de ordine implicate in sambata penultimului act al F.A. Cup, de pe Hillsborough din Sheffield, sa-i trateze oarecum „de pe cal” pe fanii lui Liverpool, ulterior controland defectuos puhoiul imbulzindu-se la intrarile peluzei Leppings Lane sa nu piarda startul jocului si finalmente mai mult franand operatiunile de salvare, odata ce tineri cu inima batand pentru fotbal sfarsisera sufocati si striviti in stadion, de gardul imprejmuitor si balustradele „a la arena UMT”.

Dupa douazeci de ani, nu doar familiile si apropiatii tinerelor victime inocente de pe Hillsborough traiesc cu o rana deschisa, ci si intreaga suflare apartinatoare de „Cormorani” are convingerea de neclintit ca nu s-a facut dreptate, in conditiile in care erorile de abordare ale fortelor politienesti au fost musamalizate. Intr-o recenta documentare dand cuvantul catorva oameni prezenti la tragedia conturata la 6 minute dupa startul meciului, de la Peter Beardsley, fotbalistul lui Liverpool, care nimerea bara in minutul 3, si pana la un fan al „rosiilor” ori soferul unicei ambulante care a fost lasata de politie sa intre pe teren pentru prim-ajutor, cotidianul The Guardian a adunat dovezi in sprijinul ipotezei grupului de suporteri ai „Cormoranilor”, conform careia fortele de ordine ar fi cauzat si favorizat tragedia.

Furia clocotita a celor din Liverpool a fost inflamata de neverosimilele titluri din editia de-a doua zi a celor de la The Sun, care, citand surse anonime, a scris ca unii fani s-au dedat la furturi de la victime din peluza sau de pe gazon, ca au impiedicat cadrele medicale in operatiunile de prim-ajutor, ba chiar ca ar fi urinat pe corpurile neinsufletite sau, in cea mai odioasa afirmatie, ca o tanara pe moarte era abuzata sexual. Nu doar in Liverpool n-au cazut bine respectivele titluri, lansate pe baza unor „garoafe aruncate” de forte interesate, ci chiar si in redactia cotidianului. Minciuni sfruntate, au urlat din toti rarunchii cei din Liverpool care au boicotat apoi ani buni The Sun, dar supravietuitorii si comunitatea „Cormoranilor” au ramas cu gustul amar al frustrarii si al unei evidente injustitii, exacerbate de absenta totala a oricarei condamnari penale pentru cei din politie in urma mortii celor 96 de suporteri.

Unii cinici merg chiar mai departe, punand cap la cap coincidenta deciziei forului federal de a gazdui semifinala pe invechitul stadion al lui Sheffield Wednesday cu incompetenta fortelor de ordine. Sa nu fi fost oare vorba de un scenariu, avandu-i drept tapi ispasitori pe fanii lui Liverpool cu blazonul intinat pe Heysel, care sa serveasca ulterior altor scopuri?

Cert e ca la ora semifinalei fotbalul englez incheia al patrulea an de suspendare din cupele europene si era in plina criza de popularitate si credibilitate. Arene roase de ani scartaiau din incheieturi iar fanii inca isi dadeau in voie in petec, in vreme ce asistenta la meciuri scadea. Era nevoie de o schimbare. Iar efectul tragediei din 15 aprilie ’89, de pe Hillsborough, se contura in august sub forma raportului interimar al prim-justitiarului Taylor, definitivat in 1990, si care recomanda reamenajarea arenelor, fara parapete ori garduri intre gazon si tribune, dar numai cu locuri pe scaune. „Curatenie” si control al multimii.

Au trecut 20 de ani si arenele Albionului, nu doar in Premier League, sunt adevarate teatre ale fotbalului. Chibitii nu se mai inghesuie ca sardelele, in picioare, in peluze, ci – ordonati – isi preiau locurile presonalizate. In paralel, ca efect esential al tragediei de la Sheffield, jocul salubrizat a devenit si televizat. Coincidenta sau nu, in 5 februarie al aceluiasi an, Sky TV anunta intr-o conferinta de presa lansarea pe piata britanica, inclusiv cu „aripa” sa sportiva, continand un prim contract in valoare de 304 milioane lire sterline, pentru drepturi exclusive de televizare, ce a stat la baza demararii in 1992 a Premier League, „masina fotbalistica de bani” care, iata, crescand si crescand, da trei semifinaliste in Champions League.

Asadar, per total, fotbalul englez a prosperat mai ales la varf mai abitir ca niciodata, de pe urma raportului Taylor, intocmit special dupa tragedie, incasand vartos in schimbul accesibilitatii pe micile ecrane, barata absolut, fara ,macar un joc transmis in direct in deceniile sapte si opt. In particular insa, supravietuitorii si apropiatii victimelor de pe Hillsborough nu si-au gasit linistea, ci unii dintre ei moartea, iar clubul Liverpool, lovit de tragedie la Sheffield in plina revenire de forma in campionat, de la un deficit de 15 puncte la Anul Nou fata de Arsenal la postura de lider, nu doar ca pierdea incredibil titlul la potou, in ultimul meci al editiei, dar, in ciuda triumfului ulterior, din 1990, nu avea sa mai castige campionatul nici pana in ziua de azi. Urmele ranilor adanci…

Pentru Liverpoool si fanii ei, tragedia a avut un efect nefast. Pentru fotbalul in varianta comercializata si mediatizata, catalizator a fost Raportul Taylor. Insa redactate au fost doar recomandari la adresa sigurantei stadioanelor, nefiind pusi la zid posibilii vinovati ai tragediei de pe Hillsborough. Printre care victime, copii si tineri inocenti. Cu alte cuvinte, mame nu si-au gasit impacarea iar clubul cadenta, atat in planul comercializarii sale globale cat si a succeselor in prima liga, secate – cutit intors in rana – in favoarea marei rivale din Lancashire, Man United. Dar fotbalul englez „post Hillsborough” s-a redefinit in toate planurile prin organismul de sine statator Premier League, care acum nici macar nu mai contine in titulatura firescul The F.A. Federatia nu mai tuteleaza, liga are propria „umbrela”.

De la disperarea plumburie a unui 15 aprilie cu aproape 100 de mori si multi raniti, intr-un fotbal repudiat de Europa, la un miez de aprilie din 2009 cu „Cormoranii” preluati de nord-americani si Chelsea imprumutata de un rus jucand ca la carte pentru un loc in semifinalele UEFA Champions League. O metamorfoza nascuta din sange varsat cu ocazia de gala a semifinalei celei mai vechi competitii din istoria fotbalului mondial, The F.A. Cup.

Atunci, in ’89, Liverpool avea sa castige Cupa Angliei dar pierdea apoi titlul in ultima partida, dupa inchiderea editiei, chiar acasa pe Anfield, cu fosta lidera devenita urmaritoare, Arsenal, care avea doar sansa unui succes la macar doua goluri diferenta. Intr-un joc ramas in folclorul fotbalului insular, regretatul Michael Thomas avea sa inscrie acel al doilea gol izbavitor decisiv pentru „Tunari” chiar in minutul 90. Se intampla, nefiresc, intr-o vineri, 26 mai, la sase saptamani dupa tragedia de pe Hillsborough, intr-o reprogramare, data initiala a derbyului, la opt zile dupa „drama Sheffield”, fiind amanata. Sufletele plecate in ceruri parca luasera cu ele arta lui Liverpool de a acapara titluri nationale si europene cu o „ermetica” tinand de rezultat.

Foloase aveau sa traga doar cei care, oportunist ori premeditat, au exploatat 15 aprilie generand o schimbare intr-atat de radicala de parca intunecatii ani ’80, cu huligani, peluze cu buruieni si suspendari din eurocupe, nici n-ar fi existat.

Reclame

De la Anfield Road, Liverpool

septembrie 15, 2010

Cu aparatul pe umăr, am trecut şi pe la ANFIELD ROAD din Liverpool… Blestem? Fără titlu de la dărâmarea Boot Room!

Al 12-lea om, un pub pe strada peluzei Kop

Din centrul urbei, trecând şi pe lângă parcul Everton, de pe ale cărui coclauri ţi se desfăşoară la picioare oraşul, cu portul şi eolienele din estuarul lui Mersey, autobuzul 17 te duce spre zona nord-estică printre case tot mai mici, vechi şi chiar nelocuite, cu ferestre „bătute în cuie”, până la poarta „Paisley Gateway” din faţa peluzei The Kop.

Intrare unde cu mâinile larg deschise veghează şi Bill Shankly, pe soclul cu înscrisul „He made people happy”, <el a făcut oamenii fericiţi>, statuie de la care porneşte turul arenei şi muzeului celui mai aureolat club britanic. Steve, venerabilul ghid, ne deschide „Sala Legendelor”, una jur-împrejur cu pozele eroilor. Callaghan. Cele mai multe jocuri. 857. Rush. Goluri. 346. Neal. Cel mai decorat. Şi cu peste 400 meciuri la rând! Souness. Nu cel mai bun dar cel mai influent din vestiar. Abia la retragere, alde Gerrard ori Jamie îşi vor face loc pe pereţi. La fel şi Benitez, pe un rând al managerilor şi cu Paisley, cu 14 trofee în 9 ani, dintre care trei C.C.E., şi cu Houllier, cel cu 5 cupe într-o ediţie.

Prin faţa fondatorilor în rame aurite am ieşit în „ţarcul Directorilor”, din centrul vechii tribune principale, datând din 1906, cu scaune încă de lemn, şi unde iau loc de la staruri gen Daniel Craig, alias 007, până la loviţi ca Harry Kewell, care, conform lui Steve, „şi-a cam petrecut anii aici”. Din ţarcul vecin comentează fostul vârf John Aldridge, pentru popularul post local Radio City, camerele fiind postate deasupra, parcă agăţate de acoperiş. Doar Alan Green, mai marele BBC Radio 5, vorbeşte din înaltul tribunei opuse, a doua, cea cu numele şi sigla noului sponsor, Standard Chartered, americani pe asigurări. Acel înalt de tribună a fost adăugat în 1992, la centenarul clubului, când a şi primit numele Centenary. Acolo sunt şi cele doar 30 „boxe” executive, comparativ cu 130 la Arsenal ori 200 la United, diferenţă pe care Steve o adaugă problemelor lui Liverpool.

Loc capitonat din "Ţarcul directorilor", in memoriam pentru un abonat dispărut

Păi? Ei bine, angajatul clubului mi-a explicat că şi dacă ar începe acum construcţia noului Anfield, perpendicular pe actualul şi chiar în spatele peluzei opuse Kopului, şi tot ar lua 4 ani, răstimp în care capacitatea de doar 45.522 va mări handicapul faţă de rivale prospere. Alţi 20.000 sunt refuzaţi bilete meci de meci iar aproape 90.000 sunt pe liste de aşteptare pentru abonamente.

Tribuna a doua, Centenary, etajată la centenarul din ´92, cu locul lui BBC Radio5 în înaltul ei...

Degeaba are Liverpool cele mai multe titluri, 18, şi Cupe ale Campionilor Europeni, 5, dacă nu mai are bani să ţină pasul cu campioanele actuale. Americanii s-au dovedit a fi „o frână” iar clubul are „disperată nevoie” de finanţele altcuiva. Steve a adăugat că abia atunci vor fi dărâmate deplorabilele case părăsite, înconjurate cu sârmă ghimpată, chiar de dedesubtul tribunei principale, pentru ridicarea noii arene! Puţine mai sunt apartamentele locuite, cu „This Is Anfield” în geam, de pe nişte străzi pe care va intra buldozerul. Cine şi când va investi?

La tribuna I, rânduri întregi de scaune de lemn

Coborâm din nou sub tribună, în mica sală de conferinţe de presă cu fundal identic celui de la complexul de pregătire Melwood, asta pentru „derută”. Pe perete, clişeul aerian post-Istanbul, din centru, de lângă The Cavern, unde se lansau The Beatles, cu un autobuz etajat asaltat de 1,5 milioane fani…

În peluza opusă Kopului, colţul stânga jos e rezervat fanilor oaspeţi, până la pânza neagră

De-aici se intra cândva în faimoasa Boot Room, unde juniorii curăţau bocancii starurilor iar mai apoi alde Shankly, Paisley ori Fagan ţineau sfatul tactic de taină. Steve a pomenit de blestemul dărâmării „camerei”, moment din care, din 1990, Liverpool n-a mai cucerit titlul naţional. E drept, Rafa a recreat o mai mică Boot Room, lângă vestiar, dar degeaba… În vestiar, cel mai mic şi modest din Premier League, cu tâlc restrâns pentru forjarea coeziunii, fundaşii stau la un perete, cu tricourile frumos înşirate de la 2 G Johnson încolo, mijlocaşii pe altul iar atacanţii la un al treilea, găselniţă a lui Shankly pentru a evita grupuleţele şi a comunica între ei, pe compartimente. Am numărat 8 limbi, Steve glumind că de lecţii de engleză au nevoie localnicii cu accent „Scousers”, Stevie şi Jamie…

Mica sală a conferinţelor de presă

„În vară a fost revopsit şi dotat cu un nou uscător de păr, pentru Reina, în rest însă fiind doar 7 duşuri şi banca asta a rezervelor. Dar vestiarul e izolat fonic, spre deosebire de cel din faţă, al oaspeţilor, mai mare însă mai răcoros şi în care se aude zgomotul paşilor, al tumultului tribunei”, explică Steve. Presiunea psihologică se amplifică la ieşirea din vestiare, în restrânsul spaţiu al interviurilor TV, cu reclame modificabile în funcţie de competiţie, unde se văd şi treptele coborânde de acces, cu THIS IS ANFIELD deasupra, <Acesta e Anfield>, şi nu… „Welcome”. În acest hol răsună joi în Europa League şi pentru Steaua „You´ll Never Walk Alone”, dintr-un difuzor.

Conglomerat multinaţional şi pe zidul liniei mediane din vestiarul lui Liverpool FC

Iar în infernul de-afară se regăsesc doar maxim 3.000 fani oaspeţi, într-un colţ al peluzei opuse Kopului, numai 1.900 în cazul vizitatoarei de la descinderea noastră, Albionul lui Tamaş, delimitaţi de chibiţii gazdei printr-o neagră husă despărţitoare mutabilă în funcţie de asistenţă.

Jucătorii gazdă ating la ieşirea pe teren însemnele de deasupra tunelului

Turul se încheie în peluza The Kop, neacoperită până în 1928 şi cândva înghesuind şi 28.000 fani, drept cea mai mare din ţară. „A fost groaznic, eram ca sardelele, 3 în picioare pe aria unui scaun din zilele noastre. Am crescut în colţul din dreapta sus…”, spune Steve, care plătea a 20-a parte dintr-o liră de azi pentru bilet.

Anfield Road de pe scaunul din dreapta jos, rândul unu, al peluzei Kop

La 0-1 cu Norwich, în ´94, fanii şi-au luat cărămizi drept amintire, pentru grădina de-acasă, când peluza în picioare a spus adio iar Kop s-a restrâns la 12.000 „scoici” pe 76 rânduri. Doar atmosfera cu „You´ll never walk alone” nu s-a schimbat, Kop trăgându-şi numele de la dealul de observaţie disputat în Războiul Burilor din Africa de Sud, în 1900, cu olandezii, când au pierit 300 ostaşi din Liverpool.

Aşa arăta o poartă de acces din lemn în vechea peluză Kop, pirocheţii de la intrare fiind fabricaţi de o firmă din... Manchester

Alte locuri esenţiale, de suflet, ar fi mozaicul cu numele celor 96 pieriţi la Hillsborough, de la intrarea în muzeul cu vitrinele trofeelor, fani comemoraţi permanent, cu lumânări şi jerbe, la „Memorialul” din spatele Centenary Stand, de la celebra poartă „You´ll never walk alone”, a lui Shankly. Sunt nume de rude, tată şi fiu… Iar pentru dreptatea lor încă se luptă, steaguri relevante ale organizaţiilor fanilor, de dezvelire a adevărului sufocat de Poliţie şi denaturat de scandalagiul londonez The Sun, fiind arborate vizavi de Kop, la pubul The Park. Care e flancat de barul „Al 12-lea jucător”… 

Memorialul de mozaic, din interior

Hillsborough Memorial, cu numele celor 96 de dispăruţi, din stânga Shankly Gate...

You´ll never walk alone...

Adolescenţi, fraţi şi surori, şi o mare întrebare: când se va face dreptate? Liverpool aşteaptă de peste 20 de ani...

Cealaltă filă a Memorialului sub formă de carte...

Şi în muzeu e un clişeu cu marea de compasiune în faţa peluzei ucigaşe din Leppings Lane, Hillsborough (Sheffield)

Unul din steagurile arborate la pubul The Park, peste drum de peluza Kop, e al asociaţiei ce luptă pentru dezvelirea adevărului tragediei de la Hillsborough. Din nefericire, are de luptat cu cea mai caustică şi oprimantă maşinărie de stat din lumea aşa zis civilizată

Buldozerele vor intra pe străzile din jurul arenei când alţi investitori capabili să ridice noul Anfield îi vor înlocui pe haloşii insinuaţi din SUA în lumea fotbalului european

 „Liverbird”, pasărea cormoran simbol al clubului şi urbei, de pe clădirea etalon de la ţărm, vrea să rămână stoică în zona Anfield, dar pe o arenă nouă, mare, unică şansă pentru Liverpool să-şi împrospăteze gloriosul palmares.

Clădirea emblemă Liverbuilding, cu cei doi cormorani din vârf, de pe frontul la estuarul lui Mersey...

‘Pool un pas inainte, Arsenal peste 30 de ani inapoi

iulie 1, 2010

Imi continui revista presei cu stirea ca Liverpool l-a inhatat intr-adevar pe Roy Hodgson, de unde ca si managerii englezi pot totusi ajunge in careul „big four” (sic Sam Allardyce!… sau poate a ajuns la Anfield pentru ca ‘Pool a incheiat pe sapte), plus cu trimitere la noul echipament retro al Arsenalului, fabricat din poliester reciclat din peturi de apa, dupa moda anilor ’70.

La cat de inchipuiti sunt si la cati bani „usori” au, fanii Tunarilor vor pune botul la vrajeala c-ar fi „prietenos-ecologice” in a-i risipi pe aceasta ultima gaselnita a masinii de profit marketing & merchandise… http://www.telegraph.co.uk/sport/football/leagues/premierleague/arsenal/7864002/Arsenal-unveil-environmentally-friendly-retro-new-home-kit.html

Plus citesc in comentariile anglofililor de pe blogul lui Alex Enasescu un pasaj despre batista pe tambal aruncata de Sweet F.A. in timpul Mondialului peste boacana lui Stevie G de a o lasa insarcinata pe sora sotiei. Chiar asa de trist sa fie totul!?! Daca da, atunci vorba ‘ceea, „You can take the boy out of Liverpool but you can’t take Liverpool out of the boy„, e mai mult decat adevarata. Dar inca-mi spun ca n-am citit bine…

The Official England Squad Medal Collection: Capitanul

iunie 6, 2010

Stema cu cei trei lei

Este cosmarul oricarui selectionabil. E clipa pe care nici un international nu si-o doreste vreodata. E secunda in care un vis de vara, inchipuit vreme de patru ani, se naruie in dureri si suferinta. Cupa Mondiala si-a pierdut deja cateva vedete, ce nu vor aparea pe scena sud-africana datorita accidentarilor, si parca nu trece zi in care un alt convocat sa sfarseasca pe mana medicilor. Printre jucatori, cativa ce figureaza in spoturi publicitare ale marilor corporatii.

Rio Ferdinand, capitanul ales de Fabio Capello, a incheiat si el un antrenament in carje, fiind inlocuit cu Dawson, fundasul lui Spurs, ce a zburat de pe-o zi pe alta de la Londra, intrand in paine in lotul Albionului. Implicit, banderola de capitan a fost pasata mijlocasului Steven Gerrard, metronom al lui Liverpool venit dupa un sezon asa si asa la nivel de club.

Capitania, centrul de forta al Angliei, s-a mutat in linia mediana, unde Gerrard e acompaniat de vice-capitanul Frank Lampard Jr., omul lui Chelsea. Desi sunt destule voci care contesta pana si selectionarea lui Gerrard, in baza prestatiilor in 2009/2010, Capello va miza mai mult ca sigur pe experienta la nivel international a baiatului crescut in cartierul de blocuri din suburbia Huyton.

De-acolo, Gerrard a sfarsit pe moneda francata cu ocazia participarii Angliei la EURO 2004, in Portugalia, cand insularii erau eliminati la lovituri de departajare de tara gazda, in sferturile de finala. STEVEN GERRARD MIDFIELD e gravat pe capul monedei, pajura reliefand emblema The Football Association, cu cei trei lei suprapusi si mentiunea The Official England Squad Medal Collection.

Gerrard, titular in trupa lui Eriksson, a devenit capitan de circumstanta al lui Capello

La vremea respectiva, cand mi-a fost cadorisita moneda din colectie, Stevie G nici nu intorsese rezultatul in finala Champions League de pomina contra „Diavolului” milanez. Anii au trecut iar Gerrard a condus-o pe Liverpool in doua ultime acte in fata Milanului, preluand acum banderola, la capatul poate celui mai sters sezon al sau de la sosirea lui Benitez pe Merseyside. Desigur, nici macar Gerrard nu poate fi bucuros de circumstantele in care s-a ales cu banderola pe mana iar un intreg Albion se teme ca mijlocasul din Liverpool nu e omul de forta, de coeziune, care sa imbarbateze la o adica si cu un strigat si sa stranga randurile echipei, mai ales la greu.

Dar cu Terry balacarit de presa pe motive extrafotbalistice, Capello nici nu mai avea prea multe optiuni, aspect dovedit de insasi numirea initiala a lui Rio Ferdinand, la urma urmei un alt ex- baiat de cartier, est-londonez, ce a luptat la randul sau cu demonii alcoolului, drogurilor si implicit a impulsivitatii fara astampar.

In Africa de Sud, ca un facut, noul capitan Gerrard il va avea aproape pe parca eternul coleg de club, un alt „Liverpudlian”, Mister Liverpool Football Club in carne si oase, Jamie Carragher, fundasul reaparut pe scena echipei nationale dupa cativa ani buni si o aruncare de prosop ce n-a fost uitata de carcotasi. Capello l-a reactivat, tot pe motive circumstantiale derivate din accidentarile altora, si Jamie s-a alaturat capitanului si colegului fundas dreapta de la Anfield, Glen Johnson.

Ca o remarca, ocupanta locului 4 in Premier League, Tottenham Hotspur, ofera cinci selectionabili in lotul lui Capello, campioana Chelsea laudandu-se cu 4 pentru Anglia iar vicecampioana Manchester United cu doar doi jucatori, Carrick si Rooney. Cat despre Arsenal, nici macar Walcott. Cu alte cuvinte, mai mult de jumatate dintre fotbalistii italianului in Africa de Sud provin dinafara noului „careu de asi”. Cu o vorba buna in special pentru West Ham United, care aprovizioneaza lotul cu doi selectionabili plus alti sase care si-au lansat carierele la Upton Park.

Iar in fruntea tuturor, Stevie G. Mijlocas.